poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 762 .



Bucătarul din ceramică
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [samsungul ]

2014-09-25  |     | 





Există la multe restaurante sau hanuri, sau chiar și în unele hoteluri la intrarea în ele sau direct la șosea, un bucătar confecționat din ceramică, o figurină din plastic care semnifică un fel de bucătar care ține meniul întru-na din mâini iar în cealaltă nelipsitul șervet. Multe hanuri au adoptat parcă la unison metoda de a atrage clienții sub această formă. Unii bucătari țin o tăbliță neagră, unde în fiecare zi, se scrie cu cretă obișnuită meniul din ziua respectivă. Mie personal mi se pare o idee binevenită, astfel nu mai ești nevoit să te oprești de la un restaurant la altul să întrebi de meniul din ziua respectivă, de prețuri sau alte mici detalii, mai ales când călătorești prin țară și ești nevoit să te oprești să ca să mănânci când ți-e foame. Pur și simplu consulți listele pe care bucătarii de care-ți vorbesc, le țin în mâini.
Eram cazați împreună cu echipa de baschet copii TOGETHER, echipă pe care o conduc ca și antrenor, la unul din aceste hoteluri, undeva în orașul Craiova. Participam la competiția națională de baschet organizată în această localitate în luna iunie. La intrare în hotelul, de altfel foarte curățel și dichisit, cu personal cumsecade, bucătărie bine pusă la punct și mâncare gustoasă, în camere exista internet de mare viteză și wireless, băi curățele și servicii OK, ce mai, găsisem cu oarecare dificultate acest loc de cazare pentru întreaga echipă, în total opt camere, într-o perioadă de timp în care era dificil de găsit vreun loc liber. Întreaga Craiova era centrul unde peste o sută de echipe din toată țara se întruneau pentru campionatul național al copiilor ce se desfășura pe o perioadă de cam o săptămână și unde desigur, erau solicitări mari pentru cazare. La intrarea în restaurantul hotelului, intrare ce se deschidea direct din veranda hotelului, amabil, zâmbitor, ne întâmpina un bucătar grăsun ca unul pe care ți l-am descris mai sus. Meniul afișat pe tăblița ce-i atârna generos peste mâneca brațului drept, afișa zilnic meniul, cu exactitatea unui ceasornic oltean. Era același meniu din o mie nouă sute toamna , literele scrise cu cretă abia de se mai vedeau, cineva renunțase demult la utilitatea bucătarului și la lista lui din meniu, însă el stătea acolo ca un pașă, nici că-i păsa de rânduiala oamenilor.
Turneul de baschet pentru copii cu vârste de nouă și zece ani, se desfășura în ritmul lui, cu bune și mai puțin reușite, victorii sclipitoare alternau cu înfrângeri pline de învățăminte, echipa mea trăia fiecare clipă a acestei miraculoase experiențe, copiii erau relativ ascultători, după primele două meciuri, contra “Galactica Brașov” condusă de marea fostă jucătoare Magda Jerebie și împotriva lui „Lucky Dragons” Târgu Mureș, frățiorii noștri din Târgu Mureș conduși de Emil Ștețca și Zina Mărginean, am realizat două victorii frumușele însă calitatea jocului nostru nu era la nivelul a ceea ce eu, ca și antrenor știam că acești sportivi, puteau juca. Adică jucam cu trac, jucătorii erau totuși copii și știi cum sunt copiii, inconstanți, ușor impresionabili, fluctuanți și schimbători. Ei nu au conștiența celor mari seniori, dar, pe de altă parte exista șansa ca ei să fie modelați frumos, nu sunt „alterați” de concept învățate greșit sau însușite incorrect. Ce e drept, se dăruiau frumos, dar totuși, din punctul meu de vedere mergeau cu frâna de mână trasă, Cristian, căpitanul echipei și cel mai productiv jucător al echipei de obicei, nu era în cea mai bună formă și nu dădea semne că ar fi revenit curând din această groapă de potențial. Rareș, mâna de foc a echipei era în creștere, el singur juca la turație sigură, dar cu o floare nu faci primăvara, ceilalți erau majoritatea la prima participare la o astfel de competiție și desigur că încă nu se regăseau în acel mediu puternic competitiv. Eu, ca și antrenor cu oareșce experiență, jucasem la rându-mi toată cariera într-o grămadă de astfel de concursuri de durată, știam că în viața internă a echipei se întâmplă uneori transformări extraordinare, e ceva ce simțeam din adâncul sufletului. Există potențialul fantastic ca echipa să se unească, să găsească un ritm comun, să fie altruiști, să paseze, să aibă încredere în forțele proprii, să acționeze în atac și apărare cu mare confidență, pur și simplu sportivii mei pot să izbucnească în acel “flow”, acea plutire, explozie de formă care ar putea duce la un joc colectiv și individual fenomenal. Dar, în acel moment, după două meciuri câștigate, ce e drept, dar într-un mod neconcludent, experiența, “feelingul” meu de coach îmi zicea că trebuie să urmeze un moment de criză, un crah intern, urmat poate, de acea creștere, însă deocamdată echipa era așa, într-o falsă euforie la care eu nu puneam “botu’”. Așadar așteptam…
Echipa era formată din zece copii, un antrenor secund, Tekla, un antrenor care la cei 16 ani era mâna mea dreaptă, eu ca și antrenor principal și soția mea Diana, managerul echipei. Diana era mama lui Șerar cum mai era denumit Rareș, trebăluia pe lângă echipă și era veșnic în alertă la cea mai mic semnal de pericol în ceea ce-i privea pe copii. Diana e soția mea, cel mai bun prieten și sfătuitorul meu de taină. Așadar urma un meci cu CSS5 București, o echipă pe care o văzusem deja jucând și care se anunța o nucă tare, copii înalți, determinați și cu calități certe, o echipă care ne putea pune probleme, desigur. Meciul era determinant pentru câștigarea locului întâi în grupă și accederea în locurile fruntașe. Așadar așteptam să se întâmple ceva, acel CEVA, prea de multe ori văzusem asta întâmplându-se, prea bine știam că urma să se întâmple. Iar așteptarea îmi fu generos împlinită, foarte curând.
Mă odihneam de după amiază, de fapt eram în camera mea cu laptopul pe genunchi, studiind rezultatele celorlalte echipe, grila meciurilor de după masă, programul și alte detalii pe care un antrenor le urmărește într-o competiție de anduranță. Chiar dacă acum antrenez baschetbaliști micuți, nu uit anii de studiu și formare la cele mai înalte niveluri din divizia națională A de baschet și participarea la naționala României de seniori. Pentru mine nu contează nivelul, pentru mine e doar baschet, iar când fac un lucru, încerc să-l fac la cea mai înaltă calitate, mă dăruiesc 100% acelui lucru. Acum, la Craiova mă dăruiam total echipei micuților, reține, NU rezultatelor echipei, ci sportivilor în sine, creșterii lor sănătoase, umane și sportive. Cum ziceam, stăteam în pat și studiam site-urile cu baschet, mai postam din când în când fotografii cu copiii pe Facebok pentru cei de acasă, mici clipuri video din viața echipei, informații ce le postam pe grupul BCTogether, grupul copiilor, a antrenorilor, a părinților copiilor Together, a prietenilor echipei noastre. În liniștea celor două ore ce au urmat prânzului încercam să găsesc puțină tihnă. La un moment dat am auzit în holul hotelului o anumită agitație, forfotă, strigăte de copii și intervenții mai tari ale unui adult, mă rog, părea că ceva se întâmplase. În cameră intră val vârtej Diana, agitată și cu glasul ei ferm rosti următoarea afirmație:
- Mihai, am vești nu prea grozave, copiii au jucat fotbal pe holul hotelului, pe veranda și au spart bucătarul de ceramică cu un șut al mingii. Uff, îmi pare rău că s-a întâmplat asta, patronul, hotelului, domnul George e foarte nervos, a zis că trebuie să-I plătim contravaloarea figurinei înalte cam de un metru și ceva. În total cam patru sute de lei, wow…și cum știi, abia de ne-am plătit hotelul cu mari sacrificii ale părinților copiilor si cu ajutorul generos al celor foarte puțini sponsori ai echipei. Și încă ceva, se pare cum că Tekla a spart bucătarul, antrenorul second.
În acel moment mi-a sclipit o idee genială, dupa câteva clipe de cumpănă, îi răspund Dianei:

- Copilă, lasă că-i bine, măi fetițo!

Diana mă privea ciudat, dar în ciuda contradicției dintre vestea zisă și reacția mea, era o discrepanță evdentă. Însă Diana mă cunoștea, știa că ceva important se întâmpla în mintea lui Coachzen, așa cum mă numeau unii prieteni pe facebook . Coachzen avea o idee, un insight! Și am urmat:

- Te rog frumos doamna manager să anunți adunarea echipei în camera 208, peste fix douăzeci de minute, toată echipa de copii să fie prezentă, antrenori , toată lumea. Ședință!!
Diana, deși încă nedumerită de ce se întâmpla, știa că în acle momente nu e de argumentat cu Coachzen, roșie la față și încă surescitată de la transmiterea emoțională a noutăților întâmplate, ieși în viteză să adune copiii. Cuvântul “ședință’ are efectul unui glonte fără amortizor în echipa mea, copiii s-au adunat în mare viteză în camera indicată și așteptau într-o nefirească liniște prevestitoare de furtună. Erau cu musca pe căciulă, jucaseră fotbal în ora de odihnă, aveau meci greu dupămasa și mai mult, pe deasupra mai și spărseseră un bun al hotelului, precis coach avea să fie supărat și nervos. Clasicul teatru jucat în fiecare familie, tipic și infantil: Am spart ceva, urmează o ceartă și o săpuneală, după asta o puteu lua de la capăt! Ei bine, ce nu știau ei, era faptul că eu aveam un cu totul și cu totul alt plan. Ochii lor luceau ca niște felinare vii în penumbra camerei, le ascultam respirația sacadată. Am început să vorbesc în liniștea fantastică ce s-a așternut:

- Sportivi, am înțeles că a avut loc un eveniment de care nu prea sunteți mândrii, e adevărat?
- Daaaa...
- Bun, e cineva dintre voi rănit?
- Nuuu...
- Bun, spuneți-mi ce s-a întâmplat, pe scurt, vă rog.

Lliniște, într-un târziu repet întrebarea:

- Vă rog să-mi explice cineva ce s-a întâmplat, îmi întorc privirea spre Cristian care era căpitanul echipei, mâna mea dreaptă din teren și îl poftesc din ochi să răspundă cu curaj. În fond,aceasta e una din responsabilitățile unui căpitan de echipă, să vorbească în numele echipei, este purtătorul ei de cuvânt.

- Ãăăăă, păi s-au jucat fotbal și Tekla a spart bucătarul…
- Cine a spart bucătarul? Adaug cu îndemânare.
- Păi Tekla.
- Aha, exclam eu calm, deci Tekla a jucat singură fotbal ÎN HOTEL și a reușit să spargă bucătarul, nu-i așa?

Din colțul opus al camerei, Șerar intervine:

- Păi nu doar ea a jucat.
- Ah, adaug eu, și mai cine?
- Teo, Adișor, Horațiu, David, George și Codrin, și ei au jucat.
- Aha, deci mai multă lume a jucat fotbal?
- Daaaa
- Păi cum se face, măi copii că atunci când toată echipa joacă fotbal doar unul să piardă sau să câștige? E posibil așa ceva? Cum ar fi ca doar unul din echipă să fie recompensat cu medalie sau vreun alt premiu pentru o victorie și ceilalți să fie uitați pur și simplu? Lor să nu li se acorde nicio recompensă, că deh, au participat și ei, dar efortul lor nu merită menționat sau apreciat. La fel într-o înfrângere. Ce ar fi dacă după un joc pierdut să dăm vina doar pe unul din echipă, să îl blamăm și să-l considerăm răspunzător doar pe EL singur de întreaga povară a înfrângerii? Voi pricepeți ce zic eu aici?
Liniștea era parcă și mai apăsătoare, însă am simțit că ei au început să priceapă ceva, un mic fir al înțelegerii a răsărit firav, dar ferm din rândurile copiilor, am adăugat așadar:
- Așadar voi repeta întrebarea, cine a spart bucătarul de ceramică?
Toți copiii într-un singur glas au zis într-un glas:
- Noi toți l-am spart, Mihai!
- Ah da, așa sună parcă mult mai bine. Încep să înțeleg ce s-a întâmplat și cine-s neasculătorii care mi-au nesocotit programul impus echipei foarte clar la masa de prânz. Cineva totuși, trebuie să plătească bucătarul spart, cine credeți că va trebui să plătească? Tekla?
Aici am plusat puțin știind că au bani de buzunar, voiam să văd dacă au înțeles profund sau doar superficial lecția ce s-a ivit de la sine parcă. Știam că își țin banii cu strășnicie și cu mare economie îi drămuiesc ca să-și cumpere bomboane, ciocolată și suc de la magazinul Auchan din apropiere, unde-i mai duceam din când în când, în vizită.
- Păi nu doar ea, bâgui nesigur Adișor.
- Bine, zic eu, atunci cine ?

Cristi și Șerar nu participaseră la meciul ad-hoc, nici Bogdan – the big guy, cum i se spunea uriașului nostru pivot. Bogdan e unul din rarii oameni cu un suflet uriaș ca și statura sa, generos și inimos, el oricând e gata să sară pentru oricare coleg al său aflat în nevoie. Mizam chiar pe asta în expunerea mea psihologică în acea ședință. Voiam să-I duc spre înțelegere, mă foloseam de incident, care între noi fie vorba, era banal, spre ceva cu mult mai important, redresarea echipei ca și joc și atitudine, spre înțelegerea umană de dincolo de sportiv.

- OK, deci cine mai e dispus să se lipsească de banii de buznar? Cine e suficient de colegial, de generos și altruist să fie alături de un membru al echipei, aflat în nevoie?

Mai era un secret pe care nu ți l-am divulgat. Jumătate din echipă era și este încă îndrăgostită de Tekla, adolescenta, antrenor în devenire, ucenica mea care la rându-I e un copil care antrenează copii, e cea mai minunată ființă ce am cunoscut-o printre adolescenți, un suflet mare și dedicată total clubului nostru Basceht Club Together, echipelor clubului și e cea cu care lucrez cot la cot, zi de zi, colega și prietena mea. În tot acest timp al uceniciei ei, am observat abnegația, dorința ei de a ajuta și seriozitatea acestei fete minunate. Acum greu aș putea concepe clubul ăsta fără ea, nici că se poate așa ceva. Ei bine, majoritatea băiețandrilor din echipa de baby-baschet erau îndrăgostiți de Tekla. Toți o iubeau în taină cu acea iubire copilărească, sinceră, nedisimulată și curată. Iubirea aceasta este de fapt prietenia. E ceva foarte frumos, ceva ce oamenii adulți uită cu desăvârșire, doar rareori, în cazuri deosebite mai pot observa aburii nobleții unei asemenea rare nestemate, precum prietenia în rândul așa zișilor “adulți”. Răspunsul copiilor la întrebarea mea cu tâlc a sosit iute, au început să-și scotocească buzunarele și vărsau tot mărunțișul pe unul din paturile din cameră. În scurt timp s-a adunat o sumă frumușică, dar totuși, departe de suma de patru sute de lei cât se presupunea că ar fi costat bucătarul. Mă uit roată la fiecare chip, am observant stinghereala, la unii dăruirea necondiționată, la alții greutatea și nesiguranța gestului lor, iar în spate, Tekla și Diana stăteau înmărmurite, priveau scena și nu ziceau nici mâc.

- Ãștia-s toți banii voștrii, întreb eu cu însuflețire? Se pare că nu ajung, uite, am și eu 10 lei, voiam să-mi iau o înghețată, dar am renunțat, pun și eu deși nu am jucat fotbal, dar sunt parte a acestei fan-tas-ti-ce echipe pe nume TOGETHER. Copii, voi știți ce înseamnă together?
- Daaaaaaaa, ziseră toți în cor. Înseamnă ÎMPREUNÃ!

Era a câta oară când puneam această întrebare echipei. De fapt chiar și la grupa celor mai mici dintre miculuți, copiii mai mici care vin la vârste fragede la baschet la sală la mine, primul lucru, în prima zi a antrenamentelor lor, eu pun această întrebare:

- Ce înseamnă Together, copii? Așa începe baschetul la mine la club. Împreună. Și așa se și termină, împreună. Asta e filozofia mea nu doar în baschet ci și în viață.

Simțeam cum copiii au înțeles în sfârșit ce înseamnă PRIETENIA, ce înseamnă ECHIPA, dar mai ales au priceput ce însemnă să fii alături de un prieten la nevoie faptic, nu doar în teorie. Atunci când îți pui ultimii bani jos pentru a ajuta o cauză, atunci când îți dai ultimul efort din corpul tău ca să ajuți un coleg, atunci când cu ultimele tale resurse reușești să te sacrifici pentru iubirea aproapelui tău. Iar aici NU exagerez deloc. Chiar și acei care au băgat mâna cu ezitare în buzunare, care încă erau cu gândul la ciocolatele și sucurile pierdute, acum erau înflăcărați și gata de acțiune. Învățaseră o lecție valoroasă. Uitaseră de micile frici, micile egoism, AM pornit cu toții spre meciul cu C.S.S.5 București cu un ALT moral, eram sigur că acea întâmplare ne-a oferit șansa psihologică de a schimba starea de spirit a echipei și că dincolo de meciul care urma, copiii au trecut de un anumit prag al confortului propriu mental, au înțeles că altfel stau lucrurile în viață decât poate și-au imaginat ei. Eu numesc asta maturizare.
Am pierdut meciul cu echipa din București la diferență de câteva puncte. Au fost mai buni, recunosc. Nu ne-am calificat printre locurile fruntașe, dar în ce manieră am făcut-o? Wow. La fiecare cădere a vreunui copil mureșean, săreau patru din teren plus încă cinci de pe banca de rezerve ca să-l ajute să se ridice!!! La fiecare ratare în aruncările la coș a vreunuia, toți săreau să-l încurajeze! La fiecare coș, întreaga bancă de rezerve lua foc, săreau în sus, mai mai să intre în teren. Exuberanță, deschidere totală, ATITUDINE! Copiii fierbeau în dorința de a juca, în dorința de a se implica în joc, ce mai ERAU prezenți pentru prima dată într-un joc din acel turneu. Banii, firește că i-am înapoiat ulterior copiilor, era doar o stratagem antrenoricească, le-am zis ca am găsit o sursă secretă de finanțare și că s-a rezolvat cu incidentul din holul hotelului. Copiii au mai câștigat și au mai pierdut meciuri în acel turneu național, unele meciuri chiar le-am pierdut în prelungiri, după finaluri dramatice, a mai fost plns și bucurie, de toate pe rând, așa ca în viață, nu?! Altele le-am câștigat la o diferență mare, cine mai ține minte? Viața merge permanent înainte și fiecare întâmplare sau schimbare de sorți a vieții ne oferă posibilități nemărginite de progres personal, oportunități de creștere spre maturitate, șanse de a deveni mai curajoși, mai ÎNȚELEPȚI, când avem o atitudine corespunzătoare. Putem realiza concret faptului că noi toți oamenii suntem UNUL. Viața ne oferă această imensă recompensă dincolo de a câștiga sau pierde jocuri sau bunuri materiale, dincolo de această iluzie puerilă, ne oferă șansa de a accepta prin împlinirea experiențelor proprii prin înțelegerea faptului că suntem oameni în imensul organism numit umanitate. Iar oamenii se pot iubi, pot fi prieteni. Eu personal cred cu tărie în PRIETENIE.
Un singur lucru mai vreau să adaug aici:

- Bucătarule de ceramică, ți-ai făcut datoria! Mulțumesc!


Coachzen
24.09.2014






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!