- Nu bate tati! Nu bate tati, așa-i? a izbucnit fetița mea în plâns.
Era joi, înainte de 8 dimineață și pe holurile clinicii plânsul micuței mele a răsunat nefiresc. Capetele tuturor părinților veniți la doctor s-au întors către mine și simțeam usturimea reproșurilor nerostite. Noroc că plânsul fetiței a stimulat nevoia de exprimare a micuților și fiecare însoțitor, părinte ori bunic, s-a aplecat să domolească plânsul pruncului din dotare.
Veniserăm la clinică întrucât era vremea vaccinului de patru ani. Ca să nu o supunem unui stres suplimentar, am hotărât să nu-i povestim fetiței despre vaccin, considerând că pișcătura acului era nesemnificativă în comparație cu teama așteptării pișcăturii.
Acum priveam nedumerit la soția mea, ea la mine și amândoi la fetiță. Ea încă plângea. Nu înțelegeam ieșirea ei, cu atât mai mult cu cât nu o bătusem vreodată. Apoi mi-am amintit...
În urmă cu un an, într-un week-end, eram la țară, undeva în Teleorman, la niște rude ale nevestei. Unchiul ne invitase pentru că mustul începea să înțepe la limbă și un berbecuț se voia făcut pastramă și dat la grătar, or la așa invitație gurmandul din mine a răspuns pozitiv imediat ce invitația a fost făcută.
Masa îmbelșugată, mustul dulce, vorba multă, toate bune și frumoase, doar că spre seară Prințesei trebuia să i se facă băița. În condițiile arhaice, comune traiului la țară, în camera unde urma să dormim s-a încins soba și pe patul din apropiere a fost așternută o mușama și peste, o cădiță roșie de plastic. Până să se încălzească apa, nevasta a dezechipat copila și a lăsat-o să zburde prin cameră în voie. Micuța, bucuroasă nevoie mare, era călare pe scaune, sărea pe pat, pe covorul din cămăruță se dădea de-a rostogolul...
Nevasta dădea să iasă din cameră, să vadă de apă iar eu intram. Atunci am văzut cum fetița se repede la cădița de plastic de pe pat si se aruncă în ea ca Patzaichin în canoe. Aia a fost secunda în care cred că am murit și înviat totodată. Cădița a alunecat de pe pat, s-a răsturnat și copila mea o dată cu ea. M-am aplecat, am ridicat-o pe pat, am întrebat-o dacă o doare ceva, i-am palpat capul, mânuțele piciorușele, am întrebat-o iar dacă e bine și, la răspunsul ei pozitiv, spaima și bucuria s-au concretizat într-o palmă aplicată pe fundulețul ei gol.
Văzând urma degetelor mele pe pielea ei rozosină și mici boabe de mărgăritar în ochișorii ei senini, am luat-o repede în brațe. N-o bătusem niciodată și ea nu cunoștea semnificația gestului. Atunci, ca să-mi scuz pornirea idioată, i-am spus că palma dată e un vaccin ce are să o ferească de a mai face lucruri periculoase.
- Știi, atunci, la Traianu... palma dată... anul trecut! i-am amintit nevestei pățania. Ea a început să râdă și râdea cu așa poftă, încât părinții și bunicii copiilor veniți la doctor ne-au țintuit din nou cu privirile.
- Nu bate tati, am spus eu și mi-am luat odorul în brațe.
Și nici c-am mai făcut-o vreodată!