poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 422 .



Cronică din Bussana
proză [ ]
nuvela

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2015-10-15  |     | 



Uneori, aici, odată cu lăsarea serii, o senzație ca un suspin îndelung al unui trup relaxându-se, se simte coborând parcă din înalt.
Treptat, dar profund, el îmbracă străzile, odată cu întunericul nopții. Vocile scad în intensitate, zgomotele sociale se aud înfundat, oprite parcă de o forță a ordinii și a liniștii pe care, oricît aș căuta în memorie, nu am cum s-o găsesc nicăieri în trecutul meu. Și-mi vine des să cred că aici nu poți trăi, crezând că vei cuceri cine știe ce idealuri, nu poți revoluționa nimic, nu poți întrepătrunde, încercând să adaugi ceva din tine, aceste locuri nu-ți permit decît să te relaxezi și să simți viața ordinar, simplu, fără viitor.
Aici fiecare zi care vine nu aduce nimic altceva decât soarele sau norii dimineții, căldura sau melancolia ploilor, răsărituri și apusuri inedite și pace. O pace după care mulți rîvnesc, dar căreia puțini îi rezistă.
Uneori seara, copleșită de lumina apusului răsfrânt asupra zidurilor vechi, am impresia că în acest spațiu am fost dintotdeauna și orice încercare de a fugi, n-a fost decît o rătăcire capricioasă a spiritului infectat de fantasmagonia realității. Aici, înafara oricărei realități evolutive, m-am simțit mereu cea mai rațională, dacă admit că ființa mea suportă în totalitate termenul.

Apăsătoare seri de toamnă cu ploi interminabile, căzând cotropitor, indescriptibil de pregnant peste mănunchiul de case unite ca niște ființe în apărare, peste străduțele înguste cu pavaje de piatră, peste grădinile cu pământ puțin, dar roditor de legume și fructe sănătoase, peste pinii cu coroane rotunde în care se adăpostesc graurii...

...e acela un timp în care totul stă, oamenii dispar în case, o amorțeală care pare să dureze ani adoarme mișcarea și noi toți, locuitorii acestui eden, privim, fiecare pe geamul lui, cum natura devine stăpână, cum vântul se joacă sprințar cu măslinii, cum nori uriași vin dinspre munți și se pierd înspre mare. Și ne simțim vrăjiți de o putere pe care nu am putea-o descrie, dar care ne determină să stăm. Să stăm calmi și să așteptăm soarele.
Și dacă trec săptămîni sau dacă trec doar cîteva ore, apariția lui poate fi comparată cu o nouă renaștere, cu o ieșire din hibernare, cu un nou început.

Și toți ieșim surîzători, cu fețele încă palide de umbra caselor noastre vechi și ne bucurăm de toate nimicurile de parcă am fi străini de aceste locuri, de parcă ceva a murit în noi și simțim acut nevoia de viață.
Pescărușii țipă, ieșind ruine și zboară către mare, porumbeii își scutură aripile gungurind veseli, graurii părăsesc în stoluri impresionante pinii și mai ales totul strălucește într-o claritate indescriptibilă.
Umbra ploii se pierde ca o ceață în înaltul munților, acolo, la Castellaro, la Bussana sau Lampedusa. Acolo va persista destul de des, mai ales în anotimpul de iarnă când va transforma micile burguri în adevărate localități fantomatice.

Uneori, seara, o melancolie ca un cântec vechi, imprecis, se rupe parcă din mine și toate plutesc parcă într-o lentoare ciudată. Caut amorțită numele cîntecului, dar nu reușesc să-l găsesc și-atunci l-am numit singurătate și l-am acceptat ca fiind o vibrație a spiritului, un fel de semn care mă avertizează, fără să fiu capabilă să știu în ce privință sau cu ce scop.
Ies atunci din casă și merg la marginea mării. Traversez digurile de pietre, gândindu-mă fără sens la mijloacele de transport folosite pentru ca ele să fie acolo și mai ales la proveniența lor și mă așez oftând pe ultima din ele, față în față cu marea. Nu știu de ce oftez, nu-mi doresc nimic, nu aspir la nimic, nu am ce să caut și nici lipsurile, chiar dacă sunt, nu mă copleșesc. Privesc înspre largul mării și simt doar că aș vrea să fiu acolo, parte din imensitatea ei. Val. Dar valurile nu simt, iar eu vreau să simt mereu. Poate că asta e, cine știe.

De cîteva luni sunt liberă, așa că vin des la malul mării și mă întreb nimicuri. Aici sunt și acum. Așezată pe piatră privesc satul. S-au aprins felinarele și câțiva oameni trec, plimbându-se pe faleză. Eu le zic acestor plimbări „due passi în paese” ( doi pași prin sat) și de multe ori îi fac și eu, alături de ceilalți, dar tot cu mine însămi.
Ecoul glasurilor pare stins de freamătul valurilor. Biserica doarme într-o lumină difuză, cu turla ascunsă în înaltul întunericului. Un pui de pescăruș pierdut probabil pe o plajă din apropiere, se tânguie disperat de cîteva ori. Un alt tânguit îi răspunde. Sunt atît de stupizi și neajutorați cât sunt pui!
În depărtare farul de la Bussana spintecă întunericul. Număr intervalul dintre reflexe fără să mă gândesc la ceva concret. E iregulat. Uneori nu ajung la cinci și fascilolul își face deja rondul, alteori trec de zece și nu e. Probabil nu are o rotație completă, poate nici nu se rotește ce știu eu despre faruri? N-am fost niciodată acolo, trec doar cu mașina și cînd e trafic și stau în coadă îl privesc și-mi spun că sunt fascinată de el, fără să știu de ce. Poate pentru că pare singur și misterios, de parcă ar fi o ființă, cine știe...

Vibrația telefonului îmi întrerupe numărătoarea. Răspund fără să privesc numărul, gândindu-mă într-o clipire, la o eventuală surpriză pe care aș fi așteptat-o acolo unde nu putea fi decât ordine.
Și totuși...
- Alo, mă numesc Filippo di Angelis, vă numiți...
- Da. Eu sunt. Cu ce vă pot ajuta?
- Ați afișat de curând pe un site de fotografie o localitate, împreună cu o descriere care mi-a trezit interesul.
- Vreți să cumpărați fotografiile?
- Nu doar asta, e vorba despre ceva mai complex, nu aș putea vorbi acum la telefon, ne putem întâlni în următoarele zile, cînd aveți timp liber, să vorbim puțin?
- Eu am tot timpul liber, de câteva luni. Putem să ne vedem când doriți.
- Atunci mâine e bine?
Am ridicat din umeri, dar nu m-a văzut decât marea. Dacă avea ochi și dacă putea vedea pe întuneric. Ce aiureli îmi treceau prin cap!
- Certo! Ne vedem atunci mâine, unde?
- Cafeneaua Melody în Sanremo, ora zece dimineața.
- E bine.

Era bine? Cine putea ști...
Cafeneaua aia e destul de scumpă.

Călcând apăsat peste pietrele uriașe m-am hotărât să mă întorc acasă. M-a luat frigul și-mi clănțănesc dinții. În piept am ceva ca un nod din cauza tremuratului. Dar nu am să mă grăbesc, puțină suferință nu poate decît să accentueze satisfacția atunci cînd voi ajunge acasă. În sat e deja tăcere, deși e doar opt seara. Întârziați în preajma barurilor, câțiva tineri, în rest pe străduțe e pustiu. Mă gîndesc la Bussana și la fascinația mea pentru acel loc. La entuziasmul cu care am făcut pozele în acea zi, deși nu eram acolo pentru poze.
Ce putea să vrea acest om?
Am ridicat din nou din umeri. Voi afla mîine.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!