poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 436 .



Cronică din Bussana II
proză [ ]
nuvelă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2015-10-22  |     | 



Se făcea că eram într-o casă necunoscută.
În interior era cald și aproape totul era colorat în roșu. Multă culoare risipită sub forma pernelor, covorașelor, obiectelor, majoritatea bibelouri sau suveniruri, așa cum găsești de obicei în casele vechi.
Pe masă era deschis un album de fotografii. Bineînțeles, avea coperți roșii.
În timp ce îl răsfoiam, în cameră a intrat o bătrână. O cunoșteam, mai demult închiriasem un apartament micuț de la ea, unde am stat timp de aproape un an într-un fel de convalescență. Zâmbind, s-a așezat lângă mine și mi-a atras atenția asupra unei fotografii.
- Mama mea. A murit la nouăzeci de ani, deși nimeni nu-i dădea șaizeci.
Într-adevăr chipul femeii invocate, întors puțin în profil, părea incredibil de tânăr, contrastând evident cu părul ei alb.
Era îmbrăcată cu o rochie amplă și lungă. În partea de sus, era acoperită cu o pelerină excesiv de ondulată, cu reverele brodate. Avea gâtul înfășurat cu o eșarfă pe care mi-am închipuit-o roșie și pe cap avea o pălărie cu o fundă uriașă, probabil de aceeași culoare, cu trandafiri pe margini. Purta mănuși lungi până deasupra coatelor. Cu mâna stângă, ridicată aproape de nivelul feței, ținea un binoclu.
Ce încercase să vadă oare?
Poate în partea opusă ei se afla o fereastră, cine știe? Putea fi, pentru că avea umbra în spate.
Mâna dreaptă cu degetul mic, delicat expus, ținea o umbrelă pe care erau aplicați, de asemenea, trandafiri. De sub rochie, îi ieșea, doar o idee, vîrful ascuțit al pantofului.
Ținuta ei era deosebit de elegantă, dar transmitea în același timp și vulnerabilitate. O tristețe profundă părea să plutească în jurul ei. Dar așa e cu toate fotografiile care înfățișează oameni trecuți dincolo, mi-am spus în gând.
Pentru o clipă m-am substituit acelei femei devenită amintire, încercând să trăiesc momentul în care fotograful surprinsese imaginea.
Ochii ei nu erau fixați, așa cum se obișnuia, spre obiectiv. Păreau pierduți în contemplarea a ceva incert aflat acolo, în direcția unde presupuneam că ar fi fost fereastra. Poate privea în gol, poate era plictisită sau bolnavă, ce știam eu despre acea femeie?
Privind-o cu mila cu care privești un trup devenit nimic, mi-am dat seama că mă aflam lângă ea.
De nicăieri, așa cum se întâmplă în vise, a apărut un bătrân slab și palid care a început să țipe.
- Unde e pâinea, trebuia să o tai felii și să o pui aici în coș. Tu ai grijă de noi, trebuie să fii atentă să nu lipsească niciodată pâinea.
Vorbind, arunca pe jos feliile de pâine dintr-un coș așezat pe o masă.
Nu avea nici o logică manifestarea lui și, dacă totul până atunci părea normal, văzând acel om, mi-a trecut prin minte că sunt închisă într-un spațiu cu doi oameni morți. Îngozită și uimită de absurdul situației, am fugit spre o ușă, am deschis-o și am ieșit. În urma mea țipetele bătrânului se transformaseră în vaiete prelungi ca niște urlete care făceau ca pământul să vibreze sub picioare. Fulgere scurte sfâșiau un cer întunecat, speriind doi copii care se jucau lângă un zid dărâmat.
M-am uitat în jur, dar nu am văzut decât munți, alte ziduri distruse și un drum prăfos care ducea spre o biserică. Ușile ei s-au deschis larg, în momentul când m-am apropiat, gândindu-mă disperată că o să bat fără rost.
Am intrat și mi-am spus că acolo voi fi în siguranță. Câteva lumânări ardeau în altar. Călcând, am simțit că podelele se mișcau ca niște poduri plutitoare. De nicăieri sau parcă aruncați din altă buclă a timpului, a apărut un grup de tineri dansând. De undeva se auzeau încă vaietele bâtrînului care se amestecau acum cu acordurile unei melodii. M-am ascuns printre ceilalți, încercând să dansez asemeni lor, dar am observat că oricine mă atingea, cădea secerat, de parcă adusesem moartea după mine.
O apăsare cumplită îmi paraliza treptat mișcările.
Mă străduiam din răsputeri să ies din cercul lor, dar așa cum se întâmplă de obicei într-o mulțime, mi-era imposibil să nu-i ating. Apoi se crease brusc un fel de exaltare care-i cuprinsese pe cei rămași, pentru că se buluceau să se lipească de mine, după care cădeau, în timp ce pe fața lor înțepenea o expresie de fericire tâmpă.
De teamă că vor muri toți, am hotărât să ies.
Afară se făcuse noapte și începuse să plouă. Întunericul era atât de profund, că-l simțeam presându-mi ochii. Alergam contra unui vânt rece și nu știam decât că bâtrânul e pe urmele mele. Îi simțeam respirația în ceafă, oricât alergam haotic, gâfâitul respirației lui era copleșitor și grotesc. Mă abțineam să privesc în urmă și totuși când am privit, așa cum victima își privește pentru ultima dată prădătorul, am văzut doar o umbră albă, fără detalii.
Imaginea ei m-a speriat atât de profund încât am căzut și pământul a început să se surpe odată cu mine. Ploua nimicitor și simțeam cum se scurgeau pe lângă mine șuvoaiele de apă. Plîngând mi-am umplut pumnii cu pămînt și am început să cer ajutor. După primele cuvinte, undeva sus, departe, așa cum vedeam eu aflată într-o gaură imensă, cerul s-a luminat după un fulger și, pe rând, s-au aprins luminile la o singură casă. Puteam vedea și vedeam cum dincolo de geamuri, bătrâna elegantă din fotografie mă privea pierdută prin binoclul ei, stând într-un fotoliu. Ținea mâinile în poală și umbrela-i căzuse la picioare.
Am vrut s-o strig, dar nu știam cum o chema.
Pământul mă acoperea încet și, chiar dacă nu simțeam durere, mă sfâșia parcă disperarea față de distanța care se căsca între mine și realitate .


M-am trezit plângând. Și-am mai plâns cîteva minute, în întunericul camerei, de ușurare că nu a fost decât un vis. Am înaintat pe bâjbâite și am deschis fereastra, jurînd că a doua zi voi căuta o lampă printre vechiturile din casă, pe care să o transform în lumină de veghe. Afară abia se zăreau zidurile vechi de pe partea cealaltă a străduței. O liniște de spațiu gol plutea oriunde. Nici vânt, nici țipete de păsări nocturne, nici zgomot de mașini trecând...
Felinare minuscule, așezate direct pe marginea unei străduțe îndepărtate, pâlpâiau împrăștiind lumina care, în contrast cu întunericul din jur, îți dădea senzația de căldură. Oare de ce nu au pus câteva și aici? N-or mai fi avut sau nu le-a cerut nimeni...
Am închis fereastra și m-am băgat înapoi în pat. Îmi părea că sunt singura în mișcare. Eu și pământul, dar el cu mult mai discret.
La lumina telefonului am murmurat, privind fotografia de pe perete:
„Sunt la Bussana, trebuie să fac o cronică. Și-o să încep cu visul. O fi bine? Cine știe?”

Era trecut de trei noaptea. Am închis ochii și-am căutat în gând toate cuvintele care încep cu „bar”. În scurt timp am adormit la loc.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!