Sergiu Someșan

Eu sunt Gică


Când ai doi copii mici în casă, unul de trei și celălalt de patru ani, țipetele și zgomotele cele mai neașteptate sunt ceva la ordinea zilei, oricât am încerca să ținem sub control decibelii atât eu, cât și consoarta. Totuși, țipătul care s-a auzit în după-amiaza zilei de joi a fost mai puternic decât multe altele și părea că de data asta plutește pe culmile exasperării. Tocmai mă așezasem pe canapea și așteptam binemeritata cafea, când țipătul mi-a dat de înțeles că, dacă voiam cafea, trebuia să mi-o prepar singur. Nu eram foarte interesat de motivul țipătului, dar cum așa mi se părea că este politicos, am întrebat:
— Ce-au mai făcut de data asta, dragă?
O pauză, cât consoarta să-și mai ia o doză bună de aer și să aducă unele ajustări coardelor vocale.
— Nu ce-au mai făcut ei, ci ce ai făcut tu?
Cum situația se complica, am abandonat poziția lenevind-culcat în așteptare și mi-am luat o figură preocupată, îndreptându-mă spre locul crimei. Crima se pare că avusese loc în debara, loc în care țineam o mie și unul de lucruri până aveam să câștig la loto și să cumpăr o casă dotată cu un atelier de bricolaj corespunzător. Soția din dotare stătea în ușa deschisă a debaralei și privea crunt înăuntru:
— Ce-i asta? m-a întrebat ea scurt, când am ajuns destul de aproape.
Am privit și eu curios peste umărul ei, dar nu am văzut decât ceea ce se vedea de obicei: câteva cutii în care cândva o să aranjez șuruburile și piulițele care acum erau înșirate ici și colo, un pistol de lipit fără cablu, un aparat de măsură, câteva pânze de bomfaier ruginite, chei de 13-14 din crom-vanadiu, un furtun de la dușul din baie, un osciloscop cu tubul spart, trei condensatori, dintre care unul variabil, rezistențe, siguranțe, mă rog, tot ce mai are nevoie omul prin casă.
Am dat din umeri nedumerit pentru că mi se părea că privește spre condensatorul variabil:
— Un condensator, ce să fie? și am dat să îl iau în mână.
— Nu-l atinge! țipă ea scurt, dar nu am ascultat-o pentru că îl atinsesem de nenumărate ori, fără să pățesc nimic, pe când condensatorul ăla încă mai era activ și plin de volți și făcea parte din etajul final al unui radioemițător pe care îl construisem pe vremuri, când eram radioamator.
— Nu ăla, preciză consoarta și arătă mai mult din priviri spre furtunul de la duș. S-a mișcat și mi-a făcut cu ochiul!
M-am tras puțin înapoi și am privit-o mai bine. Era mai palidă ca de obicei și în mod sigur era extenuată. În ultimul timp, din cauza unor termene presante la serviciu, mi-am luat destul de mult de lucru acasă și le-am cam lăsat pe cele două mici bestii în seama ei. Începeam să regret, în fond, fiecare dintre noi are o limită și se pare că a ei tocmai fusese atinsă, așa că mi-am pus o mână pe umărul ei, când am prins cu coada ochiului o ușoară mișcare în debara. Și nu era condensatorul, ci tocmai furtunul cu pricina.
— Uite! a țipat iar soția, de-a dreptul înspăimântată. Iar se mișcă!
De data asta, priveam fix spre furtun, așa că am văzut fără nici o urmă de îndoială cum în capătul dinspre noi s-a deschis un ochi căprui, care ne-a privit scurt, apoi s-a închis iar.
— Ce mama dracului este asta? am răbufnit eu și am luat un patent aflat la îndemână de pe unul dintre rafturi.
— Vorbește frumos, că te pot auzi copiii! m-a apostrofat consoarta grijulie ca întotdeauna la educația celor mici.
Cei mici erau undeva pe hol și, ca de obicei, încercau să împartă ceva ce nu se putea împărți, așa că nu grija lor o purtam, ci pe a drăciei din debara care ne spiona. O clipă mi-a trecut prin cap ideea că, poate, în transă, am făcut vreun montaj din revista Tehnium, de care nu mai știam, dar era puțin probabil să fi ajuns atât de uituc peste noapte. Din holul apartamentului, țipetele erau acum însoțite de lătrăturile micului terrier, care probabil că își cerea și el vehement partea din ceea ce încercau să împartă copiii, fapt care mă împiedica să mă concentrez ca lumea.
Oricum, nu aveam timp de ei pentru că trebuia să demonstrez lumii că eu sunt masculul alfa, așa că am împins ușor furtunul cu patentul. Ochiul s-a deschis iar și m-a privit încruntat. Nu mă întrebați cum mi-am dat seama că privirea era încruntată, din moment ce lipsea o frunte pe care să apară cutele corespunzătoare, dar am priceput asta suficient de repede încât să retrag precaut patentul.
Sub ochi a apărut ceva care părea o gușă neagră și abia când a început să vorbească mi-am dat seama că era un difuzor.
Ochiul s-a făcut un pic mai mare, apoi și-a dres vocea și a spus:
— Eu sunt Gică!
Sunt sigur că Napoleon, Cezar sau Alexandru cel Mare s-ar fi descurcat mai bine ca mine, dar eu am putut doar să zic:
— Încântat de cunoștință! Eu sunt Matei, iar ea e Dina, soția mea.
— Știu, a spus drăcia din fața noastră. Mi-au fost implementate toate datele despre voi înainte de a fi adus aici. Bănuiesc că ați luat la cunoștință despre Ordonanța de Urgență prin care se distribuie fiecărei familii câte un Ghid Individual Complet Autonom, pe scurt câte un GICÃ.
Văzându-ne cam nedumeriți, adăugă:
— S-a publicat alaltăieri în Monitorul Oficial și de vreo săptămână numai despre asta se vorbește la televizor. Aveți un noroc teribil: prin tragere la sorți, ați fost aleși să fiți una dintre primele familii monitorizate.
Ziare nu mai citeam de mult, iar la televizor parcă auzisem eu ceva, dar când ai doi copii mici în casă care tocmai au învățat cum se umblă cu telecomanda, e cam greu să mai vezi vreo știre atâta vreme cât nu se transmite pe canalele de desene animate. Ceva vag auzisem și pe la serviciu, că după adoptarea ACTA și a legalizării urmăririi și înregistrării convorbirilor telefonice și a conexiunilor de internet se va trece la pasul următor, dar nu îmi imaginam că voi fi urmărit de furtunuri de duș.
Am văzut o ușoară mișcare sub furtun și o pereche de șenile își făcu apariția până la picioarele noastre, astfel că am observat că sub ceea ce părea a fi un furtun era și un corp asemănător unui tanc de jucărie teleghidat. Proastă alegere, mi-am spus, dar nu am avut când să aprofundez ideea.
— Îmi dați voie, vă rog? spuse mica arătare și se strecură printre noi. Am fost plasat ieri, aici, de o echipă de intervenție, dar acum va trebui să fac un mic tur pentru a mă obișnui cu apartamentul, apoi voi fi în permanență gata să vă acord tot sprijinul pentru a vă ajuta să vă comportați așa cum ar trebui să o facă niște cetățeni model ca dumneavoastră și pentru a înregistra tot ce se întâmplă în această locuință.
„Să mori tu!“, mi-am spus eu, văzându-l că se îndreaptă spre holul unde cei doi copii încă se mai ciondăneau în surdină.
Am privit lung spre consoarta mea și amândoi am ridicat din umeri, așteptând desfășurarea evenimentelor, care era oarecum previzibilă.
Nu a trecut un minut, că din hol s-a auzit un țipăt de bucurie:
— Uraaa! Ne-ai cumpărat încă un tanc teleghidat! a strigat plin de încântare băiețelul mai mare. Acum trei luni le cumpărasem unul adevărat, care a rezistat numai vreo trei zile, și asta pentru că în primele două m-am jucat mai mult eu cu el.
— E al meu! a țipat peltic cel mic și eu am încercat să îmi imaginez scena.
Mezinul era cel mai mic, dar era mai îndesat, mai încăpățânat și pare-se că un pic mai motivat, pentru că în mai puțin de un minut a apărut în ușă triumfător, târând un capăt de furtun după el, urmat de cel mare, care ținea într-o mână o șenilă, iar în cealaltă ce mai rămăsese din corpul bietului Gică. Erau secondați de micul terrier, care părea puțin abătut pentru că din toată tărășenia el se alesese doar cu difuzorul. Oricum, îl ținea bine și nu părea dispus să se despartă de el.
— Binecuvântate fie animalele și copiii, spuse sec nevastă-mea și plecă să aducă coșul de gunoi.