- Copii, nu vreți să plecați la liceu la Pitești sau București?

- Noi? Tovarșa, tovarșa noi n-am fost la Costești!

- Tata nu mă ia în căruță, zice că ce să fac io acoloșa! Dară pleacă fata lu’ o femeie care lucrează la școala din comună, a spus pe nerăsuflate fata din banca întâi, pe care nu o pot uita.

Îi adusesem de la București o gumă de șters, un creion, un pix și i-am explicat că o fetiță trebuie să se pieptene în fiecare zi. Era mereu înfofolită într-o basma de la mama ei și nu îi spusese nimeni, că o fetiță trebuie să se îngrijească singură. Dădea vina pe sărăcie, stătea retrasă în spatele clasei. De când avea cu ce să scrie, se pieptăna, nu mai purta basma, și astfel a început să și vorbească.

- Acea femeie dragilor, este secretara școlii din comuna Ungheni…am explicat eu.
- Ce? Secretară? Tovarșa, femeia aia e cu ei în cancelarie și cu ei vine și pleacă și face cafele….am vrea noi să putem pleca!
- Cu ce tovarșa, cu ce? N-am fost în oraș, nu e bani de autobuz... cine să muncească?
- Tovarșa, numai fata lu’ tovarșu’ director se duce la liceu, „ăla din Găujani”, și cu a lu’ „ăla de română” din Humele.....șopteau speriați și mă rugau să nu spun mai departe.

„Ãla de română” era adjunctul directorului, un fel de sperietoare a școlii din Humele. Era un fel de umbră între directorul plin și pătrățosul tov. Lăzărescu, cel care avea de fapt toate drepturile, vorbea apăsat cu privirea în zare, părea să spargă ferestrele prea înguste pentru aspirațiile lui de regele profesorilor din sudul județului.

Cred că până în ultima clipă a vieții lui nu înțelege de ce a ajuns iar la țară, fiind dat afară din inspectoratul școlar pentru șantajarea câtorva generații de profesoare de matematică. Până când una a avut curajul să îl reclame. Da, au existat și profesoare curajoase în județul Ageș!

În autobuz însă nici că avea cineva curaj să vorbească despre Lăzărescu, „cel de matematică”. Legendele se pare se țin mult mai bine decât noi, oamenii vii.
De mirare era faptul că mulți profesori erau localnici și ar fi fost de așteptat să se zbată ca elevii lor să învețe, să participe la olimpiade cel puțin pe județ, și apoi să poată ajuta la dezvoltarea locală.
- Hai tovarășa, repeta tov. Lăzărescu, așa frumos nu gândiți nici pentru voi ăia ai voștri! Ce olimpiadă, nu vedeți ce proști sunt și ...nespălați!

Într-o zi de 1. martie mare mi-a fost mirarea când am intrat în prima clasă. Am fost atacată din toate părțile de elevi, care doreau toți deodată să-mi dea mărțișoare.
Fiecare dorea să mă impresioneze. Toți, și toate clasele la fel. Unele mărțișoare erau noi, altele vechi, șnuriri întinse, strâmbe sau rupte.

Dar bucuria de a da nu aveam să o mai retrăiesc prea curând.

Un elev mi-a făcut cadou o jumătate de săpun de casă, altul câteva cepe și usturoi, cartofi nu mai avea acasă, mi-a spus, scuzându-se.
- Iți multumesc, dar nu trebuia...
- Ba da tovarșa, dar mai mult n-am avut....e ce avem, că săpun ne trebe la toți, l-am făcut în curte, și io vreau să vă dau o juma’ de săpun de marțișor. Eh tovarșa, n-am mărțișor adevărat.
- Dar un sapun de casă e ceva sau? i-am spus, e ca un mărțișor...
- Da’ nu puteți să vi-l puneți, da’ aveți și de la mine ceva...îmi spuse elevul, era de trei ani repetent și cel mai mare din clasă.

Mi-au dat lacrimile. Acești copii ar fi dat totul dacă aveau cui, ar fi muncit, ar fi învățat și ar fi dorit și ei să iasă din lumea lor de câteva străzi și un câmp și să își trăiască copilăria.

Nu cred că așteptau mai mult de la noii profesori, decât normalitatea....și nu eram în război, ci era pace, cum am mai spus.

Dar, asta învățau copii de la colegii mei profesori: rămâneți în sat, munciți, și lăsați-ne pe noi cei studiați să mergem la oraș.

va urma