Aveam să îmi amintesc mulți ani mai târziu, stând în fața atâtor incertitudini și temeri, de acele seri simple și liniștite petrecute împreună. Eram nepoata ei preferată. Încă sunt. La rândul meu o îndrăgesc cel mai mult dintre toate bunicile care au existat vreodată.

Părinții mei s-au căsătorit imediat după revoluția din 1989, se înțelege dacă spun că averea cu care au început era pe departe de a fi numită avere. Astfel au fost nevoiți să locuiască mai mulți ani în aceeași curte cu bunicii mei – lucru deloc îmbucurător pentru ei la acea vreme. Mult timp au căutat să își cumpere o casă în alt oraș, dar se pare însă că împrejurările nu au fost de partea lor, așa că până la vârsta de zece ani eu am crescut împreună cu bunicii; vârstă la care bunicul s-a stins din viață iar tatăl meu a plecat să lucreze în afara țării. Coincidență, poate. După încă un an, ne-am mutat cu toată familia după tata. Bunica a rămas așadar dintr-o dată de două ori singură. Nu cred că realizam prea mult la acea vreme schimbarea majoră care se petrecea în viața mea – a noastră – precum nici impactul sau consecințele pe care urma să le trăiesc ulterior. Însă când o legătură autentică se leagă între o bunică și nepoata ei preferată, este cu siguranță de povestit. Bineînțeles, memoria mea va omite multe aspecte și mă simt datoare să îmi cer iertare pentru aceasta încă de la început.

Cuvintele ar fi de prisos dacă nu ar fi experiențele care să le dea sens. Stând aici cufundată în amintiri în timp ce pe lângă geamul de lângă mine se derulează peisajul monoton al șesului verde atât de înstrăinat spiritului meu de om al munților – încerc să îmi amintesc unde exact a început povestea. Probabil a început în timp ce, obosită de la joacă, am dat buzna în bucătăria lor mică să întreb (n-aș fi în stare să spun a câta oară în acea zi) dacă a venit bunicul de la grădină ca să îmi dea bomboane de mentă. Doar el știa unde sunt, așa îmi zisese. Și trebuia să aștept până venea el acasă dacă doream să le capăt. Încă țin minte, erau niste bomboane verzi, lipite unele de altele, și care de multe ori miroseau mai mult a naftalină decât a mentă. Ca și copil, treceam cu vederea gustul ciudat de la început și continuam să le mestec până deveneau ”curate”. Apoi le terminam de ronțăit liniștită. Cred că așa mi-am pierdut mare parte din dinții de lapte. Mă întreb acum dacă oare i-aș mai găsi pe acoperișul casei în cazul în care mă voi mai întoarce vreodată în acel loc. I-am aruncat acolo pe toți căci îmi doream o surioară. Și presupun că tot așa am încetat să mai cred că barza aduce copiii pe lume, pentru că în loc de soră am avut doar frați cu care am purtat războaie înverșunate aproape toată copilăria. Astfel bucătăria bunicilor a devenit unul dintre locurile mele de refugiu.

Scaunul de după ușă unde îmi plăcea să mă pitesc și să o ascult povestindu-mi întâmplări din viața ei nesfârșită, era locul de care astăzi îmi amintesc ca de o poartă către alt tărâm. Mi se părea atât de înalt, iar fereastra era așa de sus. De acolo puteam să îmi pierd privirea în înaltul copacilor și al cerului din față și să înrămez în mintea mea tablouri din poveștile pe care le auzeam. În amintirea mea totul rămăsese atât de mare și plin de viață. Dar când am revenit în acel loc după mulți ani, am fost foarte suprinsă de dimensiunea total diferită a lucrurilor care îmi stăteau în față. Totul era mult mai scund, mai tăcut, și mirosul de mucegai îl înlocuise pe cel de naftalină. Dovadă că ochii copiilor văd lucrurile mult mai mari decât sunt în realitate. Cu siguranță și faptele. Instinctiv s-a trezit în mine obiceiul de a mă ghemui în scaunul de după ușă. Bunica mea, mult mai bătrână acum, s-a așezat la masă cu mine, și dintr-o dată am fost iar mică. Deschisesem poarta tărâmului din povestea aceea veche care rămăsese adânc în amintirea mea sub praful uitării. Eram acolo cu ochii agățați de cer și de copaci, călătorind peste decenii, înrămând tablouri care altădată păreau picturi abstracte dar care acum prindeau viață și sens: le înțelegeam. Pe masă stăteau înșirate câteva poze. Mi le dăruia. Cine știe când urma să ne mai vedem. Bunica mea era foarte frumoasă când era tânără.

Acolo pierdută în visul meu de peste vremuri, am văzut-o zâmbind cu privirea departe, probabil în același loc unde mă aflam și eu. Am simțit puternic în străfundul ființei mele prietenia care ne ținea strâns legate în aceeași călătorie: reală pentru ea, imaginară pentru mine, dar împreună în același timp. Două fete tinere călătorind în timp, și care se împrieteniseră la etape diferite în viață: eu o găsisem întâmplător în timp ce ea deja mă aștepta demult, întârziasem mai mult de jumătate din viața ei. Dar acum călătoream împreună și simțeam bucuria pe care asemănarea dintre două suflete prietene ți-o dăruiește când vezi sclipirea luminoasă din privirea celuilalt. Era atât de frumoasă!

”Mai există azi casa unde ai crescut tu?”

”Nu. Nu mai există demult. A fost demolată definitiv după cutremurul din ’77. De atunci nu am mai fost niciodată la Târgoviște. Însă mergeam regulat când era taică-tu mic. Ce mult mă bucuram când mergeam! Și lui taică-tu mare îi plăcea tare mult să mergem acolo. După ce au murit părinții mei nu am mai mers așa des. Iar după cutremur nu am mai mers deloc.”

Sunt momente în care o persoană îți este atât de dragă încât o îmbrățișare nu este îndeajuns, la fel cum sunt priviri atât de afectuoase încât o îmbrățișare nu ar putea niciodată să le egaleze – ochii îți joacă în lacrimi. Așa priveam eu în acel moment sufletul care se deschisese în fața mea; perfect în durerea lui și fermecător prin felul în care își vindecase rănile. Ce frumos și le vindecase! Străluceau atât de tare încât lumina lor răzbea la suprafață și modelaseră caracterul unei fete pe care o întâlnisem întâmplător când mă născusem – și îmi devenise bunică. Mi-am dat seama că suntem suflete fără vârstă care aleargă către aceeași țintă, însă nu pornim deodată și alegem rute diferite. Și mi-a răsunat în memorie o poezie veche, la fel ca o romanță în serile plictisite de vară care te duc cu gândul peste veacuri:

Din lada mirosind a molii și-a parfum
a scos o rochie din tinerețea ei bunica.
Subțire-i și ușoară ca un fum,
de parcă-ar fi țesută din nimica.
Ce trist foșnește crinolina de mătase,
volanele i se distramă și se taie,
și-n loc de raze, siluete grațioase,
din alte vremi, dansează prin odaie.
Revede balul cel dintâi bătrâna,
își recunoaște rochia de fată
și-i tremură pe-atlasul rece mîna
de-nduioșare multă-nfiorată.
Și cum își pleacă fruntea tot mai tare
i-așa de gârbovă bunica-n vechiul șal…
Ce s-a făcut frumoasa dansatoare
care-a plutit în rochia de bal ?
Picioarele ușoare și micuțe,
și ochii, și surâsul strălucit,
în trupul gârbovitei bunicuțe
cum, oare, pe vecie de-au murit ?
Și mi-au răspuns mătăsurile moarte,
sau poate chiar bătrâna-n vechiul șal;
nu, n-au murit, dansează mai departe
mereu în alte rochii, primul bal
Magda Isanos – Rochia