poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4932 .



Sonia cu accent grav și hiat (16)
proză [ ]
Les hommes qui passent...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2016-07-24  |     | 



... și acum, cu „episodul Moscova”, tare bine i-ar mai fi prins un dram de rusă, dar „rusa ei” fusese predestinată a rămâne mai degrabă un idiom de sertar, scuturându-se, măcar parțial, de mirosul de naftalină și de obrăznicia moliilor insistente doar grație unui Dostoievski, Tolstoi, Pușkin, Cehov ș.a.m.dep., autori transpuși în română de acei temerari fără vocația sertarelor. Cândva se putea lăuda, totuși, cu un nivel acceptabil al cunoștințelor de limba rusă, anume acelea dobândite în gimnaziu. Își amintește și acum prima oră de rusă... Что это такое? Это книга… Это девушка,... Это мальчик… Это учитель… Nu era chiar așa de greu… „Это” acela era un fel de „iată”, учитель începea la fel ca ucenic (de-abia mai târziu avea să afle că cele două cuvinte făceau parte din aceeași familie etimologică!), девушка avea primele trei litere identice cu ale vb. devia (tot mai târziu avea să înțeleagă că apropierea respectivă era doar una „după ureche”, o simplă „etimologie populară”)... Și apoi și Mama și Tata terminaseră Română–Rusă cândva, așadar un fel de memorie afectivă slavă trebuie să se fi păstrat măcar puțin și în sângele neliniștit, atât de latin al Soniei… Nu a uitat nici acum micuțele dicționare bilingve, unde, pe prima pagină, literele zvelte ale Mamei compuneau prenumele Tania și, cu el, o întreagă lume perindându-se pe scena imensă, când cu idealuri albastre, când în renunțări cenușii, pierzându-se în cele din urmă, resemnată sau doar înțeleaptă, în niște culise special amenajate... Când începuse primele ore de rusă, se culegeau viile, așa că rusa nu a putut decât să miroasă foarte pregnant și pentru totdeauna a struguri care mai de care, de la blanc la șasla, de la grasă de Cotnari până la fetească regală și chiar de la ciomeagă până la razachie... Ea avea o coardă. Una cu mânere roz. Coarda „cea de treabă”. Care nu o lovea mai exact niciodată, nici măcar din greșeală. Spre deosebire de cealaltă. Cu capetele roșii-vișinii. Din partea căreia, oricât de atentă ar fi fost, mereu se trezea cu câte o șfichiuitură... O simțea chiar și prin pantaloni. Ca pe pielea goală. Și porțiunea cimentuită din fața porții mari cu ghirlande din bronz era mai mult decât generoasă... A știut de atunci. Era una dintre zilele ce aveau să se impregneze adânc în sufletul ei, să ocupe locul cuvenit în antologia afectivă... Sărea și repeta cuvintele. Lovită sau nu... Sonia a fost mereu horațiană: pentru ea nu a existat niciodată un „util pur”, nici un „plăcut pur”. Autodidactă înnăscută, pasională convinsă, nu a acceptat „trecerea” decât cu un anume preț: a) să învețe zilnic câte ceva, oricât de puțin și b) să se bucure zilnic, să trăiască zilnic încântarea ca pe stare de grație absolută. Dacă ar fi fost după ea, l-ar fi corectat puțin pe Horațiu și, în loc de docere et delectare, ar fi instituit, totuși, un docere et gaudere, pentru că, de fapt, Bucuria și numai ea este starea supremă a Fericirii, iar Fericirea nu este deloc un concept arid, o abstracțiune, ci culmea vizibilă cu „ochiul acela”, tangibilă omenește în anumite condiții, pe care Ziditorul i le-a descoperit celui receptiv la detalii aparent insignifiante (‘Delectarea’ are în ea ceva nu neapărat negativ, dar, într-un anume fel, superficial și... neconvingător, cel puțin din punctul ei de vedere, așa că un Strikethrough ar fi salutar... Să nu se supere nimeni!)... Mama venise cu un braț de gutui...; книга, девушка, мальчик, учитель și restul căpătaseră instantaneu un gust și mai aparte... în veci inconfundabil... Teascurile erau suple. Deveniseră neîncăpătoare. Mâinile Bunicului, mai hotărâte ca niciodată. Albine bețivance își revendicau dreptul. Pământul mirosea a must. Privirile miroseau a must. Nerăbdarea noastră avea aroma mustului, graba lui de a trece în sângele Domnului. Pentru asta era nevoie de îndelungă-răbdare, condiție sine qua non a dobândirii pietrei filosofale, a înțelepciunii ritualice, vindecătoare a Rănii prin efect euharistic... Ea doar intuia... Simțea însă adevărul acestei necesități în toată amploarea lui neostentativă, doar firească... Când a învățat genul substantivelor și cazurile... în mare [se mai poticnea la prepozițional și la instrumental], mustul deja nu mai era must. Căzuse bruma. Jăraticul îndemna la povești. Plugul tractoarelor deschidea fără milă burta pământului. Ieșeau cioburi. Râme. Coropișnițe pe jumătate înghețate. Ochiul iscoditor al Soniei crea cadre și rosturi. Pentru fiecare în parte. Mirosea a vin fiert. Și a tufănică. Bunica adusese ulcele de pământ ornate cu romburi vișinii din care se ondulau aburi spre tavan. Sonia luase primul zece la rusă. Atunci a degustat pentru prima dată vinul fiert cu zahăr și scorțișoară... Toamna era în trecere... Celălalt anotimp deja nu mai avea răbdare...

***

Profesorul de rusă, dirigintele de la Vianu, nu le ceruse niciodată declinări, conjugări, nici alte chestii plictisitoare de genul ăsta... Vrei 10?? Citește Dostoievski, Tolstoi, Cehov... sau măcar pe unul dintre ei!! Dar ci-teș-te! Adică... nu-mi veni cu „prefabricate”, rezumate, comentarii, caracterizări de personaje luate de pe cine știe unde... Pentru că, evident, oricine s-ar fi prins de... , darămite Dirigintele... Și ci-team, ci-team, ci-team! Adică, nu ne ju-cam! Și nu ne-a părut rău, căci la Muzeul Armurilor de la Kremlin, în Piața Roșie, pe râul Moscova, la semafor, în aglomerație... mai poți face uz și de alte coduri lingvistice cu excepția rusei, dar lui Dostoievski, lui Pușkin etc. nu prea le poți găsi... substituți / substitute... Așa am aflat și am meditat mai apoi la ‘liberul-arbitru’, la ce poate însemna aia o... ‘vină... colectivă’ (și asta, nu neapărat pentru că, la un moment dat, ne-am fi căutat scuze propriei lașități și am fi adus... „argumentul Dostoievski”!), cât de mult poate ‘raționalismul’ înclina balanța înspre plus, cât înspre polul opus și muuuulte altele! Într-un fel, Dirigintele ne ajuta să înțelegem mai bine mesajul orelor de filosofie care, la început, ne speriaseră îngrozitor pe toți, mai ales că Profesoara era o unguroaică blondă care fuma ca un turc. Avea toate degetele ocupate cu câte un inel-două, brățări multicolore și zăngănitoare intimidant, ochi de șarpe cu imense cozi rimelate, buze prea sidefate, pomeți prea înroșiți, o feminitate sui-generis altoită pe un debit verbal năucitor enunțând verdicte la modul cel mai firesc... Am ieșit mai hotărâți, mai nu prea din „peștera lui Platon”. Am stat strâmb. Unii mai înclinați spre stânga, alții mai spre polul plus... Am încercat să judecăm cât de cât drept... Pe două-trei șiruri indiene, ne-am asumat închisoarea exterioară, experimentând pe dinăuntru din ce în ce mai pregnant un fel de Eliberare... Umbrele ne jucau pe fețe, mimau iluminarea... Dirigintele nostru era miraculos!! Știa să ne provoace să găsim Esențialul, să nu-i mai dăm drumul... Mai degrabă scund, se îmbrăca în mod regulat oficial... „la costum și cravată”, ceea ce nu prea era pe gustul Soniei, o refractară și jumătate la clișee, convenții, costume ș.a. Dar Profesorul era semn de apă! Din acelea de primăvară! La fel ca Bunicul! Din partea Mamei! Așadar, nu putea fi decât un om foarte bun. O mană cerească pentru cine îl avea prin preajmă! Avea ochii albaștri-albaștri și zâmbea tot timpul. Chiar și în dimineața aceea înnoptată, în care un anume eveniment ne adunase pe toți să compunem un fel de convoi... Ceața ne dislocase chipurile. Ne recunoșteam mai mult după voci. Cum nimeni nu avea o dispoziție remarcabilă de a se exprima verbal, interacțiunile noastre s-au pierdut în derizoriul unui bal mascat cel puțin prost regizat. Sau poate că, în astfel de momente, resursele ne sunt anihilate și suntem reduși la condiția unor marionete care nu pot face mare lucru una pentru cealaltă... Așa că se ciocnesc una de alta, se încurcă reciproc, își mănâncă oxigenul, își fură proiectele, își argumentează în serie propria nimicnicie. Atmosfera aceea de ireal, de fantomatic era înspăimântătoare. Pentru că sinele adevărat era devorat din sine, pus, în cel mai bun caz, pe tușă, în locu-i era adus un „ceva”, care putea fi la fel de bine un câine amorțit, cușca de câine, balansoarul generator de vertij gratuit sau premisele schizoide ale acestuia.... Culmea!! „Irealul ăsta” era „Realitatea”! Sau poate doar așa a perceput Sonia „evenimentul”...??!! A doua zi, la școală, toată lumea se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimic grav... Toți aveau o veselie, mai exact o dezinvoltură tupeistă aproape stranie, cumva blasfemiatoare..., de neînțeles pentru ea... Nimeni nu pomenea de „ziua precedentă”... ca și cum... Atunci, Sonia s-a gândit: a) oamenii ăștia sunt răi / egoiști și superficiali; b) oamenii ăștia sunt inconștienți și imaturi; c) oamenii ăștia nu au sentimentul „întâmplatului”; d) oamenii ăștia nu prea sunt oameni și e) (mai grav decât orice!!) ea era „intrusa”, „ciudata”, „incapabila” de a trăi în uniformul atât de „echilibrant” al celorlalți care treceau, știau să treacă mai departe... Care va să zică..., oamenii tre-ceau... Sonia se po-tic-nea! Sonia se o-prea! Sonia nu mai tre-cea! Sonia ar fi urlat chiar și la timp să se oprească odată, să se oprească!! Sonia ar fi vrut ca actul reculegerii să se prelungească măcar o zi, cel puțin la trezirea memoriei afective în anumite circumstanțe... Cu o săptămână înainte, Profesorul de biologie (pe care ea, azi, în gând, îl numise... „mortul... viu”, „mortul care se prefăcuse că a murit”, „mortul care înscenase un convoi în toată regula (de ce oare?!)”) – înalt și ambiguu, cu o figură à la Einstein – le vorbise despre unitatea funcțională și structurală a creierului, neuronul sau neurocitul, despre cele trei regiuni (receptoare, conductoare și efectoare), despre sinapse, neurotransmițători, mielină, teaca miraculoasă care se opunea cu îndărătnicie scurt-circuitelor între căile nervoase..., despre contribuția românului Gheorghe Marinescu la cunoașterea celulei nervoase etc. etc. etc. EL, PROFESORUL AȘA DE VIU..., AZI NU MAI ERA!! Iar „ceilalți” se comportau ca și cum... [!!!???!!???!!!????.....!!!???:::!!!????...]. Profesorul de biologie adresase o întrebare... Promisese un zece pentru un răspuns corect. Sonia intuise răspunsul. Dar s-a codit. Pur și simplu pentru faptul că răspunsul i se păruse a fi așa de banal, încât provocarea Profesorului nu putea fi decât o capcană... Și nu voia să pice în ea! Își amintește și azi, era ceva legat de substanța cenușie, substanța aia caraghioasă care nu găsise de cuviință să se cuibărească în trunchiul cerebral decât în forma literei H (sau tot omul intervenise cu imaginația lui bogat-deformantă și... văzuse un.. H, în loc de cine știe ce altceva?!). A regretat mai apoi pentru că Profesorul îi luase cuvintele din gură, înainte ca ea să se decidă, totuși, să-și asume riscul de a cădea în capcană! A regretat mai ales că azi nu mai avea cum să-i împărtășească celuilalt „secretul”... O mână nevăzută amprenta împrejurimile cu un nepăsător sau doar necesar și firesc „Viața merge înainte!”... Mai multe zile consecutiv, Sonia și-a repetat mecanic acest enunț, doar-doar s-o prinde și de ea înțelesul ce-i scăpase printre degete...

***

E multă singurătate. Și ceață. În loc de lumină. Niște stâlpi firavi surdo-muți. În loc de oameni. În loc de sufletul lor. Cu ochii obișnuiți rătăcim. Suferim angoase, depresii, depersonalizări... Ne trezim în încăperea aceea albă în care toate reperele au dispărut... Poate ne maturizăm... Poate este o repetiție pentru moarte... Ca să o așteptăm liniștiți într-un pat de spital sau în dormitorul de acasă devenit salonul aseptic, pe banca verde din Kiseleff cu jurnalul de ieri pe genunchi, la răscrucea aceea unde cunoscuții își vor lua la revedere fără să bănuiască nimic... Și asta, în loc să răcnim desculți și dezumanizați la Dumnezeu, oferind spectacole horror?! Poate învățăm să murim?! Adică, deprindem trecerea lină, ca o intrare din living în dormitor??!! Poate chiar... murim?! Chiar nu vom mai ști / vedea / simți / putea / înțelege............ nimic „de acum înainte”? Nici măcar durerea, nici deznădejdea?? Nici „trecerea”?!

Am ajuns și eu în încăperea aceea... Cel mai greu a fost când am înțeles că uitasem cuvintele (le rosteam, fără să-mi spună nimic), iar lucrurile... lucrurile dispăruseră... nu mă puteam lega de niciun referent ca să încerc să-i ghicesc semnificantul... Nici nu știi dacă ești trist... Nici nu știi dacă ești disperat... De fapt, la început este disperarea fără margini, deznădejdea mai exact. Asta înseamnă că încă ești viu... Încerci și o mică revoltă. Pe întuneric. Pe lipsa de generozitate a destinului. Pe aberațiile celuilalt premiat cu nemiluita... În spațiul acela al vidului Dumnezeu a murit de mult și nimic nu arată că a zice și a se face vor mai merge încă o dată / vreodată mână în mână... Dar nu, nu, nu ăsta este sentimentul cel mai atroce și cel mai aproape de (i)realitatea pe care o experimentezi interminabil... „acolo”... Deodată te descoperi unicul reprezentant al unei specii care are cu totul și cu totul alt cod, alte norme, alte plăceri, alte aspirații... NIMENI NU MAI ESTE CA TINE! TU EȘTI COMPLET DIFERIT DE RESTUL! Degeaba ar veni chiar și Mama... nimeni, absolut nimeni nu te mai poate smulge din acea IZOLARE absolută... De fapt, acolo, chiar și prezente, obiectele și persoanele se îmbracă într-un strat gros de „necunoscut”, de „scufundare”, de „gol”... Nimeni nu ar bănui că odată, acolo, a fost și altceva... În virtutea propriei meniri (devenită blestem, neșansă pentru altul), eventualul trecător... va trece,... nimic mai mult... pentru că nu va exista acel indiciu minor al falsității aparenței... Degeaba,... degeaba... Cineva trebuia să conceapă în timp util un remediu. Măcar o profilaxie... Altfel, nu poți miza decât pe noroc(ul chior)! Sau poate că „norocul ăsta” nu este – cel puțin uneori – decât masca acelei căințe adevărate care, în suferința depersonalizantă, te absolvea puțin câte puțin fără ca tu să îți dai propriu-zis seama?! Când vidul îmi dislocase mai mult de trei sferturi din sine, pacea-rugăciune mi-a ridicat încet brațele... Am simțit cum mă recompuneam... Omul, lepădându-se de moloz, creștea asemenea copacului ale cărui rădăcini fuseseră zăgăzuite. De spaimă. De deznădejde. Eram... Noi. Ne țineam strâns de mână. Parfumul meu de iasomie sălbatică îți inunda răsuflarea. Nu ne văzuserăm niciodată. Inima îți tropotea. Răsuna în sala cu acustică high-definition din pieptul meu. Nu vorbiserăm nici măcar o singură dată. Dar tre-ceam. Tre-ceam îm-pre-u-nă. Într-un fel, ne sa-lvam. Unul pe celălalt. Unul prin celălalt. Și ne cunoașteam mai bine decât oricine. Altfel cum eu aș fi renunțat la mine, tu la tine?! Și nu ți-a fost frică de „albul” meu, de masca mea de femeie fără chip, ciudata, intrusa la modul absolut în obișnuitul așa de firesc al celorlalți. Cândva, eu mă îndrăgostisem de Nimeni. Am renunțat la mine, mi-am șters inițialele, mai mult de jumătate din amintiri..., am acceptat anonimatul, ți-am acoperit goliciunea ca unui nou-născut. Prin ochii tăi am privit mai apoi restul... Mi-ai prins o floare. Una de sânziană. [Cu ea, o întreagă grădină.] Undeva, în spațiul acela unde nesemnificatul se convertește în minune, pentru că semnele se prind de concepte, conceptele de referenți și chiar un enunț monosilabic mustește de sens! Pentru că Întâmplarea a tot ocolit. A greșit de multe ori direcția. Sensul. Apoi, a resimțit un fel de invidie. Când îngerul a plâns a doua oară, oamenii au început să se certe. Puțin altfel. Cu un ochi către cer, dincolo de țărână. Având măsura propriilor vorbe, propriilor gesturi, propriilor (re)sentimente. Și Cineva a lăsat să cadă grăuntele de lumină. Atât de necesar. Întâmplarea s-a codit. De formă. A dat buzna în inimile noastre. N-am avut încotro. Ne-am luat de mână. Nu ne-am mai dat drumul. Și am început să trecem, găsind duminici chiar și în calendarele care nu le-au conținut niciodată. Galbenul sânzienei se scutură în melancolii albastre. Nu doare. Doar acoperă. Pe umeri, povara blândă a Cerului. Îmi acorzi tot creditul din lume. ... și nu mai pun doar trei puncte de suspensie, pun un rând întreg, rânduri întregi, pagini întregi... Nu-mi mai este teamă de starea aceea de suspendare. Și nu trebuie să revenim asupra frazelor. Ele curg... Cum și Dunărea curge. Frumoasă fată bătrână. Resemnată într-un fel anume. Devenită înțeleaptă. Printr-un destin. El face apele să se zbuciume ca bolnave de moarte, să ezite, să aibă remușcări, să accepte, în cele din urmă, liniștea ca pe o concesie făcută timpului obosit sau ca pe un premiu pe care, cu modestie nefățarnică, îl primesc. Un heleșteu imens, loc de trecere către. Aici peștii se lasă purtați de luciul solzilor în palate de cleștar. Prințesele au crinoline cât casa. Pășesc mândre. Fac din tandrețe veste și mănuși pentru prinții lor, poduri gigantice de traversat. Fără spaime. Fără ezitări... Și mă văd liniștită, într-o stare de calm imperturbabil, îndeplinind cu supunere și bunăvoință maximă chiar și cea mai dificilă dintre corvezi... Împreună, deschidem paranteze, punem note de subsol, acceptăm chiar și hiaturi, atunci când trebuie; după munții ăștia care au acoperit respirațiile, uite, se arată câmpia... Nu ne-am văzut niciodată. Nici măcar nu ne-am vorbit. Ne ținem strâns de mână. Și trecem...........................................................................

***

„File de jurnal afectiv”... pagina 31... de-abia... Cam cât cântăresc toate aceste foi într-o viață de om?! Cât de mult dor literele ca să nască Semnificația?! Cât de suportabilă este apăsarea pe miocard a amintirii ce vrea, de fapt trebuie, să se înstăpânească?! Dumnezeul mic și catifelat dă click: un screen-saver 99 %; așa trecerea se va face mai lin..., în discreție, ferită de ochiul veninos al șarpelui... Sonia este obosită... A-ți aminti nu este un moft! Iar a scrie despre nu este chiar un fleac... Îți trebuie curaj și hotărâre, renunțarea la o parte din intimitatea ta fără teama, nici complexul că „ceilalți” te vor descoperi și vei deveni (și) mai vulnerabil... A te „complăcea” în amintire înseamnă a-ți asuma trăirea sută la sută în suflet! Iar sufletul nu poate fi bagatelizat... Sonia își ia o mică vacanță... ca să continue...





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!