Uite, ca să-ți arăt că am și iubire în sufletul meu uscat de ură, îți voi povesti și eu o viață, de fapt două vieți. Vrei? Pentru mine e simplu, povestea celor doi e scrisă, doar ți-o trimit.
O fată tânără, într-un sat de munte, avea șaisprezece ani, trăia într-o familie cu doisprezece copii, aveau pământ foarte mult, peste șaptezeci de iugăre (douăzeci și cinci de hectare), dar fiind în zonă de munte nici un sfert nu era arabil, era mult fânaț, dar, oricum le ajungea să-și poată duce zilele în condiții modeste, copila muncea mult și singura perspectivă pentru ea era măritișul. La școală a fost doi-trei ani, atât cât să scrie și să citească. Pe la zece ani, împreună cu un frate mai mic, umblau toată ziulica după animale, când pe un munte când pe altul, când în Tarniță, când în Săcături. Terenurile le erau împrăștiate pe toți munții din jurul satului scufundat ca într-o căldare între versanții abrupți, care trebuiau urcați pieptiș pentru a ajunge la locurile lor. Urcau vârfurile înalte cu turmele, se temeau de lupi și de urși, mai ales când iernau cu animalele acolo sus, unde aveau fânul. Dormeau într-o colibă semiîngropată în pământ, de fapt o structură de scânduri groase cu secțiune triunghiulară, iar peste scânduri era așezat un strat gros de pământ, bătătorit și ars de soare. La un capăt, cortul cum îi spuneau avea o ușă de intrare, iar în celălalt capăt era vatra de foc cu ieșirea pentru fum. În jurul cortului aveau un staul înalt, din lătunoaie suprapuse, fără spații între ele, pentru ca lupii ce dădeau târcoale noaptea să nu poată intra, și suficient de înalte, terminate cu un brâu din crengi uscate cu vârfuri ascuțite în partea de sus, care împiedica lupii să sară în interiorul staulului. Câinii erau și ei în incinta staulului, altfel i-ar fi mâncat lupii. Dădeau alarma când simțeau jivinele, și atunci începea o hărmălaie de se auzea din sat, însoțită și de flăcările făcliilor pe care le aprindeau la repezeală, în focul din cort, ce nu se stingea niciodată. Erau niște lucruri clar prestabilite, înțelese de fapt, fiecare dintre frați sau surori, de cum erau mai răsăriți munceau pământul, de animale îngrijindu-se cei mai mici. Cultivau cartofi, porumb, coseau fânațele, pomi fructiferi aveau destul de puțini pentru că nu se prea făceau fructele, porumbul era esențial, de trei ori în fiecare zi pregăteau, aproape invariabil aceeași masă, o mămăligă mare, fiartă într-un ceaun pentru patrusprezece persoane, și lapte sau derivate din lapte, brânză sau smântână, uneori o papară lungită, prajită în slănină topită. Fata era printre cei isteți, cu drag de carte și învăța cu un frate mai mic pe ascuns, în cămară, unde se strecurau pe fereastră, să nu-i vadă mama, care nu prețuia școala și-i trimitea la muncă, pe fete la tors și pe băieți la animale. Aveau șase vaci, doi boi pentru munca câmpului, plus alte șase, șapte bovine tinere, o turmă mică de oi, se numărau printre cei cu ceva avere, dar numărul mare al copiilor facea averea neîndestulătoare. În perioada ante și interbelică trăiau binișor cu atâta pământ, după dictatul de la Viena, sub unguri, aveau să trăiască umilințe nebănuite, apoi în comunism, după abdicarea regelui, perceptorii noii orânduiri nu numai că nu le acordau niciun ajutor, ba mai mult capul familiei a facut și doi ani de pușcărie pentru că nu și-a plătit cotele integral într-un an, asta ca să supraviețuiască din rodul muncii lor, în anul greu, secetos. Carnea era rară în alimentație, unul sau doi miei la Paști, o oaie bătrână mai în toamnă și porcul de crăciun. Totul era bine gestionat, drămuit pe un an întreg, resursele erau aceleași și familia cu necesități tot mai mari. Încălțămintea tuturor copiilor, atât vara cât și iarna era pielea tălpii piciorului, îngroșată și bătucită de anii mulți în care și-a susținut trupurile mândre ale flăcăilor și fetelor. Deși tânără, fata avea priceperea și bucuria de a coase "pene" pe cămășile tuturor fraților și surorilor ei, ea era cea care le înfrumuseța veșmintele. Fiecare copil primea o bucată din șoricul porcului, dar nu în fiecare an, căci nu ajungea pentru toți, să-și facă o pereche de opinci, pe care le puteau încălța doar la evenimente importante. Șoricul trebuia prelucrat în stare crudă, proaspătă, deoarece tehnologia, metoda de fapt, fiind una mecanică, fără ingrediente chimice, pielea se usca și era imposibil de modelat, după aceea. Opincile tinerei fete erau ascunse, păstrate pentru ocazii deosebite, una dintre aceste ocazii fiind și întâlnirea viitoare cu un fecior din sat. Fata cea tânără nu a avut ocazia să-și folosească încălțămintea la o întâlnire, dar, certată și păruită de mama ei, pentru că nu voia să-și dea opincile, le-a dat totuși unei surori mai mari și mai nepricepute, care și-a stricat materia primă, nu a răzuit-o la timp și au ros-o șoarecii, și care a fost chemată de un fecior la joc în sat. În toamna celui de-al șaisprezecelea an al vieții, fata cea tânără împreună cu două surori măritate, care trăiau cu bărbații lor în alte localități, departe de sat, dar care se întorseseră la părinți pentru ajutor, adunau porumbul de pe o mălăiște mare, vreo șapte iugăre, mălăiște aflată înaintea casei lor de pe "Față" un loc superb, aproape plan, de fapt singura zonă întinsă și plană, expusă la soare, din sat. Cele două femei, surorile tinerei fete, o ajutau pe cea mică la culesul porumbului, ele nemaiavând obligația muncii în gospodaria părintească, odată ce erau măritate. Erau vesele, erau împreună pentru scurt timp, munceau cu plăcere și ziua era minunată. Poveștile celor trei surori au fost întrerupte de strigătul fratelui mai mare, care urca fânul din car în podul șurii, fân ce era apoi împrăștiat uniform pe pod de tatăl lor. Tinerețea feciorului dar și deplasările pe tot podul ale părintelui făceau ca tata să fie depășit de ritmul impus de fratele tinerei fete. Strigătul lui era de fapt un ordin către sora cea mică să meargă în podul șurii să-și ajute tatăl la împrăștiatul fânului pe pod. Cea mică a vrut să execute porunca, dar surorile ei, care aveau și această opțiune, i-au spus că ele nu mai culeg, dacă pleacă la fân. Tânăra fată nu s-a rupt din lucrul ei nici după următoarele două porunci strigate de fratele mai mare. Își vedea de munca ei împreună cu celelalte două femei, când, deodată, un ropot de lovituri aplicate cu multă sete, cu o rudă de fasole smulsă cu ură de fratele ei în timpul deplasării din șură către ele, a făcut-o să se chircească de durere pe mălăiștea din fața casei. Nimeni nu a intervenit, niciuna dintre surori nu a îndrăznit, fratele ei s-a răcorit, era greu de acceptat atunci ca o puștoaică să nu asculte porunca fratelui mai mare, femeile și fata au lăsat lucrul mergând în casă. Fata cea tânăra s-a spălat, și-a oblojit rănile, și-a căutat hainele curate, și-a încălțat opincile aproape noi, și a plecat de acasă, pe termen lung, peste șaizeci de ani până acum, a plecat cu una dintre surorile ei, departe în nordul țării, orășelul în care trăia sora ei având să-i aducă schimbarea destinului.
Într-un sat vecin, înainte cu vreo paisprezece ani, un fecioraș ce avea pe atunci paisprezece ani, terminase șapte clase și căuta de lucru pentru a-și ajuta familia cu șapte copii, pentru a se ajuta pe el însuși. Muncitor necalificat în cariera de piatră a fost munca cea mai la îndemână, singura ce le era oferită băieților în satul dintre munți. În câțiva ani se calificau "muncitori minieri" intrând în rând cu toți bărbații satului. Mai aveau o variantă, muncitori forestieri, dar asta însemna deplasări lungi, mai în sus, unde se tăiau pădurile. Până la urmă, din cauza condițiilor insuportabile din timpul verii, a căldurii și mai ales a prafului care îl făcea să scuipe sânge, iarna muncea în carieră și vara se ducea la munte la o stână. Înainte de carieră, când era prea mic pentru munca grea de pe stâncă, muncea cu ziua la curățatul zăpezii din calea mocăniței ce mergea până în inima munților, transportând lemn în vale. "Regna", sufletul economiei locurilor, circula pe o cale ferată îngustă ce fusese construită prin anii treizeci, după inaugurarea șantierului de către regele Carol al II-lea în anul 1933, se pare, din aducerile aminte ale feciorului, care avea nouă ani pe atunci. Vitală pentru economia locului, "Regna" urca dimineața, pe măsură ce copiii curățau de zăpadă șinele de oțel, dacă ningea peste noapte, și se întorcea seara încărcată cu bușteni. Zăpada ce crea probleme desfășurării activității economice, îi bucura pe copii, care făceau câțiva bănuți dintr-o muncă grea, în frig, desfășurată în bună parte pe durata nopții.
Nici munca în carieră, pe stâncă, nu era ușoară. O zi întreagă, alternativ cu un coleg, lovea un burghiu cu barosul, sau îl ținea cu mâinile, rotindu-l la fiecare lovitură a celuilalt, pentru a face o gaură adâncă în peretele de stâncă, unde urma să se introducă explozibil, care aprins, spărgea piatra. Doi oameni într-o zi realizau un metru jumate, până la doi metri adâncime, funcționând ca o rotopercutantă.
Au trecut anii, s-a schimbat regimul politic, feciorașul a devenit fecior, s-a calificat muncitor minier în cariera de piatră, a fost recrutat în armată la 23 de ani, în 1947. Războiul a trecut pe lângă el, fiind în Ardealul unguresc nu a participat activ la război, tinerii făceau doar o formă de pregătire militară organizată și condusă de unguri, fiind batjocoriți mai mereu. La douăzeci și doi de ani, în 1946, comuniștii l-au făcut membru al Partidului Comunist, după ce mai bine de un an a fost folosit în diverse acțiuni politice desfășurate în zonă. Fiind inteligent, sesizând mersul vremurilor, avea să folosească acea oportunitate din plin. Credea în viitorul comunist al României, a pornit cu speranță pe drumul nou, deschis în fața lui.
În armată avea să se îmbolnăvească extrem de grav, fiind la un pas de moarte. În prima învoire de câteva ore, ca răsplată pentru cel mai bun timp de demontare și montare a mitralierei, cu ochii acoperiți, a hotărât să plece până acasă să-și schimbe valiza prea mică ce o avea, cei 140 de km de la Târgu Mureș până în sat, luându-i aproape două zile, era iarnă, ningea, și mijloacele de transport circulau la întâmplare, ajungând să facă zeci de km pe jos, trăgând valiza dupa el cu o sfoară. La întoarcerea în unitate i-a fost acceptată explicația, disciplina profesională, mai ales la militari, nefiind încă instalată, din cauza spaimei de clasa politică nouă ce hotăra destinele. În prima permisie, de paști, în primăvara anului 1947, la fel de greu a ajuns acasă, ultima parte a traseului, vreo 40 de km, mergând pe jos, drumul greu aducându-i o suferință extrem de gravă prin complicațiile generate de netratarea corectă și la timp. Avea angină difterică, era febril, în sat nu avea cine să-i administreze un tratament, într-o stare foarte avansată a bolii s-a întors la unitate, unde medicul l-a certat, apoi l-a internat de urgență într-un spital civil, unde nu aveau injectiile necesare pentru tratarea bolii. La apelul de seară comandantul batalionului a comunicat soldaților solicitarea unei parți din soldă, pentru a salva viața unui coleg ce altfel va muri. Seara târziu i-au fost administrate primele injecții, a doua zi avea să se simtă o ușoară ameliorare, dar angina îi afectase destul de grav inima, rămânând multă vreme cu o rezistență extrem de scăzută la efort. După o lună jumate de spitalizare, s-a mutat la infirmeria unității, unde sprijinit de pereți, făcea câteva ture pe lângă clădirea infirmeriei, încet, încet, mai prindea putere, apoi a fost trimis la spitalul militar din Cluj, în care cu întreruperi, și-a petrecut vreo patru luni. Suferința lui fizică se suprapunea peste o suferință națională, marea foamete din 1947, hrana soldaților era slabă, o felie de mamaligă cât un săpun cheia, și două polonice de fiertură acră de gogonele. De vreun ajutor de acasă nu putea fi vorba, nimeni nu l-a vizitat niciodată, doar un subofițer care se trăgea și el din zonă le-a transmis celor de acasă să meargă să-l mai vadă în viață, că nu se știe cât va mai trăi.
Fiind membru de partid și datorită debilității lui fizice, a fost cooptat la biroul politic al unității ca și curier, transportând corespondența între diversele structuri militare și civile din oraș, loc de unde avea să fie lăsat la vatră, după un an și opt luni, în 1948, cu interdicție totală la efort fizic.
Neavând din ce să trăiască, dezbrăcat și înfometat, s-a reangajat în carieră ca minier, muncă ce îi asigura un venit decent. Cariera de piatră furniza pe atunci material pentru șantierul Salva - Vișeu, lucrare care, fiind aproape încheiată, cantitatea de piatră necesară s-a redus foarte mult, și tânărul minier s-a văzut nevoit pentru ceva timp să accepte transferul la o altă carieră, mult mai apropiată de zona de lucru, aproape de ultimul tunel ce spărgea muntele dintre Ardeal și Maramureș, la Dealul Ștefăniței, carieră ce asigura ultimele cantități de piatră necesare pentru finalizarea obiectivului. Când s-a terminat calea ferată, s-a întors acasă, a muncit o vreme în gospodăria părintească, dar, în cele din urmă s-a angajat la o exploatare forestieră. El nu mai acorda mare atenție calității de membru de partid, dar îi era urmarită activitatea de alții, și la un moment dat i s-a propus un curs de scurtă durată în orașelul cel mai apropiat. La întoarcere a primit o funcție în structurile locale, apoi a fost promovat la raion. A urmat un curs mai lung într-un oraș mai mare, după care, locul de la raion fiind ocupat, a fost nevoit să muncească în Maramureș, mai întâi în Vișeu, aproape de granița dintre două zone geografice, apoi în Sighet, unde a rămas mai bine de patru ani, până când, după o nouă școlarizare la Cluj, avea să obțină calificarea de tehnician agronom, cu derogare de studii, liceul absolvindu-l mai târziu la fără frecvență, și de asemenea avea să primească și o calificare superioară în munca politică. La Vișeu și la Sighet a desfăsurat o muncă tenace de convertire a țăranilor liberi către comunista exploatare în comun a terenurilor agricole, înfrățite în cooperative agricole de producție, muncă ingrată, desfășurată în echipe complexe de 4-5 oameni, politicieni, milițieni, administratori ai obștei. Ziua lămureau oamenii cu metode diverse, tot mai perfecționate pe măsura dobândirii experienței, îi lămureau să-și cedeze pământurile, cooperativei, iar seara, dacă rămâneau pe teren, se baricadau într-o locuință păzită de miliție, pentru binemeritata odihnă a nopții.
La Vișeu, un coleg de muncă, activist de partid format și el în cei câțiva ani de comunism, avea să-i prezinte o copilă de șaisprezece ani, fugită de acasă de prigoana unui frate mai mare, sora soției lui, și care locuia la ei.
- Am ajuns la soră-mea la Vișeu, eram speriată de lumea nouă ce mi se dezvăluia, mă simțeam o povară, deși nu eram, făceam tot ce trebuia în casă, după câteva zile mi-am schimbat veșmintele țărănești cu unele de doamnă de oraș, alese dintre cele ale surorii mele, asta ca să pot ieși în oraș, sora mea fiind soție de activist de partid și nevoind să se afișeze cu mine în haine țărănești. Viața mergea înainte, sora mea a născut un băiat, eram ocupate mereu cu pruncul și gospodăria, am început să merg cu sora și cumnatul la micile lor petreceri, organizate între prietenii activiști. Am cunoscut un bărbat ce se trăgea din zona noastră, dintr-o vale de dincolo de "Râpă", pe care l-am însurat, adică m-am măritat cu el după câteva luni, negăsindu-se până la mine nicio fată să-l însoare. Era un om bun de felul lui, dar nu m-a prețuit niciodată cum ar fi trebuit, cum aș fi meritat. M-am măritat în pripă, stăteam pe capul surorii mele, acasă nu mai voiam să mă întorc, mi-am zis că nu poate fi mai rău decât în sat, la părinți. - Uneori sunt sigură că boala mea se trage de la viața cu omul ăsta, au fost cuvintele ce aveau să mă doară intens și pentru mult timp.