poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ PaÈ™adine în vers alb (73)
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-02-09 | |
(continuare)
Ce m-aÈ™ fi făcut dacă n-o întâlneam pe Felix? se gândea Matei. ÃŽn È›ara asta rece, în care iarna se înserează de pe la ora trei, patru, nu e uÈ™or să treci singur prin anotimpuri. Ori te apuci de băut, ori devii filozof. Era deja filozof. Cale de mijloc nu era. Vara e un fel de primăvară târzie de la noi. Când iese soarele, primăvara, lumea aleargă nebună pe străzi È™i prin parcuri. ÃŽn piaÈ›a primăriei, pe termometrul din turn, gradaÈ›iile se opresc la 28 de grade. Fără ca să fie ger, fără ca zăpada să persiste mai mult de câteva zile, iarna asta daneză i-ar fi pătruns adânc în oase. Poate È™i în inimă, făcând-o, toată, un bulgăre de gheață. AÈ™a cum îi îngheÈ›ase inima lui Karl, băiatul din povestea lui Andersen. Și ea, Gretchen, cum s-a luptat ca să-l salveze din castelul de gheață unde îl È›inea crăiasa cea rea. Felix era acea Gretchen. Apăruse înainte ca inima să-i îngheÈ›e de tot. Apăruse ca să i-o încălzească, să-i lumineze nopÈ›ile È™i calea. Alături de ea, simÈ›ea că drumul va fi lung. Va fi acea a doua cale prezisă de doamna Floriana. Se speriase atunci când Gretchen, Felix, îl împinsese să facă pasul pe care, dacă ar fi fost singur, nu l-ar fi făcut atât de devreme. Să cumpere o casă. ÃŽn Italia suferise de lipsa banilor. Aici, la Copenhaga, primul lui gând ar fi fost să economisească, nu să se împrumute È™i să se îndatoreze. Dar, odată ce s-au mutat în casa nouă, È™i-a dat seama cât de bine e să ai cuibuÈ™orul tău – Felix îi spunea cuibuÈ™orul nostru –, cărÈ›ile È™i biroul tău. Trăise până acum ca un student, era timpul să se simtă È™i acasă ca un profesor. Să se simtă ca acasă, acel acasă de care fugise È™i de care vedea că are nevoie oriunde s-ar fi aflat. Monografia lui despre profesorul Vlad Mirescu era gata pentru tipar. I-o trimisese profesorului, pentru observaÈ›iile finale. Le vom discuta când vin la Paris, în iunie, i-a răspuns profesorul. De ce nu l-ai invita aici, la noi? i-a spus Felix. Ar fi altceva să discutaÈ›i aici, decât într-un hol de hotel la Paris. Ar fi o È™ansă. Era o È™ansă. Șansa ca, întâlnindu-l față în față, profesorul Vlad Mirescu să vadă în el, în sfârÈ™it, discipolul. Continuatorul. Cel care avea să-i ducă mai departe È™i munca, È™i descoperirile. Cel care avea să apere articolele din tinereÈ›e ale profesorului. Nu le omisese el din monografie? Oare avea să fie judecat pentru omisiunea aceasta? Foarte posibil. Avea să fie acuzat pentru lipsa de rigoare È™tiinÈ›ifică, poate È™i de lucruri È™i mai grave. Ori, el le omisese din dragoste, din respect pentru profesor, nu numai pentru că le considera nevinovate. Sau, benigne, date fiind trecerea anilor È™i cariera ulterioară a profesorului. De ce l-or mai fi vânând, după atâția È™i atâția ani? Când profesorul Vlad Mirescu răspunse că acceptă invitaÈ›ia, nu Matei a fost cel mai emoÈ›ionat, ci Felix. A început imediat pregătirile. DeÈ™i casa era nou-nouță, găsea tot timpul câte ceva de aranjat, de schimbat. Aerisea zilnic dormitorul pentru oaspeÈ›i, dormitorul pentru profesor È™i pentru soÈ›ia lui. Le-a pregătit aÈ™ternuturi, halate È™i prosoape noi. I-a spus Antoanetei ca, în săptămâna cutare, să nu se gândească să-È™i facă alt program: să fie gata s-o ia pe Ingrid la ea acasă. A cumpărat zece feÈ›e de masă, câte două la fel. Se varsă pe una cafeaua sau vinul, pui, imediat, un la fel. A cumpărat veselă È™i tacâmuri. Aranja masa de câteva ori pe zi, de parcă ar fi fost elevă la o È™coală de chelneriÈ›e. S-a documentat temeinic, din cărÈ›i È™i ghiduri turistice, asupra locurilor unde urma să-i ducă în vizită: la Roskilde, necropola regilor danezi, la Castelul Frederiksborg, bijuterie a stilului renaissance, la Helsingør – la castelul Kronborg, zis al lui Hamlet. ÃŽn Copenhaga, era mai simplu: la Castelul Rosenborg, la palatal regal Amalienborg, la minunea aceea de biserică cu turlă spiralată, Biserica Mântuirii. Bine, n-o să urce pe treptele acelea exterioare care duc până în vârf, după cum n-o să urce nici în Rundetarn – Turnul Rotund. OaspeÈ›ii ei erau trecuÈ›i de 70 de ani. Și nici ea nu era o mare amatoare de înălÈ›imi. Dar se baza pe turnurile È™i acoperiÈ™urile bisericilor, verzi de cocleală sau de vopsea, pe Hamlet, pe Christian al IV-lea, pentru a izbândi. Profesorul trebuia, nu se putea altfel, să-l recunoască pe Matei. Pentru scopul acela, niciun efort nu era prea mare: era în joc cariera lui Matei, viitorul lui, viitorul lor. Nu se putea să nu contribuie È™i ea. Trebuia să fie gazda perfectă pentru oaspeÈ›ii ei. ÃŽl aÈ™eză pe Matei pe fotoliul de la birou È™i ea se duse în dreptul ferestrei. – Tu eÈ™ti profesorul, eu sunt tu. Când stau aici, mă vezi pe mine, dar vezi È™i biserica Grundtvig, în spatele meu. Aici te postezi. Se uită la tine, te vede, dar vede È™i biserica. Mintea omului asociază. Nu uita, stilul expresionist, combinat cu gotic modern. Arhitect Peder Vilhelm Jensen-Klint. Construită între 1921 È™i 1927. Luterană. Cum a influenÈ›at Grundtvig modul de gândire al danezilor, È™tii tu, nu trebuie să-È›i povestesc. – Un fel de filozof al resemnării, răspunse Matei, ca la examen. Sau, poate mai bine zis, al acceptării. Danezii au tot pierdut, È™i din măreÈ›ia de altădată, È™i din teritoriile pe care le cuceriseră. Pe vremea lui, au pierdut definitiv Norvegia, au pierdut Schlesvigul È™i Holsteinul. Din ce fuseseră, au ajuns o È›ară mica. Èšara asta mică în care trăim acum. Ce era să facă? Să plângă la nesfârÈ™it vitejia vikingilor, gloria Fredericilor sau a lui Chrsitian al IV-lea? Grundtvig i-a povățuit bine: să meargă înainte. Să accepte starea de fapt. N-ar fi rău să gândim È™i noi la fel. Mă gândesc la noi, românii. – Èši-ai găsit! spuse Felix. Niciun român nu va accepta în veci pierderea Basarabiei sau a Bucovinei. După cum nici un ungur nu va accepta că Ardealul e românesc. Ca să vezi că È™i filozofii sunt buni la ceva! – Sunt cei mai buni, cei mai buni la toate. Nu mă crezi? – Trebuie să verific, se alintă Felix. Tu m-ai învățat să nu accept orice idee care nu e argumentată. – Vino aici, voi argumenta riguros. – Ne-ne, mai avem de pus la punct regia. ÃŽntâi munca È™i abia apoi distracÈ›ia, È™tii bancul. Continuă ideea. Dar, să nu uit. Când staÈ›i amândoi la birou, îl laÈ™i pe profesor pe fotoliu È™i tu îți tragi scaunul ăsta lângă el. Fotoliul e al Maestrului. AÈ™a i te vei adresa, nu cu profesore. Te vede pe scaun, vede în tine discipolul. S-a înÈ›eles, da? – Da, să trăți. – Și să nu cumva să-i pomeneÈ™ti despre prostelile mele cu astrologia È™i horoscoapele. – De ce? Sunt convins că l-ar interesa. – L-ar interesa experimentele tale, nu prostelile mele. Joaca asta a mea, a noastră, rămâne secretul nostru. – Joacă, joacă, dar nu oricine poate provoca un război între Anglia È™i Argentina, aÈ™a, din senin. – Prevedea, nu provoca, zâmbi, satisfăcută, Felix. – Poate faci ceva È™i aduci iar Norvegia sub regina Danemarcei. Ce zici, eÈ™ti în stare? – Nu le mai trebuie Norvegia, chicoti Felix. I-a învățat Grundtvig să se mulÈ›umească cu ce au. Cu ce le-a rămas. AÈ™a, să nu uităm că despre el vorbeam. Și? – Grundtvig a fost È™i teolog, È™i filozof. Avea amvonul bisericii, avea enoriaÈ™ii. Avea cine să-l asculte, cine să-l urmeze. Lumea era atunci, pe vremea lui, religioasă. Mult mai religioasă ca acum. Bisericile erau pline. Când È›ara pierea, el chema la credință. Un mesaj numai bun în vremuri de restriÈ™te, mai ales dacă n-ai o armată È™i un rege puternic. Să nu uităm că el a trăit mult. 99 de ani. Cine mai trăieÈ™te atât în zilele noastre? Câți filozofi? – Și, dacă trăiesc, unde predică? – Exact, unde predică? ÃŽntr-o revistă pe care o citesc câteva sute de pasionaÈ›i de filozofie. Asta în cel mai bun caz. Masele n-o să citească revista aceea. Ideea pe care o semeni acolo nu va face să rodească tot câmpul. Nemaispunând că majoritatea filozofilor de azi nu mai sunt religioÈ™i: îl cheamă pe Dumnezeu abia atunci când ajung la un impas. ÃŽl cheamă ca pe o explicaÈ›ie finală, dar È™i ca pe o mărturisire a neputinÈ›ei de a explica, în lipsa Lui, lumea. – Tu ai nevoie de el? Vreau să spun, în filozofia ta. – Am nevoie de ceva, nu sunt sigur că acel ceva e Dumnezeu sau e altceva: o forță sau mai multe forÈ›e, sau un spirit universal, sau un torent de gânduri care ne înconjoară fără ca noi să le putem detecta. Dar, acel ceva există, È™i, din păcate, cu toate încercările pe care le-au făcut de-a lungul istoriei – vorbesc de marii filozofi, de marii gânditori –, nimeni nu a putut să-l explice. De aceea religia e cea mai răspândită filozofie din lume. De aceea credem È™i nu cercetăm. ÃŽn lipsa credinÈ›ei, în afara religiei, nimeni n-a venit cu ceva mai bun. – Crezi că tu ai putea? – Să nu râzi, dar cred că aÈ™ putea. Oricum, încerc, chiar dacă n-am reuÈ™it până acum nimic, nimic care să mă facă să cred că voi reuÈ™i să ajung la acel torent, la acea lume de dincolo, la acel adevăr suprem pe care toÈ›i l-au căutat È™i nimeni nu l-a găsit. – Ce te face să crezi că poÈ›i reuÈ™i acolo unde alÈ›ii au dat greÈ™? – Faptul că È™tiu unde au greÈ™it, răspunse Matei. Și filozofii, dar mai ales teologii, a văzut lumea ca pe ceva finit. I-au căutat începutul È™i sfârÈ™itul. Religia a venit cu Geneza, cu CreaÈ›ia. A avut nevoie de Dumnezeu. Pentru sfârÈ™it, Raiul, Judecata de Apoi. După aceea, viață veÈ™nică. Filozofii, vorbesc despre cei materialiÈ™ti, vorbesc È™i ei despre un început: Big Bangul, explozia iniÈ›ială. Și unii È™i alÈ›ii greÈ™esc: lumea e infinită. N-ajungem la niciun rezultat căutând să-i definim limitele. Să luăm, de exemplu, timpul… – Chiar, timpul pare a fi infinit. – AÈ™a È™i e. Oriunde ai pune borna zero, ca pe o axă, nu poÈ›i să nu te gândeÈ™ti la secunda de dinainte. Și spre plus infinit ai nevoie de el. Un fel de ceas universal care funcÈ›ionează veÈ™nic, indiferent dacă îl priveÈ™te sau nu cineva. Mai departe. Dacă timpul e infinit, în sensul că nu apare È™i nu dispare, de ce n-ar fi È™i lumea înfinită? – Lumea ca materie? – S-o luăm mai întâi ca materie. Lomonosov ne spune că materia se tot transformă, dar se conservă în acelaÈ™i timp. Transformarea e clară, conservarea e mai greu de acceptat. E mai greu, dar nu imposibil. Arzi un trunchi de copac pe foc, rămâne cenuÈ™a. Dispare sub ochii tăi, dar nu dispare dacă gândim la nivel atomic. Materia nu dispare, dar nici nu apare. Asta e valabil È™i pentru lumea neînsufleÈ›ită – rocă, munÈ›i, planete, stele – È™i pentru vieÈ›uitoare. O pasăre poate pieri, dar nu piere specia ei. Sau, dacă i se stinge specia, supravieÈ›uiesc alte specii. Depinde la ce nivel priveÈ™ti. La ce nivel de agregare. Moare un om, rămân urmaÈ™ii lui. I se stinge stirpea, dar lumea – privită ca ansamblu, ca umanitate – nu se termină cu asta. Murim cu toÈ›ii într-o catastrofă cosmică – nici atunci nu poÈ›i spune că s-a terminat cu lumea vie: astronomii au calculat, statistic, că numai în universul cunoscut ar trebui să fie mii de planete pe care sunt condiÈ›ii propice vieÈ›ii. Iar dacă viaÈ›a ar îmbrăca alte forme decât pe Pământ, numărul acela ar fi È™i mai mare. Privind la nivelul Universului, vedem că viaÈ›a nu piere, deÈ™i s-a sfârÈ™it cu noi, pământenii. Nu piere È™i nici n-are nevoie de un început, de un Creator. Lumea materială, È™i cea fără de viață, È™i cea vie, e È™i ea infinită. Ca È™i timpul. – EÈ™ti cam materialist, nu crezi? – AÈ™ zice cam fizician. Ce-avem până acum? Timpul e infinit, materia e infinită. Ce a mai rămas? – N-a mai rămas nimic, spuse Felix. – A mai rămas spiritul. Dacă suntem credincioÈ™i, biserica ne spune unde se duce sufletul omului după moarte. Dar dacă nu credem în Dumnezeu È™i în Rai? Cred că ai observat că, până acum, n-am avut nevoie de Dumnezeu pentru a-mi argumenta teoria. De ce l-aÈ™ introduce tocmai acum, pentru a explica ce-i cu spiritul? De ce totul ar fi infinit È™i spiritul ar fi finit? Și aici trebuie să privim la un anumit nivel de agregare. Mai întâi, să vedem sufletele oamenilor ca niÈ™te instanÈ›ieri ale unui spirit global, să-l numesc Spirit Universal. Privind la nivelul individului, am putea considera că Spiritul Universal se instalează, în om, la naÈ™tere, È™i îl părăseÈ™te atunci când omul moare. ÃŽl părăseÈ™te, dar nu dispare. N-am nevoie să explic unde se duce. N-am nevoie nici de Dumnezeu, nici de Rai. Se duce acolo de unde a venit, în acel Spirit Universal. Astfel că nici spiritul, privit în acest fel, nu moare. Și el este infinit. Nu l-a creat nimeni, n-o să-l distrugă nimeni. Toate sufletele celor care au trăit È™i – atenÈ›ie – toate sufletele celor care vor trăi, sunt acolo. – Unde acolo? – Eu cred că ne înconjoară. E pretutindeni. Raze, unde invizibile, câmpuri. Dar nu forma acelui Spirit Universal contează, È™i nici locul în care s-ar afla El. Important e să demonstrez că există. Am mers cu demonstraÈ›ia până unde am putut: am demonstrat că e veÈ™nic. VeÈ™nic, ca È™i materia, ca È™i timpul. – Ce ar urma să faci? – Să-i demonstrez existenÈ›a, comunicând cu acel acolo. Sau, dacă vrei, cu acel dincolo, că tot vorbesc toÈ›i despre lumea de dincolo. Dar nu în sensul consacrat, de lume a morÈ›ilor, de lumea a celor de dincolo. Să comunic cu, hai să-i spunem, lumea Spiritului Universal. – Ai discutat toate astea cu profesorul Mirescu? – Nu tot ce È›i-am spus. Dar È™i el caută o cale de comunicare cu acel dincolo, aÈ™a cel puÈ›in rezultă, mai ales din proza lui. N-a considerat niciodată acel dincolo în sensul în care îl văd eu. AÈ™adar, merg pe o cale care e È™i nu e calea pe care încearcă el. El n-a ajuns prea departe. Din păcate, nici eu. – N-o să renunÈ›i, nu? –Voi renunÈ›a, mă voi resemna numai atunci când voi fi sigur că nu pot comunica cu acel dincolo. – Te vei resemna ca Grundtvig? Resemnarea asta a lui nu e È™i în filozofia noastră? Vorbesc de noi ca români. – Sigur că este. Și în MioriÈ›a, È™i în Balada MeÈ™terului Manole. Și ciobanul din MioriÈ›a, È™i Ana lui Manole își aÈ™teaptă, resemnaÈ›i, sfârÈ™itul. Destinul trebuie îndeplinit, nu i te opui. Niciun filozof român n-a venit cu ceva care să ni se potrivească, care să ne reprezinte mai bine. N-am avut un Grundtvig, dar îl avem pe creatorul popular. Dacă filozofia aceasta nu i s-ar fi potrivit, poporul n-ar fi transmis, din gură în gură, de-a lungul secolelor, baladele acestea. AÈ™ zice că, prin ideea de jertfă, baladele noastre merg È™i mai departe. – Adică? – Grundtvig îi strânge pe danezi, întărindu-le credinÈ›a. Generează un alt fel de naÈ›ionalism, nu unul belicos. Baladele nostre proslăvesc numai jertfa personală, nu-È™i propun nimic la nivelul colectivului. Chiar e de mirare că Balada MeÈ™terului Manole a fost folosită ca pildă de către legionari. Tot în scop naÈ›ionalist. Să murim, dar să creăm ceva, să lăsăm ceva în urmă pentru È›ară. – Bine, dar Manole o jertfeÈ™te pe Ana, nu se jertfeÈ™te pe sine, nu? – Nu uita cât o iubeÈ™te. Jertfindu-È™i iubita soÈ›ioară, se jertfeÈ™te È™i el. Și pentru ce? Numai pentru a se È›ine de cuvântul dat ortacilor lui? Poate. Dar, mai mult, se sacrifică pentru ca mânăstirea înălÈ›ată de el să dureze. El poate să dispară, dar lucrarea lui va dăinui. Un neam poate fi învins într-o bătălie, dar tot ceea ce a creat poate învinge secolele. Să ne gândim la piramidele din Egipt, din Peru. La construcÈ›iile maiaÈ™ilor. Toate trei sunt popoare în care gloria de altădată a apus pentru totdeauna. Dar ce a rămas, ne umple de uimire. La fel e È™i cu mânăstirea MeÈ™terului Manole. – Și la danezi pare că ceasurile s-au oprit în epoca lor de mare strălucire. După palatele È™i bisericile ridicate de Christian al IV-lea, ultimul lor rege glorios, rar dacă vezi ceva cu care să treacă prin istorie, se gândi Felix. – Corect. Numai că danezii n-au dispărut, în niciun moment, ca È™i civilizaÈ›ie, cum au dispărut, de exemplu, maiaÈ™ii. La danezi e ca la noi: anii de glorie relativă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ștefan cel Mare, sunt ultimii care punctează masiv, arhitectonic vorbind. Nimic din ceea ce s-a construit în Moldova după Ștefan È™i Petru RareÈ™ nu egalează mânăstirile ridicate de ei. Sigur, raportăm la epocă. A mai fost un Brâncoveanu, a mai fost un Vasile Lupu. ConstrucÈ›iile lor marchează È™i ele o epocă, dar nu pe cea de maximă strălucire. Cum spuneam, la noi e ca la danezi: s-au oprit la Christian al IV-lea. Nicio construcÈ›ie ridicată după el nu se ridică la frumuseÈ›ea castelelor Frederiksborg sau Rosenborg. – Am tot ce se poate spune despre ele, aici, zise Felix, ducând un deget la tâmplă. Pot să iau È™i din ideile tale È™i să le prezint ca fiind ale mele? – Volontier, madame, râse Matei. Pentru un scop atât de nobil, arsenalul trebuie să fie complet È™i operaÈ›ional. – Să È™tii că da. Nici nu È™tii cât am repetat. Mi-am notat È™i citate din opera profesorului. N-am avut timp să-i citesc cărÈ›ile filă cu filă, dar mi-am scos ideile principale. Fii liniÈ™tit, n-o să mă bag în discuÈ›iile voastre. Dar, dacă prind momentul, pac cu un citat. AÈ™a, ca să vadă că nu numai discipolul, dar È™i iubitoarea lui soÈ›ioară merită mai multă atenÈ›ie. – Am terminat colocviul? Am luat notă de trecere? întrebă Matei. – ÃŽÈ›i dau nouă. Dacă nu-È›i convine, mai înveÈ›i È™i vii la toamnă, la mărire. – Atunci, hai să mergem în dormitor.. – De ce nu aici? spuse Felix È™i lăsă săi cadă pe covor halatul… E rândul tău să mă examinezi… (va urma) Ghiocel |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate