poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-03-25 | |
Lumina... Era un cuvînt neînsemnat pentru acele vremuri. Oamenii se depărtau unii de ceilalți, nemaivrînd să nască povești pe urmele lor. Munceau înzecit timorîndu-se nespus în confortul închipuit. Nu căutau lumina, iar la finele unei zile, nu împrăștiau și nici nu lăsau ca aceasta să pătrundă în minte, iar sufletul li se gîrbovise deja în pîntecul dracilor. De cîțiva ani, ceasurile geroase care altădată aveau menirea de a înstrăina oamenii de păduri dese, bătrîne, și de străzile în primejdie, se prefăceau în tăcere întunecată. Zările și absolut toate împrejurimile își pierduseră culorile, panorama învăluindu-se într-o ceață groasă.
Nu era nici răsărit, nici amurg. Natura nu mai simțea nevoia să îmbrățișeze năpraznicul, ca mai apoi să-l împrăștie peste un mic oraș, peste văile ce-l părtineau, peste casele ce cutreierau cărările pustnice și fertile. Zeițele sorții care controlau pînă și codri, nu mai erau interesate în a chinui omenirea, aducînd zăpada viscolită, oferind mai apoi dezlegare la felurite minuni din pădure - lemne de fag, de stejar, de salcîm, provizii trebuincioase falnicelor sobe. Anotimpul închise ochii și bolta cerească plîngea mereu peste ținut; pămîntul noroios își lepăda vegetația într-o tihnă anostă. Mă aflam chiar în mijlocul bulevardului principal, cutreierîndu-mi pierduta privire printre paltoanele obscure ale trecătorilor. Se simțea forfota. Cadavre de toate vîrstele îmi ocoleau trupul asemuit unei năluci împietrite, fiecare urmîndu-și destinul. Uneori îmi aruncam privirea direct în stradă, inspirînd adînc mirosuri de combustibil. Rareori pășeam în acea parte de oraș. Mașinile se îmbrînceau paralel cu strada pe care poposeam, în repeziciuni care sfidau timpul... Mîinile îmi erau preocupate cu o căciulă de blană. O luam mereu cu mine cînd ploua, deși știam că n-am s-o port, vrînd mai degrabă să gust ploaia. Rochia cu volănașe negre își pierdea eleganța prin mocirlele drumurilor urbane. Podoaba de păr se înălța în văzduh din pricina vîntului aspru, parcă tăind în carne vie. Alteori îl puteam simți ca pe o respirație adîncă și rece de Luceafăr, care durea plăcut cînd se așternea peste chip. Încercam să-mi găsesc noi năluciri, noi vise și speranțe. Era o dimineață ca oricare alta, plicticoasă, și totodată stranie prin felul în care, în lung și-n lat, străzi, se arătau atît de goale, de singure... Și totuși umblate necontenit de pantofi murdari, șoșoni zdrențuiți, tocuri secătuite de feminitate. Un grup de copii tăcuți condus de-o învățătoare absentă arăta de departe ca o mantie misterioasă, umbră deasă a vreunei fantome posomorîte. Toate acestea lăsau peste ființa mea o greutate de nedescris, o melancolie covîrșitoare. Dincolo de foiala orașului, pentru cei ce aveau inspirația de a asculta, voci de preoți smeriți și de îngeri neîntinați rostind rugă și mulțumire divinității erau învăluite în tropote de toacă. Acea ambianță avea menirea de a te chema în armonie. Voia să aline, deși această alinare îmi părea străină. Bătrînii ologiți se mișcau cu încetineală, în vaiete, spre Biserica de peste drum. Clădirea era împrejmuită cu un gard negru și lucios, înalt; împletiturile decorative ale acestuia îmi sufocau privirea, făcînd greu de deslușit calea spre poartă. Unii oameni soseau îndurerați, alții păreau siliți, alții plecau neștiutori, pe cînd ceilalți reveneau frămîntați. Cupluri în floarea vîrstei, grăbite, ocoleau Biserica îngrădită reflectînd la cum ar putea să intre; grandioase mîini de bărbați și femei încercau prin închinăciuni dezordonate să amintească politețea despre creștinătate. Lăcașul inspira liniște, stingherire, virtuți ce asigurau voia și ascultarea lui Dumnezeu. Arhitectura era lucrată sobru, masiv, cu stîlpi din piatră curată, și trepte interminabile, mărunte și scrijelite, crăpăturile negricioase ale naosului stîrnindu-mi emoții de neînțeles; o puteam privi admirativ, simțind doar faptul că face parte dintr-un decor al trecutului. Copacii goi din grădină se înălțau ca arhangheli ai răului nebănuit. Geamurile aburite se holbau îndelung la cerșetorii care hoinăreau întotdeauna curtea Bisericii. Băncile descompuse din jur acompaniau priveliștea, nepăsătoare și triste. Crucea din vîrf scîrțîia deasupra tuturor. Acea operă data din anul 1900. Sugarii abia se astîmpărau din plîns cînd mamele lor, cu sînii vineții de ploaie și vînt atîrnînd peste decolteu, îi purtau la pieptul nerușinat pînă în fața casei lui Dumnezeu. Femei tinere, îndoliate, se opreau în loc încercînd să-și potolească odraslele; priveau stolurile de corbi, își trăgeau sufletul nehotărîte, neștiind să rămînă ori să plece... Oamenii continuau să se salute, să își prindă mîinile prin grădinița Bisericii. Fiecare își procura lumînări și înainta cu gîndurile sale pe scările impozantului lăcaș. Din cînd în cînd puteam auzi voci de femei nemulțumite și de bărbați restiți, dar împăciuitori. * De pe cealaltă parte a străzii se arăta o mergătură distinsă de femeie îndoliată, acoperită cu un palton negru, purtînd mînecile lălîi și părul rărit peste care plouase aproape o zi întreagă; prin mișcări smucite și tremurate își acoperea pruncul hămesit ce sugea de la pieptul ei. Acea doamnă arăta altfel decît celelalte. Nu puteam să nu-i recunosc pașii mărunți și feminini. De departe părea ostenită, cu funingine sub ochi. Se agita dintr-o parte într-alta în fața bisericii, în sinea mea bănuind că așteaptă o veste anume. Priveam țintă la această femeie de o vreme. Nu vorbea cu nimeni și tremura din toți rărunchii. Deodată m-am deșteptat cînd am auzit o voce țipătoare, pornită din trupul pe care îl urmăream odihnindu-mi ochii... - Dumneavoastră! femeia întindea degetul către mine, vorbele înecîndu-i-se... Vă rog! Vă rog! Veniți pînă la mine, vă rog din suflet! așa-mi striga femeia, cu o înfățișare speriată și nenumărate gesturi ale mîinilor în chemări rugătoare. Copilul ei plîngea. Am avut grijă să trec cu repeziciune cît timp calea se golise de mașini. M-am oprit în fața femeii, uluită de cearcănele ei adîncite și de pielea albă, golașă a pruncului. Simțisem un fior văzînd copilul din brațe, era gol ca o pasăre, încercînd să lupte cu ploaia rece. Îi întrebasem mama cu ce-i pot fi de folos. - Fiți amabilă, știți cumva vreo casă de copii, pe-aici, prin preajmă? Auzind întrebarea, cu greu am reușit să nu prelungesc tăcerea; mă emoționai cumplit, încît plînsul mă răpuse pe loc. Copilul plîngea alături de scîncetele mele tot mai duioase. Această femeie se afla în fața unei biserici cu amarul gînd de a-și părăsi odrasla. De unde venea? Ce năpastă poate trăi, atît de neîndurătoare ori ce blestem s-a strecurat în sufletul ei, dacă se poate înfățișa în asemenea hal, cu o altă viață nevinovată la pieptul ei? - Nu știu, doamnă, nu știu, continuam eu să bîiguiesc amar, nici nu vreau să știu... Aș vrea să vă pot ajuta cu altceva, spusesem eu ținînd mîinile împreunate și căciula sub braț. Cu o cuvîntare despre aproapele muritorilor, cu îmbrăcăminte pentru cel mic, cu rugă pentru sănătatea și luminarea minții dumitale. - Domniță... Sunteți extraordinară. Dar nu ne cunoaștem personal! se răsti ea, cu buzele subțiate. Vin de la o biserică unde mi-au putut adăposti fiul doar cîteva zile. Avea dreptate; nu ne văzusem niciodată. Dar imaginea aceea mă lovise ca un pumnal. Neștiind ce să spun, am întrebat cu ce îi greșise bietul copil și de ce era musai să-l ducă într-un alt loc. - Subit m-am pomenit cu el la ușă, domnișoară... Adică în zorii zilei de astăzi. Înapoi în acel loc lesne se înțelege că nu-l mai pot duce, și n-aș vrea să-mi fac păcat aruncînd ori părăsind floarea asta de copil în locuri nenorocite, răspunse ea, lăcrimînd încet. Mă dor sînii de la atîta alăptat, doamnă, m-a stors complet... (mărturisea prin șoapte, lăsîndu-se pe vine) Îmi ia viața și nu am putere de a răzbate! urlă femeia. Sunt singură! Omul meu, un bărbat pierdut în fel și chip, nu m-a putut ajuta niciodată - continua mutîndu-și privirea de după gardul înalt. L-am înțeles și acum nu-mi mai doresc nimic, decît să îi curm soarta ăstuia - și arătă printr-un gest smucit pîntecul copilului - și să scap, să scap, domniță! vorbea ea cu frămîntare. Vreau să crească sănătos, alături de oameni... Nu de mine... Femeia era afectată și nu credeam că pot fi persoana potrivită căreia să i se plîngă. Nu mi-am permis să mă ating de ea, dar aș fi făcut-o, i-aș fi luat mîinile într-ale mele, spunîndu-i să gîndească măcar ca un om, dacă nu ca o mamă... Ostil, am privit-o. I-aș fi spus multe lucruri. Încercam să nu îi judec putreziciunea în tăcere, fără ca ea să știe. - V-am priceput... Dar vă aflați în fața Bisericii, credeți că aici va putea fi liniștit? întrebasem cu nesiguranță, gîndind că poate chiar oamenii acestei clădiri nefaste, despre care și femeia spuse, n-au fost în stare să ia în grijă copilul unei amărîte. Străina avea ochii mari și se bucura de faptul că am rămas s-o ascult, să aflu despre soarta ei. - Mi-e frică să-l mai las în biserici, mărturisi ea, ca și cînd vorbea despre un loc de joacă, de poposit pentru un timp. Chiar acum voiam să intru, și nu știam ce să fac de fapt! Am spus că-i mai bine să rămînă departe de orice amenințare... Înăuntrul meu se năștea o luptă a șovăielilor față de orice vorbă a femeii și începeam să cred că nu teama de oamenii bisericii o purta în sîn, ci una poate bolnav închipuită, ori una pur îndreptățită venită din ceea ce doar dînsa știa și nu avea nici tot timpul din lume să spună. Nu-i dădusem răspuns imediat, priveam în jos și capul mi se mișca în semn de înțelegere precum al unei păpuși smintite. Ploaia mai abitir se întețise. Nici nu apucasem să-i răspund doamnei cu părul alb, măcar să-i urez binecuvîntarea Domnului, că din depărtare i-am zărit silueta într-o mare goană; zbierătele copilului dispăreau odată cu ea, pînă pieriră toate cu desăvîrșire. Fuga ei era zănatică, neaștaptată, de parcă ceva straniu ar fi alungat-o din loc. Am privit trist pe urmele ei. Cu greu puteam realiza ce mi se întîmpla. Totul trecea atît de repede. Mă întrebam dacă acel copil va avea vreodată parte de călătoria în căutarea luminii, a fericirii. Compătimeam și femeia; cum puteau acel mers și acea prestanță de mîndră, sănătoasă femeie să trădeze un caracter atît de superficial și neîndurător? Nimeni nu ar fi crezut că sub mînecile ei lălîi stătea ascunsă o inimă de om proaspăt sosit pe lume, neștiutor, care încă era în starea de a cerși afecțiune, fără să îl atingă în conștiință tirania pîntecului născător de trup și spirit. Am oftat adînc; nu aveam încotro s-o apuc pînă atunci. Privirea mi se năpusti asupra gardului, gîndind că am să pășesc pe poartă curînd, măcar pentru o plimbare. Apropiasem chipul de zăbrelele udate de ploaie, dincolo de ele văzînd umbrele deschise și oameni așteptînd. Poalele rochiilor lungi și negre ale domnițelor se întindeau pe alee sorbite de vînt. * În curtea Bisericii se auzeau chiote ca ale unui om surd, pline de forță grosolană. Am privit aleea ce ducea către scările Bisericii și chiar în mijlocul acesteia, o femeie în vîrstă se zvîrcolea plină de venin într-un delir propriu - nefiind în stare să mai simtă puhoaiele de ploaie, asprimea vîntului și nici tunetele care bombardau parcă întreg pămîntul. Vocea ei răgușită și disperată striga la răstimpuri de pe alee blesteme și cuvinte deochiate, toate menite unui singur om, unui bărbat ,,nenorocit, vrăjitor și mare hoț” căruia îi ura moarte, acesta nefiind de zărit niciunde. Oamenii o priveau nepăsători, ca și cum femeia nu s-ar fi aflat în acel loc. Singura mînă de om ce-i era întinsă a fost mușcată de bătrîna mîrîind, individul schingiuit cutezînd să plesnească obrazul vinețiu al bătrînei; acesta, însă, se arătă neclintit. Glasul slujbei ce răsuna dinăuntrul încăperii se îmbina cu sunetele tragice ale femeii. Aceasta părea ca și cînd ar fi adormit în mijlocul drumului, un coșmar arătîndu-i-se și făcînd-o să aiureze, lucru ce distrăgea atenția celorlalți într-un mod rușinos. Dar nu era vreo cerșetoare infimă care hoinărea, isterizînd din dorința de atenție, bani, ori alte nevoi lumești. În zvîrcolirea ei nefastă se putea deosebi de o haimana; era elegant îmbrăcată, purta pantofi cu toc, ciorapii dantelați și un decolteu pe marginea căruia se găseau cusute flori, toate de aceeași culoare neagră. Bărbatul pe care îl schimonosea în cuvinte putea fi răul ce o urmărea din umbră pe biata femeie. O altă doamnă ce se sprijinea în baston, ajunsă și ea la senectute, încerca să adune de pe jos mărunțișurile din geantă, printre care și niște lumînări, implorînd-o să înceteze, ,,că îi e frig și vrea neapărat să se întoarcă acasă”; străina care se zvîrcolea în ploaie se sprijini de cealaltă bătrînă, într-un sfîrșit ridicîndu-se. O întrebă ,,unde a fost atîta timp și cum de nu a văzut că se zbate cu dracul”. Mi se părea cum un ecou disperat cobora din împletiturile crengilor, o voce de bărbat strigînd o incantație în latină, urmînd să continue posibila tîlcuire: ,,vinul curge, focul se stinge! Mă auzi, femeie? Totul e sînge! Vinul curge, focul... lumina...” Din depărtare le vedeam cum tremură ca varga, scuipînd în jurul lor și bolborosind amenințări, întoarse asupra bărbatului. Întreaga șaradă îmi părea cunoscută, o nerozie iscată în fața unei biserici în plină dimineață de Undrea, cînd două muieri scăldate în compasiune își dezveleau nebunia prin sinistre vorbe către un om imaginat doar de dînsele, unul plin de reavoință. Aveam chipul sprijinit de gardul rece. Bătrînele dispărură încet-încet din peisaj. Se uitau mereu în urma lor, pînă au ajuns la capelă, sărutînd cîteva icoane din împrejurimi, ca mai apoi să dispară într-o ceață groasă, prin parc. Mi-era cu neputință să înțeleg ce anume le speriase, ori oamenii s-au închis atît de mult în ei, încît au luat drept supliciu frustrările, gîndurile și temerile lor nemărturisite, și ajunși atît de aproape de treptele casei dumnezeiești, unde Însuși Dumnezeu era unicul ascultător și împlinitor, nu s-au putut descătușa, ci mai mult, s-au adîncit în frică, plecînd cu sufletele înnegurate. Găsisem poarta pe care să intru cu gîndul la a da ocol Bisericii, ca mai apoi să mă pot aventura în parc. Însă nu apucasem să împlinesc aceasta. Ploaia aproape încetase. Închisesem poarta în urma mea, lipindu-mi spatele de zăbrele. Într-o parte ceva mai ponosită a curții se strîngeau oameni care soseau și plecau nemulțumiți, bombănind. Puteam auzi frînturi de vorbăraie în vînt: ,,vezi-ți tu omule de treabă!”, ,,cine ești matale să-mi prezici mie asta?”, ,,îmi sperii copiii, nemernicule!”. Cînd acea parte se eliberase, îmi sări în ochi un om cu pletele albe ca varul, barba deasă și nepieptănată încadrată de un guler gros din blană cărămizie. Privea lung la chipul meu atunci cînd nu îl întîmpinau oameni. Își făcea veacul în fața unei tarabe din lemn cu acoperiș. Vindea icoane, poțiuni, cruciulițe și alte obiecte de cult. Sprîncenele îi erau la fel de albe, protejînd niște pleoape mici și ochii aproape ieșiți din cap, negri ca aripile unui înger decăzut. Avea tenul închis, roșiatic, lucios. Nu vorbea restit oamenilor, îl simțeam pașnic, parcă negociind cuvintele, întinzîndu-le marfa cerută. * Acel om era un vînzător de lumînări. Ceara vîndută era palidă și sfărîmicioasă. O cucoană între două vîrste se plîngea de ceea ce vindea; priveam cum se smucea în fața moșneagului, călca în picioare lumînările pe care le împrăștia de-a lungul aleii, intonînd blesteme. Femeia dădea să plece, urlînd: ,,nu mai cumpărați de la nesocotitul ăsta, că-n loc să-și vadă de viață, se ia de a altora!”. Copiii plîngeau mereu cînd auzeau acestea. Lumea venea și pleca. Cîteva tinere domnișoare cutreierau grădina chicotind din cînd în cînd; își acopereau gurile rujate cu cîteva degete, șoptind pe rînd celorlalte: ,,este evreul bătrîn, iar a venit aici; eu nu iau lumînări de la el, du-te tu, nu vreau să mor de tînără!”. Se codeau mereu, iar cînd ajungeau în preajma tarabei, se împingeau una pe alta, ca și cînd s-ar fi aruncat în gura lupului. Bătrînul înțelegea, dînd din cap; lăsa un oftat să se scurgă și-și vedea de lumînările sale. Cîțiva prunci mai amărîți merseră de mînă la moșneag; acesta le umplea mănuțele cu lumînări, le arată capela, uitînd să mai primească banii. Zîmbea mereu, împreunîndu-și mîinile, șoptind la sfîrșit celor mici lucruri care stîrneau voioșia și spunea: ,,Dumnezeu cu voi!”. Apoi îmi strămutam privirea către locul cu pricina, unde se aprindea lumină pentru vii și pentru morți. Capela era mică, din piatră vopsită în negru, cu geamuri alburii. Nu mulți apucau să mai aprindă lumînările. Prin sticlă se reflectau luminițe calde ca ale unor călăuze. Bătrînul cînta de zor în latină. Suna sobru și înțelept. Înțelegeam că-i place vremea rece; scotea aburii pe gură și pe nas, mișcîndu-se de pe un picior pe altul. M-am oprit în dreptul tarabei lui, cît să mă vadă doar pe jumătate. Mă privea cu un zîmbet ghiduș, ghicind că încearcă să își dezlipească anumite cuvinte de pe buze. De acolo de unde stăteam puteam să zăresc mai bine oamenii ce vin și cumpără, descoperind motivele vrăjbilor. Înțelegeam că obiectele de vînzare nu sunt în cea mai bună stare; unele icoane erau pictate ciudat, lumînările aveau un fitil exagerat de lung; doar crucile păreau vii, lucrate cu dragoste. Cărțile înșirate aveau o înfățișare mototolită. Un om care nici nu salutase îi întinsese vînzătorului cîteva hîrtii verzi, servindu-se mai apoi din teancul de lumînări. Am privit scena în care bătrînul îi dădu simpatic peste mînă, întrebînd cu afectare cîte bucăți de ceară își dorește. Omul bolborosi ceva, în timp ce bătrînul număra. I le dăruise spunînd: ,,fie ca lumina aprinsă de tine să se răsfrîngă înăuntrul tău ca o flacără mare și călduroasă - și nu uita că tu, ca muritor, nu vei ști nimic cu adevărat, niciodată, iar viața ta va fi praznicul viselor deșarte”. Cel ce primi lumînările îi rîse în nas, plecînd la fel cum și venise. Bătrînul lăsa privirea în jos și zîmbetul i se șterse. Înțelesesem că așa se întîmpla mereu, de ani de zile. Priveam norodul care la fel venea și la fel pleca. La un anumit moment ivit, m-aș fi oprit în calea lor, zguduindu-i, spunînd aceleași vorbe ca și bătrînul, dar într-un glas mult mai barbar: ,,treziți-vă, oameni buni, căci nu mai sunteți oameni!” Sosi un bătrîn care ceru și el chibrituri, lumînări și cîteva cărticele. Vînzătorul l-a atenționat pe cel ce cumpăra că toate cărțile sunt însemnate, avînd cuvinte îngroșate ori subliniate. Bătrînul strîmbă din nas și primi lumînările dorite, sortindu-i-se și lui cîteva cuvinte: ,,binevenit ești pe această lume, dar nu pleca din ea trist și îndurerat”. Omul se simți jignit, și ca a mia oară, precum ceilalți, trebuia să glăsuiască: ,,vezi-ți dom'le de-ale dumitale”. Trecu o parte din zi privind în gol taraba vînzătorului și deodată aud un grai dulceag cum mi se strecoară pe sub măruntaie: - Domnișoară, dar tu? Ce îți dorești? ochii lui mari și negri sclipeau. - Mă scuzați. Stăteam aici, vă priveam, spusei eu, impresionată. - Ți-e frig? întrebă moșul, surîzînd. - Nu, vă mulțumesc. Cred că dumneavoastră trebuie să vă fie frig. - Eu vînd lumînări, domnișoară! De-ai ști tu cît e de cald!... Doar copiii mai înțeleg. Privirile noastre se înțelegeau unele pe celelalte. Nu simțeam milă față de moș, mă regăseam în cuvîntările lui, în pașnicul surîsurilor, în fatalitatea însemnătăților. Sentimentul singurătății pierise. - Ce pot spune... M-am adăpostit sub cuvintele dumneavoastră. Priviți viața cu alți ochi decît ceilalți, spusei cu niște cuvinte apăsătoare. - O, domnișoară... se căia el cu mîinile împreunate. O privesc și eu la fel ca toți ceilalți, și tu o privești ca noi. Dar diferența se face atunci cînd începi să cauți, să simți că lipsește; cînd începi să construiești ceva nou. Nu vreau să spun mai multe. Coborî tonul, făcîndu-l din ce în ce mai grav. - Domnișoară! Capela așteaptă să o luminezi. Ești sigură că nu vrei să împlinești tu asta? - Sper să o pot lumina, domnule. Cît costă? Bătrînul începu să rîdă cu poftă. Dinții îi erau albi și mărunți. Împreuna mîinile și mă privea cu drag. Simțeam cum mă topesc de măgulire; acel joc îmi pria nemaipomenit. Ascultam împreună cîntările din biserică; se înălțară de parcă vesteau o nouă limbă, care deși pentru mine era familiară, cunoscînd-o și simțind-o, n-o puteam vorbi decît cu bătrînul din fața mea. Vînzătorul, ținînd ochii închiși, mă chemă la el. Mă apropiasem, atingîndu-i mîinile albe și moi. Îmi întinse o lumînare cu fitilul și mai alungit. Tăcerea mă liniștea, era un fel de a spune taine. - De ce vinzi lumînări cu astfel de fitile? întrebai eu cu o curiozitate care îi amintea de copiii ce trecuseră pe la taraba lui. - Cînd fitilul e mai mare, flacăra, lumina este mai densă! Și nu luminează doar ochii... răspunse el, ridicînd pleoapele, atingîndu-și pieptul cu palma întinsă. - Dar nu costă nimic?... întrebai eu, rînjind plină de compasiune. ,,Cînd se spune că suntem tineri, de fapt suntem cei mai bătrîni oameni. Cînd se spune că suntem bătrîni, de fapt suntem cei mai bătrîni oameni. Carnea crește ca să moară, și moare odată cu timpul nostru. Sufletul nu se poate năpusti asupra cărnii, iar mintea poate să se confunde cu carnea. Spiritul, copile! Acesta se hrănește! Nu-l lăsa să piară, este pur și va promite o viață, zburînd pretutindeni, dacă îl crești și-l ții în frîu fără a-l încătușa. Sufletul crește luminîndu-l”. Acestea erau vorbele sortite lumînării mele. Vînzătorul aștepta să mi le ofere... Deși ziua era cuprinsă de negură, o lumină interioară îmi lăsa răgaz de pace. Aveam de gînd să luminez întreaga cămăruță cu lumînarea primită, numaidecît cum ajungeam acasă. Lăsasem bătrînul dezrobit, topindu-se în popriile cuvinte, plutind mai apoi în aerul rece. - Și mai ține minte un lucru, spuse el ridicînd un deget. Oamenii, ca la taraba asta, vin și pleacă, înțeleg ori nu înțeleg, se tulbură ori nu se tulbură. Îl ai pe Dumnezeu în tine și odată ce-l ai, îți poți permite să ierți... Mi-am urmat drumul spre casă plîngînd de atîtea înțelesuri. * Dimineața următoare am sosit din nou la bătrîn, găsindu-l în aceeași armonie, totodată blestemat și hulit ca în fiece zi. În orice secundă mă întrebasem dacă el a primit vreodată lumină, dacă el a cumpărat vreodată o lumînare, și cine i-a fost vînzătorul. Începu să lăcrimeze amarnic. Vînzătoarele lui erau toate cărțile îngroșate și bătătorite de gînduri, de lacrimi, pe care voia atunci să le vîndă. Ele i-au vîndut gînduri și judecăți prevăzătoare o viață întreagă. Cu lacrimile tremurînd pe obraji încercam să-i întind o lumînare, rugîndu-l s-o facă să lumineze de față cu mine. ,,Primește lumina. Este o altă căldură, care apropie oamenii, la fel ca în Rai. Amîndoi știm că adîncul dumitale are nevoie să fie străbătut de aceasta: învață să nu mai uiți de tine, adică să te ierți. Gîndește-te la tine măcar pînă la ultima picătură de ceară din această biată lumînare... Și-aș mai veni și mîine cu încă o lumînare și aceeași învățătură, dar și poimîine, și răspoimîine, și în fiecare ceas, ca să te umplu de lumina curajului de a privi mai adînc în tine, mult mai adînc decît în ceilalți.” Bătrînul scîncea glăsuindu-și închinarea... ,,Adveniat regnum tuum... Fiat voluntas tua, sicut in caelo et in terra”. În spatele tarabei puteam să văd tivurile unor mîneci lungi, lipsite de grație; arătau ca ale femeii fugare ce voia să-și părăsească odrasla. Nu îmi puteam imagina de cît timp, și de ce poposise acolo. Mai auzeam doar clopotele, un gîngurit blajin de copil, vagi suspine de femeie și vînzătorul de învățături care se ruga pătrunzător. În acea vreme, în minte mi se strecura privirea copilului cu ochii unor perle negre; atunci îi regăsisem neschimbați, la fel de mari și de apoși pe chipul omului înțelept. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate