- De ce nu vrei să ieși cu mine?
Alexandru privi deschis chipul fetei care îi aținea, pentru a nu știu câta oară, drumul. Era drăguță, poate că nițel cam prea drăguță și elegantă, poate că nițel prea elegantă pentru o elevă de clasa a douăsprezecea. O cunoștea din vedere, doar erau colegi în clase paralele ale aceluiași colegiu. De principiu, el nu agrea spiritul de turmă și nu se amesteca cu gloata, așa încât bârfele îi erau străine, la fel cum îi era străin numele fetei.
- Nu avem prea multe lucruri în comun!
- O, ba da, trebuie numai să descoperi care sunt acestea! Dă-mi o șansă, sau mai bine zis, dă-ne o șansă!
- O șansă la ce?
Habar n-avea cum reușise să-l convingă, într-un final, că puteau fi prieteni, că puteau forma o pereche, așa cum formau majoritatea adolescenților. Poate de vină erau ochii ei frumos conturați cu dermatograf, sau genele alungite cu rimel, sau doar ținuta regală, încrezătoare, pe care o afișa de fiecare dată când se ivea tocmai pe coridorul din fața clasei lui Alexandru. Acceptase o întâlnire, dar o acceptase în condițiile lui. Dacă avea să ia în considerare o eventuală relație, atunci fata trebuia să îndeplinească câteva cerințe, obligatorii din punctul lui de vedere, iar principala lui cerință era ca fata cu care ieșea să îndrăgească muzica simfonică. Poate că era puțin cam exagerat, dar recunoștea că nu s-ar fi văzut alături de o fată care nu știa cine e Mozart, Strauss, Brahms și ceilalți grei ale căror lucrări le diseca cu surioara lui de opt ani.
Mara, după o efervescentă prezentare a propriei persoane, acceptase, cu ochii închiși ca în fața unei senzații plăcute:
- E o idee de milioane, ador muzica clasică!
Poate chiar avea să fie o surpriză plăcută pentru el! Alexandu zâmbi și stabili ora de întâlnire, cu douăzeci de minute înainte de începerea concertului. Așa îi plăcea lui. Să simtă vibrațiile instrumentelor în timpul acordării, să urmărească cum soliștii își aranjează partiturile, să citească atent programul și distribuția și să guste forfota sălii înainte de a se umple, urmărind chipurile degajate de zâmbetele anticipative ale adevăraților melomani.
Punctualitatea era calitatea lui forte iar în ziua concertului, nu se abătu de la regulă. Cu două minute înainte de ora stabilită, el patrula prin fața afișului, cu trandafirul roșu pendulându-i caraghios între degete, pentru că, pur și simplu nu știa cum să-i țină tija lungă și plină de țepi. Fata întârzia. Începu să se agite și să se uite la ceas din minut în minut. La un moment dat, Denisa, colega lui de clasă, trecu în pas săltăreț pe lângă el, salutându-l scurt din cap. De regulă ajungea în sală înaintea ei. Știa că avea același tip de abonament pe care îl avea și el, îi știa și locul, la balconul central, pe diagonala locului pe care îl rezervase el, iar acum, faptul că i-o luase înainte îl înfurie de-a binelea.
- Hei, e pentru mine?
- Slavă Domnului, îi întinse floarea în timp ce se repezi pe scări spre intrare.
În grabă, nici măcar nu-i aruncă o privire însoțitoarei până în momentul în care își preluară locurile. O, frate! Cu ce era îmbrăcată? O rochie lungă, vaporoasă, garnisită pe piept cu două șiruri de paiete care sclipeau orbitor în lumina candelabrelor și un set de bijuterii grele, de vampă. Parcă fusese destul de clar! Concert, nu nuntă! Cu colțul ochiului, surprinse zâmbetul ironic al Denisei pe diagonala lui și se simți al naibii de nefericit. Dacă tot era să iasă cu o fată, de ce aceasta trebuia să se împopoțoneze în halul acela? Parcă i-ar fi plăcut să-i facă în ciudă colegei lui de clasă și să-i arate cât de „macho” era și ce fete îl însoțeau. Mă rog, acum chiar că nu mai putea face nimic.
- Ah, uite ce de lume!
- Ca de obicei, bombăni în replică la constatarea pițigăiată, deschizând pliantul cu programul.
- Ei, ce vom asculta?
- „Elixirul dragostei”!
- Aaaa, bine de tot!
Alexandru nu răspunse și se făcu că nu observă cum se lipi de șoldul lui brațul fetei. De la locul ei, Denisa zâmbea în continuare și, deși privirile ei urmăreau soliștii de la instrumentele de percuție, el era sigur că ea se amuza copios pe seama lui. Acum avea și explicația de ce nu încercase să iasă cu nici o fată până la Mara. Pur și simplu îl enervau fetele. TOATE fetele! Reuși să se concentreze la scenă și să ignore monologul pornit de Mara în dreapta lui. Ce rost avea să-i explice că o violă nu era vioară, că un contrabas nu e un violoncel și că opereta nu e operă? Era clar că la muzica clasică Mara plutea într-o zonă mai mult decât crepusculară. Reuși doar să dea din cap cu aprobare, măcar de ochii Denisei, care-i stătea ca un cui în coaste cu locul ei cu tot.
Se relaxă ușor când începu muzica. Donizetti exagera, bineînțeles! Nu aveau cum să se lupte doi bărbați pentru grațiile unei fete, atâta timp cât el nu putea să scape măcar de una! În orice caz, vocile erau bune, orchestra cânta extraordinar, ca de obicei, așa că, mai bine lăsa baltă povestea și se concentra pe muzică. Lină, caldă, colorată, ar fi caracterizat-o sora lui mai mică. Viorile își înălțau glasurile subțiri la unison, susținute de toată suita de coarde. Alămurile scânteiau în culori solare la fiecare intrare, iar trianglul își picura sunetele superbe îmbogățind buchetul acustic. La un moment dat, percepu un sunet straniu. Își concentră atenția pentru a distinge clar tonalitatea și întoarse brusc capul. Așa deci! Mara ațipise cu capul rezemat de umărul lui, într-o poziție mai intimă decât s-ar fi așteptat la o primă întâlnire. Sforăitul se intensifică cu o lipsă de grație ieșită din comun, iar Alexandru se simți invadat de o rușine mistuitoare. O împinse cu cotul, dar fata mormăi ceva și porni să sforăie mai cu sârg, alunecând cu totul pe partea lui. Aruncându-și privirea în diagonală, se abținu cu greu să nu-i tragă o palmă, văzând cum Denisa era pe cale să izbucnească în râs.
Și POC! Talgerele se loviră asurzitor, iar Mara sări din scaun ca împinsă de un arc, scoțând un țipăt scurt. Alexandru nu se mai putu abține, se ridică brusc în picioare, își ceru scuze și se repezi către ieșire, printre spectatori, cu ochii în lacrimi de hohotul reținut cu greu. O zări și pe Denisa făcându-și loc spre ieșire cu obrajii înroșiți de râs. Se întâlniră în fața ușii capitonate și, privindu-se, dădură frâu liber unui șir de hohote sănătoase. Un îngrijitor le făcu semn să păstreze liniștea. Își luară hainele și părăsiră clădirea împreună, ca și când ar fi fost înțeleși, îndreptându-se în aceeași direcție. Abia după ce parcurseră o distanță bunicică, Alexandru își trase sufletul și îi spuse Denisei:
- Cred că nu i-a plăcut Donizetii!
- Eu zic că de vină a fost elixirul dragostei, râse colega lui!
Alexandru izbucni din nou în râs. Ciudat, dar începea să se simtă chiar bine, fără să fie nevoie de concert. Intrară într-o cofetărie și consumară în liniște câte o prăjitură, ascultând acordurile unei melodii la modă.
- Aș putea schimba locul de pe abonamentul meu, cu un loc lângă locul tău!
- Ai putea, admise ea, dar de ce ai face-o? Unde ar mai fi distracția?
Izbucniră din nou în râs. Într-un târziu, ieșiră din cofetărie și o luară încet prin seara răcoroasă, către sala de concerte. Lumea se scurgea pe străzi în grupuri groase, semn opereta luase sfârșit. Poate că Mara plecase deja. Nu fusese prea frumos din partea lui să o lase baltă așa!
- Vineri e „Spărgătorul de nuci”!
- Da, e seară de balet! Te gândești că Cheaikovski ar putea avea un altfel de efect decât Donizetti?
Alexandru zâmbi în colțul gurii, ca unui gând ascuns. Studie un moment pardesiul simplu de sub care se zărea fusta plisată, bleumarin, ciorapii cu modele rombice și pantofii pe care-i purta colega lui.
- Mă gândesc că știam de la început că nu am nimic în comun cu Mara și tocmai am găsit ceva în comun cu tine.
- Pe lângă că suntem colegi de clasă, deținem fiecare câte un abonament la Filarmonică, surâse Denisa.
- E un început promițător! Nu știi niciodată ce surprize îți rezervă un concert!