Frate-miu Emil și soția sa, prefrumoasa Ana-Ramona au o crescătorie de porcușori de Guineea, încă din jurul anului 2000. Primul exemplar pe care l-au avu, o femelă cumpărată de la cineva atunci când în România erau raritate, acum zece ani, a fost botezată Flu-Flu. Mie-mi plăcea să-i spun madame Butterfly. Și acum mai sunt urmași de-ai ei, fii, fiice, nepoate, strănepoți. Chițăia, pupa pe obraz, era de-o eleganță aristocratică. Se odihnește la rădăcina unui ștejar din parcul aflat chiar în spatele Tribunalului Vechi, lângă Piața Unirii, unde încă mai stau cu chirie stăpânii săi. Toți porcușorii lor au blană lungă, acum fiind cam vreo patruzeci la număr. Au ales și o denumire interesantă crescătoriei lor, Inka!

Mi-au dat și mie un mic guinez, pe când aveam serviciu în Tulcea. Îl chema Cârli-Cranț. Tot în trei culori, pentru că era fiu de-al lui Flu-Flu: cu roșcat, negru și alb, având o blană ondulată, lungă și un vârtej de Coronet pe frunte, ce mai, Făt-Frumos din Guineea!
Pe-atunci locuiam la Tulcea. Ce bine e să fii singur într-un apartament, la vârsta de douăzeci și șapte-douăzeci și opt de ani ! Numai că, din păcate, plângeam străbătând tot orașul. Prima iubită plecase de lângă mine. Fusese ceva extraordinar, din noiembrie până în martie. Ne cunoscusem la niște cursuri Educație pentru familie, timp de trei zile, chiar lângă Casa Căsătoriei de pe strada Gloriei, ne plăcusem, petrecusem luna decembrie, sărbătorile, toată iarna și un pic din primăvară, aventuros ca într-o poveste.

Guinezul Cârli-Cranț parcă eram eu însumi, rămas fără parteneră, departe de familie, singur în orașul meu, un fel de mică vietate rămasă în bebespațiu, închisă într-o cutie de carton, luată în brațe uneori de-o nălucă plângăcioasă. Recent am văzut pe ConQUIZtador că într-o Guyană din nordul Americii de Sud sunt numai doi locuitori pe kilometrii pătrați. Ce predestinare!

Mă refeream la un guinez și-o guineză, nu la porcușorii de Guineea... Nici la guinezii din Africa. Guineea e în alt continent, dar guinezi se numesc și locuitorii Guyanei ori ai Guyanei Franceze, dacă nu și cei ai Surinamului, fost olandez.

Nu am răbdare să povestesc într-o ordine cronologică, de altfel acestea sunt relatate și-ntr-un jurnal ținut de la sfârșitul anului 2006 până în 2009. M-am gândit numai la ce poate însemna prima iubire. Nu voiam multă vreme să mai aud de prietenii cu nimeni, deși terminasem de trei ani facultatea, fiind în câmpul muncii de vreo patru. Al treilea deceniu din viața mea s-a sfârșit într-o anostă și rutinantă căutare a ieșirii din Tulcea, orașul meu natal, unde mai stătusem ca ultimul mohican al familiei mutată prin Constanța, București. Cum am vândut apartamentul, condiția de Cârli-Cranț nu m-a mai afectat niciodată.

Hai să-mi aduc aminte de o legendă cu lame, nemți și guinezi. Nu se află scrisă niciunde, decât în inima celor care au pătimit și au ascultat apoi El condor pasa.

Venezuela are lângă ea trei vecine și e scăldată de două oceane, unul mai șarmant decât celălalt. Distanța dintre senorii Pacific și Atlantic e de câteva zeci de kilometri, dublă cât de la Bragadiru sau Chitila în Pantelimon, ori dintre Popești-Leordeni și Otopeni. De-acolo e originar Ilich Ramirez Sanchez, zis Carlos Șacalul, iar prin zonele Orinocolului sunt vrăjitoare iscusite în magia neagră. În secolul XX toți veneticii și-au putut scoate pârleala aici exploatând petrol, coca. Creșterea animalelor n-a mai fost la modă. Rețelele din Columbia au acționat și aici, În Venezuela. Spionajul SUA a avut aici baze solide. La un moment dat, pe vremea lui Che Guevara, reacțiunea sud-americană, stipendiată de Washington, de la Casa Albă, tot de-aici lansa tot felul de contraacțiuni, de parcă era o nouă Contrareformă lăsată să apere democrația amenințată de revoluția continuă mondială, de noua Reformă antireligioasă, comunismul. Stupefiant de multă activitate, nu? Caracas, cu un aer de metropolă asemănător altădată cu atmosfera din Cuba interbelică, ori cu aceea din Mexicul eliberat de sub spanioli, devenise un fief al anticomniștilor, iar dacă tensiunea s-ar fi amplificat, atunci Venezuela devenea teatru de război ideologic, ca Spania după 1936!

Nu se auzise încă prin 1950 de nicio bandă organizată care să comercializeze substanțe halucinogene la Caracas. Numai hasișul, fără a fi trecut printr-o procesare farmaceutică în pulbere albă, putea să distrugă unele vieți ale pătimașilor părăsiți de femeile secolelor. A, uitasem de încă un atu național; în ultimii douăzeci de ani se spune că Venezuela e țara câștigătoarelor de la Miss World. Pentru că englezii, francezii, germanii, irlandezii, scandinavii s-au amestecat aici cu spaniolii colonizatori și mai ales cu crescătorii de vite băștinași – mai ales cu fiicele acestora, cunoscute ca mari farmazoane..., chiar dacă rămâneau văduve.

Într-un astfel de ținut mlăștinos, fie înspre poalele Anzilor, fie flancat înspre est de cascada Angel, în amonte de Ciudad Bolivar, majoritatea conchistadorilor credeau că vor afla în sfârșit și Eldorado. Chiar de la sfârșitul secolului al XVI-lea nemții sau austriecii dinastiei de Habsburg au căpătat un teritoriu de la vest de Caracas, în jurul orașului Coro, pentru a aspira și ei la cucerirea lumii... pietrelor prețioase. Avanposturi și-au ales niște ținuturi în curs de accentuată deșertificare, din Cordiliera Nordică.

Într-o seară de august dinspre secolul barocului, al XVII-lea, un regiment de husari plecase din Coro înspre Barquisimeto, cu multe provizii, samare pline cu apă, la care se adăugau chimire și saci goi așezați pe catâri. Cum Aleodor Împărat se întâlnise cu o nuntă lungă de furnici, așa și comandantul garnizoanei din Coro, baronul Robert von Alerbachter se miră foarte mult când ajunse pe-un platou foarte întins: dune infinite de nisip, dune după dune. Rareori verdeața își scotea izvoarele și ramurile la vedere. Nemții erau foarte supărați pe regele Spaniei Îi plătiseră ca-n basme visterii întregi, numai să li se concesioneze pentru o sută de ani poalele Anzilor din Venezuela, pentru a găsi acolo Eldorado. Nici nu știuseră că piatra goală, sterilul zdrobit inutil îi aștepta, pe aproape toată zona cumpărată atât de scump.

Când temperatura începu să oscileze ziua între maxima de douăzeci de grade și minima de cinci, chipeșii husari au ajuns într-un cătun de băștinași mai înalți, munteni, crescători de lame. Bucuroși că pot poposi un timp, nemții au avut la dispoziție două zile întregi ca să facă tot ce doreau. Baronul von Alerbachter era un entomolog de renume și a început să-și adune pentru insectare tot felul de insecte care preferau viața la înălțime și-n zone aride, deșertificate. La un moment dat strivi din greșeală burta unei călugărițe. Mare pocinog! Ghinionul putea să-i urmărească mereu, să distrugă regimentul. Nu știa cum să-i mai ceară scuze făpturii ce își târa cleștii și se zbătea cu țeasta în țărână. Luă revolverul și-o împușcă. Creatura maronie, care abia îl înghițea pe partener rămăsese ca Toma Alimoș, străpuns mișelește de-un... stăpân al pământului, slut, arțăgos cu subalternii. Își vărsa în deșert mațele. Dar și mărunțitul bărbătuș, devorat cu puțin înainte, ieșeau din muribunda insectă canibală. Von Alerbachter scoase cu penseta din stomacul călugăriței o bucată din capul mascului căsăpit. Apoi i se făcu de-a dreptul scârbă și o condamnă la moarte prin lapidare pe ucigașa iubirii.

În acest timp subordonații baronului von Alerbachter, mai ales Hans Münzerdingen și Manfred Förlichtischen se preocupaseră mai mult de alungarea “muștelor indigene din grajduri”, adică de fugărirea bărbaților și domesticirea femeilor. Acești perdanți indieni merseră la șamanul Corinunga. Se plânseră că veniseră trimișii zeului Becistugauco, al războiului și bolilor venerice. Văzând că au armuri de metal, coifuri uriașe, arbalete, săbii și chiar arme de foc, bărbații exilați ai tribului îi cereau sfat lui Corinunga, ca să le vină urgent de hac nemților, prin forța spiritelor Anzilor.

- Aduceți-mi un mascul negru, altul cenușiu și altul roșcat, trei porcușori de prăsilă, la care țineți mai mult și zece guineze grase pentru sacrificiu!

Membrii tribului aveau ca totem chiar acest animal sacru, porcușorul, guinezul. Corinunga știa foarte bine că ei se fereau de carne, că mâncau mai puțin decât cei din tribul său, doar ouăle păsărilor sălbatice, laptele de lamă… Însă tot ei creșteau pe ascuns porcușorii tabu și-i vindeau pe ascuns alor săi, care-i preparau în peste cincizeci de rețete, fierți, copți, cruzi…