Prolog

În anul 1830 după întemeierea Congresului Stelar, o navă-robot de cercetare a transmis un raport prin ansiblu: planeta pe care o studiase prezenta parametri normali, permițând dezvoltarea vieții umane. Cea mai apropiată planetă pe care se înregistrase o presiune demografică era Baía; Congresul Stelar le-a acordat celor de acolo aprobarea pentru a continua explorarea.
AÈ™a se face că primii oameni care au văzut noua lume erau portughezi prin limbă, brazilieni prin cultură È™i catolici prin credință. ÃŽn anul 1886 au debarcat de pe naveta spaÈ›ială, È™i-au făcut cruce È™i au numit planeta Lusitania ― vechea denumire a Portugaliei. S-au apucat apoi să catalogheze flora È™i fauna. Cinci zile mai târziu, au înÈ›eles că micile vietăți care trăiau în pădure È™i pe care le denumiseră porquinhos ― purceluÈ™i ― nu erau câtuÈ™i de puÈ›in animale. Era pentru prima oară de la Xenocidul Gândacilor comis de monstrul Ender când oamenii descope­riseră o formă inteligentă de viață extraterestră. Din punct de vedere tehnologic, purceluÈ™ii erau primitivi însă foloseau unelte, își construiau case È™i vorbeau o limbă.
― Aceasta este o nouă È™ansă pe care ne-a oferit-o Dumnezeu, a declarat Cardinalul Primat de Baía. Putem fi mântuiÈ›i pentru distrugerea Gândacilor.
Membrii Congresului Stelar venerau mulți zei sau nici unul, dar au aprobat spusele Cardinalului Primat. Lusitania va fi colonizată cu oa­meni de pe Baía, sub patentă catolică, așa cum cerea tradiția. Dar colonia nu avea voie să se extindă dincolo de o anumită suprafață sau să depășească un anumit număr de locuitori. Și, mai presus de toate, era obligată să respecte cu orice preț o singură lege:
Purcelușii nu trebuiau să fie tulburați.



Capitolul 1
PIPO

Întrucât nu ne împăcăm încă pe deplin cu ideea că locuitorii din așezarea învecinată sunt la fel de umani ca și noi, am fi niște prefăcuți fără pereche dacă privind ființele prietenoase, creatoa­re de unelte, apărute pe alte căi evolutive, le-am considera frați și nu fiare, tovarăși de pelerinaj care călătoresc spre sanctuarul inteligenței și nu rivali.
Și totuși, asta e ceea ce văd sau tânjesc să văd. Diferența dintre roman și varelse există pentru creatura care judecă, nu pentru cea care este judecată. Când afirmăm că o specie extra­terestră este ramen, nu înseamnă că ea a trecut pragul maturității morale. Înseamnă că l-am trecut noi înșine.

Demostene, Scrisoare pentru framlingi

Rădăcină era cel mai dificil È™i, în acelaÈ™i timp, cel mai îndatoritor dintre pequeninos. Ori de câte ori Pipo vizita luminiÈ™ul lor, el se afla acolo È™i își dădea toată osteneala să răspundă la întrebările pe care, prin lege, Pipo nu avea voie să le pună în mod direct. Pipo se baza pe el ― prea mult, probabil ― È™i, cu toate că Rădăcină se juca È™i făcea tot felul de zburdălnicii ca un copilandru lipsit de răspundere, ceea ce de fapt era, nu scăpa nici un prilej de a observa, sonda sau pune la încercare. Pipo trebuia să se păzească tot timpul de capcanele pe care Rădăcină i le întindea.
Cu o clipă în urmă, Rădăcină se cățărase într-un copac, agățându-se de coajă doar cu pernuÈ›ele cornoase de la încheieturile membrelor È™i de pe partea interioară a coapselor. Þinea două beÈ›e în mâini ― BeÈ›e-Tată, aÈ™a se numeau ― cu care lovea trunchiul în ropote neritmate, irezistibile, în timp ce se cățăra.
Zgomotul îl făcu pe Mandachuva să iasă din casa construită din bușteni. Strigă spre Rădăcină în limba masculilor, iar apoi în portugheză:
― P'ra baixo, bicho!
Auzind jocul de cuvinte în portugheză, câțiva purceluși aflați în apropiere își exprimară aprecierea frecându-și brusc pulpele una de alta. Rezultă un sunet ca un sâsâit, iar Mandachuva, încântat de aplauzele lor, făcu un mic salt prin aer.
În același timp, Rădăcină se aplecă pe spate până păru aproape sigur că se va prăbuși la pământ. Apoi își azvârli mâinile înapoi, făcu o tumbă prin aer și ateriză pe picioare; țopăi de câteva ori, dar nu se dezechilibră.
― Deci ai devenit acum È™i acrobat, spuse Pipo.
Rădăcină păși legănat spre el. Era modul lui de a-i imita pe oameni. Aceasta făcea ca ridiculizarea să fie mai evidentă, întrucât botul lui turtit, înălțat în vânt, arăta cât se poate de porcin. Nici nu era de mirare că cei de pe alte lumi îi numeau "purceluși". Așa apucaseră să-i boteze primii vizitatori ai acestei planete, care transmiseseră rapoartele în '86 și, din 1925, momentul întemeierii Coloniei Lusitania, fusese imposibil să li se mai schimbe numele. Xenologii răspândiți pe cele O Sută de Lumi se refereau la "aborigenii Lusitaniei", deși Pipo știa foarte bine că era doar o chestiune de demnitate profesională; fără îndoială că atunci când nu-i menționau în vreo lucrare savantă, xenologii îi numeau tot purceluși. În ceea ce-l privea pe Pipo, el li se adresa de obicei cu pequeninos, iar ei nu păreau să aibă ceva împotrivă, pentru că de-acum începuseră și ei să-și spună "micuți". La urma-urmei, demnitate sau nu, îi era peste putință să nege realitatea. În asemenea momente, Rădăcină semăna cu un porc ridicat pe două picioare.
― Acrobat, spuse Rădăcină, cântărind noul cuvânt. Ce-am făcut eu? AveÈ›i o vorbă pentru oamenii care fac aÈ™a ceva? Există oameni pentru care asta înseamnă muncă?
Pipo oftă în tăcere, iar zâmbetul îi îngheță pe chip. Legea îi interzi­cea cu strictețe să dea informații despre societatea umană, pentru ca nu cumva să influențeze cultura purcelușilor. Dar Rădăcină își făcuse un obicei din a exploata până și cea mai neînsemnată aluzie din orice remarcă a lui Pipo. De data aceasta nu era însă decât vina lui Pipo, care lăsase să-i scape o afirmație ce deschidea o fereastră nedorită spre modul uman de viață. Uneori se simțea atât de relaxat printre pequeninos încât vorbea fără să se mai controleze. Pericolul acesta îl pândea mereu! "Nu mă pricep la jocul neîncetat de a stoarce informații și de a încerca în același timp să nu ofer nimic în schimb. Libo, taciturnul meu fiu, a deprins deja arta discreției mai bine decât mine și nu mi-e ucenic decât de... cât o fi trecut de când a împlinit treisprezece ani?... patru luni."
― Și eu aÈ™ vrea să am la picioare perniÈ›e ca tine, spuse Pipo. Coaja copacului mi-ar face pielea ferfeniță.
― AÈ™a ceva ne-ar face pe toÈ›i să ne fie ruÈ™ine. Rădăcină rămase nemiÈ™cat, în acea atitudine de aÈ™teptare despre care Pipo credea că arata o uÈ™oară îngrijorare ori un avertisment mut către alÈ›i pequeninos de a manifesta prudență. Putea fi È™i un semn de spaimă extremă, dar, dacă nu se înÈ™ela, până acum nu văzuse vreun pequeninos extraordinar de înspăi­mântat.
În orice caz, Pipo se grăbi să-l calmeze:
― Nu te îngrijora, eu sunt prea bătrân ca să mă cațăr în copaci aÈ™a cum o faceÈ›i voi. Las asta în seama vlăstarelor voastre.
Și replica dădu roade; trupul lui Rădăcină deveni mobil.
― ÃŽmi place să mă urc în copac. Pot vedea totul. Rădăcină se ghemui în faÈ›a lui È™i-l privi de aproape. Vei aduce animalul care aleargă pe deasupra ierbii fără să atingă pământul? CeilalÈ›i nu m-au crezut când le-am spus că am văzut aÈ™a ceva.
O nouă capcană. "Cum, xenolog Pipo, îl vei umili pe acest membru al comunității pe care o studiezi? Sau, în cazul întâlnirii de azi, vei respecta legea inflexibilă stabilită de Congresul Stelar?" Existau doar câteva precedente. Singurul contact cu ființe extraterestre inteligente avusese loc acum trei mii de ani, iar el se încheiase cu moartea tuturor Gândacilor. De data asta Congresul Stelar voia să se asigure că dacă umanitatea greșea, eroarea avea să fie de semn opus. Informații minime, contact minim.
Rădăcină detectă ezitarea lui Pipo, tăcerea lui determinată de pre­cauție.
― Niciodată nu ne spui nimic, începu Rădăcină. Ne urmăreÈ™ti È™i ne studiezi, dar niciodată nu ne îngădui să trecem peste gard, să intram în aÈ™ezarea voastră, să vă urmărim È™i să vă studiem È™i noi.
Pipo îi răspunse cât de cinstit se pricepu, deși precauția era mai importantă decât onestitatea.
― Dacă e adevărat că voi învățaÈ›i atât de puÈ›ine È™i noi atât de multe, cum se face că vorbiÈ›i È™i EsenÈ›iala È™i portugheza, în timp ce eu încă mă chinui să deprind limba voastră?
― Noi suntem mai isteÈ›i. Apoi Rădăcină se lăsă pe spate È™i se răsuci pe È™ezut, astfel încât rămase cu spatele la Pipo. ÃŽntoarce-te dincolo de gardul tău.
Pipo se ridică imediat în picioare. Nu departe de el, Libo era cu trei pequeninos, încercând să afle cum împleteau aceștia vițele de merdona pentru a face acoperișuri. Libo îl văzu pe Pipo și i se alătură, gata de plecare. Pipo îl însoți fără să scoată o vorbă; ținând seama că pequeninos stăpâneau atât de fluent limbile oamenilor, niciodată nu discutau despre ce aflaseră decât după ce treceau de poartă.
Le trebui o jumătate de oră ca să ajungă acasă, iar când trecură de poartă și o luară de-a lungul dealului către Stațiunea zenadorilor, începu să plouă torențial. Zenador? Privind placa mică de deasupra ușii, Pipo se gândi la înțelesul inscripției. Cuvântul XENOLOG era scris în Esențială. Asta sunt eu, cel puțin pentru cei de pe alte lumi. Dar titlul de zenador era atât de ușor de pronunțat în portugheză, încât aproape nimeni de pe Lusitania nu-l mai folosea pe cel de xenolog, nici măcar când vorbea în Esențială. "Așa se schimbă limbile", medită Pipo. "Dacă n-ar exista ansiblul, care asigură o comunicare instantanee în toate cele O Sută de Lumi, nu ne-am mai putea păstra o limbă comună. Călătoriile interste­lare sunt prea lente și se desfășoară foarte rar. Esențiala se va pulveriza în zece mii de dialecte în cel mult un secol. Poate că ar fi interesant să rulez pe computer o proiecție a modificărilor lingvistice de pe Lusitania ca să aflu dacă Esențiala va ajunge să se degradeze și să absoarbă portugheza, sau se va întâmpla invers."
― Tată, îl întrerupse Libo.
Abia atunci își dădu seama că se oprise la zece metri de stațiune. "Tangente. Cele mai bune porțiuni ale vieții mele intelectuale sunt tangențiale, situate în domenii din afara pregătirii mele. Presupun că regulile care ni s-au impus în profesiune mă împiedică să cunosc sau să înțeleg ceva. Știința xenologiei tinde să respecte mai multe mistere decât Biserica-Mamă."
Amprenta palmară era suficientă pentru deschiderea ușii. Imediat ce trecu pragul, știu cum își va petrece seara. Le vor trebui câteva ore de muncă la terminale pentru a întocmi rapoarte separate despre ceea ce făcuseră în cursul întâlnirii de azi. Pipo va citi apoi notițele lui Libo, iar Libo pe ale lui Pipo și după ce vor fi mulțumiți, Pipo va redacta un rezumat și va permite computerelor să continue lucrul, introducând notițele în fișiere și transmițându-le instantaneu prin ansiblu către xeno­logii din restul celor O Sută de Lumi. "Sunt mai mult de o mie de oameni de știință a căror carieră înseamnă studierea singurei specii extraterestre pe care o cunoaștem și, în afară de ceea ce pot descoperi sateliții despre această specie arboricolă, toate informațiile pe care le au ei provin din ceea ce le transmitem noi doi. Asta înseamnă intervenție minimă. "


Dar imediat ce intră în stațiune Pipo înțelese că nu avea să fie o seară de muncă neîntreruptă și odihnitoare. Înăuntru îi aștepta Dona Cristă, îmbrăcată în straie monahale. Oare era vorba de vreo boacănă făcută la școală de unul din copiii mai mici?
― Nu, nici vorbă, îl liniÈ™ti Dona Cristă. ToÈ›i copiii tăi își fac datoria, în afară de cel de aici care, după părerea mea, e prea tânăr ca să-o rupă cu È™coala È™i să lucreze, chiar dacă e ucenic.
Libo nu-i răspunse. "O hotărâre cuminte", socoti Pipo. Dona Cristă era o femeie înțeleaptă și atrăgătoare, probabil chiar frumoasă, dar întâi de toate era călugăriță a ordinului Filhos da Mente do Cristo, Copiii Minții lui Cristos, și-și pierdea din frumusețe când o vedea cum se înfuria în fața ignoranței și a prostiei. Era uimitor numărul celor foarte inteligenți a căror ignoranță și prostie se topise sub focul disprețului ei. "Libo, tăcerea e soluția care îți va prinde bine în situația asta."
― N-am venit aici în legătură cu vreunul dintre copiii tăi, explică Dona Cristă. E vorba de Novinha.
Nu era nevoie să pronunțe numele de familie. Toată lumea o știa pe Novinha. Îngrozitoarea Descolada se sfârșise doar cu opt ani în urmă. Boala amenințase să distrugă întreaga colonie chiar înainte ca ea să se poată înfiripa. Modul de vindecare fusese descoperit de mama și tatăl Novinhei, xenobiologii Gusto și Cida. Printr-o ironie tragică, găsiseră cauza bolii și tratamentul prea târziu pentru a se salva pe ei înșiși. Ei fuseseră ultimele victime ale Descoladei.
Pipo își aminti cu claritate de fetița Novinha, care stătea agățată de mâna primarului Bosquinha în timp ce episcopul Peregrino în persoană ținea slujba de îngropăciune. Ba nu, nu se agățase de mâna primarului. Imaginile îi reveniră în minte și, odată cu ele, și sentimentele de atunci. Își aduse aminte că se întrebase: "Ce înțelege ea din toate astea? E înmormântarea părinților ei; a rămas singura supraviețuitoare din familie și de jur împrejurul ei poate simți ușurarea oamenilor acestei colonii. Așa necoaptă cum e, oare pricepe că bucuria noastră e cea mai aleasă recunoștință pe care o arătăm părinților ei? Au luptat și au izbândit, găsind calea salvării pentru noi în zilele de suferință de dinaintea morții lor; ne aflăm aici ca să sărbătorim neprețuitul dar pe care ni l-au făcut. Pentru tine însă, Novinha, asta înseamnă doar moartea părinților tăi, ca și a fraților care au murit înainte. Cinci sute de morți și mai bine de o sută de slujbe pentru dispăruții acestei colonii în ultimele șase luni, și toți fuseseră stăpâniți de spaimă, tristețe și disperare. Acum, când îți mor părinții, teama, tristețea și disperarea ta nu sunt cu nimic mai mici decât înainte, dar nimeni altcineva nu trece prin aceeași suferință. Ceea ce precumpănește acum în mintea noastră e simțământul că ne-am eliberat de durere".
Privind-o, încercând să-și imagineze sentimentele ei, Pipo nu făcu decât să-și redeștepte mâhnirea pentru pierderea Mariei, fiica lui de șapte ani, smulsă de vârtejul morții care-i acoperise trupul cu excrescențe canceroase și ciuperci năvalnice, făcându-i carnea să se umfle și să se descompună; un nou membru, nici braț, nici picior, îi crescuse din coapsă, în timp ce carnea i se desprindea de pe picioare și cap, dezgolin­du-i oasele; corpul ei scump și frumos se degradase sub ochii lui, în vreme ce mintea scânteietoare îi rămăsese înfiorător de vie, capabilă să înțeleagă tot ce se petrecea cu ea, pentru ca, târziu, să strige către Dumnezeu s-o lase să moară. Pipo își aminti asta, apoi se gândi la slujba de recviem, împărțită cu alte cinci victime. Așa cum stătuse în picioare sau în genunchi, alături de soție și de restul copiilor, simțise perfecta unitate a oamenilor din Catedrală. Știa că durerea lui era a tuturor, că pierzându-și fiica cea mare era legat inseparabil de comunitate prin durere și asta constituia o mângâiere, ceva de care se putea agăța. Așa se cuvenea să fie o asemenea mâhnire, un doliu public.
MicuÈ›a Novinha nu avusese parte de aÈ™a ceva. Ea trecuse printr-o încercare cu mult mai grea decât Pipo ― el cel puÈ›in nu rămăsese fără familie È™i era adult, nu un copil îngrozit de pierderea bruscă a oricărui reazem din viaÈ›a lui. Prin această durere nu se legase mai strâns de comunitate, ci era mai curând exclusă din ea. Astăzi, cu excepÈ›ia ei, toată lumea se bucura. Astăzi, toÈ›i îi lăudau părinÈ›ii; numai ea le simÈ›ea lipsa, preferând ca ei să nu fi găsit leacul pentru alÈ›ii, dar să fi rămas în viață.
Izolarea ei era atât de vădită încât, din locul în care se afla, Pipo reușise s-o simtă dureros. Novinha își smulsese cât putuse de repede mâna din cea a primarului. Lacrimile i se uscaseră pe măsură ce slujba se desfășura; când ea se sfârșise, rămăsese tăcută ca un prizonier care refuză colaborarea cu cei care l-au capturat. Lui Pipo i se sfâșia inima pentru ea. Și totuși își dădea seama că, dacă ar fi încercat, n-ar fi fost în stare să-și ascundă fericirea lăuntrică pentru înfrângerea Descoladei, bucuria că nu-i va mai fi răpit nici un alt copil. Își dădea seama că încercarea lui de a o mângâia ar fi fost o batjocură și ar fi înstrăinat-o și mai mult. După slujbă, într-o amară singurătate, Novinha a pășit printre grupurile de oameni care i-au spus, bine intenționați, că părinții ei vor deveni sigur sfinți și vor fi așezați de-a dreapta Tatălui. Ce alinare poate fi asta pentru un copil? Pipo îi șoptise soției destul de tare:
― N-o să ne ierte niciodată pentru ziua de azi.
― Să ierte? Conceiçăo nu era una dintre acele soÈ›ii care să priceapă gândurile soÈ›ilor lor. Doar nu i-am ucis noi părinÈ›ii...
― Dar noi ne bucurăm azi cu toÈ›ii, nu? N-o să ne ierte niciodată pentru asta.
― Asta-i o copilărie. Oricum nu înÈ›elege; e prea mica.
"Ba înțelege", se gândi Pipo. "Nu înțelegea și Maria multe lucruri când era chiar mai mică decât Novinha?"
De-a lungul anilor ― È™i trecuseră de acum nouă ― o văzuse de câteva ori. Avea vârsta fiului său, Libo, iar asta însemna că fusese colegă de clasă cu Libo până când acesta împlinise treisprezece ani. O auzise uneori È›inând prelegeri sau cuvântări alături de alÈ›i copii. ÃŽl atrăgea modul ei elegant de gândire, înflăcărarea ce-o dovedea în examinarea ideilor. ÃŽn acelaÈ™i timp, ea părea rece ca gheaÈ›a, complet izolată de toÈ›i ceilalÈ›i. Și Libo, fiul lui, era timid, dar până È™i el avea câțiva prieteni È™i-È™i câștigase afecÈ›iunea profesorilor. Novinha însă nu-È™i făcuse nici un prieten, n-avea pe nimeni a cărui privire s-o caute după un moment de triumf. Pentru că refuza să împărtășească acelaÈ™i sentiment, să răspundă, nici unul dintre profesori nu È›inea sincer la ea.
― E paralizată din punct de vedere emoÈ›ional, spusese Dona Cristă odată, când Pipo se interesase de ea. Nimic n-o poate atinge. Jură că e fericită È™i că nu simte nevoia vreunei schimbări.
Iar acum Dona Cristă venise la Stațiunea zenadorilor pentru a discuta cu Pipo despre Novinha. De ce tocmai cu Pipo? Nu întrezărea decât un motiv pentru vizita directoarei școlii în legătură cu această orfană.
― Să cred că în toÈ›i anii în care ai avut-o pe Novinha în È™coală am fost singura persoană care s-a interesat de ea?
― Nu singura, răspunse ea. Cu câțiva ani în urmă i s-a dat importanță, mai ales când Papa i-a canonizat pe părinÈ›ii ei. Toată lumea a întrebat atunci dacă È™i fiica Cidei È™i a lui Gusto a observat vreodată evenimente miraculoase în legătură cu părinÈ›ii ei, aÈ™a cum li se întâmplase altora.
― Chiar i-au pus asemenea întrebări?
― Erau zvonuri, iar episcopul Peregrino a trebuit să facă cercetări. Când se referea la tânărul conducător spiritual al Coloniei Lusitania, Dona Cristă devenea mai zgârcită la vorbă. Dar È™i aÈ™a se spunea că ierarhia nu se înÈ›elegea de minune cu ordinul Filhos da Mente do Cristo. Răspunsul ei a fost plin de învățăminte.
― ÃŽmi imaginez.
― ÃŽn esență, a spus că dacă părinÈ›ii ei i-ar asculta rugile È™i ar avea putinÈ›a să i le împlinească, atunci de ce nu au răspuns rugăciunilor ei È™i nu s-au întors între cei vii? Acesta ar fi un miracol folositor, a zis ea, căci există È™i precedente. Dacă Os Venerados pot să realizeze miracole dar nu răspund rugilor ei, înseamnă că n-o iubesc îndeajuns. De aceea preferă să creadă că părinÈ›ii ei încă o iubesc, dar pur È™i simplu nu au puterea de a face minuni.
― O sofistă înnăscută, remarcă Pipo.
― Sofistă, dar È™i expertă în vinovăție: i-a spus episcopului că dacă Papa i-a declarat pe părinÈ›ii ei sfinÈ›i, este ca È™i cum Biserica ar afirma că aceÈ™tia o urăsc. Cererea ca părinÈ›ii ei să fie canonizaÈ›i era o dovadă că Lusitania o dispreÈ›uia; dacă se aproba, însemna că însăși Biserica era vrednică de dispreÈ›. Episcopul Peregrino devenise livid.
― Bagă de seamă că el a trimis totuÈ™i cererea.
― Pentru binele comunității. Și au mai fost È™i miracolele acelea.
― Cineva atinge mormântul sfânt È™i durerile de cap dispar È™i apoi strigă: "Milagre! Os Santos me abençoaram! Miracol! SfinÈ›ii m-au binecuvântat!"
― Știi bine că Sfânta Romă vrea miracole mai convingătoare decât acestea. Dar n-are importanță. Papa ne-a îngăduit să numim orășelul nostru Milagre, È™i acum îmi închipui că de fiecare dată când cineva pronunță numele ăsta Novinha se înfierbântă È™i arde de furie ascunsă.
― Ori devine mai rece. Nimeni nu poate È™ti care-i sunt adevăratele sentimente.
― ÃŽn fine, Pipo, nu eÈ™ti singurul care a întrebat de ea. ÃŽn schimb, eÈ™ti unicul care s-a interesat de ea ca persoană, nu de dragul BinecuvântaÈ›ilor ei părinÈ›i.
Îl întristă că în afară de Filhos, care se ocupau de școlile de pe Lusitania, nimeni nu se arătase preocupat de soarta fetei; de-a lungul anilor doar Pipo îi acordase slabe frânturi de interes.
― Are un prieten, spuse Libo.
Pipo uitase că fiul său se afla de față ― Libo era atât de tăcut încât era uÈ™or să uite de el. Și Dona Cristâ păru să tresari
― Libo, spuse ea, cred c-am comis o nedelicateÈ›e vorbind astfel despre una din colegele tale.
― Acum sunt ucenic de Xenador, îi reaminti Libo. Asta însemna că nu mai mergea la È™coală.
― Cine e prietenul ei? întrebă Pipo.
― Marcăo.
― Marcos Ribeira, explică Dona Cristă. Băiatul acela înalt...
― A, da, cel care-i alcătuit ca o cabra.
― E într-adevăr puternic, întări Dona Cristă. Dar eu nu am observat niciodată vreun semn de prietenie între ei.
― Odată, când Marcăo a fost acuzat de ceva È™i s-a întâmplat ca ea să vadă totul, a mărturisit în favoarea lui.
― Libo, dai o interpretare cam generoasă incidentului, zise Dona Cristă. Cred c-ar fi mai aproape de adevăr să spui că a mărturisit împotriva băieÈ›ilor care făcuseră fapta È™i au încercat să arunce vina pe umerii lui.
― Marcăo nu vede lucrurile în aceeaÈ™i lumină, spuse Libo. Am observat în câteva rânduri cum o urmăreÈ™te cu privirea. Nu înseamnă prea mult, dar există cineva care o place.
― Dar tu, tu o placi? îl întrebă Pipo.
Libo rămase tăcut câteva clipe. Pipo È™tia înÈ›elesul acestei pauze. Libo se autoexamina pentru a găsi răspunsul. Nu acel răspuns care i se părea că se va bucura de aprobarea adulÈ›ilor È™i nici acela care ar putea să provoace mânia lor ― cele două tipuri de înÈ™elăciuni care făceau deliciul copiilor de vârsta lui. Se cerceta pe sine pentru a descoperi adevărul.
― Dacă am înÈ›eles eu bine, spuse Libo, nici nu vrea ca cineva să o placă. Seamănă cu un oaspete care aÈ™teaptă să se întoarcă acasă din clipă în clipă.
Dona Cristă încuviință cu aer grav.
― Da, întocmai, exact impresia asta o lasă. Dar acum, Libo, trebuie să punem capăt indiscreÈ›iei noastre rugându-te sa ne laÈ™i puÈ›in singuri ca să...
Clătinând scurt din cap și cu un zâmbet care părea să spună: "Da, înțeleg...", Libo plecă înainte ca ea să fi terminat fraza, graba pașilor lui făcând ca ieșirea din scenă să fie o probă mai elocventă de discreție decât dacă ar fi insistat să rămână. Din aceste detalii, Pipo înțelese că Libo se supărase pentru că fusese rugat să plece; știa să-i facă pe adulți să se simtă oarecum imaturi în comparație cu el.
― Pipo, începu directoarea, a făcut cerere pentru a da examen de xenobiolog înainte de termen. Ca să ia locul părinÈ›ilor ei.
Pipo ridică din sprâncene.
― Pretinde că se pregăteÈ™te intens în acest domeniu încă de când era mică. Și că e gata să înceapă munca imediat, fără ucenicie.
― Are treisprezece ani, adevărat?
― Precedente există. MulÈ›i au trecut asemenea teste foarte de timpu­riu. E cineva care le-a luat la o vârstă È™i mai fragedă decât ea. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani, dar i s-a permis. Episcopul Peregrino se opune, desigur, dar primarul Bosquinha, fie-i binecuvântată inima simÈ›itoare È™i practică, a susÈ›inut că Lusitania are neapărat nevoie de un xenobiolog ― trebuie să ne apucăm să dezvoltăm noi soiuri de plante ca să ne asigurăm o varietate mai mare în alimentaÈ›ie È™i să obÈ›inem recolte mai bogate din solul Lusitaniei. "Nu-mi pasă; chiar dacă ar fi vorba de un sugar, avem nevoie de un xenobiolog. " Astea sunt chiar cuvintele ei.
― Și vrei să mă ocup eu de examinarea ei?
― Dacă ai fi atât de amabil.
― Mi-ar face chiar plăcere.
― Eram sigură că vei fi de acord.
― Mărturisesc acum că îi datorez asta.
― Cum aÈ™a?
― Ar fi trebuit să fac mai mult pentru fata asta. AÈ™ vrea să văd dacă nu-i prea târziu să încep acum.
Dona Cristă râse delicat.
― Oh, Pipo, tare m-aÈ™ bucura să încerci. Dar crede-mă, prietene, cel ce-i ajunge în suflet simte fiorul gheÈ›ii.
― Cred că-i aÈ™a. ÃŽmi imaginez ce înseamnă pentru cel ce încearcă să simtă fiorul gheÈ›ii. Dar ce-ar simÈ›i ea? Chiar aÈ™a rece cum e, sigur că arde ca un foc.
― Ce poet eÈ™ti, spuse Dona Cristâ. Nu era nici o undă de ironie în vocea ei; credea tot ce spunea. PurceluÈ™ii au înÈ›eles că i-am trimis ca ambasadori pe cei mai buni dintre noi?
― Mă străduiesc să le-o spun, dar ei sunt sceptici.
― O trimit mâine la tine. Dar te previn: vrea să dea examenul la modul cel mai serios È™i se opune oricărei încercări de preexaminare.
Pipo zâmbi.
― Mai mult mă îngrijorează ce se va întâmpla după ce dă examenul. Dacă nu-l ia, va trece prin chinuri mari. Și dacă-l ia, înseamnă că eu voi fi acela care va începe să aibă probleme.
― Libo nu-mi va da pace până nu va susÈ›ine È™i el examenul de zenador înainte de termen. Iar dacă se va întâmpla aÈ™a, atunci nu îmi rămâne decât să merg acasă, să mă aÈ™ez în pat È™i să mor.
― Ce zănatec plin de romantism eÈ™ti, Pipo. Dintre toÈ›i bărbaÈ›ii din Milagre doar tu ai fi în stare să-l accepÈ›i pe fiul tău ca egal.


După plecarea ei, Pipo și Libo lucrară împreună ca de obicei, notând întâmplările zilei petrecute cu pequeninos. Pipo compară concluziile lui Libo, modul lui de gândire, intuițiile, atitudinile lui cu cele ale absolven­ților pe care-i cunoscuse în universitate înainte de a deveni membru al Coloniei Lusitania. Chiar dacă era tânăr și trebuia să mai acumuleze multe cunoștințe teoretice și practice, prin metodă Libo devenise un adevărat om de știință și prin simțire un umanist. Până să-și termine activitatea din seara aceea și să plece spre casă împreună în lumina lunii mari a Lusitaniei, Pipo ajunsese la concluzia că, indiferent dacă-și dădea examenul sau nu, Libo merita să fie tratat ca un coleg. Testele nu puteau să dea o măsură exactă a lucrurilor care contau.
Și chiar dacă Novinhei nu i-ar fi convenit, Pipo voia să descopere dacă ea poseda calități incontestabile de om de știință; dacă nu le avea, atunci va face în așa fel încât să nu treacă examenul, indiferent de volumul de cunoștințe memorate.


Pipo părea decis să-i facă greutăți. Novinha știa cum procedau adulții când își puneau în gând să nu-i dea satisfacție, însă nici nu voiau să se certe sau să dea dovadă de răutate. "Sigur, sigur că poți da testul. Dar nu ai motive să te pripești, să nu ne grăbim, dă-mi voie să mă conving că-l vei lua de la prima încercare."
Novinha nu voia să aștepte. Era pregătită.
― Sunt gata să dau orice probe doreÈ™ti, spuse ea.
Trăsăturile chipului lui deveniră reci. Așa se întâmpla mereu cu adulții. Asta n-o deranja, răceala îi convenea, îi putea îngheța de moarte pe toți.
― N-aÈ™ vrea să dai chiar orice probe, îi explică el.
― Nu-È›i cer decât să le înÈ™irui pe toate ca să trec prin ele cât mai repede. Nu vreau să aÈ™tept zile întregi.
El rămase o clipă pe gânduri.
― Ce grăbită eÈ™ti?!
― Sunt pregătită. Codul Stelar îmi permite să solicit testarea când doresc. E o relaÈ›ie între mine È™i Congresul Stelar È™i eu n-am găsit nicăieri scris că un xenolog are dreptul să pună la îndoială hotărârea Comisiei Interplanetare de examinări.
― Atunci n-ai citit cu atenÈ›ie.
― Singurul lucru de care am nevoie pentru a da testul înainte de împlinirea vârstei de È™aisprezece ani este aprobarea susÈ›inătorului meu legal. Eu nu am un susÈ›inător legal.
― Ba dimpotrivă, spuse Pipo. Primarul Bosquinha a fost susÈ›inătorul tău legal din ziua în care È›i-au murit părinÈ›ii.
― Iar el a fost de acord să dau testul.
― Cu condiÈ›ia să vii la mine.
Novinhei nu-i scăpă privirea sfredelitoare. Nu-l cunoștea pe Pipo, așa că avu impresia că era privirea pe care o văzuse în mulți alți ochi, dorința de a o domina, de a o stăpâni, intenția de a-i înfrânge hotărârea și de a-i strivi independența, dorința de a o face să cedeze.
Trecerea de la răceala glacială la flacără se produse instantaneu.
― Ce È™tii tu despre xenobiologie? Nu faci decât să treci dincolo pentru a discuta cu purceluÈ™ii, n-ai cum să înÈ›elegi modul de funcÈ›ionare al genelor! Cine te crezi ca să mă judeci? De opt ani Lusitania nu are xenobiolog È™i-i trebuie neapărat unul, iar tu vrei să-i faci pe oameni să mai aÈ™tepte doar ca să-i È›ii sub control.
Spre uimirea ei, Pipo nu se pierdu și nici nu dădu înapoi. Nici măcar nu se înfurie la vorbele ei. Se purtă ca și cum ea n-ar fi spus nimic.
― ÃŽnÈ›eleg, spuse el încet, vrei să devii xenolog din prea multă dragoste față de oamenii de pe Lusitania. Þi-ai dat seama de nevoile comunității È™i, sacrificându-te, te-ai pregătit pentru a o sluji în mod altruist de la o vârstă fragedă.
I se părea absurd să-l audă vorbind astfel. Dar simți în cuvintele lui ceva mai mult decât atât.
― Și acesta nu-i un motiv suficient?
― Dacă ar fi adevărat, ar fi destul de bun.
― Vrei să spui că sunt o mincinoasă?
― Propriile tale vorbe te-au făcut să pari mincinoasă. Spuneai cât de mult au ei, oamenii de pe Lusitania, nevoie de tine. Dar È™i tu trăieÈ™ti printre noi. Þi-ai petrecut întreaga viață aici. EÈ™ti gata să te sacrifici pentru noi, È™i totuÈ™i nu simÈ›i că faci parte din această comunitate.
Deci Pipo nu era ca restul adulților care îi credeau și acceptau minciunile doar pentru că ele o făceau să pară încă un copil; el dorea s-o considere altfel.
― De ce să mă simt ca o părticică din comunitate? Nu sunt parte din ea.
El clătină din cap cu gravitate, ca și când ar fi cântărit răspunsul ei.
― Atunci din ce comunitate faci parte?
― Cealaltă comunitate de pe Lusitania este a purceluÈ™ilor, È™i pe mine nu m-ai văzut printre cei care venerează copacii.
― Pe Lusitania sunt È™i alte comunități. Tu, de pildă, eÈ™ti studentă ― există o comunitate a studenÈ›ilor.
― Nu-i de mine.
― Știu. Prieteni nu ai, nici cunoÈ™tinÈ›e apropiate, mergi la slujbă, dar niciodată la spovedanie, te izolezi complet, pentru ca, atât cât îți stă în puteri, să eviÈ›i apropierea de viaÈ›a acestei colonii È™i contactul cu specia umană. Toate astea dovedesc limpede că trăieÈ™ti într-o izolare deplină.
Novinha nu era pregătită pentru așa ceva. El dădea glas unei dureri ascunse și nu se gândise la o strategie ca să facă față acestei încercări.
― Dacă-i adevărat, nu e vina mea.
― Sunt lămurit. Știu când a început È™i mai È™tiu È™i a cui e vina că situaÈ›ia a continuat până în ziua de azi.
― A mea?
― A mea. Și a tuturor. Dar în primul rând a mea, pentru că mi-am dat seama ce se întâmplă cu tine È™i n-am intervenit deloc. Până astăzi.
― Iar astăzi vrei să mă È›ii departe de singurul lucru care are importan­ță pentru mine È™i pentru viaÈ›a mea! îți mulÈ›umesc mult pentru compasiu­ne.
El dădu solemn din cap, ca și cum ar fi acceptat și aprobat recunoș­tința exprimată ironic.
― Novinha, într-un fel, nici nu contează că vina nu-È›i aparÈ›ine. Milagre este o comunitate, È™i fie că te-a tratat nedrept, fie că nu, ea trebuie să acÈ›ioneze totuÈ™i la fel ca oricare alta È™i să asigure fericirea pentru toÈ›i membrii ei.
― Asta însemnând toată lumea de pe Lusitania în afară de mine ― eu È™i purceluÈ™ii.
― Xenobiologul este foarte important pentru o colonie, îndeosebi pentru una ca a noastră, înconjurată de o barieră care ne limitează pentru totdeauna dezvoltarea. Xenobiologul nostru trebuie să găsească modali­tăți de a obÈ›ine mai multe proteine È™i carbohidraÈ›i la hectar, ceea ce înseamnă adaptarea grâului È™i porumbului creat pe Pământ pentru a utiliza...
― Pentru a utiliza la maximum substanÈ›ele nutritive existente în mediul lusitan. Crezi că mi-am pus în minte să susÈ›in examenul fără să È™tiu care va fi scopul muncii mele de o viață?
― Munca ta de o viață va fi să te dăruieÈ™ti ideii de a îmbunătăți traiul oamenilor pe care-i dispreÈ›uieÈ™ti.
Abia acum înțelese Novinha capcana pe care i-o întinsese Pipo. Prea târziu, arcul fusese eliberat.
― Deci crezi că un xenobiolog nu-È™i poate desfășura munca decât dacă-i iubeÈ™te pe oamenii care folosesc roadele activității lui.
― Nu-mi pasă dacă ne iubeÈ™ti ori nu. Eu trebuie să È™tiu ce vrei cu adevărat. De ce pui atâta pasiune în hotărârea ta.
― Chestiune de psihologie. PărinÈ›ii mei au murit făcând munca asta, aÈ™a că eu încerc să preiau rolurile lor.
― Poate că da, încuviință Pipo. Sau poate că nu. Ceea ce vreau eu să È™tiu, Novinha, ceea ce trebuie să aflu înainte de a-È›i permite să dai testul, e comunitatea din care faci parte.
― Singur ai spus-o! Nu aparÈ›in nici uneia.
― Imposibil. Orice persoană este definită de comunități cărora le aparÈ›ine precum È™i de cele la care nu aderă. Eu sunt asta È™i asta, dar în mod sigur nu sunt aceea sau cealaltă. Toate definiÈ›iile tale au o conotaÈ›ie negativă. AÈ™ putea face o listă nesfârÈ™ită cu ceea ce nu eÈ™ti. ÃŽnsă o persoană care crede cu adevărat că nu aparÈ›ine nici unei comunități ajunge în mod invariabil să se ucidă pe sine, fie trupeÈ™te, fie abandonân­du-È™i identitatea È™i pierzându-È™i minÈ›ile.
― AÈ™a sunt eu, nebună până în străfunduri.
― Nu-i vorba de asta. EÈ™ti animată de un sentiment înfricoșător al motivaÈ›iei. Dacă dai testul, sigur îl vei lua. Dar înainte de a te lăsa să-l dai, trebuie să È™tiu: cine vei deveni după ce-l iei? ÃŽn ce crezi, unde È›i-e locul, la ce È›ii, ce iubeÈ™ti?
― Nimic pe lumea asta sau pe cealaltă.
― Nu te cred.
― ÃŽn lumea asta n-am întâlnit niciodată pe cineva bun, bărbat sau femeie, în afară de părinÈ›ii mei, iar ei sunt morÈ›i! Și nici măcar ei ― nimeni nu înÈ›elege nimic.
― Doar tu.
― Sunt parte din tot È™i din nimic, nu-i aÈ™a? Dar nimeni nu-i înÈ›elege pe ceilalÈ›i, nici măcar tu, care pretinzi că eÈ™ti atât de înÈ›elept È™i plin de compasiune, dar nu reuÈ™eÈ™ti decât să mă faci să plâng, pentru că ai puterea de a mă împiedica să fac ce vreau.
― Adică xenobiologie.
― Exact! Asta nu-i decât o parte.
― Și care-i restul?
― Ceea ce eÈ™ti, ceea ce faci. Numai că tu faci totul anapoda, proce­dezi în mod stupid.
― Xenobiolog È™i xenolog.
― S-a comis o greÈ™eală stupidă când s-a creat o nouă È™tiință pentru studierea purceluÈ™ilor. O adunătură de antropologi bătrâni È™i plictisiÈ›i care È™i-au pus pălării noi È™i s-au autointitulat xenologi. Dar nu-i poÈ›i înÈ›elege pe purceluÈ™i doar urmărind comportamentul lor! Sunt rezultatul unei evoluÈ›ii diferite. Trebuie să le înÈ›elegi genele, ce se petrece înăuntrul celulelor. Și celulele celorlalte animale, pentru că ei nu pot fi studiaÈ›i separat, nimic nu trăieÈ™te izolat de restul...
"Nu-mi ține o prelegere", se gândi Pipo. "Spune-mi ce simți." Și pentru a-i provoca o emoție, șopti:
― ÃŽn afară de tine.
Reuși. Din rece și disprețuitoare, Novinha deveni înfocată și defen­sivă.
― Niciodată nu-i vei înÈ›elege! ÃŽnsă eu da!
― Ce-È›i pasă È›ie de ei? Ce înseamnă purceluÈ™ii pentru tine?
― N-o să pricepi nicicând. EÈ™ti un bun catolic. Rosti cuvântul cu dispreÈ›. E vorba de o carte care se află la index.
Chipul lui Pipo se lumină brusc.
― Matca È™i Hegemonul.
― Oricare ar fi fost el, cel care È™i-a spus Vorbitor în numele MorÈ›ilor a trăit acum trei mii de ani. Dar i-a înÈ›eles pe Gândaci! I-am exterminat, singura specie extraterestră pe care am întâlnit-o, i-am ucis pe toÈ›i, însă el a înÈ›eles.
― Iar tu ai vrea să scrii o istorie despre pequeninos, aÈ™a cum el a scris una despre Gândaci.
― După cum vorbeÈ™ti, vrei să mă convingi că-i la fel de uÈ™or ca atunci când redactezi o lucrare savantă. Nu È™tii ce a însemnat să scrie "Matca È™i Hegemonul". Ce tortură pentru el ― să se imagineze trăind în mintea unei fiinÈ›e extraterestre ― È™i să revină cu sufletul plin de dragoste pentru marea creaÈ›ie pe care a distrus-o. A trăit în aceeaÈ™i perioadă cu cea mai cumplită ființă umană care a existat vreodată, SăvârÈ™itorul Xenocidului, cel care a nimicit Gândacii; È™i a făcut tot ce i-a stat în putință să repare fapta SăvârÈ™itorului. Vorbind în numele MorÈ›ilor, a încercat să învie morÈ›ii...
― Dar n-a reuÈ™it.
― Ba da! I-a făcut să trăiască din nou ― ai È™ti dacă ai fi citit cartea! Despre Isus nu È™tiu, îl ascult pe episcopul Peregrino È™i nu cred că preoÈ›imea are măcar puterea de a transforma anafura în carne sau de a obÈ›ine iertare pentru vreun păcat infim. Dar el a reuÈ™it să readucă Matca la viață.
― Și atunci unde e?
― Aici! ÃŽn mine!
El dădu aprobator din cap.
― Și mai sălășluieÈ™te cineva în tine. Mărturisitorul pentru MorÈ›i. Asta vrei să devii de fapt.
― E unica poveste adevărată pe care am auzit-o vreodată, spuse ea. Singura la care È›in. Asta voiai să auzi? Că sunt o eretică? Și că munca mea de o viață va însemna să adaug la Indexul de adevăruri o altă carte care le va fi interzisă bunilor catolici?
― AÈ™ fi vrut să aflu ce eÈ™ti în loc să numeÈ™ti ce nu eÈ™ti. EÈ™ti Matca. EÈ™ti Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Asta reprezintă o comunitate foarte redusă la număr, dar cu suflet mare. Prin urmare, ai ales să nu faci parte dintre copiii care formează grupuri cu singurul gând de a-i exclude pe ceilalÈ›i, iar oamenii te privesc È™i-È™i spun: "Sărmana copilă, e atât de izolată", dar tu cunoÈ™ti un anume secret, È™tii precis cine eÈ™ti. Tu eÈ™ti singura ființă umană capabilă să înÈ›eleagă o minte extraterestră, fiindcă tu eÈ™ti acea minte; È™tii ce înseamnă a fi uman pentru că n-ai găsit nici un grup uman care să-È›i ofere acreditarea de homo sapiens în care se poate încrede cineva.
― Acum spui că nici măcar nu-s umană? M-ai făcut să plâng pentru că nu vrei să mă laÈ™i să dau examenul; m-ai silit să mă umilesc, iar acum afirmi că-s inumană?
― PoÈ›i da testul.
Cuvintele rămaseră parcă suspendate în aer.
― Când? întrebă ea în È™oaptă.
― ÃŽn seara asta. Mâine. ÃŽncepi când vrei. O să mă opresc din lucru pentru a te examina cât de curând doreÈ™ti.
― MulÈ›umesc! ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, eu...
― Să devii Vorbitor în numele MorÈ›ilor. O să-È›i dau tot ajutorul. Legea îmi interzice să mai iau cu mine pe altcineva în afară de un ucenic, fiul meu Libo, pentru a merge la pequeninos. Dar îți vom oferi notiÈ›ele noastre. ÃŽÈ›i vom pune la dispoziÈ›ie tot ce aflăm. Toate bănuielile È™i speculaÈ›iile noastre. ÃŽn schimb, È™i tu ne vei arăta rezultatele muncii tale, tot ce descoperi privind modelele genetice ale acestei lumi, ca să ne ajuÈ›i să-i înÈ›elegem pe pequeninos. Și după ce, împreună, vom fi aflat destule, poÈ›i să-È›i scrii cartea, poÈ›i vorbi în numele lor. Dar de astă dată nu al MorÈ›ilor. Pequeninos nu sunt morÈ›i.
Ea zâmbi fără să vrea.
― Vorbitor pentru Cei Vii.
― Și eu am citit "Matca È™i Hegemonul", spuse el. Nici nu m-aÈ™ putea gândi la o alta sursă mai bună pentru a-È›i găsi un nume.
Încă nu avea încredere în el și nici nu credea ce părea să-i promită.
― O să vreau să vin des pe aici. Tot timpul.
― ÃŽncuiem numai când mergem să dormim.
― Mă refer la restul timpului. O să vă săturaÈ›i de mine. O să ajungeÈ›i să mă goniÈ›i. ÃŽmi veÈ›i ascunde secretele voastre. O să-mi spuneÈ›i să tac È™i să nu-mi exprim părerile.
― Abia ne-am împrietenit È™i ai È™i început să crezi că sunt mincinos È™i laÈ™, un prostănac lipsit de răbdare.
― Dar aÈ™a mi se întâmplă cu fiecare. ToÈ›i vor să mă îndepărteze...
Pipo ridică din umeri.
― Și? Din când în când i se întâmplă fiecăruia să vrea să rămână singur, cu gândurile lui. S-ar putea să vreau È™i eu să nu te văd. Chiar dacă-È›i voi spune să pleci, nu trebuie s-o È™i faci.
Acesta era cel mai surprinzător lucru pe care-l spusese vreodată cuiva.
― Asta-i o absurditate.
― Un singur lucru te rog. Promite-mi că nu vei încerca niciodată să mergi la pequeninos. Nu te pot lăsa, È™i dacă s-ar întâmpla s-o faci, Congresul Stelar ar pune capăt muncii noastre de aici È™i ar interzice orice contact cu ei. ÃŽmi promiÈ›i? Altfel totul ― munca mea, munca ta se vor nărui.
― Promit.
― Când dai testul?
― Acum! Putem începe imediat?
El râse calm, apoi întinse o mână și, fără să se uite, atinse terminalul. Acesta căpătă viață și primele modele genetice apărură în aer, deasupra lui.
― PregătiseÈ™i deja examinarea, exclamă ea. Era gata cu totul. Știai de la început că o să mă laÈ™i să o dau!
Pipo clătină din cap.
― Speram. Am crezut în tine. Am vrut să te ajut să obÈ›ii ceea ce visai. Numai să doreÈ™ti să faci ceva bun.
Novinha nu și-ar fi meritat numele dacă n-ar mai fi găsit ceva mușcător de zis:
― ÃŽnÈ›eleg. Ai devenit judecător de vise.
Probabil nu-și dădu seama că asta era o insultă. Se mulțumi să zâmbească și spuse:
― Credință, speranță È™i iubire ― acestea trei. Dar iubirea este cel mai puternic judecător dintre toate.
― Nu mă iubeÈ™ti.
― Aha, făcu el. Eu sunt judecătorul viselor, iar tu al dragostei. Ei bine, te găsesc vinovată că ai vise frumoase È™i te condamn la muncă È™i suferință pe viață de dragul viselor tale. Sper însă că n-o să mă declari într-o bună zi nevinovat de delictul de a te fi iubit. Căzu pe gânduri câteva clipe. Am pierdut o fiică în faÈ›a Descoladei. Maria. Ar fi fost cu doar câțiva ani mai în vârstă decât tine.
― Și îți aduc aminte de ea?
― Mă gândeam că n-ar fi semănat deloc cu tine.
Novinha începu să dea testul. Îi trebuiră trei zile. Îl luă cu un rezultat mai bun decât mulți alți absolvenți. Când va privi în perspectivă nu-și va aminti totuși de test fiindcă el însemna începutul carierei, sfârșitul copilăriei, confirmarea vocației pentru munca de o viață. Avea să-și amintească de el deoarece reprezenta începutul activității ei în Stațiunea lui Pipo, unde Pipo și Libo și Novinha formau împreună prima comuni­tate căreia îi aparținea încă de când părinții ei fuseseră înmormântați.
Nu-i veni ușor, mai ales la început. Novinha nu se putea dezbăra imediat de atitudinea de opoziție glacială. Pipo înțelegea asta, era pregă­tit să primească loviturile ei verbale fără a riposta. Lui Libo îi era cu mult mai greu. Stațiunea zenadorilor fusese locul în care el și tatăl său puteau să se simtă împreună. Iar acum, fără ca cineva să-i ceară consimțământul, se mai alăturase o a treia persoană, care-i vorbea de parcă ar fi fost un copil, chiar dacă amândoi aveau aceeași vârstă. Îl umplea de amărăciune faptul că ea era xenobiolog cu drepturi depline, cu un statut de adult și tot ce însemna aceasta, în timp ce el nu depășise etapa de ucenic.
Însă încerca să suporte totul cu răbdare. Avea o natură calmă și stăpânită și tăcerea făcea casă bună cu temperamentul lui. Nu exista riscul ca el să devină ranchiunos pe față. Dar Pipo își cunoștea fiul și îl vedea cum fierbe. După o vreme, până și Novinha, așa insensibilă cum se voia, își dădu seama că-l stârnea pe Libo, depășind limite pe care nici un alt tânăr nu le-ar fi răbdat. Dar în loc să-i dea pace, începu să considere totul drept o provocare. Cum putea smulge un răspuns din partea acestui băiat atrăgător, cu spirit frumos și inuman de calm?
― Vrei să spui că aÈ›i lucrat atâția ani È™i nici măcar nu aÈ›i aflat cum se reproduc purceluÈ™ii? întrebă ea într-o bună zi. De unde È™tiÈ›i că sunt cu toÈ›ii masculi?
Libo răspunse calm:
― ÃŽn timp ce învățau limbile noastre le-am explicat ce înseamnă mascul È™i femelă. Ei au preferat să-È™i spună masculi. S-au referit la exemplarele celelalte, pe care nu le-am văzut niciodată, ca fiind femele.
― Dar din câte È™tiÈ›i, se reproduc prin muguri! Sau prin mitoză!
Tonul vocii ei devenise disprețuitor, iar Libo nu-i răspunse imediat
Lui Pipo i se păru că aude gândurile fiului său, care-și reformula atent răspunsul, senin și liniștitor.
― Și eu aÈ™ dori ca munca noastră să se apropie mai mult de antropo­logia propriu-zisă, spuse el. AÈ™a am fi mai bine pregătiÈ›i pentru a aplica rezultatele cercetărilor tale referitoare la modelele de viață subcelulară de pe Lusitania la ceea ce descoperim noi despre pequeninos.
Novinha îl privi îngrozită.
― Vrei să spui că nici măcar nu luaÈ›i mostre de È›esut?
Libo roși ușor, dar vocea îi rămase totuși stăpânită. "Chiar dacă ar fi anchetat de Inchiziție, băiatul acesta tot la fel ar răspunde", se gândi Pipo.
― Cred că e o greÈ™eală, spuse Libo, dar ne temem că pequeninos s-ar întreba de ce luăm bucăți din trupurile lor. Dacă s-ar întâmpla ca vreunul dintre ei să se îmbolnăvească ulterior, n-ar crede că noi i-am provocat boala?
― Dar dacă aÈ›i lua ceea ce ei leapădă în mod normal? Se pot afla multe È™i din studierea unui fir de păr.
Libo dădu aprobator din cap; Pipo, care-i urmărea aÈ™ezat la termi­nalul situat de partea cealaltă a camerei, recunoscu gestul ― Libo îl învățase de la tatăl său.
― Multe triburi primitive de pe Pământ considerau că ceea ce se desprindea din trupul cuiva conÈ›ine o parte din viaÈ›a È™i forÈ›a lui. Dacă purceluÈ™ii È™i-ar închipui că facem farmece împotriva lor?
― Nu le cunoÈ™ti limba? Aveam impresia că unii dintre ei vorbesc È™i EsenÈ›iala. Nu făcu nici un efort să-È™i ascundă dezaprobarea. Nu le puteÈ›i explica la ce slujesc mostrele?
― Ai dreptate, răspunse el netulburat. Dar dacă le-am spune la ce folosim mostrele de È›esut, s-ar putea să-i învățăm din greÈ™eală anumite concepte ale biologiei cu o mie de ani înainte ca ei să ajungă în stadiul de evoluÈ›ie în care le-ar descoperi ei singuri. Tocmai de aceea legea ne interzice să le explicăm asemenea lucruri.
În cele din urmă, rușinată, Novinha bătu în retragere.
― Nu È™tiam cât de tare vă încorsetează doctrina intervenÈ›iei minime.
Pipo se bucură auzindu-i vorbele din care aroganța se mai risipise, însă aceasta era de preferat smereniei. Copila era atât de lipsită de legături umane încât se exprima excesiv de formal, întocmai ca o carte științifică. Pipo se întrebă dacă nu cumva era prea târziu pentru a o învăța să se poarte ca o ființă umană.
Nu era timpul pierdut. După ce înțelese că ei amândoi erau desăvâr­șiți cunoscători ai științei pe care o practicau iar ea nu știa aproape nimic din domeniul lor, făcu uitată atitudinea agresivă și aproape că trecu la extrema cealaltă. În săptămânile ce urmară, vorbi foarte rar cu Pipo și Libo. În schimb, studie rapoartele lor, încercând să priceapă rostul activității pe care o desfășurau. Din când în când avea câte o nelămurire și punea întrebări; ei îi răspundeau politicos și cu răbdare.
Politețea făcu loc încet-încet familiarității. Pipo și Libo începură să discute neîngrădit în fața ei, încercând să lămurească de ce pequeninos își creaseră o serie de comportamente ciudate, care era înțelesul ascuns al unora dintre afirmațiile lor bizare, de ce rămâneau exasperant de impenetrabili. Și întrucât studierea lor era o ramură foarte nouă a științei, Novinhei nu-i trebui mult ca să ajungă suficient de informată, chiar dacă la mâna a doua, pentru a emite câteva ipoteze.
― La urma urmei, îi spuse Pipo pe un ton încurajator, suntem cu toÈ›ii orbi, dar împreună.
Pipo anticipase ceea ce avea să se întâmple. Răbdarea atent cultivată îl făcuse pe Libo să pară rece È™i rezervat față de cei de vârsta lui, când influenÈ›a lui Pipo sufoca orice încercare a lui de a stabili È™i alte relaÈ›ii; izolarea Novinhei era È™i mai bătătoare la ochi, dar la fel de deplină. Acum însă, interesul lor comun față de pequeninos îi apropia ― cu cine alÈ›ii mai puteau discuta când nimeni în afară de Pipo nu le putea înÈ›elege subiec­tele de conversaÈ›ie?
Se relaxau împreună, râdeau până le dădeau lacrimile la glume care nu ar fi reușit să distreze pe nici un alt lusitan. Așa cum purcelușii păreau să fi dat nume fiecărui copac din pădure, Libo boteză în joacă toate piesele de mobilier din Stațiunea zenadorilor și anunța la diferite inter­vale că unele din ele erau prost dispuse și nu trebuiau tulburate:
― Nu sta pe Sofa! Iar e sub influenÈ›a lunii.
Nu văzuseră niciodată o femelă de pequeninos, iar masculii se refereau la ele cu un respect aproape religios; Novinha scrise o serie de așa-zise rapoarte despre o femelă pequenino imaginară pe care o numi Maica Reverend și care era hilar de rea de gură și de pretențioasă.
Dar nu tot ce făceau stârnea râsul. Apăreau È™i probleme, griji, ba o dată trecură chiar prin momente de spaimă că făcuseră exact ceea ce Congresul Stelar încercase cu atâtea eforturi să împiedice ― introducerea de schimbări radicale în societatea pequenino. Totul începu cu Rădăcină, desigur. Rădăcină, care stăruia să pună întrebări provocatoare, imposibi­le, ca de exemplu: "Dacă nu aveÈ›i un alt oraÈ™ de oameni, cum să puteÈ›i porni război? Nu dobândiÈ›i onoare ucigând MicuÈ›i". Pipo bâigui ceva care voia să însemne că oamenii nu vor ucide niciodată pequeninos, adică MicuÈ›i; dar È™tia că nu la asta se referise Rădăcină.
Pipo È™tia de ani de zile că pequeninos cunoÈ™teau conceptul de război, dar după aceea Libo È™i Novinha dezbătuseră zile întregi dacă întrebarea lui Rădăcină dovedea sau nu că purceluÈ™ii considerau războiul drept recomandabil, sau doar inevitabil. Mai prinseseră de la Rădăcină È™i alte frânturi de informaÈ›ii, unele importante, unele nu ― È™i multe altele a căror importanță era imposibil de apreciat. ÃŽntr-un fel, chiar prin relaÈ›ia cu Rădăcină, interdicÈ›ia potrivit căreia xenologilor le era interzis să pună întrebări care să dezvăluie intenÈ›iile È™i, prin urmare, practicile umane, se dovedi înÈ›eleaptă. ÃŽntrebările lui Rădăcină le furnizau mai multe răspun­suri decât reuÈ™eau să obÈ›ină din răspunsurile lui la nelămuririle lor.
Ultima informație pe care le-o dădu Rădăcină nu apăru totuși sub forma unei întrebări. Era o bănuială, exprimată în particular către Libo, în momentul când Pipo se îndepărtase cu alți pequeninos pentru a cerceta modul în care ei își construiau case din bușteni.
― Știu, È™tiu, spuse Rădăcină, acum È™tiu de ce e încă în viață. Femeile voastre sunt prea proaste ca să-È™i dea seama că el este înÈ›elept.
Libo se chinui să priceapă înÈ›elesul acestor vorbe fără legătură directă cu discuÈ›ia lor. De ce credea Rădăcină că femeile, dacă ar fi mai inteligente, l-ar ucide pe Pipo? DiscuÈ›ia despre moarte îl tulburase ― evident că aceasta era o problemă importantă È™i Libo nu È™tia cum să o rezolve singur. Și totuÈ™i nu putea să-l cheme pe Pipo în ajutor, întrucât era dincolo de orice îndoială că Rădăcină voia să discute cât Pipo nu avea cum să asculte.
Pentru că Libo nu-i răspunse, Rădăcină insistă:
― Femeile voastre sunt slabe È™i proaste. Le-am spus asta È™i celorlalÈ›i, iar ei mi-au zis că pot să te întreb pe tine. Femeile voastre nu înÈ›eleg înÈ›elepciunea lui Pipo. E adevărat?
Rădăcină părea tare agitat; respira cu greutate și-și smulgea fire de păr, câte patru-cinci odată, de pe brațe. Într-un fel sau altul, Libo se văzu silit să răspundă.
― Majoritatea femeilor nu-l cunosc, spuse el.
― Atunci cum vor È™ti dacă trebuie să moară? întrebă Rădăcină. Apoi, brusc, rămase ca împietrit È™i rosti foarte tare: SunteÈ›i cabras!
Abia acum apăru È™i Pipo, întrebându-se ce rost avea strigătul acela. Văzu pe dată că Libo era peste măsură de tulburat. Dar Pipo nu È™tia absolut nimic despre subiectul discuÈ›iei, ce ajutor putea să ofere? Nu È™tia decât că Rădăcină spusese că oamenii ― sau doar Pipo È™i Libo ― erau totuna cu turmele de animale mari care pășteau în preerie. Pipo nu-È™i putea da seama dacă Rădăcină era furios sau fericit.
― SunteÈ›i cabras! Voi hotărâți! Arătă către Libo, apoi către Pipo. Femeile nu aleg onoarea pentru voi, voi o alegeÈ›i! Ca într-o bătălie, însă tot timpul!
Pipo nu pricepea despre ce vorbea Rădăcină, dar văzu că toți pequeninos rămăseseră nemișcați ca niște cioturi de copaci și așteptau un răspuns, de la el sau de la Libo. Se vedea limpede că Libo era prea înspăimântat de comportamentul ciudat al lui Rădăcină ca să îndrăzneas­că să răspundă ceva. În situația asta, înțelese că n-avea altă ieșire decât să spună adevărul; la urma-urmelor, era o informație aproape incon­testabilă și lipsită de importanță privind societatea umană. Încălca regu­lile stabilite de Congresul Stelar dar, dacă s-ar eschiva să răspundă, răul ar fi și mai mare, așa că Pipo alese:
― Femeile È™i bărbaÈ›ii hotărăsc împreună sau hotărăsc fiecare pentru sine. Nimeni nu decide pentru altul.
Era de netăgăduit că toți purcelușii așteptaseră răspunsul.
― Cabras, spuseră ei, apoi repetară cuvântul de mai multe ori; aler­gară către Rădăcină, hohotind È™i È™uierând. ÃŽl luară pe sus È™i se grăbiră cu el spre inima pădurii. Pipo încercă să-i urmeze, dar doi dintre purceluÈ™i i se puseră în cale È™i clătinară din cap. Acesta era un gest uman pe care-l deprinseseră de mult, dar pentru pequeninos el avea un înÈ›eles mai grav. Lui Pipo îi era cu desăvârÈ™ire interzis să pornească pe urmele lor. Mergeau la femeile lor, iar pequeninos spuseseră că acesta era singurul loc în care nu aveau voie să calce.
În drum spre casă, Libo îi explică lui Pipo cum apăruse neplăcuta situație:
― Știi ce-a spus Rădăcină? Că femeile noastre sunt slabe È™i proaste.
― VorbeÈ™te aÈ™a pentru că n-a cunoscut-o pe Bosquinha sau pe mama ta, de exemplu.
Libo râse, pentru că mama lui, Conceiçăo, domnea peste arhive de parcă acestea ar fi fost un estaçăo din vechiul Mato Grosso ― cel ce pășea pe tărâmul ei trebuia să se supună fără crâcnire legii făcute de ea. Tot râzând, simÈ›i că ceva îi scapă, o idee care era importantă ― despre ce vorbeau? DiscuÈ›ia continuă. Libo uitase È™i curând ajunse chiar să uite că uitase.
În noaptea aceea auziră răpăitul ca de tobă despre care Libo și Pipo credeau că face parte dintr-un fel de sărbătorire. Acest sunet, ca bătaia unor bețe grele în tobe mari, nu apărea prea des. Însă de data asta petrecerea părea să nu se mai sfârșească. Pipo și Libo socotiră că modelul uman de egalitate sexuală le dăduse probabil masculilor pequeninos o speranță de libertate.
― Cred că acest lucru ar putea fi interpretat drept o modificare gravă în comportamentul pequenino, spuse Pipo preocupat. Dacă descoperim că am provocat într-adevăr o schimbare, va trebui să o raportez, iar Congresul va hotărî aproape sigur întreruperea oricăror contacte dintre oameni È™i pequeninos pentru o perioadă. Ani în È™ir, probabil.
Îl întrista gândul că, îndeplinindu-și conștiincios datoria, ar putea determina hotărârea Congresului Stelar de a le interzice cu desăvârșire să-și continue munca.
În dimineața următoare, Novinha merse cu ei până la poarta tăiată în gardul înalt care separa orașul uman de pantele ce duceau spre dealurile împădurite unde locuiau purcelușii. Cum Pipo și Libo încă încercau să se asigure unul pe altul că oricare din ei ar fi procedat la fel, Novinha o luase înaintea lor și ajunsese prima lângă poartă. Când se apropiară și ei, ea le arătă un petic de pământ roșiatic recent dezgolit, situat la mai puțin de zece metri de poartă.
― E proaspăt, spuse ea. Și văd ceva acolo.
Pipo deschise poarta și, fiind mai tânăr, Libo alergă înainte, să cerceteze. Se opri la marginea porțiunii curățate și rămase ca o stană de piatră, cu capul plecat spre ceea ce zăcea acolo. Văzându-l atât de nemișcat, Pipo se opri și el, iar Novinha, brusc înspăimântată pentru soarta lui Libo, ignoră legea și trecu în goană de poartă. Libo își lăsă capul pe spate și căzu în genunchi; se apucă de părul cu bucle mărunte și scoase un strigăt de remușcare.
Rădăcină zăcea în țărână, cu braÈ›ele în lături. Fusese eviscerat, È™i nu în mod neglijent: fiecare organ fusese separat cu grijă, iar fâșii È™i filamente din membrele lui fuseseră scoase È™i întinse pe solul uscat, într-un model simetric. Toate părÈ›ile încă aveau legături cu trupul ― nimic nu era complet desprins.
Strigătul îndurerat al lui Libo era aproape disperat. Novinha înge­nunche lângă el, îl îmbrățișă, îl legănă, încercă să-l mângâie. Pipo își scoase minusculul aparat foto și, metodic, făcu fotografii din toate unghiurile, astfel încât să le poată analiza în detaliu pe computer mai târziu.
― Era încă în viață când au făcut asta, spuse Libo după ce se calmă îndeajuns ca să poată vorbi. Dar chiar È™i aÈ™a, trebui să pronunÈ›e cuvintele încet, cu atenÈ›ie, de parcă ar fi fost un străin care tocmai deprindea limba. E atâta sânge pe pământ È™i-i împrăștiat până departe.. inima lui sigur mai bătea când l-au desfăcut.
― Discutăm despre asta mai târziu, sugeră Pipo.
Iar acum, acel ceva de care Libo uitase cu o zi în urmă îi reveni în minte cu o limpezime nemiloasă.
― E în legătură cu ce a zis Rădăcină despre femei. Ele decid când trebuie să moară bărbaÈ›ii. El mi-a spus asta, iar eu...
Rămase locului. Bineînțeles că nu făcu nimic. Legea îi cerea să nu întreprindă nimic. Și în chiar clipa aceea se gândi că urăște legea. Dacă legea însemna să permită ca Rădăcină să pățească așa ceva, atunci ea nu avea înțeles. Rădăcină era o persoană. Și faptul că doar studiezi o persoană nu trebuie să te facă să rămâi deoparte și să îngădui ca aceasta să fie ucisă.
― Nu l-au dezonorat, spuse Novinha. Măcar de atâta lucru putem fi siguri: e vorba de dragostea ce o au pentru copaci. VedeÈ›i? Din centrul cavității pieptului, care acum era golită complet, răsărea un puiet foarte mic. Au plantat un copac pentru a-i însemna locul de îngropăciune.
― Acum È™tiu de ce-È™i numesc toÈ›i copacii, spuse Libo cu amărăciune în glas. I-au plantat drept semne de mormânt pentru purceluÈ™ii pe care i-au torturat până au murit.
― Pădurea asta e foarte mare, spuse calm Pipo. LimitaÈ›i-vă ipotezele la cea mai plauzibilă posibilitate.
Vocea lui cumpătată și domoală, dorința lui insistentă ca până și în asemenea momente să se comporte ca oamenii de știință îi calmă pe amândoi.
― Ce trebuie să facem? întrebă Novinha.
― Trebuie să te ducem imediat în perimetrul nostru, spuse Pipo. ÃŽÈ›i este interzis să intri aici.
― Voiam să spun... cu trupul... cu el ce facem?
― Nimic, îi răspunse Pipo. Pequeninos au făcut aÈ™a cum le stă în obicei, din motive care îi privesc numai pe ei. ÃŽl ajută pe Libo să se ridice.
Libo abia se putea ține pe picioare; la început trebui să se oprească după fiecare pas.
― Ce-am spus? È™opti el. Nici măcar nu È™tiu ce vorbă de-a mea i-a adus moartea.
― Nu-i din pricina ta, spuse Pipo. E vina mea.
― Dar ce, îți închipui că-i posezi? întrebă Novinha. Crezi că lumea lor se roteÈ™te în jurul tău? După cum singur ai spus-o, purceluÈ™ii au făcut-o din pricini de ei È™tiute. E destul de limpede că nu s-a întâmplat acum pentru prima oară: vivisecÈ›ia dovedeÈ™te prea multă îndemânare ca să fi fost făcută de niÈ™te începători.
Pipo recepta vorbele ei cu umor negru.
― Ne pierdem minÈ›ile, Libo. Novinha n-ar trebui să È™tie nimic despre xenologie.
― Ai dreptate, aprobă Libo. Oricare ar fi motivul care a determinat vivisecÈ›ia, e clar că au mai practicat-o È™i înainte. Vreun obicei. Se strădui să-È™i păstreze vocea cât mai calmă.
― Dar asta e È™i mai grav, nu? spuse Novinha. ÃŽnseamnă că obiÈ™nuiesc să se eviscereze unii pe alÈ›ii de vii. Privi către ceilalÈ›i copaci ai pădurii care începea din vârful dealului È™i se întrebă câți dintre ei își aveau rădăcinile scăldate în sânge.
Pipo transmise raportul prin ansiblu, iar computerul nu-i făcu greu­tăți în stabilirea nivelului de prioritate. Lăsă la latitudinea comitetului de supraveghere să hotărască dacă trebuie sau nu să întrerupă contactul cu purcelușii. Comitetul nu avea cum să identifice vreo eroare fatală. "Este imposibil să ascundem relațiile dintre sexele umane, pentru că s-ar putea ca într-o bună zi postul de xenolog să fie ocupat de o femeie", scria în raport, "și nu putem detecta nici un moment în care nu ați acționat rațional și prudent. Concluzia noastră provizorie este că ați devenit, fără voia voastră, martori la o luptă pentru putere care s-a încheiat cu înfrângerea lui Rădăcină și ar trebui să reluați contactele cu toată pruden­ța ce se impune."
Asta îl dezvinovățea cu totul, dar nu-i era ușor să facă uitată amărăciunea. Libo crescuse cunoscându-i pe purceluși ori măcar auzin­du-l pe tatăl său vorbind despre ei. Pe Rădăcină îl cunoștea mai bine decât pe oricare dintre semenii săi umani, cu excepția familiei și a Novinhei. Trecură zile în șir până când Libo se întoarse la Stațiunea zenadorilor, săptămâni întregi până să intre din nou în pădure. Purcelușii nu dădură de înțeles că pentru ei se schimbase ceva; ba dimpotrivă, erau chiar mai deschiși și mai prietenoși decât înainte. Nici unul nu aduse vorba despre Rădăcină, cu atât mai puțin Pipo și Libo. Se produseră însă schimbări în purtarea oamenilor. Pipo și Libo nu se mai îndepărtau la mai mult de câțiva pași unul de altul atunci când se aflau printre pequeninos.
Sentimentele de suferință și de remușcare trăite în acea zi îi făcură pe Libo și pe Novinha să depindă și mai mult unul de celălalt, ca și cum întunericul îi lega mai strâns decât lumina. Purcelușii li se păreau acum primejdioși și nesiguri, exact așa cum fusese dintotdeauna tovărășia oamenilor și, oricât de des încercau să se asigure unul pe altul, între Pipo și Libo rămase fără răspuns întrebarea dacă vreunul dintre ei era vinovat cu ceva. Prin urmare, singurul reazem sigur și de neclintit din viața lui Libo deveni Novinha, iar el deveni același lucru pentru ea.
Chiar dacă Libo avea mamă și frați iar Pipo și Libo mergeau întotdeauna acasă la restul familiei lor, Novinha și Libo se purtau de parcă Stațiunea zenadorilor ar fi fost o insulă unde Pipo rămânea un Prospero iubitor, dar mereu îndepărtat Pipo se întreba: "Pequeninos sunt precum Ariel care-i conduce spre fericire pe tinerii care se iubesc, sau sunt niște mici Calibani greu de stăpânit și arzând de nerăbdare să ucidă?"
După câteva luni, moartea lui Rădăcină se topi în amintire și râsul le reveni pe chipuri, deși probabil că nu mai era la fel de senin ca înainte. Când împliniră șaptesprezece ani, Libo și Novinha erau atât de siguri unul de celălalt încât se obișnuiseră să discute despre ce vor face împreună peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Pipo nu făcu niciodată efortul de a se interesa de planurile lor de căsătorie. "În fond", se gândi el, "studiază biologie de dimineața până seara. Până la urmă vor apela la strategii de reproducere stabile și acceptabile din punct de vedere social." Până atunci însă îi era suficient să vadă că amândoi se întrebau neîncetat când și cum se împerecheau pequeninos, ținând seama de faptul că masculii nu aveau nici un organ reproductiv vizibil. Speculații­le lor în legătură cu modul în care pequeninos își amestecau materialele genetice se terminau invariabil cu glume atât de scârboase încât Pipo trebuia să dea dovadă de o stăpânire de sine ieșită din comun ca să pretindă că le găsea amuzante.
Așa se face că în cursul celor câțiva ani, parcă prea scurți, Stațiunea zenadorilor deveni locul unei apropieri sincere dintre doi tineri sclipitori care altfel ar fi fost condamnați să trăiască într-o singurătate rece. Nici unul dintre ei nu bănuia că idila lor va sfârși brusc și pentru totdeauna, în împrejurări care aveau să zguduie toate cele O Sută de Lumi.
Totul se petrecu simplu, pe neașteptate. Novinha analiza structura genetică a trestiei infestate de muște pe care o recoltase de pe malul râului și constată că același corpuscul subcelular care dăduse naștere Descoladei era prezent și în celulele trestiei. Proiectă alte câteva structuri celulare în aer, deasupra terminalului de computer, și le roti. Toate conțineau agent Descolada.
Îl strigă pe Pipo, care corecta transcrieri ale vizitei pe care o făcuseră la pequeninos în ziua precedentă. Computerul rulă comparațiile fiecăreia dintre celulele din care avea mostre. Indiferent de funcțiile ei, indiferent de specia de la care era prelevată, fiecare celulă extraterestră conținea corpusculul Descoladei, iar computerul stabili că ele erau absolut iden­tice în ceea ce privea proporțiile chimice.
Novinha se aștepta ca Pipo să dea aprobator din cap, să-i spună că i se părea interesant și poate să emită chiar o ipoteză. Dar el se așeză pe scaun și rulă același test încă o dată, întrebând-o cum funcționa compa­rația făcută de computer și apoi ce producea corpusculul Descolada.
― Mama È™i tata n-au reuÈ™it să descopere ce declanÈ™a procesul acesta, dar corpusculul Descolada eliberează această proteină neînsemnată ― presupun că-i o pseudo-proteină de fapt ― care atacă moleculele genetice, începând de la un capăt È™i desfăcând cele două È™iruri de molecule exact pe mijloc. De aceea au È™i numit-o Descolada ― descolador ― ea desface ADN-ul din celula umană.
― Arată-mi cum funcÈ›ionează în celulele extraterestre.
Novinha puse în mișcare simularea.
― Nu, nu numai molecula genetică ― întregul mediu al celulei.
― E doar în nucleu, spuse ea.
Lărgi câmpul pentru a include mai multe variabile. Computerul lucra mai încet, întrucât cerceta în fiecare secundă milioane de aranjamente aleatorii ale materialelor nucleare. Când molecula genetică a trestiei se desfăcu, apărură câteva proteine mari din mediul ambient, care se legară de șirurile rămase deschise. La oameni, ADN-ul încearcă să se recombine, dar proteinele se fixează și ele în mod aleatoriu, și atunci celulele parcă înnebunesc una după alta. Uneori trec în mitoză, ca în cazul cancerului, alteori mor. Mai important e că în cazul omului corpusculii Descolada se reproduc nebunește și trec de la o celulă la alta. Bineînțeles că organismele extraterestre le posedă deja.
Dar pe Pipo nu-l interesau vorbele ei. Când descolador-ul terminase cu moleculele genetice ale trestiei, privi celulele una câte una.
― Nu numai că-i semnificativ, e la fel, constată el. E acelaÈ™i lucru!
Novinha nu-și dădu seama imediat ce observase Pipo. Ce era la fel cu ce? Și nici nu mai avu timp să întrebe. Pipo se ridicase deja de pe scaun, își luase grăbit haina și pornise spre uși. Afară era lapoviță. Pipo se oprise doar ca să strige peste umăr:
― Spune-i lui Libo să nu se deranjeze să vină după mine. Până mă întorc, arată-i doar simularea aceea ca să vezi dacă È™i el își dă seama despre ce este vorba. O să priceapă, e răspunsul la marea întrebare. Răspunsul care explică totul.
― Spune-mi-l!
El se mulțumi să râdă.
― Să nu triÈ™ezi. Dacă nu înÈ›elegi, are să-È›i spună Libo.
― Unde pleci?
― Să-i întreb pe purceluÈ™i dacă am dreptate, unde crezi? Dar È™tiu că am, chiar dacă vor încerca să mă mintă. Dacă nu mă întorc peste o oră, înseamnă că am alunecat È™i mi-am rupt piciorul.
Libo n-a mai apucat să vadă simulările. Întrunirea comitetului de planificare la care participa se prelungise neașteptat de mult din cauza unei discuții în contradictoriu privind extinderea pășunii pentru vite și după aceea Libo trebuise să ridice alimentele pentru săptămâna următoa­re. Când se întoarse, Pipo lipsea deja de patru ore, întunericul se îndesea și lapovița se transformase în zăpadă. Plecară imediat în căutarea lui, temându-se că le vor trebui ore întregi ca să-l găsească în pădure.
Îl găsiră foarte curând. Trupul lui se răcea deja în zăpadă. Purcelușii nici măcar nu plantaseră un copac în el.



Capitolul 2
TRONDHEIM

Regret profund că nu-ți pot satisface dorința de a cunoaște mal multe detalii privind ritualurile amoroase și obiceiurile de căsă­torie ale aborigenilor lusitani. Cred că asta îți provoacă o dezamă­gire de nedescris, altfel nu ai fi solicitat Societății de Xenologie să mă critice pentru incapacitatea de a coopera la cercetările tale.
De fiecare dată când presupușii xenologi se plâng că nu obțin datele trebuincioase din observațiile mele asupra speciei peque­ninos, îi îndemn să recitească îngrădirile pe care mi le impune legea. Nu mi se permite să fiu însoțit decât de un asistent în cercetările de teren; nu am dreptul să pun întrebări care ar putea dezvălui intențiile umane pentru ca pequeninos să nu încerce să ne imite; nu am voie să le ofer informații din proprie inițiativă cu scopul de a determina o reacție similară; nu am dreptul să stau printre ei mai mult de patru ore în cursul unei vizite; cu excepția hainelor de pe mine, în prezența lor nu mi se permite să utilizez nici un alt produs al tehnologiei noastre, adică aparate foto, de înregis­trare audio, computere și nici măcar obiecte de scris sau hârtie; mi-e interzis chiar și să-i observ pe ascuns.
Pe scurt: nu-ți pot spune cum se reproduc pequeninos pentru că ei preferă să o facă în altă parte decât în fața ochilor mei.
Sunt de acord că lucrările tale rămân incomplete! Desigur, concluziile noastre în legătură cu pequeninos sunt absurde! Dacă ar trebui să studiem universitatea voastră și ni s-ar impune aceleași restricții ca în cazul studierii aborigenilor lusitani, fără îndoială că am trage concluzia că oamenii nu se reproduc, nu formează grupuri pe criterii de înrudire și că-și dedică întregul ciclu de viață pentru metamorfozarea studentului-larvă în profesor-adult. Ba chiar am putea presupune că profesorii exercită o înrâurire ex­traordinară asupra societății umane. O cercetare competentă ar evidenția imediat inexactitatea unei asemenea concluzii, dar în cazul speciei pequenino nu este permisă și nici măcar recoman­dată desfășurarea unei investigații serioase.
Antropologia nu este niciodată o È™tiință exactă: observatorul È™i obiectul studiului nu împărtășesc aceeaÈ™i cultură. Dar acestea sunt delimitări normale, inerente È™tiinÈ›ei. Delimitările artificiale sunt cele care ne È›in pe noi în loc ― È™i, prin urmare, pe voi. Þinând seama de ritmul actual al cercetărilor, am putea înregistra un progres similar dacă le-am trimite chestionare prin poÈ™tă È™i am aÈ™tepta ca ei să ne răspundă prin lucrări savant redactate, remise pe aceeaÈ™i cale.

Joăo Figueira Alvarez, mesaj de răspuns adresat lui
Pietro Guataninni de la Universitatea din Sicilia, Milano Campus, Etruria,
publicat postum în Studii Xenologice, 22-4-49-193


Vestea morții lui Pipo nu avea o importanță limitată și locală. Ea se transmise instantaneu prin ansiblu către toate cele O Sută de Lumi. Primele ființe extraterestre descoperite de la Xenocidul Săvârșitorului încoace uciseseră prin tortură pe acea ființă umană numită să le observe. În interval de câteva ore, savanți, oameni de știință, politicieni și ziariști începură să ia atitudine.
Curând se formă un consens: "Un singur incident, petrecut în împrejurări neelucidate, nu dovedește eșecul politicii duse de Consiliul Stelar în problema purcelușilor. Dimpotrivă, faptul că nu a murit decât un om pare să evidențieze înțelepciunea actualei politici de semi-pasivi­tate. Prin urmare, nu trebuie să facem nimic altceva decât să observăm într-un ritm mai puțin intens". Succesorul lui Pipo primi instrucțiuni să-i viziteze pe purceluși doar o dată la câteva zile și să nu stea niciodată mai mult de o oră. Nu trebuia să-i determine pe purceluși să răspundă la întrebări referitoare la modul în care îl trataseră pe Pipo. Aceasta era o reafirmare a binecunoscutei politici de pasivitate.
Consiliul dovedi de asemenea o deosebită preocupare pentru mora­lul oamenilor de pe Lusitania. În pofida costurilor ridicate, coloniștilor li se trimiseră prin ansiblu numeroase programe noi de divertisment pentru a-i ajuta să-și șteargă din minte înfiorătoarea crimă.
Iar apoi, după ce framlingii i-au ajutat cum s-au priceput mai bine pe locuitorii Lusitaniei, care, la urma urmelor, se aflau la ani-lumină depărtare, oamenii celor O Sută de Lumi s-au întors la grijile lor.
Din jumătate de trilion de ființe umane de pe cele O Sută de Lumi, doar una singură simți moartea lui Joăo Figueira Alvarez, numit și Pipo, ca pe o mare schimbare în desfășurarea propriei sale vieți. Andrew Wiggin era Vorbitor în numele Morților în orașul universitar Reykjavik, renumit ca păstrător al culturii nordice, așezat precar pe pantele abrupte ale unui fiord de forma unui cuțit care pătrundea în granitul lumii înghețate de pe Trondheim, exact la ecuator. Venise primăvara, așa că zăpada bătea în retragere, iar ierburile și florile fragile se înălțau spre soarele sclipitor pentru a căpăta tărie. Andrew ședea pe coama unui deal însorit, înconjurat de vreo zece-doisprezece studenți care învățau deja despre istoria colonizării interstelare. Pe jumătate absorbit de alte gân­duri, Andrew îi asculta pe studenți dezbătând înfierbântați întrebarea dacă victoria deplină a oamenilor în Războaiele cu Gândacii fusese un preludiu necesar la expansiunea umană. Astfel de dispute degenerau întotdeauna pe negândite în defăimarea monstrului uman, Săvârșitorul, pe vremea aceea comandant al flotei interplanetare care comisese Xeno­cidul Gândacilor. Andrew se simți îndemnat să-și lase mintea să mai rătăcească; nu putea spune că subiectul îl plictisea, însă prefera ca el să nu-i acapareze întreaga atenție.
Apoi, micul implant de computer pe care-l purta ca pe o nestemată în ureche îl anunță de moartea crudă a lui Pipo, xenologul de pe Lusitania și atunci se trezi brusc din visare. Îi întrerupse pe studenți:
― Ce È™tiÈ›i despre purceluÈ™i? întrebă el.
― Sunt singura noastră speranță de mântuire, spuse unul dintre studenÈ›i, care îl lua mult mai în serios pe Calvin decât pe Luther.
Andrew se uită imediat la studenta Plikt, despre care știa că nu va putea suporta un asemenea misticism.
― Ei nu există pentru a servi vreunui scop uman, nici măcar pentru a fi obiect de mântuire, spuse Plikt cu un dispreÈ› distrugător. Sunt adevăraÈ›i ramen, la fel ca È™i Gândacii.
Andrew clătină din cap, dar se încruntă.
― FoloseÈ™ti un cuvânt care nu este în vocabularul tuturor.
― S-ar cuveni să fie, spuse Plikt. Toată lumea de pe Trondheim, fiecare Nordic din cele O Sută de Lumi trebuia să fi citit deja Istoria lui Wutan din Trondheim de Demostene.
― Trebuia, dar n-am citit-o, oftă un student.
― DaÈ›i-o jos de pe catalige, spuse altul. Plikt e singura femeie pe care o cunosc în stare să meargă pe catalige È™i să stea jos în acelaÈ™i timp.
Plikt închise ochii.
― Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate. Primul este din-alt-È›inut sau utläning, străinul pe care-l recunoaÈ™tem ca fiind ființă umană a lumii noastre, dar din alt oraÈ™ sau alta È›ari Al doilea este framling ― Demostene renunță la accentul din cuvântul nordic framling. Acesta e străinul pe care-l recunoaÈ™te ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoaș­tem ca uman, dar aparÈ›inând altei specii. Al patrulea se referă la adevă­raÈ›ii extratereÈ™tri, varelse, între care includem È™i animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acÈ›ioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conÈ™tiente de propria existență, dar nu avem cum să aflăm asta.
Andrew observă că o parte dintre studenți erau contrariați. Le atrase atenția:
― ConsideraÈ›i că vă descumpăneÈ™te aroganÈ›a lui Plikt, dar nu aÈ™a stau lucrurile. Plikt nu e arogantă, ci doar exactă. Adevărul e că vă simÈ›iÈ›i stânjeniÈ›i pentru că încă nu aÈ›i citit istoria propriului vostru popor scrisă de Demostene È™i ruÈ™inea s-a transformat în iritare pentru că Plikt nu poartă vina păcatului vostru.
― Aveam impresia că Vorbitorii nu cred în păcat, spuse îmbufnat unul dintre băieÈ›i.
Andrew zâmbi.
― Styrka, tu crezi în păcat È™i faci multe lucruri datorită acestei credinÈ›e. Deci păcatul e real pentru tine È™i, întrucât te cunoaÈ™te, acest Vorbitor trebuie să creadă în păcat.
Styrka refuză să se dea bătut.
― Ce legătură are discuÈ›ia asta despre utlaningi, framlingi, ramen È™i varelse cu Xenocidul comis de SăvârÈ™itorul Ender?
Andrew se întoarse către Plikt. Ea rămase pe gânduri o clipă.
― Are relevanță pentru ciorovăiala noastră ridicolă. Þinând seama de aceste grade de straneitate din limba nordică, putem constata că Ender nu a comis un adevărat genocid, pentru că, atunci când i-a distrus pe Gândaci, noi îi cunoÈ™team doar ca varelse; umanitatea a înÈ›eles mult mai târziu, adică atunci când originalul Vorbitor în numele MorÈ›ilor a scris "Matca È™i Hegemonul", că Gândacii nu erau câtuÈ™i de puÈ›in varelse, ci ramen; până în acel moment, oamenii È™i Gândacii nu găsiseră mijlocul de a comunica.
― Xenocidul tot xenocid rămâne, susÈ›inu Styrka. Faptul că SăvârÈ™i­torul nu a È™tiut că sunt ramen nu-i readuce la viață.
Andrew oftă văzând privirea neînduplecată a lui Styrka. Era lucru obiÈ™nuit pentru calviniÈ™tii din Reykjavik ca atunci când judecau binele sau răul unei acÈ›iuni să nege importanÈ›a motivaÈ›iei ei; È™i întrucât Vorbi­torii afirmau prin doctrina lor că binele È™i răul există numai în motivaÈ›ia umană È™i nicidecum în acÈ›iune, studenÈ›i ca Styrka își manifestau ostili­tatea față de Andrew. Din fericire, Andrew nu se simÈ›ea jignit ― înÈ›elegea temeiurile acestei atitudini.
― Styrka È™i Plikt, îngăduiÈ›i-mi să vă dau un alt caz. Să luăm purce­luÈ™ii, care au învățat să vorbească EsenÈ›iala È™i a căror limbă a fost deprinsă de unii oameni, È™i să presupunem că am aflat că, pe neaÈ™teptate, fără nici o provocare sau explicaÈ›ie, ei l-au ucis prin tortură pe xenologul trimis să-i studieze.
Plikt prinse din zbor întrebarea:
― Cum putem È™ti că n-au fost provocaÈ›i? Ceea ce nouă ni se pare nevinovat ar putea fi de nesuportat pentru ei.
Andrew zâmbi din nou.
― Să zicem că-i aÈ™a. Dar xenologul nu le-a făcut nici un rău, a vorbit foarte puÈ›in, nu le-a provocat daune ― oricum am socoti, nu merita să moară în chinuri. Simplul fapt că au comis această crimă de neînÈ›eles nu-i face cumva pe purceluÈ™i să fie varelse în loc de ramen?
De astă dată Styrka interveni precipitat:
― Crima e crimă. DiscuÈ›ia asta despre varelse È™i ramen nu-È™i are rostul. Dacă purceluÈ™ii au ucis, atunci sunt răi, la fel cum au fost È™i Gândacii. Dacă fapta este rea, atunci È™i făptuitorul este rău.
― Asta e dilema noastră, spuse Andrew dând aprobator din cap. Asta e problema. Fapta a fost rea sau, în accepÈ›iunea purceluÈ™ilor cel puÈ›in, bună. PurceluÈ™ii sunt ramen sau varelse? Styrka, deocamdată È›ine-È›i gura. Știu toate argumentele pe care le aduce calvinismul atât de drag È›ie, dar până È™i Calvin ar susÈ›ine că doctrina ta e stupidă.
― De unde È™tiÈ›i ce-ar spune Calvin?
― Pentru că e mort, bubui Andrew, È™i deci am dreptul să vorbesc în numele lui!
Studenții izbucniră în râs și Styrka se refugie într-o tăcere îndărătni­că. Andrew știa că băiatul era sclipitor; calvinismul lui nu va supraviețui educației academice, dar extirparea va fi îndelungată și dureroasă.
― Talman, Vorbitorule, spuse Plikt. Ai vorbit ca È™i cum situaÈ›ia ipotetică pe care ne-ai prezentat-o ar fi reală È™i purceluÈ™ii chiar l-ar fi ucis pe xenolog.
Andrew clătină din cap.
― Da, este reală.
Asta îi tulbură pe toți; vorbele treziseră ecouri ale vechiului conflict dintre Gândaci și oameni.
― PriviÈ›i-vă pe voi înÈ™ivă în această clipa îi îndemnă Andrew. VeÈ›i descoperi că dincolo de ura față de SăvârÈ™itorul Xenocidului È™i de durerea voastră pentru moartea Gândacilor, simÈ›iÈ›i È™i ceva mult mai teribil: vă temeÈ›i de necunoscut, fie el utlaning sau framling. Când vă gândiÈ›i că el a ucis un om pe care îl cunoÈ™teaÈ›i È™i apreciat, nu are importanță înfățiÈ™area pe care o are. ÃŽn cazul acesta devine varelse sau, È™i mai rău, djur, fiara cumplită care apare la miez de noapte cu fălcile îmbăloÈ™ate. Dacă aÈ›i fi singurii posesori de armă din sat È™i fiara care a sfârtecat pe unul dintre ai voÈ™tri ar veni din nou, aÈ›i mai sta să vă întrebaÈ›i dacă nu cumva are È™i ea dreptul să trăiască, sau aÈ›i acÈ›iona pentru a salva satul, oamenii pe care-i cunoaÈ™teÈ›i, oamenii care ar depinde de voi?
― Potrivit acestei argumentaÈ›ii, ar trebui să-i ucidem neîntârziat pe purceluÈ™i, chiar dacă sunt primitivi È™i neajutoraÈ›i! strigă Styrka.
― ArgumentaÈ›ia mea? Eu doar am pus o întrebare. O întrebare nu-i totuna cu o argumentaÈ›ie decât dacă-È›i închipui că-mi cunoÈ™ti răspunsul, È™i te asigur că te înÈ™eli, Styrka. GândeÈ™te-te la problema asta. SunteÈ›i liberi.
― Vom mai discuta È™i mâine despre asta? întrebară studenÈ›ii.
― Dacă doriÈ›i, spuse Andrew. Dar È™tia că dacă vor discuta, o vor face fără participarea lui. Pentru ei, SăvârÈ™itorul Xenocidului era un simplu subiect filosofic. ÃŽn fond, Războaiele cu Gândacii avuseseră loc în urmă cu trei mii de ani; acum se aflau în 1948 C.S., numărătoarea începând cu anul în care fusese stabilit Codul Stelar, iar SăvârÈ™itorul nimicise Gân­dacii în anul 1180 ÃŽ.C.S. Dar pentru Andrew evenimentele nu erau chiar atât de îndepărtate. Făcuse mult mai multe călătorii interstelare decât È™i-ar fi putut închipui vreunul dintre studenÈ›ii lui; de la vârsta de douăzeci È™i cinci de ani, exceptând È™ederea pe Trondheim, nu rămăsese niciodată mai mult de È™ase luni pe vreo planetă. Deplasarea de la o lume la alta cu viteza luminii îi îngăduise să atingă suprafaÈ›a timpului, la fel ca È™i o piatră aruncată cu putere pe deasupra apei. StudenÈ›ii nu bănuiau că Vorbitorul lor, care sigur nu părea să aibă mai mult de 35 de ani, avea amintiri foarte clare privind evenimente petrecute cu 3000 de ani în urmă È™i că, de fapt, avea impresia că acele întâmplări avuseseră loc cu nici douăzeci de ani în urmă, abia jumătate din vârsta lui. Nu aveau cum să È™tie cât de adânc mocnea în el vina SăvârÈ™itorului È™i cum dăduse răspuns la această întrebare în nenumărate feluri, dar niciodată în mod mulÈ›umi­tor. ÃŽl cunoÈ™teau pe profesorul lor doar ca Vorbitor în numele MorÈ›ilor; nu È™tiau că atunci când era foarte mic, sora lui mai mare, Valentine, nu-i putea pronunÈ›a numele, Andrew, È™i de aceea îi spunea Ender, SăvârÈ™ito­rul, nume pe care el îl făcuse de ruÈ™ine înainte de a fi împlinit cincispre­zece ani. Prin urmare, îi lăsă pe neînduplecatul Styrka È™i pe analitica Plikt să se zbată pentru a găsi răspuns la întrebarea dacă SăvârÈ™itorul era vinovat sau nu; pentru Andrew Wiggin, Vorbitor în numele MorÈ›ilor, întrebarea nu era pur retorică.
Iar acum, mergând pe panta cu ierburi umede a dealului È™i respirând aerul răcoros, SăvârÈ™itorul-Andrew, Vorbitor ― nu se gândea decât la purceluÈ™ii care comiteau deja crime inexplicabile, la fel cum făcuseră, din nepăsare, È™i Gândacii atunci când vizitaseră umanitatea pentru întâia oară. Era oare inevitabil ca întâlnirea dintre străini să fie pătată de sânge? Gândacii uciseseră cu seninătate fiinÈ›e umane, nu doar pentru că aveau o gândire caracteristică stupului; pentru ei, viaÈ›a individuală nu valora mai mult decât un fir de păr care cade, iar uciderea unui om-doi reprezenta doar modul lor de a da de È™tire că se aflau în preajmă. PurceluÈ™ii își puteau motiva la fel crima?
Dar vocea din ureche vorbea despre tortură, despre o crimă rituală similară cu execuția unui membru al propriei lor comunități. Purcelușii nu aveau o gândire de stup, ei nu erau Gândaci, iar Săvârșitorul Wiggin trebuia să afle de ce procedaseră astfel.
― Când aÈ›i aflat de moartea xenologului?
Săvârșitorul se întoarse. Era Plikt. Îl urmărise în loc să se întoarcă la Pivnițe, locul în care locuiau studenții.
― Chiar în timp ce discutam. Duse mâna la ureche; terminalele implantate costau o avere, dar nu erau chiar o raritate.
― Am ascultat È™tirile chiar înainte de începerea orei. ÃŽncă nu se anunÈ›ase nimic. Dacă ar fi sosit prin ansiblu vreo veste importantă, lumea s-ar fi agitat. Doar dacă nu cumva primiÈ›i È™tirile direct de la ansiblu.
Evident că Plikt se gândea că i se oferise vreun nou mister spre dezlegare. De fapt, avea dreptate.
― Vorbitorii beneficiază de acces absolut prioritar la informaÈ›iile destinate publicului, explică el.
― V-a cerut cineva să mărturisiÈ›i moartea xenologului?
El scutură din cap.
― Lusitania e sub jurisdicÈ›ie catolică.
― Asta voiam să zic È™i eu. Nu au Vorbitor propriu acolo. Dacă însă cineva solicită unul, vor trebui să-i permită sosirea. Iar Trondheim este cea mai apropiată lume de Lusitania.
― N-a cerut nimeni un Vorbitor.
Plikt îl trase de mânecă.
― De ce te afli aici?
― Doar È™tii de ce am venit. Am mărturisit moartea lui Wutan.
― Știu că ai venit aici împreună cu sora ta, Valentine. Ca profesor, e mai iubită decât tine ― la întrebări dă răspunsuri, tu doar răspunzi cu alte întrebări.
― Asta pentru că ea È™tie unele răspunsuri.
― Vorbitor, mie trebuie să-mi spui. Am fost curioasă È™i am încercat să aflu mai multe despre tine. Numele tău, de pildă, dincotro vii... Totul e strict secret. Atât de secret încât nu am reuÈ™it să aflu nici nivelul de acces. Nici măcar Dumnezeu nu ar putea avea acces la biografia ta.
Săvârșitorul o luă de umeri și o privi în ochi.
― Nu te amesteca; acesta e nivelul de acces.
― EÈ™ti mai important decât se poate bănui, Vorbitorule, spuse ea. Ansiblul îți parvine È›ie chiar înainte de a ajunge la oricare altul, nu-i aÈ™a? Și nimeni nu poate obÈ›ine informaÈ›ii despre tine.
― Nimeni n-a încercat până acum. De ce tocmai tu?
― Vreau să devin Vorbitor, spuse ea.
― Atunci continuă. Te va instrui computerul. Nu seamănă cu nici o religie ― nu trebuie să memorezi vreun catehism. Acum lasă-mă singur. ÃŽi dădu drumul È™i o împinse uÈ™or. Ea făcu câțiva paÈ™i nesiguri înapoi, iar el se îndepărtă.
― Vreau să mărturisesc pentru tine, strigă ea.
― ÃŽncă n-am murit! ridică el glasul.
― Știu că vei pleca spre Lusitania! Știu!
"ÃŽn cazul ăsta È™tii mai multe decât mine", își spuse SăvârÈ™itorul. Continuă să pășească stăpânit de un tremur uÈ™or, cu toate că soarele strălucea È™i purta trei pulovere ca să nu-i fie frig. Nu bănuise că Plikt era atât de sensibilă. Fără îndoială că ajunsese să se identifice cu el. ÃŽl înspăimânta că fata asta avea nevoie cu atâta disperare de ceva din partea lui. Trăise ani întregi fără a avea legături apropiate cu altcineva în afară de sora lui, Valentine ― ea È™i, desigur, morÈ›ii pe care-i mărturisea. ToÈ›i ceilalÈ›i care însemnaseră ceva pentru el muriseră. Și el È™i Valentine erau la secole, chiar lumi depărtare de aceÈ™tia.
Ideea de a prinde rădăcini în solul îngheÈ›at de pe Trondheim îl îngrozea. Ce voia Plikt de la el? N-avea importanță; oricum nu-i va oferi nimic. Cum de îndrăznea să-i ceară anumite lucruri de parcă el i-ar fi aparÈ›inut? Ender Wiggin nu era proprietatea nimănui. Dacă ar È™ti cine este în realitate, l-ar urî ca făptuitor de Xenocid; ori l-ar venera ca pe un salvator al omenirii ― SăvârÈ™itorul își aminti cum se simÈ›ea când oamenii îl trataseră astfel, È™i nu-i plăcuse deloc. Chiar È™i acum lumea nu-i È™tia decât rolul, numele de Vorbitor, talman, falante, spieler, în funcÈ›ie de modul în care numiseră Vorbitorul în numele MorÈ›ilor în limba oraÈ™ului, naÈ›iunii sau lumii lor.
Nu voia ca oamenii să-l cunoască. El nu le aparținea lor și nici speciei umane. Avea altă menire, aparținea altcuiva. Nu ființelor umane. Și nici sângeroșilor purceluși. Sau cel puțin așa credea.



Capitolul 3
LIBO

Regim Alimentar Observat: ÃŽn principal macios, viermii lucioÈ™i care trăiesc printre viÈ›ele de merdona de pe coaja copacilor.Uneori au fost văzuÈ›i mestecând fire de capim. Alteori ― oare accidental? ― ingerează frunze de merdona împreună cu macios.
Nu i-am văzut niciodată mâncând altceva. Novinha a anali­zat cele trei alimente ― macios, firele de capim È™i frunzele de merdona ― iar rezultatele au fost surprinzătoare. Fie că nu au nevoie de multe proteine, fie că sunt tot timpul flămânzi. Alimen­taÈ›ia lor are grave carenÈ›e în ceea ce priveÈ™te elementele funda­mentale, iar consumul de calciu este atât de scăzut încât ne întrebăm dacă oasele lor utilizează calciul la fel ca ale omului.
Pură speculație: întrucât nu putem lua mostre de țesut, singu­rele noastre cunoștințe privind anatomia și fiziologia purcelușilor se limitează la ceea ce am putut depista din fotografiile pe care le-am făcut cadavrului vivisecționat al purcelușului numit Rădăci­nă. Există totuși numeroase anomalii evidente. Limbile purcelușilor, care sunt fantastic de mobile, încât ajută la producerea oricărui sunet pe care îl scoatem noi și al multor altele pe care noi nu le putem articula, trebuie să fi evoluat astfel într-un anumit scop. Probabil pentru a căuta insectele în coaja copacilor sau în cuibu­rile din sol. Chiar dacă vreunul dintre strămoșii lor ancestrali o folosea în acest sens, în prezent cu certitudine nu mai este cazul. Iar pernițele cornoase de pe picioare și de pe partea interioară a genunchilor le permit să se urce în copaci și să stea agățați fără ajutorul mâinilor. Care sunt motivele acestei evoluții? Pentru a se salva din fața vreunui animal de pradă? Pe Lusitania nu există nici un prădător îndeajuns de mare pentru a le pune viața în pericol. Pentru a se agăța de copaci în timp ce caută insecte sub coajă? Asta ar explica dimensiunile limbii, dar unde sunt insectele? Singu­rele sunt muștele sugătoare și Pulador-ele, dar ele nu intră sub coajă și, oricum, purcelușii nu le consumă. Macios sunt mari, tră­iesc la suprafața scoarței și pot fi recoltați ușor prin aplecarea vițelor de merdona; purcelușii nici nu trebuie să se cațere în copaci.
Aprecierile lui Libo: limba È™i cățăratul în copaci sunt dovezi ale evoluÈ›iei într-un alt mediu, cu o dietă mai abundentă, inclusiv în materie de insecte. Dar ceva ― o glaciaÈ›iune? migraÈ›ia? o boală? ― a făcut ca mediul să se modifice. Nu au mai existat insecte sub scoarță, etc. Probabil că tot atunci au dispărut È™i toÈ›i prădătorii mari. Asta ar explica de ce, în ciuda condiÈ›iilor extrem de favora­bile, pe Lusitania există atât de puÈ›ine specii. Cataclismul s-ar fi putut întâmpla recent ― acum o jumătate de milion de ani? ― astfel că evoluÈ›ia nu a avut timp să se diferenÈ›ieze prea mult.
Ipoteza este atrăgătoare, întrucât în mediul actual sunt pre­zente condiții care nu explică în nici un fel apariția și evoluția purcelușilor. Pentru ei nu există competiție. Treapta ecologică pe care o ocupă ar putea fi luată de oposum. De ce ar fi inteligentă o trăsătură adaptivă? Dar a inventa cataclisme pentru a explica de ce au purcelușii o alimentație nenutritivă și redusă înseamnă probabil să mergem prea departe. Lama lui Ockham face ca presupunerile să fie inutile.

Joăo Figueira Alvarez, Note de lucru 14/4/1948 C. S.
publicat postum în Rădăcinile Filozofice ale Secesiunii Lusitane,
2010-33-4-1090: 40


Imediat după sosirea primarului Bosquinha, Libo și Novinha scăpa­ră din mână mersul evenimentelor. Ea era învățată să comande și atitu­dinea ei nu prea lăsa loc protestelor și nici măcar părerilor.
― Tu rămâi aici, îi ordonă ea lui Libo la scurtă vreme după ce pricepuse ce se întâmplase. Cum am primit vestea de la tine, l-am trimis pe judecător să o anunÈ›e pe mama ta.
― Trebuie să aducem cadavrul de acolo, îndrăzni Libo.
― Am chemat câțiva dintre oamenii care locuiesc în apropiere să rezolve È™i problema asta, spuse ea. Și episcopul Peregrino pregăteÈ™te un loc pentru el în cimitirul Catedralei.
― Vreau să merg acolo, insistă Libo.
― Libo, sper că înÈ›elegi că trebuie să facem fotografii în detaliu.
― Eu v-am spus că trebuie s-o facem, pentru raportul către Comitetul Stelar.
― Dar nu e necesară prezenÈ›a ta, Libo. Vocea Bosquinhei era autori­tară. ÃŽn plus, trebuie să primim raportul tău. Suntem obligaÈ›i să informăm Congresul cât mai curând posibil. Te simÈ›i în stare să-l scrii acum, cât lucrurile sunt proaspete în minte?
Bineînțeles că avea dreptate. Doar Libo și Novinha puteau întocmi rapoarte autentice, și cu cât le scriau mai curând, cu atât mai bine.
― Pot să scriu, spuse Libo.
― Și tu, Novinha, vreau È™i observaÈ›iile tale. Vă scrieÈ›i rapoartele separat, fără să vă consultaÈ›i. Cele O Sută de Lumi aÈ™teaptă.
Computerul fusese deja pregătit și rapoartele lor plecară prin ansi­blu, chiar pe măsură ce le scriau, cu greșeli și corecturi cu tot. Pe toate cele O Sută de Lumi oamenii care aveau vreo legătură cu xenologia citeau cuvânt cu cuvânt în timp ce Libo sau Novinha scriau. Altora li se transmiseră rezumate procesate pe loc de către computer privind cele întâmplate. Aflat la douăzeci și doi de ani-lumină depărtare, Andrew Wiggin află că xenologul Joăo Figueira "Pipo" Alvarez fusese ucis de purceluși și le comunică studenților săi despre eveniment chiar înainte ca oamenii să aducă trupul lui Pipo în Milagre.
După ce-și termină raportul, Libo se trezi înconjurat de autorități. Novinha privea cu întristare crescândă cum incapacitatea conducătorilor Lusitaniei nu făcea decât să adâncească durerea lui Libo. Episcopul Peregrino era cel mai amabil dintre toți; în încercarea lui de a-i oferi o alinare lui Libo, afirmă că, după toate probabilitățile, purcelușii erau animale fără suflet și că tatăl lui nu fusese ucis, ci tăiat în bucăți de fiare. Novinha vru să strige la el: "Înseamnă că munca de o viață a lui Pipo n-a fost altceva decât studierea unor fiare? Și că moartea lui, în loc să fie crimă, e un act al lui Dumnezeu?''
Dar, de dragul lui Libo, se stăpâni; el se așeză în prezența episcopu­lui, încuviință din cap și, prin răbdare, scăpă de prelat mult mai repede decât ar fi reușit Novinha prin proteste și discuții.
Dom Cristăo se dovedi mai util, pentru că puse întrebări cu miez privind evenimentele de peste zi, ceea ce le permise lui Libo È™i Novinhei să fie mai analitici È™i mai puÈ›in marcaÈ›i de sentimente în răspunsuri. Cu toate acestea, Novinha se retrase în muÈ›enie, nevoind să răspundă în continuare. Majoritatea oamenilor se întrebau de ce făcuseră purceluÈ™ii o asemenea faptă. Dom Cristăo voia să È™tie ce ar fi putut face Pipo în ultima vreme pentru a declanÈ™a uciderea sa. Novinha È™tia foarte bine ce făcuse Pipo ― le spusese purceluÈ™ilor secretul pe care-l descoperise în simularea ei. Dar nu vorbi despre asta, iar Libo părea să fi uitat ce-i spusese Novinha cu câteva ore în urmă, când plecaseră pe fugă să-l caute pe Pipo. Nici măcar nu aruncase o privire spre simulare. Novinha era mulÈ›umită de situaÈ›ia asta. Grija ei cea mai mare era ca el să nu-È™i aducă aminte.
Dom Cristăo își întrerupse șirul întrebărilor când primarul se întoar­se cu câțiva dintre cei care ajutaseră la aducerea cadavrului. În ciuda pelerinelor, erau uzi până la piele și stropiți de noroi; din fericire, nu se mânjiseră de sânge, pentru că acesta fusese spălat de ploaie. Cu toții păreau să-și ceară scuze pentru vini de ei știute și aveau chiar un aer evlavios, clătinând din cap și ajungând să facă plecăciuni către Libo. Novinhei i se păru că respectul lor îndurerat nu era cuviința obișnuită, plină de sfială, pe care oamenii o arată celor atinși de aripa morții.
Unul dintre bărbați îi spuse lui Libo:
― Acum eÈ™ti zenador, nu? Iar întrebarea explica multe. Zenadorul nu avea autoritate oficială în Milagre însă se bucura de respect ― munca lui era raÈ›iunea existenÈ›ei coloniei, nu? Libo nu mai era băiat; trebuia să ia hotărâri, avea prestigiu, pășise de la periferia vieÈ›ii coloniei în însuÈ™i centrul ei.
Novinha simțea că singurul reazem al vieții ei se năruia. Nu așa trebuia să se întâmple. "Trebuia să-mi continui viața aici, ani și ani, învățând de la Pipo, avându-l pe Libo ca tovarăș de studiu; acesta este cursul vieții." Întrucât era Xenobiologul coloniei, avea și ea de ocupat locul de onoare destinat unui adult. Nu era geloasă pe Libo, voia doar să mai rămână câtva timp copil alături de el; de fapt, pentru totdeauna.
Dar Libo nu putea să-i rămână tovarăș de studiu, nu putea să-i rămână tovarăș de nimic. Văzu dintr-o dată cu claritate cum lumea din cameră aștepta totul de la Libo, ceea ce spunea, cum se simțea, ce planuri avea pentru viitor.
― Nu le vom face nici un rău purceluÈ™ilor, spuse el, È™i nici nu vom numi crimă ce au comis. Nu È™tiu ce a făcut tata pentru a-i provoca, voi încerca să înÈ›eleg asta mai târziu; ceea ce interesează acum e că orice ar fi făcut, fără îndoială că lor li se pare îndreptățit. Suntem străini aici, trebuie să fi încălcat ceva, vreun tabu, o lege, dar tata era tot timpul pregătit pentru aÈ™a ceva, a È™tiut dintotdeauna că se putea întâmpla asta. SpuneÈ›i-le tuturor că tata a murit demn, ca un soldat pe câmpul de luptă, ca un pilot pe nava lui, a murit făcându-È™i datoria.
"Of, Libo, băiat tăcut, ai găsit o asemenea elocvență în aceste momente încât nu mai poți rămâne cu nici un preț același." Novinha simți cum chinurile ei se înzecesc. Trebuia să-și dezlipească ochii de la Libo, să privească altundeva...
Și privi în ochii singurului bărbat din cameră care nu-l urmărea pe Libo. Era foarte înalt, dar foarte tânăr ― mai tânăr decât ea, își dădu seama, pentru că-l cunoÈ™tea: fusese elev în clasa celor cu un an mai mici. Mersese odată la Dona Cristă pentru a-l apăra. Marcos Ribeira, aÈ™a se numea, dar i se spunea mereu Marcăo pentru că era foarte solid. Mare È™i prost, spuneau copiii, care-l strigau pur È™i simplu Căo, iar cuvântul însemna câine. Demult văzuse o expresie îndârjită în ochii lui; iar odată îl urmărise cum, sâcâit peste măsură, se dezlănÈ›uise È™i, cu o lovitură, îl trântise la pământ pe unul dintre cei care îl chinuiau. Victima stătuse cu umărul în ghips aproape un an întreg.
BineînÈ›eles că Marcăo fusese acuzat că lovise fără a fi provocat: aÈ™a procedează toÈ›i torÈ›ionarii din orice epocă, dând vina pe victimă, îndeo­sebi când aceasta ripostează. Dar Novinha nu aparÈ›inea grupului de copii ― era la fel de izolată ca È™i Marcăo, deÈ™i nu la fel de neajutorată ― È™i loialitatea n-o împiedica să spună adevărul. Făcea parte din pregătirea ei să vorbească în numele purceluÈ™ilor, se gândi. Marcăo nu însemna nimic pentru ea. Nu-i trecuse prin minte că incidentul ar fi avut vreo importanță pentru el, că poate își amintise de ea ca fiind singura persoană care se ridicase să-l apere în războiul lui neîncetat cu ceilalÈ›i copii. Nu-l revăzu­se È™i nici nu se gândise la el. De ani de zile, de când devenise xenobiolog.
Acum însă era aici, mânjit de noroiul din preajma locului unde îl găsiseră pe Pipo, iar chipul îi părea mai hăituit și mai bestial ca niciodată din pricină că părul îi era lipit de țeastă și transpirația îi curgea pe față. Și la ce se uita el? N-avea ochi decât pentru ea, cu toate că ea îi răspunsese cu o privire sincer mirată și întrebătoare: "De ce mă urmă­rești cu privirea?" întrebă ea în gând. "Pentru că sunt hămesit", răspun­deau ochii lui animalici. Dar nu, nu asta era spaima ei, imaginea pe care și-o formase despre sângeroșii purceluși. "Marcăo nu reprezintă nimic pentru mine, și orice ar gândi, nici eu nu reprezint nimic pentru el."
Și totuși, într-o fracțiune de secundă, Novinha avu o iluminare. Acțiunea prin care îl apărase avea o semnificație pentru el și o cu totul alta pentru ea; se deosebeau atât de mult încât nici nu mai erau reprezen­tări ale aceluiași eveniment. Ea făcu legătura între asta și uciderea lui Pipo și i se păru foarte important, aproape de punctul în care putea găsi explicația pentru ceea ce se întâmplase, dar apoi gândul se pierdu în vălmășagul de vorbe și de mișcare izbucnit când episcopul porni în fruntea bărbaților, îndreptându-se spre cimitir. Aici nu se foloseau sicrie pentru îngropăciune, căci, de dragul purcelușilor, tăierea copacilor era interzisă. Prin urmare, trupul lui Pipo urma să fie îngropat de îndată, iar slujba la mormânt nu avea să se țină decât în ziua următoare sau probabil și mai târziu; cu siguranță că la recviemul lui Pipo vor dori să participe mulți oameni. Marcăo și ceilalți bărbați ieșiră afară, în furtună, lăsându-i pe Novinha și pe Libo să discute cu toți cei care credeau că au treburi urgente de rezolvat după nedorita moarte a lui Pipo. Sosiră și plecară necunoscuți care-și dădeau aere și luau hotărâri pe care Novinha nu le pricepea, iar pe Libo păreau să-l lase rece.
Judecătorul rămase la urmă și, apropiindu-se de Libo, puse mâna pe umărul băiatului.
― Tu vei sta cu noi, desigur, spuse judecătorul, măcar în noaptea asta. "De ce acasă la tine, judecătoriile?" gândi Novinha. "Nu eÈ™ti nimic pentru noi, n-am venit cu nici un caz la tine, cine eÈ™ti ca să hotărăști astfel? Moartea lui Pipo înseamnă cumva că am redevenit dintr-o dată copii mici care nu pot lua nici o hotărâre?"
― O să rămân cu mama, spuse Libo.
Judecătorul îl privi surprins. Ideea simplă că un copil se putea opune dorinÈ›ei lui părea să-i fie complet necunoscută È™i străină. Novinha È™tia, desigur, că nu aÈ™a stăteau lucrurile. Fiica lui, Cleopatra, cu câțiva ani mai mică decât Novinha, își merita pe deplin porecla de Bruxinha ― micuÈ›a vrăjitoare. Deci, cum putea să nu È™tie că È™i copiii gândesc È™i că nu se lasă dresaÈ›i?
Dar în ciuda bănuielilor Novinhei, surpriza era alta.
― Credeam că È™tii că È™i mama ta va sta o vreme cu familia mea, spuse judecătorul. ÃŽntâmplările astea au tulburat-o, bineînÈ›eles, È™i nu s-ar cuveni ca în asemenea clipe să o preocupe treburile casnice sau să locuiască într-o casă care să-i amintească de cel care nu mai e alături de ea. E la noi, împreună cu fraÈ›ii È™i surorile care au nevoie de prezenÈ›a ta. Și fratele tău mai mare e cu ei, desigur, dar el are o soÈ›ie È™i un copil acum, deci tu eÈ™ti acela care rămâne È™i pe care se bizuie toÈ›i.
Libo încuviință cu un aer grav. Judecătorul nu-l lua sub protecția lui, îi cerea lui Libo să devină protector.
Judecătorul se întoarse către Novinha.
― Și cred că tu ar trebui să mergi acasă, spuse el.
Abia atunci înțelese Novinha că invitația lui nu o privea și pe ea. La o adică, de ce ar fi inclus-o? Pipo nu fusese tatăl ei. Era doar o prietenă care se aflase întâmplător cu Libo când se descoperise cadavrul. Prin ce durere ar fi putut trece ea?
Acasă! Care era casa ei, dacă nu locul acesta? Trebuia să plece acum la stațiunea biologilor, unde nu mai folosise patul de mai bine de un an, cu excepția câte unui pui de somn în timpul lucrărilor de laborator? Să considere că aceea era casa ei? O părăsise pentru că era dureros de pustie fără prezența părinților ei; acum și Stațiunea zenadorilor rămăsese pus­tie: Pipo murise, iar Libo devenise un adult pe care îndatoririle îl vor smulge de lângă ea. Locul acesta nu mai era casa, căminul, pe care însă nu le putea găsi nici în altă parte.
Judecătorul plecă împreună cu Libo. Mama lui, Conceiçăo, îl aștepta în casa judecătorului. Despre această femeie știa doar că era bibliotecară și că se ocupa de arhiva Lusitaniei. Novinha nu-și petrecuse nici o clipă cu soția lui Pipo sau cu alți copii, nici nu-i păsase că aceștia existau; doar munca și viața de aici fuseseră reale. Când se apropie de ușă, Libo păru să se micșoreze, de parcă ar fi fost la o depărtare mult mai mare, de parcă ar fi fost ridicat și purtat de vânt, transformându-se într-o pată de culoare pe cer, ca un zmeu de hârtie; ușa se închise în urma lui.
Abia acum simți dimensiunile pierderii. Cadavrul mutilat de pe panta dealului nu reprezenta moartea lui Pipo, ci doar semnul material al morții lui. Moartea însăși era locul rămas gol în viața ei. Pipo fusese o stâncă de care se putea agăța în furtună, atât de puternică și de solidă încât ea și Libo, ascunși împreună la adăpostul lui, nici măcar nu știuseră că furtuna exista. Acum el dispăruse, iar ei rămăseseră pradă furtunii care-i va duce pe fiecare încotro. "Pipo", strigă ea fără glas, "nu pleca! Nu ne părăsi!" Dar bineînțeles că el plecase dintre cei vii, la fel de surd în fața rugăminților ca și părinții ei.
În Stațiunea zenadorilor încă mai era activitate. Primarul Bosquinha în persoană folosea un terminal pentru ca toate datele culese de Pipo să fie trimise prin ansiblu către cele O Sută de Lumi, unde experții făceau încercări disperate pentru a lămuri cauzele morții lui.
Dar Novinha știa că nu în fișierele lui Pipo putea fi găsită cheia morții. Într-un anumit fel, datele ei îl uciseseră. Imaginile holografice ale moleculelor genetice din nucleele celulelor recoltate de la purceluși încă mai pluteau acolo, în aerul de deasupra terminalului. Nu voise ca Libo să le studieze, dar acum le privea insistent, încercând să descopere ce văzuse Pipo, străduindu-se să priceapă ce anume din imaginile acelea îl făcuse să alerge într-un suflet la purceluși pentru a spune sau face ceva care îi determinase să-l ucidă. Novinha descoperise din întâmplare un secret pentru păstrarea căruia purcelușii erau în stare de crime, dar care era acela?
Cu cât studia hologramele mai mult, cu atât mai puțin înțelegea, și după o vreme, plângând tăcut, nici nu le mai văzu decât ca un abur printre lacrimile care îi umpleau ochii. Ea îl ucisese, pentru că, fără să vrea, aflase secretul purcelușilor. "Pipo, dacă n-aș fi venit niciodată aici, dacă n-aș fi visat să vorbesc în numele purcelușilor, ai mai fi în viață. Libo l-ar avea alături pe tatăl lui și ar fi fericit; iar locul acesta ar fi rămas cămin. Port semințele morții în mine ți le sădesc oriunde zăbovesc atât cât să iubesc. Părinții mei au murit pentru ca alții să poată trăi; acum trăiesc eu, astfel că alții trebuie să moară."
Bosquinha observă prima respirația precipitată și suspinele Novin­hei și, cuprinsă brusc de compasiune, înțelese că fata era zdruncinată și îndurerată. Bosquinha îi lăsă pe ceilalți să se ocupe de transmiterea rapoartelor prin ansiblu și o conduse pe Novinha afară din Stațiunea zenadorilor.
― Iartă-mă, copila mea, spuse primarul, È™tiam că vii des pe aici, trebuia să-mi dau seama că È›i-a fost ca un tată; iar noi te-am tratat ca pe un martor oarecare È™i asta nu-i deloc drept sau cinstit din partea mea; vino acasă cu mine...
― Nu, rosti Novinha. Pășind prin aerul rece È™i umed al nopÈ›ii, durerea se mai risipise; gândurile își recăpătaseră claritatea. Nu, vă rog, vreau să rămân singură. (Unde?) ÃŽn propria mea StaÈ›iune.
― N-ar trebui să rămâi singură, mai ales în noaptea asta, spuse Bosquinha.
Dar pe Novinha o îngrozea perspectiva apropierii de oameni amabili care să încerce să o consoleze. "Eu l-am ucis, nu înțelegeți? Nu merit mângâieri. Vreau să înfrunt durerea, oricât de cruntă ar fi ea. Asta e penitența mea, pedeapsa pe care o merit și, dacă e posibil, dezlegarea de vină; în ce alt mod mi-aș putea curăța petele de sânge de pe mâini?"
Dar nu avu tăria de a se opune, nici măcar de a spune ceva. Vehiculul primarului pluti pe deasupra drumurilor acoperite cu iarbă și în zece minute ajunseră.
― Am ajuns acasă, spuse primarul. Nu am copii chiar de vârsta ta, dar sper că o să te simÈ›i destul de bine. Nu te speria, nimeni n-o să te sâcâie, dar nu e bine să stai singură.
― Eu aÈ™a aÈ™ vrea. Novinha ar fi dorit ca vocea ei să aibă forță, însă vorbele sunară slab È™i palid.
― Te rog, insistă Bosquinha. Nu pari a fi tu însăți.
"Aș dori să nici nu fiu."
Nu avu poftă de mâncare, cu toate că soțul Bosquinhei le făcu amândorura o cafezinho. Era târziu, mai rămăseseră câteva ore până la sosirea zorilor, și se lăsă condusă la culcare. Apoi, când se făcu liniște în toată casa, se sculă, se îmbrăcă și merse la parter, unde se afla terminalul primarului. Dădu instrucțiuni computerului să anuleze afișajul care se afla încă deasupra terminalului de la Stațiunea zenadorilor. Chiar dacă ea nu reușise să descifreze secretul pe care-l descoperise Pipo, se putea întâmpla ca altcineva să fie în stare să o facă, iar ea nu voia să mai aibă pe conștiință o altă moarte.
Apoi părăsi casa și merse prin Centro, pe lângă cotul râului, pe Vila das Aguas până la Stațiunea Biologista. Căminul ei.
ÃŽn partea locuită era frig È™i umed; nu dormise acolo de atâta timp, astfel că pe cearceafuri se depusese un strat de praf. Dar bineînÈ›eles că în laboratorul des folosit era cald ― munca ei nu lăsase de dorit în ciuda ataÈ™amentului față de Pipo È™i Libo. Mai bine ar fi neglijat-o.
Procedă foarte sistematic. Aruncă toate mostrele, toate lamelele și culturile pe care le folosise pentru a face descoperirile care contribuiseră la moartea lui Pipo, spălă totul amănunțit și nu lăsă nici un semn care să trădeze munca pe care o desfășurase. Voia nu numai să facă să dispară totul, ci să șteargă până și urmele distrugerii.
Apoi se întoarse la terminalul ei. Își va distruge lucrările efectuate în domeniu, toate cercetările părinților ei, îndeosebi cele care conduse­seră la propriile ei descoperiri. Vor dispare. Deși munca aceasta fusese punctul central al vieții ei, deși vreme de atâția ani activitatea îi dăduse o identitate, va distruge totul așa cum și ea însăși trebuia să fie pedepsită, nimicită, ștearsă până la uitare.
Computerul o împiedică.
"Notițele de lucru privind cercetările xenobiologice nu pot fi distru­se", anunță el. Probabil că nici n-ar fi reușit. De la părinți, din fișierele lor care, după ce le studiase ca pe Scriptură, deveniseră un îndrumar interior, aflase că nimic nu trebuie distrus, nimic nu trebuie uitat. Ideea de sfințenie a cunoașterii era mai adânc gravată în sufletul ei decât orice catehism. Se găsea prinsă în capcana unui paradox. Cunoașterea îl ucisese pe Pipo; dacă ștergea toate acele cunoștințe, însemna să-și ucidă părinții a doua oară, să ucidă ceea ce lăsaseră pentru ea. Nu putea nici să păstreze, nici să distrugă acele cunoștințe. Simțea ziduri pretutindeni, ziduri prea înalte pentru a fi escaladate, strângând-o și strivind-o.
Novinha făcu singurul lucru permis: plasă diferite coduri de protec­ție și folosi toate metodele știute de blocare a accesului la fișiere. Atât cât va trăi, în afară de ea nimeni nu le va putea consulta. Doar când va muri, cel care-i va urma ca xenobiolog va putea vedea ce ascunsese ea acolo.
Cu o excepție: când se va căsători, și soțul ei va avea acces în cazul că și-ar exprima dorința de a ști. Ei, atunci nu se va căsători. Era foarte simplu.
Își imagină viitorul: cenușiu, insuportabil și inevitabil. Să moară nu îndrăznea, și totuși viața îi va fi înjumătățită, neputând să se căsătoreas­că, interzicându-și chiar să se mai gândească la această problemă pentru ca nu cumva să descopere secretul mortal și să-l divulge fără să vrea; mereu singură, mereu împovărată, în veci vinovată, dorindu-și moartea, dar fiindu-i interzis să și-o găsească. Va avea totuși o mângâiere: nimeni nu va mai muri din pricina ei. Nu o va mai apăsa vina de acum.
În acele momente de disperare întunecată și ascunsă își aminti de Matcă și Hegemon, își aduse aminte de Vorbitorul în numele Morților. Cu toate că scriitorul original, adevăratul Vorbitor se afla de mii de ani în mormânt, pe multe lumi existau oameni care slujeau ca preoți pentru cei care nu recunoșteau nici un zeu, dar credeau totuși în valoarea ființelor umane. Vorbitori a căror treabă era să descopere adevăratele cauze și motive ale acțiunilor făptuite de oameni și să stabilească adevărul vieții lor după ce aceștia mureau. În această colonie braziliană erau preoți în loc de Vorbitori, dar preoții nu găseau cuvinte care s-o mângâie; va chema un Vorbitor.
Chiar dacă până acum nu-și dăduse seama, toată viața voise să facă asta, mai ales de când citise și se lăsase fascinată de Matcă și Hegemon. Ideea o interesase, astfel că studiase legea. Lusitania era o colonie catolică, dar Codul Stelar permitea oricărui cetățean să cheme un preot aparținând altei credințe, iar Vorbitorii erau considerați preoți. Putea chema unul, iar dacă acesta accepta să vină, colonia nu avea motive să-l împiedice.
Probabil că nu se va găsi nici un Vorbitor dornic să vină. Poate că nici nu există vreunul destul de aproape ca să sosească înainte de moartea ei. Dar poate că se afla un mărturisitor relativ aproape, astfel încât peste douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, acesta va veni de la spațioport și va începe să dezvăluie adevărul vieții și morții lui Pipo. Și după ce va fi descoperit adevărul și va vorbi cu vocea limpede care-i plăcea atât de mult la Matcă și Hegemon, probabil că va fi și ea eliberată de vina care o ardea până în străfundurile inimii.
Apelul ei intră în computer; prin ansiblu, acesta va anunța pe toți Vorbitorii de pe lumile cele mai apropiate. "Acceptă să vii", se adresă ea în gând către necunoscutul destinatar al chemării ei. "Chiar dacă va trebui să dezvălui în fața tuturor adevărul despre vinovăția mea. Chiar și așa, dar vino."


Se trezi cu o durere surdă în spate și cu o senzație de apăsare pe chip. Obrazul îi era lipit de tăblia goală a mesei unde se afla terminalul care se deconectase singur pentru a o proteja de radiațiile nocive. Dar nu durerea o trezise, ci o atingere ușoară pe umăr. Crezu pentru o clipă că era mâna celui sosit deja ca răspuns la chemarea ei.
― Novinha, È™opti bărbatul. Nu Falante pelos Muertos, ci altcineva. Cel despre care credea că se pierduse în furtuna din noaptea trecută.
― Libo, murmură ea. Atunci dădu să se ridice. Prea grăbită însă, spinarea îi era înÈ›epenită È™i avea ameÈ›eli. Scoase un È›ipăt slab; el o susÈ›inu de umeri ca să nu cadă.
― Þi-ai revenit?
Ea îi simți respirația ca aburul unei grădini îndrăgite și avu senzația de siguranță deplină. Se simți acasă.
― M-ai căutat.
― Novinha, am venit cât am putut de repede. Mama a adormit într-un târziu. Pipinho, fratele meu mai mare, e acum cu ea, iar judecătorul se ocupă de toate, aÈ™a că eu...
― Trebuia să È™tii că-mi pot purta singură de grijă, spuse ea.
După un moment de tăcere, vocea lui se auzi din nou, de astă dată furioasă, disperată și obosită ca și bătrînețea, entropia și moartea stelelor.
― Dumnezeu mi-e martor, Ivanova, că n-am venit să-È›i port È›ie de grijă.
O rază de lumină se stinse; nu băgase în seamă speranța pe care o simțise decât după ce dispăruse.
― Mi-ai spus că tata a descoperit ceva într-o simulare de-a ta È™i că era sigur că voi reuÈ™i să-mi dau seama È™i singur. M-am gândit că ai lăsat simularea pe terminal, dar dispăruse când m-am întors la StaÈ›iune.
― Da?
― De ce te miri, Nova, doar tu puteai să anulezi programul! Trebuie s-o văd.
― De ce?
O privi neîncrezător.
― Novinha, È™tiu că È›i-e somn, dar sunt sigur că înÈ›elegi că purceluÈ™ii l-au ucis pe tata pentru ce-a descoperit în simularea ta.
Ea se uită fix la el, fără a spune o vorbă. Libo mai văzuse hotărârea rece din ochii Novinhei.
― De ce nu vrei să-mi arăți? De azi încolo, eu sunt zenador, È™i am dreptul să cunosc.
― Ai acces nestingherit la toate fiÈ™ierele întocmite de tatăl tău. Ai dreptul să consulÈ›i tot ce am pus eu la dispoziÈ›ia publicului.
― Atunci fă publică È™i holograma asta.
Ea tăcu.
― Cum i-am putea înÈ›elege pe purceluÈ™i dacă nu È™tim ce-a descoperit tata despre ei? Ea nu răspunse, astfel că Libo continuă: EÈ™ti datoare față de cele O Sută de Lumi, față de strădania noastră de a înÈ›elege singura specie de fiinÈ›e extraterestre existentă. Cum de poÈ›i sta aÈ™a È™i.. ce s-a întâmplat, vrei să descoperi singură? Vrei să fii prima? Bine, fie cum doreÈ™ti, o să-È›i atribui totul È›ie, Ivanova Santa Catarina von Hesse...
― Nu de numele meu îmi pasă.
― Și eu aÈ™ putea să procedez la fel. Nici tu n-ai descoperi adevărul fără ceea ce È™tiu eu. O să-È›i interzic accesul la fiÈ™ierele mele. Nu mă interesează fiÈ™ierele tale.
Asta era prea de tot.
― Ce te interesează atunci? Ce încerci să faci? O apucă de umeri, o ridică de pe scaun, o zgâlțâi È™i-i strigă în față: Tatăl meu a fost ucis acolo È™i tu È™tii de ce au făcut-o, pentru că ai înÈ›eles simularea aceea. Spune-mi, arată-mi-o!
― Niciodată, È™opti ea.
Chipul lui era contorsionat de disperare.
― De ce nu? strigă el.
― Pentru că nu vreau să mori.
Văzu cum în ochii lui apare un licăr de înțelegere. "Da, așa e, Libo, asta pentru că te iubesc, pentru că, dacă vei ști secretul, te vor ucide și pe tine. Nu-mi pasă de știință, nu-mi pasă de cele O Sută de Lumi sau de relațiile dintre umanitate și o specie extraterestră, nu-mi pasă de nimic atâta vreme cât ești în viață."
Lacrimile izbucniră brusc în ochii lui și se rostogoliră pe obraji.
― Vreau să mor, spuse el.
― Tu aduci mângâiere tuturor, È™opti ea. Pe tine cine te mângâie?
― Trebuie să-mi spui ca să pot muri.
Și, dintr-o dată, nu mai era el cel care o susținea; acum se agăța el de ea, căutând un sprijin.
― EÈ™ti obosit, spuse ea moale, dar te poÈ›i odihni.
― Nu vreau să mă odihnesc, murmură el. Cu toate astea, se lăsă purtat, dus de lângă terminal.
Îl conduse în dormitorul ei, dădu așternuturile deoparte, neluând în seamă praful stârnit.
― Hai, eÈ™ti obosit, odihneÈ™te-te acum. De aceea ai venit la mine, Libo. Să-È›i găseÈ™ti liniÈ™tea, consolarea. El își acoperi faÈ›a cu mâinile, clătinându-È™i capul într-o parte È™i într-alta ca un băiat care plânge după tatăl lui, plânge pierderea a tot ce-a însemnat el, la fel cum plânsese È™i ea. Novinha îi scoase ghetele, pantalonii, băgă mâna sub cămașă pentru a i-o scoate peste cap. El respira adânc pentru a pune capăt suspinelor È™i ridică braÈ›ele ca s-o ajute să-i dezbrace cămaÈ™a.
Îi întinse hainele pe scaun, apoi se aplecă deasupra lui ca să-l învelească. Dar el o prinse de încheietură și, cu lacrimi în ochi, o privi rugător.
― Nu mă lăsa singur, È™opti el. Disperarea i se strecurase în voce. Rămâi cu mine.
Iar ea se lăsă în voia lui pe pat, unde se agăță strâns de ea până când, după doar câteva clipe, adormi și mâinile îi căzură încet, moale. Însă ea rămase trează. Mâinile ei lunecară blând de-a lungul umerilor, pieptului, taliei lui. "Of, Libo, credeam că te-am pierdut ca și pe Pipo." Dar el nu mai auzea șoaptele ei. "Dar tu vei reveni mereu la mine." Ca și Eva, din pricina păcatului făptuit din neștiință, putea fi alungată din grădină. Dar, ca și Eva, era în stare să îndure asta, deoarece încă îl mai avea pe Libo, Adam al ei.
ÃŽl avea? Oare îl avea? Mâna îi tremură pe trupul lui. Nu-l va putea avea niciodată. Căsătoria era singura cale pentru ca ea È™i Libo să poată rămâne împreună multă vreme ― legile erau stricte pe orice lume colo­nizată, È™i inflexibile într-o comunitate catolică. ÃŽn noaptea asta putea să-È™i închipuie că el va dori să o ia de soÈ›ie, când va veni vremea. Dar Libo era singura persoană cu care nu se putea căsători.
Pentru că în acest caz, el ar avea automat acces la orice fiÈ™ier de-al ei, convingând computerul că trebuie să-l consulte ― iar asta ar include, bineînÈ›eles, toate fiÈ™ierele de lucru, indiferent câte protecÈ›ii ar stabili ea. AÈ™a se hotărâse prin Codul Stelar. ÃŽn faÈ›a legii, soÈ›ii deveneau practic una È™i aceeaÈ™i persoană.
Nu-i putea îngădui să studieze acele fișiere, pentru că ar descoperi ceea ce știuse tatăl lui, și atunci ea va fi cea care va găsi cadavrul lui pe o pantă, și tot ea va trebui să retrăiască în fiecare noapte suferințele prin care trecuse el sub tortura purcelușilor. Nu-i era deja peste puteri să poarte vina pentru moartea lui Pipo? Căsătoria cu Libo ar însemna condamnarea lui la moarte. Și totuși, necăsătorindu-se cu el însemna să se sinucidă pentru că, nefiind alături de el, nu-și putea imagina cine altul i-ar putea lua locul.
"Cât de inteligentă sunt. Am găsit o asemenea cale spre iad încât n-aș mai reuși să ies vreodată de acolo."
Își apăsă fața de umărul lui Libo, iar lacrimile șerpuiră pe pieptul lui.



Capitolul 4
ENDER

Am identificat patru limbaje pequeninos. "Limba masculilor" e aceea pe care am auzit-o în mod constant. Am surprins și frânturi din "limba soțiilor", pe care purcelușii o folosesc pentru a discuta cu femelele (iată o diferențiere sexuală!) și "limba copacilor", un dialect ritual pe care, după spusele lor, îl folosesc pentru a adresa rugi copacilor totemici ancestrali. Au adus vorba și despre un al patrulea limbaj, numit "limba părintească", aceasta constând din lovirea ritmică a unor bețe între ele. Ei susțin că aceasta este o limbă adevărată, deosebindu-se de celelalte la fel ca portugheza de engleză. O numesc "limba părintească" pentru că se exprimă cu ajutorul unor bețe din lemn ce provin din copacii care, potrivit credinței lor, întruchipează spiritele strămoșilor.
Pequeninos au învățat limbile umane cu o minunată rapidita­te, descurcându-se mult mai bine decât am reușit noi cu limbajele lor. În anii din urmă au ajuns să vorbească între ei fie Esențiala, fie portugheza mai tot timpul cât suntem în mijlocul lor. Probabil că revin la propriile limbaje atunci când nu suntem prezenți. S-ar putea chiar să fi adoptat limbile umane ca fiind ale lor, ori poate că le plac atât de mult încât le folosesc în mod constant, ca pe un joc. Contaminarea lingvistică e regretabilă, însă inevitabilă dacă dorim să comunicăm cât de cât cu ei.
Doctor Swingler a întrebat dacă în numele și modurile de adresare transpar anumite elemente ale culturii lor. Răspunsul e sigur da, cu toate că nu îmi este deloc clar ce anume evidențiază ele. Important este că noi n-am numit nici unul dintre ele. În schimb, pe măsură ce au învățat Esențiala și portugheza, peque­ninos ne-au întrebat de sensurile unor cuvinte și după aceea ne-au anunțat numele pe care le aleseseră pentru ei înșiși (sau pentru ceilalți). Nume ca "Rădăcină" sau Chupaceu (Sugător-de-Cer) ar putea fi traduceri ale numelor din limba masculilor sau pur și simplu porecle pe care și le-au ales ca să le putem folosi noi.
Unii către alÈ›ii își spun fraÈ›i. Femelele sunt numite soÈ›ii, niciodată surori sau mame. Uneori se referă la taÈ›i, dar acest termen este folosit în mod inevitabil pentru a desemna copacii totemici ances­trali. Pentru a ne denumi pe noi, folosesc bineînÈ›eles termenul Uman, dar au început să folosească noua Ierarhie a Excluderii, stabilită de Demostene. Pe umani îi asociază cu framlingii, iar pe pequeninos din alte triburi cu utlaningii. E ciudat totuÈ™i că se consideră pe ei înÈ™iÈ™i ramen, ceea ce arată că înÈ›eleg greÈ™it ierarhia, ori se văd din perspectivă umană! Și ― o răsturnare destul de surprinzătoare ― referindu-se la femelele lor, în câteva rânduri le-au numit varelse!

Joăo Figueira Alvarez,
"Însemnări privind Limba și Nomenclatura Pequenino"
ÃŽn Semantica, 9/1948/15


Locuințele din Reykjavik erau săpate în pereții de granit ai fiordului. Cea a lui Ender se afla sus, pe stâncă, unde putea ajunge după un urcuș lung și obositor pe scări. Dar avea o fereastră. Își petrecuse aproape toată copilăria închis între ziduri de oțel. Acum, când i se oferea prilejul, își alegea locuința astfel încât să simtă anotimpurile planetei pe care se stabilea.
În camera lui era foarte cald și razele strălucitoare ale soarelui îl orbiră când intră după ce mersese prin semiobscuritatea răcoroasă a coridoarelor de piatră. Jane nu-i lăsă răgazul să-și adapteze ochii la lumina puternici
― Þi-am pregătit o surpriză pe terminal, spuse ea. Vocea era doar o È™oaptă venită de la nestemata din ureche.
În aerul de deasupra terminalului se vedea un purceluș. Făcu o mișcare și se scărpină; apoi întinse mâna după ceva. Mâna reveni strângând între degete un vierme strălucitor și umed. Purcelușul mușcă din el și zeama îi curse din gură, șiroindu-i pe piept.
― Evident că-i vorba de o civilizaÈ›ie avansată, spuse Jane.
Săvârșitorul se supără.
― Știu mulÈ›i imbecili morali ale căror obiceiuri la masă sunt impe­cabile, Jane.
Purcelușul se întoarse și vorbi:
― Vrei să vezi cum l-am ucis?
― Jane, ce faci?
Purcelușul dispăru. În locul lui apăru o hologramă a cadavrului lui Pipo zăcând în ploaie pe panta dealului.
― Am pregătit o simulare a modalității de vivisecÈ›ie folosită de pequeninos, la care am folosit informaÈ›iile culese prin scanarea cadavru­lui înainte de înmormântare. Vrei să vezi?
Săvârșitorul se așeză pe singurul scaun existent în cameră.
Pe terminal apăru panta dealului și Pipo, încă în viață, întins pe spate, cu mâinile și picioarele legate de niște pari de lemn. În jurul lui erau strânși vreo doisprezece purceluși, iar unul dintre ei ținea un cuțit din os într-o mână. Din nestemata aflată în ureche se auzi din nou vocea lui Jane:
― Nu suntem siguri dacă s-a întâmplat exact aÈ™a. (Cu excepÈ›ia purceluÈ™ului cu cuÈ›itul, ceilalÈ›i dispărură. ) Sau aÈ™a.
― Xenologul era conÈ™tient?
― Probabil. Nu s-au găsit urme de droguri sau de lovituri.
― Continuă.
Neiertătoare, Jane arătă cum se operase deschiderea cavității toraci­ce, extragerea rituală a organelor și așezarea lor pe pământ Ender se sili să urmărească scena, încercând în același timp să priceapă ce sens putea să aibă această vivisecție pentru pequeninos. La un moment dat, Jane șopti:
― ÃŽn clipa asta a murit.
Ender se simți ușurat; abia își dădu seama cât de încordați îi fuseseră toți mușchii, parcă în empatie cu suferințele îndurate de Pipo.
Când totul se termină, Ender se îndreptă spre pat, se întinse, rămâ­nând cu privirea fixată în tavan.
― Am arătat deja simularea oamenilor de È™tiință de pe cel puÈ›in È™ase lumi, spuse Jane. Nu va trece mult până pune È™i presa mâna pe ea.
"E mai înfricoșător decât ceea ce s-a întâmplat cu Gândacii," cons­tată Ender. "Toate imaginile video cu luptele dintre Gândaci și oameni văzute când eram mic erau blânde în comparație cu cele de acum."
Dinspre terminal se auzi un hohot răutăcios de râs. Ender ridică privirea pentru a vedea ce făcea Jane. Privi un purceluș în mărime naturală, râzând grotesc și, în timp ce hohotea, Jane îl transformă. Schimbarea era ingenioasă și rafinată: o ușoară exagerare a lungimii dinților, o alungire a ochilor, o îmbăloșare la colțurile gurii, o idee de roșu în ochi, limba apărând și dispărând printre dinți. Fiara care se ivește în coșmarul oricărui copil.
― Bună treabă, Jane. Metamorfoza de la ramen la varelse.
― După o asemenea prezentare, cât de curând vor fi acceptaÈ›i peque­ninos ca egali ai umanității?
― Au fost întrerupte toate contactele cu ei?
― Consiliul Stelar a recomandat noului xenolog să-È™i limiteze vizitele la o oră È™i nu mai des decât o dată la câteva zile. ÃŽi este interzis să-i întrebe pe pequeninos de ce au comis fapta.
― Dar fără carantină.
― Nici măcar nu s-a făcut propunerea asta.
― Dar va fi făcută, Jane. ÃŽncă un incident similar È™i se va cere introducerea carantinei. Și transformarea oraÈ™ului Milagre într-o garni­zoană militară al cărui unic scop ar fi să-i împiedice pe purceluÈ™i să atingă nivelul tehnologic necesar pentru a părăsi planeta.
― PurceluÈ™ii È™i-au creat singuri o problemă de relaÈ›ii publice, spuse Jane. Iar noul xenolog e doar un copil. Fiul lui Pipo. ÃŽl cheamă Libo. Prescurtare de la Liberdade Gracas a Deus Figueira de Medici.
― Liberdade? Libertate?
― Nu È™tiam că ai cunoÈ™tinÈ›e de portugheză.
― E la fel ca spaniola. Am mărturisit moartea lui Zacatecas È™i a lui San Angelo, sau ai uitat?
― Pe planeta Moctezuma. Asta a fost acum două mii de ani.
― Pentru mine nu.
― Subiectiv vorbind, pentru tine înseamnă acum opt ani. ÃŽn urmă cu cincisprezece luni. Vezi ce minunată e relativitatea? Te menÈ›ine tânăr.
― Călătoresc prea mult, spuse SăvârÈ™itorul. Valentine s-a căsătorit, aÈ™teaptă un copil. Eu am refuzat deja două solicitări pentru a fi Vorbitor. Când o să încerci să-mi pui din nou ispita în cale?
Purcelușul de la terminal râse fioros.
― Crezi că asta înseamnă ispită? PriveÈ™te, pot transforma piatra în pâine! PurceluÈ™ul duse câteva pietre colÈ›uroase la gură È™i începu să le mestece. Nu vrei o îmbucătură?
― Ai un umor pervers, Jane.
― Toate regatele de pe toate lumile. PurceluÈ™ul își desfăcu palmele È™i sistemele stelare i se scurseră printre degete, planetele pornind să gonească pe orbite exagerat de rapide, alcătuind cele O Sută de Lumi. ― Þi le pot oferi. Pe toate.
― Nu mă interesează.
― Terenuri, terenuri, cele mai bune investiÈ›ii. Știu, È™tiu că eÈ™ti deja bogat După trei mii de ani de acumulare a dobânzilor îți poÈ›i permite să-È›i construieÈ™ti propria ta planetă. Dar ce spui de asta? Numele de SăvârÈ™itor Wiggin, cunoscut pretutindeni în cele O Sută de Lumi...
― Dar e deja...
― ... pentru iubire, onoare È™i ataÈ™ament PurceluÈ™ul dispăru. Jane reînvie în locul lui o imagine video de pe vremea copilăriei lui Ender È™i o transformă într-o hologramă. O mulÈ›ime care striga, urla: "SăvârÈ™itor! SăvârÈ™itor! SăvârÈ™itor!" Și după aceea, un tânăr stând pe un podium, ridicând mâna È™i fluturând-o spre oameni. MulÈ›imea răspunse cu un entuziasm sălbatic.
― Nu s-a întâmplat aÈ™a ceva, spuse Ender. Peter nu mi-a permis să mă mai întorc pe Pământ
― Consideră asta drept o profeÈ›ie. Hai, Ender, atâta lucru îți pot oferi. Să-È›i recapeÈ›i bunul renume.
― Nu-mi pasă, spuse Ender. Acum am câteva nume. Vorbitor în numele MorÈ›ilor ― È™i acesta presupune respect
Imaginea purcelușului apăru din nou, de astă dată sub înfățișarea lui normală, nu cea diavolească pe care o crease Jane.
― Vino, spuse pequenino încet.
― Poate că sunt cu adevărat monÈ™tri. La asta te-ai gândit? întrebă Ender.
― Oricare altul ar gândi aÈ™a. Dar nu tu.
"Așa e. Eu nu."
― Dar de ce te interesează, Jane? De ce încerci să mă convingi?
Pequenino dispăru. Iar acum apăru chiar Jane, sau mai precis chipul sub care obișnuia să i se înfățișeze lui Ender încă de când i se arătase prima dată, adică atunci când el era un copil sfios și înspăimântat care sălășuia în uriașa memorie a rețelei interstelare de computere. Apariția chipului ei îi reaminti Săvârșitorului de acel prim moment când ea i-l arătase. "M-am gândit să-mi dau alt chip", spusese ea. "Îți place?"
Da, i-a plăcut. A plăcut-o. Tânără, cu trăsături luminoase, curate, dulci, un copil care nu va îmbătrâni niciodată, cu un zâmbet delicat și cuceritor. Din câte își dădeau seama și unul și celălalt, ansiblul îi dăduse naștere. Nici măcar rețelele de computere ale unei lumi nu depășeau viteza luminii în prelucrarea datelor, iar temperatura ridicată limita capacitatea memoriei și viteza de lucru. Ansiblul era însă instantaneu și indisolubil conectat cu orice computer de pe fiecare lume. Jane se născuse între stele, iar gândurile ei jucau printre vibrațiile fâșiilor filotice ale rețelei ansiblului.
Pentru ea, computerele celor O Sută de Lumi erau mâini și picioare, ochi și urechi. Vorbea orice limbă ce fusese încredințată computerelor și citea fiecare carte din bibliotecile tuturor lumilor. Află că ființele umane se temeau de multă vreme de existența cuiva asemeni ei; era detestată în toate istorisirile, și sosirea ei însemna fie moarte sigură, fie distrugerea umanității. Ființele umane și-o imaginaseră cu mult înainte de a se naște și, închipuindu-și-o, o uciseseră de mii de ori.
De aceea nici nu dădea cuiva vreun semn că ar exista. Asta până descoperi, la fel ca toată lumea, "Matca și Hegemonul", și înțelese că autorul acelei cărți era un om căruia i se putea înfățișa. Îi veni ușor să urmărească istoria cărții până la prima ei ediție și să-i găsească sursa. N-o adusese ansiblul de pe lumea unde Săvârșitorul, care abia dacă împlinise douăzeci de ani, era guvernatorul primei colonii umane? Și cine altul ar fi putut s-o scrie dacă nu el? De aceea i se adresase, iar el răspunsese cu amabilitate; ea îi arătase chipul pe care și-l imaginase, iar el o îndrăgise; acum senzorii ei se aflau în nestemata din urechea lui, astfel că erau mereu împreună. Nu-i ascundea nici un secret, iar el nu-i tăinuia nimic.
― SăvârÈ™itorule, susură ea, mi-ai spus dintru început că vrei să cauÈ›i o planetă unde să poÈ›i oferi apă È™i soare gogoÈ™ii care, deschizându-se, să elibereze matca È™i cele zece mii de ouă fertile ale ei.
― Speram că se va putea aici, spuse SăvârÈ™itorul. Dar, cu excepÈ›ia zonei ecuatoriale, e un tărâm neprimitor, pustiit, în permanență subpo­pulat. Și ea e dornică să încerce.
― Dar tu?
― Gândacii n-ar putea supravieÈ›ui iernilor de aici. Le-ar trebui o sursă de energie, iar asta cred că ar alerta guvernul. Nu se poate.
― Nu se va putea nicicând, SăvârÈ™itorule. Acum îți dai seama de asta, nu? Ai trăit pe douăzeci È™i patru dintre cele O Sută de Lumi, È™i nu există nici una unde să poÈ›i găsi măcar un colÈ›iÈ™or sigur în care Gândacii să poată renaÈ™te.
Bineînțeles că înțelese ce-i sugera Jane. Lusitania era singura excep­ție. Datorită purcelușilor, în afara unei suprafețe minuscule, întreaga lume era inaccesibilă, de neatins. Iar lumea părea locuibilă și, de fapt, mai convenabilă Gândacilor decât ființelor umane.
― Singurul obstacol sunt pequeninos, constată SăvârÈ™itorul. S-ar putea să se opună hotărârii mele ca lumea lor să fie oferită Gândacilor. Dacă un contact direct cu civilizaÈ›ia umană îi poate tulbura pe pequeni­nos, gândeÈ™te-te ce s-ar întâmpla dacă apar È™i Gândacii printre ei.
― Dar Gândacii au înÈ›eles, aÈ™a spuneai, È™i nu vor mai face rău.
― ÃŽn mod deliberat, nu. Dar a fost o întâmplare norocoasă că i-am înfrânt, È™tii È™i tu asta, Jane.
― A fost geniul tău.
― Sunt chiar mai avansaÈ›i decât noi. Cum vor face față purceluÈ™ii acestei situaÈ›ii? Se vor speria de Gândaci la fel ca È™i noi È™i nu vor putea să-È™i înfrângă teama.
― De unde È™tii? întrebă Jane. Cum ai putea tu sau altul să spuneÈ›i cum vor reacÈ›iona pequeninos înainte de a merge acolo È™i de a afla cine sunt? SăvârÈ™itorule, dacă sunt varelse, atunci să-i lăsăm pe Gândaci să folo­sească mediul lor, È™i pentru tine asta va cântări mai mult decât dislocarea unor muÈ™uroaie de furnici sau turme de vite pentru a face loc oraÈ™elor.
― Sunt ramen, spuse Ender.
― ÃŽncă nu È™tii asta.
― Ba da. Simularea aceea a ta nu a fost tortură.
― Da? Jane arătă din nou simularea corpului cu exact o clipă înainte ca Pipo să moară. Atunci înseamnă că nu înÈ›eleg eu cuvântul.
― S-ar putea ca Pipo să fi simÈ›it totul ca pe-o tortură dar, Jane, dacă simularea ta este precisă ― È™i È™tiu că e ― atunci purceluÈ™ii n-au urmărit să producă durere.
― După câte înÈ›eleg eu natura umană, chiar È™i ritualurile religioase au durerea ca pilon principal.
― N-a fost ceva religios sau oricum, nu întru totul. Dacă a fost un simplu sacrificiu, ceva nu s-a potrivit.
― De unde È™tii? Acum terminalul înfățișă chipul dispreÈ›uitor al unui profesor, prototipul perfect al snobismului academic. EducaÈ›ia ta este exclusiv militară È™i, în afară de asta, singura ta înzestrare priveÈ™te măiestria de a folosi cuvinte. Ai scris o carte de succes care a zămislit o religie umanistă; asta îți dă dreptul să pretinzi că-i înÈ›elegi pe pequeni­nos?
Săvârșitorul închise ochii.
― Poate că mă înÈ™el.
― Dar crezi că ai dreptate?
Din tonul vocii își dădu seama că ea își recăpătase înfățișarea cunoscută. Deschise ochii.
― Nu mă pot încrede decât în intuiÈ›ie, Jane, aprecierea pe care o simÈ›i fără a analiza. Nu È™tiu ce făceau pequeninos, dar sunt convins că aveau un scop. ÃŽn nici un caz cruzime sau răutate. Ca doctorii care se străduiesc să salveze viaÈ›a unui pacient, nicidecum niÈ™te schingiuitori care încearcă s-o distrugă.
― Te-am înÈ›eles, È™opti Jane. Am priceput toate nuanÈ›ele. SimÈ›i că trebuie să pleci, să te convingi că matca poate trăi acolo, la adăpostul oferit de carantina parÈ›iala impusă deja planetei. Vrei să mergi acolo ca să vezi dacă poÈ›i înÈ›elege cine sunt purceluÈ™ii.
― Jane, chiar dacă ai avea dreptate, eu nu pot merge pe Lusitania, spuse Ender. Imigrarea este sever limitată È™i, în plus, nu sunt catolic.
Jane își dădu ochii peste cap.
― AÈ™ fi împins lucrurile atât de departe dacă n-aÈ™ fi găsit calea de a te trimite acolo?
Deasupra terminalului apăru un alt chip. O adolescentă, care nu era nici pe departe la fel de frumoasă și de nevinovată ca Jane. Avea o față cu linii severe și reci, ochii strălucitori și pătrunzători, și-și ținea buzele strânse într-o grimasă care amintea de trăsăturile cuiva care s-a deprins să trăiască într-o permanentă durere. Era tânără, dar expresia chipului ei o făcea să pară surprinzător de matură.
― Xenobiologul de pe Lusitania. Ivanova Santa Catarina von Hesse. I se spune Nova sau Novinha. Ea a cerut un Vorbitor în numele MorÈ›ilor.
― De ce arată aÈ™a? întrebă SăvârÈ™itorul. Ce i s-a întâmplat?
― PărinÈ›ii ei au murit când era mică. Dar în anii din urmă a ajuns să iubească un bărbat pe care-l simÈ›ea ca părinte. Cel care a fost ucis de purceluÈ™i. Vrea să mărturiseÈ™ti moartea lui.
Văzându-i chipul, Săvârșitorul dădu uitării grijile legate de matcă, de pequeninos. Pe fața aceea de copil recunoscuse expresia de deznădej­de tipică adulților. O mai văzuse în ultimele săptămâni ale Războiului cu Gândacii, atunci când, silindu-se să depășească starea de epuizare, condusese o bătălie după alta într-un joc ce, de fapt, nu era joc. La sfârșitul războiului o văzuse din nou, atunci când descoperise că ședințe­le de antrenament nu urmăreau nicidecum pregătirea lui, că toate simu­lările erau de fapt realitatea netrucată și că el comandase flotele umane, prin ansiblu. Atunci, în clipa în care a înțeles că ucisese Gândacii până la ultimul și își dăduse seama de Xenocidul comis, privindu-și chipul în oglindă descoperise aceeași expresie de vinovăție, prea mare pentru a fi suportată.
Ce făcuse fata asta, Novinha, de simțea o asemenea durere?
De aceea o ascultă pe Jane care înÈ™irui evenimentele esenÈ›iale ale vieÈ›ii ei. Jane îi oferea doar simple elemente statistice, dar SăvârÈ™itorul era Vorbitor în numele MorÈ›ilor; geniul lui ― sau blestemul ― se exprima prin ingeniozitatea de a concepe întâmplările aÈ™a cum le vedeau alÈ›ii. Această virtuozitate făcea din el un strălucit comandant militar, atât în dirijarea propriilor forÈ›e ― în realitate băieÈ›i ― cât È™i în anticiparea È™i dejucarea manevrelor duÈ™manului. Asta mai însemna că din relatarea impersonală a întâmplărilor din viaÈ›a Novinhei, el reuÈ™ea să intuiască ― ba mai mult, să È™tie ― cum pierderea părinÈ›ilor È™i sanctificarea lor o izolaseră pe Novinha, cum își adâncise dinadins însingurarea atunci când stăruise cu atâta încăpățânare să continue munca lor. Știa ce ascundea performanÈ›a ei uimitoare de a obÈ›ine statutul de xenobiolog cu mulÈ›i ani înainte de a atinge vârsta majoratului. Intui de asemenea cât de mult cântărise pentru ea sentimentul discret de dragoste È™i acceptare din partea lui Pipo È™i cât de profund tânjea ea după prietenia acestuia. Pe Lusitania nimeni n-o cunoÈ™tea cu adevărat pe Novinha. Dar, aflat în grota lui din Reykjavik, de pe lumea îngheÈ›ată care se numea Trondheim, SăvârÈ™ito­rul Wiggin o cunoÈ™tea pe Novinha È™i o iubea, de aceea i se umplură ochii de lacrimi pentru ea.
― Deci vei pleca, È™opti Jane.
Săvârșitorul nu reuși să-i răspundă prin cuvinte. Jane avusese drep­tate. Ar fi plecat oricum, chiar ca Săvârșitor al Xenocidului, în speranța că Lusitania, prin statutul ei aparte, ar putea deveni locul în care, eliberând matca din captivitatea în care o ținuse vreme de trei mii de ani, să răscumpere crima îngrozitoare făptuită în copilărie. Ar fi plecat și ca Vorbitor în numele Morților, ca să-i înțeleagă pe purceluși și să-i deslu­șească omenirii astfel ca ei sa fie acceptați, în cazul în care erau cu adevărat ramen, iar nu detestați și temuți ca varelse.
Acum însă plecarea lui va avea un alt motiv, mai adânc. Va merge s-o ocrotească pe copila Novinha, fiindcă în inteligența sclipitoare, în izolarea, durerea și vinovăția ei își recunoștea propria copilărie furată și grăuntele de suferință pe care încă îl purta în suflet. Lusitania se afla la douăzeci și doi de ani-lumină depărtare. Va călători cu o viteză infinite­zimal mai mică decât cea a luminii și nu va ajunge acolo decât atunci când ea va avea aproape patruzeci de ani. Dacă i-ar fi stat în puteri, ar fi plecat spre ea chiar acum, cu instantaneitatea filotică a ansiblului; dar știa că durerea ei nu se va stinge. Suferința va rămâne, așteptând sosirea lui. Oare propria lui suferință nu rămăsese vie după atâția ani?
Nu mai plânse; tulburarea se risipi.
― Ce vârstă am? întrebă el.
― Au trecut 3081 de ani de când te-ai născut. Dar subiectiv vorbind, ai 36 de ani È™i 118 zile.
― Și câți ani va avea Novinha când voi ajunge acolo?
― ÃŽn jur de treizeci È™i nouă de ani, plus sau minus câteva săptămâni, asta în funcÈ›ie de data plecării È™i de măsura în care nava are să atingă sau nu viteza luminii.
― Vreau să plec mâine.
― SăvârÈ™itorule, îți trebuie timp să programezi o navă.
― Există vreuna care să orbiteze Trondheim?
― Destule, bineînÈ›eles, dar numai una care să fie pregătită să plece mâine, iar ea are la bord o încărcătură de skrika pentru comercianÈ›ii de produse de lux din Cyrillia È™i Armenia.
― Niciodată nu te-am întrebat cât de bogat sunt.
― De-a lungul anilor am făcut investiÈ›ii profitabile în numele tău.
― Cumpără-mi nava cu încărcătură cu tot.
― Și ce-o să faci cu skrika pe Lusitania?
― Dar cyrillienii È™i armenii ce fac cu ea?
― Poartă o parte È™i mănâncă restul. Dar o plătesc mai scump decât își poate permite cineva de pe Lusitania.
― Deci atunci când o voi oferi lusitanilor, s-ar putea să mai îndulcesc atitudinea lor față de Vorbitorul care pătrunde într-o colonie catolici
Jane se transformă în duhul care iese pe gura ulciorului.
― Am auzit, Mărite Stăpâne, È™i mă supun.
Duhul deveni abur și pătrunse pe gura ulciorului. Apoi laserele se stinseră și aerul de deasupra terminalului rămase pustiu.
― Jane, spuse SăvârÈ™itorul.
― Da? răspunse ea, vorbindu-i prin nestemata din ureche.
― De ce vrei să mă duc eu pe Lusitania?
― Vreau să adaugi cel de-al treilea volum la "Matca È™i Hegemonul". Pentru purceluÈ™i.
― Dar ce-È›i pasă atât de mult de ei?
― Pentru că după ce vei fi scris cărÈ›ile care scot la iveală sufletele celor trei specii înzestrate cu raÈ›iune cunoscute de om, vei fi pregătit să o scrii È™i pe cea de-a patra.
― O altă specie de ramen? întrebă SăvârÈ™itorul.
― Da. Eu.
Săvârșitorul rămase pe gânduri câteva clipe.
― EÈ™ti pregătită să te laÈ™i cunoscută de restul omenirii?
― Am fost gata dintotdeauna. Dar mă întreb: sunt È™i ei pregătiÈ›i să mă cunoască? Le-a venit uÈ™or să-l îndrăgească pe Hegemon, căci era om. Sau pe Matcă, fiindcă, după È™tiinÈ›a lor, toÈ›i Gândacii muriseră È™i asta le dădea un sentiment de siguranță. Dacă, în ciuda sângelui vărsat, îi poÈ›i îndemna să-i iubească È™i pe purceluÈ™i, care încă trăiesc, atunci vor fi pregătiÈ›i să afle despre existenÈ›a mea.
― ÃŽntr-o bună zi, spuse SăvârÈ™itorul, voi iubi pe cineva care să nu insiste ca eu să duc la bun sfârÈ™it muncile lui Hercule.
― Oricum te plictiseai de viaÈ›a pe care o duci aici, Ender.
― Da. ÃŽnsă acum sunt în floarea vârstei. ÃŽmi place să mă plictisesc.
― Uitasem să-È›i spun, proprietarul lui Havelock, un locuitor de pe Gales, È›i-a acceptat oferta de patruzeci de miliarde de dolari pentru navă, inclusiv încărcătura.
― Patruzeci de miliarde? O să dau faliment din pricina asta?
― E doar o picătură într-un ocean. Membrii echipajului au fost anunÈ›aÈ›i că li s-au anulat contractele. Mi-am permis să plătesc din fondurile tale cheltuielile lor de transfer pe alte nave. Dacă voi conduce eu nava, tu È™i Valentine nu veÈ›i mai avea nevoie de alte persoane care să vă ajute. Plecăm mâine dimineață?
― A, da, Valentine, murmură el.
Sora lui era singura piedică; ea l-ar putea face să mai stea pe gânduri. Acum, după ce luase hotărârea, socotea că nu merita să-și ia rămas bun nici de la studenți și nici de la puținii săi prieteni nordici; rămânea doar Valentine.
― Abia aÈ™tept să citesc cartea pe care Demostene o va scrie despre istoria Lusitaniei. Jane descoperise adevărata identitate a lui Demostene în cadrul operaÈ›iunii de demascare a originalului Vorbitor în numele MorÈ›ilor.
― Valentine nu mă va însoÈ›i, spuse Ender.
― Dar e sora ta.
Ender zâmbi. ÃŽn ciuda necuprinsei ei înÈ›elepciuni, Jane nu putea înÈ›elege legăturile de sânge. DeÈ™i fusese creată de oameni È™i gândea despre sine în termeni umani, ea nu avea nimic biologic în alcătuire. ÃŽnvățase pe de rost problemele genetice; nu putea simÈ›i dorinÈ›ele È™i imperativele pe care fiinÈ›ele umane le aveau în comun cu alte creaturi ― "e sora mea, dar casa ei rămâne Trondheim".
― S-a opus plecării È™i cu alte prilejuri.
― De astă dată nici n-am s-o invit să meargă cu mine. ÃŽn nici un caz acum, când aÈ™teaptă un copil È™i când e atât de fericită în Reykjavik. Aici o iubesc toÈ›i ca profesoară È™i nimeni nu bănuieÈ™te că, de fapt, ea este legendarul Demostene. Tot aici soÈ›ul ei, Jakt, deÈ›ine o sută de vase de pescuit È™i stăpâneÈ™te fiordurile. Fiecare zi îi este plină de conversaÈ›ii sclipitoare sau de primejdia È™i măreÈ›ia mării presărate cu sloiuri strălu­citoare È™i niciodată nu va accepta să părăsească acest loc. Și nici nu va înÈ›elege de ce trebuie să plec eu.
Și gândindu-se s-o părăsească pe Valentine, Săvârșitorul șovăi puțin în fața hotărârii de a pleca spre Lusitania. Mai fusese separat de sora lui o singură dată, când era copil, și resimțise profund anii de prietenie care îi fuseseră furați. Putea s-o părăsească acum din nou, după aproape douăzeci de ani neîntrerupți petrecuți împreună? De data asta nu mai exista cale de întoarcere. Cât va călători spre Lusitania, Valentine va îmbătrâni cu douăzeci și doi de ani; va avea în jur de optzeci de ani dacă lui îi vor trebui alți douăzeci și doi ca să se întoarcă la ea.
«Nici ție nu-ți va fi ușor. Și tu va trebui să plătești un preț.»
"Nu mă persifla", spuse Săvârșitorul în gând. "Am tot dreptul să regret."
«Ea e cealaltă jumătate a eului tău. Chiar o vei părăsi de dragul nostru?»
Vocea care îi răsuna în minte era a mătcii. Bineînțeles că ea vedea lucrurile din aceeași perspectivă, după cum știa la fel de bine ce hotărâse el. Săvârșitorul gândi câteva cuvinte pentru ea: "O voi părăsi, dar nu pentru tine. Nu putem fi siguri că asta îți va aduce binele. S-ar putea să trăim alte momente de dezamăgire, ca și pe Trondheim."
«Lusitania e tot ce ne trebuie. Situată la o distanță sigură de ființele umane.»
"Dar ea aparține și altora. Nu voi distruge purcelușii doar pentru a răscumpăra nimicirea neamului tău."
«Nu vor suferi din pricina noastră; n-o să le facem nici un rău. Sunt sigură că de-acum, după trecerea atâtor ani, ne cunoști.»
"Știu doar ceea ce mi-ai spus."
«Noi nu mințim. Þi-am dezvăluit toate amintirile noastre, tot ce aveam în suflet.»
"Știu că ați putea trăi în pace cu ei, dar ei sunt în stare să viețuiască pașnic cu voi?"
«Du-ne acolo. Am așteptat atât de mult.»
Săvârșitorul ridică o geantă zdrențuită care stătea desfăcută într-un colț. În ea ar fi încăput adevărata lui avere: un schimb de haine. Toate celelalte lucruri din cameră erau daruri din partea oamenilor cărora le mărturisise, ca semn de prețuire pentru el, pentru menirea lui sau pentru adevăr, n-ar fi putut explica exact motivele. La plecare le va lăsa aici. Nu avea loc în geantă pentru ele.
O deschise, scoase un prosop înfășurat și-l desfăcu. Înăuntru se găsea forma fibroasă și grosolană a unei gogoși mari, cu lungimea de paisprezece centimetri.
«Da, privește-ne.»
Găsise gogoașa așteptându-l atunci când sosise pe o lume ce aparți­nuse Gândacilor, pentru a conduce prima colonie umană. Presimțind că vor pieri uciși de Săvârșitor, știind că e un dușman de neînvins, Gândacii sculptaseră peisajul într-un model care să aibă semnificație doar pentru el, tocmai pentru că fusese împrumutat din visurile lui. Neputincioasă dar conștientă, matca îl așteptase într-un turn unde cândva, într-unul din visurile lui, găsise un dușman.
― Ai aÈ™teptat mai mult până să te găsesc decât aceÈ™ti câțiva ani cât ai stat ascunsă în spatele oglinzii, spuse el cu voce tare.
«Câțiva ani? Desigur, cu mintea ta care gândește secvențial nu bagi de seamă trecerea timpului, mai ales atunci când călătorești cu o viteză atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simțim. Gândirea noastră e atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simțim. Gândirea noastră e instantanee; și atunci lumina abia se târâie pe lângă noi, ca mercurul pe un geam rece. Am trăit fiecare clipă ce s-a scurs în acești trei mii de ani.»
― Am găsit vreun loc în care să fiÈ›i în siguranță?
«Avem zece mii de ouă fertile care așteaptă să capete viață.»
― Poate că Lusitania va fi acel loc, încă nu È™tiu.
«Lasă-ne să trăim din nou.»
― ÃŽncerc. De ce crezi că am rătăcit de la o lume la alta vreme de atâția ani, dacă nu pentru a căuta un loc pentru voi?
«Mai iute mai iute mai iute mai iute.»
"Trebuie să găsesc un loc unde să nu vă ucidem din nou în clipa în care veți apărea. Încă bântuiți prea multe vise ale oamenilor. Nu chiar toți oamenii au crezut în cartea mea. S-ar putea să condamne Xenocidul, dar ar fi în stare să-l repete."
«De când existăm, în afară de noi înșine, tu ești prima ființă pe care am înțeles-o. N-a trebuit niciodată să-i înțelegem pe alții, fiindcă am înțeles întotdeauna. Acum, când suntem doar entitatea aceasta, tu ai devenit ochi, brațe și picioare pentru noi. Iartă-ne dacă nu mai avem răbdare.»
El râse. "Eu să vă iert pe voi."
«Neamul tău e nesăbuit. Noi cunoaștem adevărul. Știu cine ne-a ucis, și n-ai fost tu acela.»
"Ba eu am fost."
«Ai fost o unealtă.»
"Ba eu."
«Te iertăm.»
"Voi putea fi iertat doar atunci când veți păși din nou pe suprafața unei lumi."



Capitolul 5
VALENTINE

Astăzi am dat de înțeles că Libo mi-e fiu. Doar Coajă m-a auzit spunând asta, dar în mai puțin de o oră, evident, că vestea era cunoscută tuturor. S-au strâns în jurul meu și l-au convins pe Selva­gem să mă întrebe dacă era adevărat, dacă devenisem "deja" părinte. Apoi Selvagem ne-a cerut mie și lui Libo să ne împreunăm mâinile; dintr-un impuls ce mi-a rămas nelămurit, l-am strâns în brațe pe Libo, iar ei au scos niște sunete de uimire și, cred eu, de respect. Am simțit că din clipa aceea prestigiul meu în rândul lor crescuse nemăsurat.
Concluzia este inevitabilă. Pequeninos pe care i-am cunoscut până acum nu constituie întreaga comunitate și nici măcar pe aceea a masculilor reprezentativi. Sunt fie tineri, fie burlaci în vârstă. Absolut nici unul dintre ei nu a zămislit copii. Șl nici nu s-au împerecheat așa cum înțelegem noi noțiunea.
N-am auzit încă să existe vreo societate de primate în care grupuri de indivizi fără pereche să fie altceva decât proscriși, adică lipsiți de putere și prestigiu. Nici nu mă miră că vorbesc despre femele cu un amestec atât de ciudat de venerație și dispreț, acum neîndrăznind să ia o hotărâre fără consimțământul lor, iar o clipă mai târziu spunându-ne că, fiind varelse, femelele sunt prea proaste ca să înțeleagă ceva. Până azi am interpretat afirmațiile lor la nivelul cuvintelor, ceea ce m-a făcut să-mi imagi­nez că femelele lor nu sunt ființe înzestrate cu rațiune, ci formează o turmă de scroafe care n-au apucat încă să se ridice în două picioare. Mi-am închipuit că s-ar putea ca masculii să le ceară părerea așa cum o cer copacilor, folosind grohăielile drept mijloa­ce de a simți răspunsurile, la fel ca și datul în bobi sau ghicirea viitorului în măruntaiele animalelor.
Acum, totuÈ™i, înÈ›eleg că femelele sunt probabil la fel de inteli­gente ca È™i masculii, nefiind nicidecum varelse. DeclaraÈ›iile nega­tive ale masculilor își au originea în incapacitatea lor de a-È™i accepta condiÈ›ia de burlaci excluÈ™i din procesul de reproducere È™i din structurile de putere ale tribului. Pequeninos au fost aproape la fel de precauÈ›i ca È™i noi ― nu ne-au permis să întâlnim femelele sau masculii care deÈ›in o putere reală. Am crezut că explorăm miezul societății pequenino. De fapt figurativ vorbind, trebuie că deocamdată bâjbâim la periferia lor genetică, printre masculii ale căror gene nu au fost considerate potrivite pentru a ajuta la perpetuarea tribului.
Și, cu toate acestea, nu cred că lucrurile stau astfel. Toți pequeninos pe care i-am cunoscut sunt isteți, inteligenți și capabili să învețe repede. Atât de iuți, încât întâmplarea face că i-am învățat mai multe despre societatea umană decât am aflat eu despre a lor după ani întregi de încercări. Dacă aceștia sunt rebuturile, atunci mai pot spera că într-o bună zi mă vor considera demn de a le întâlni soțiile"și "tații".
Până atunci însă nu mă pot lăuda cu nimic din toate astea întrucât, cu sau fără voia mea, mi-e limpede că am încălcat regulile. Nu mai vorbesc de faptul că nimeni n-ar fi reuÈ™it să-i împiedice pe pequeninos să afle o serie de lucruri despre noi. Mai trebuie să adaug că regulile sunt prosteÈ™ti È™i contraproductive. Le-am încălcat È™i dacă se va afla asta, mi se va interzice să mai iau legătura cu pequeninos, ceea ce ar avea un efect È™i mai nefast decât limitarea drastică a contactelor pe care le putem menÈ›ine în prezent. Prin urmare, sunt obligat să apelez la înÈ™elătorii È™i subterfugii caraghioase, cu alte cuvinte să plasez È™i să blochez notiÈ›ele de față în fiÈ™ierele personale ale lui Libo, unde nici măcar iubita mea soÈ›ie nu s-ar gândi să le caute. Aici se află informaÈ›ia vitală că toÈ›i pequeninos pe care i-am studiat sunt burlaci È™i, din cauza reglementărilor, nu îndrăznesc să-i anunÈ› pe xenologii fram­ling despre asta. Olha bem, gente, aqui está: A ciência, o bicho que se devora a si mesma! (VegheaÈ›i cu luare aminte, prieteni, acesta-i adevărul: ȘtiinÈ›a e dihania mică È™i urâtă care se autode­voră. )

Joăo Figueira Alvarez, Însemnări Secrete,
publicate de Demostene, "Integritatea trădării: xenologii de pe Lusitania"
Reykjavik, Perspective Istorice, din 1-04-1990


Pântecul Valentinei era umflat È™i rigid È™i mai rămăsese o lună până când avea să i se nască fiica. Fiind atât de mare È™i greoaie, orice miÈ™care devenise o povară. ÃŽnainte vreme, atunci când se pregătea să ducă un grup de studenÈ›i la istorie într-un söndring, reuÈ™ea întotdeauna să se ocupe singură de încărcarea ambarcaÈ›iunii. Acum însă trebuia să se încreadă cu totul în marinarii soÈ›ului ei, È™i nici măcar nu putea să facă naveta între chei È™i magazii ― căpitanul supraveghea operaÈ›iunile de stivuire È™i de echilibrare a navei. O făcea cu pricepere, desigur ― oare nu căpitanul Răv fusese cel care o învățase pe ea atunci când navigase pentru prima oară? ―, dar Valentinei nu-i plăcea să i se dea cu forÈ›a un rol sedentar.
Era cel de-al cincilea söndring al ei; primul prilejuise întâlnirea ei cu Jakt. Nu se gândea la căsătorie. Trondheim era una dintre zecile de lumi pe care le vizitase însoÈ›indu-i în peregrinările lui pe fratele ei mai tânăr. Preda, studia, È™i după patru sau cinci luni scria un eseu lung pe teme istorice, îl publica sub pseudonimul Demostene È™i apoi se odihnea È™i se distra până când Ender accepta invitaÈ›ia de a merge în alt loc pentru a mărturisi. De obicei, munca lor se împletea perfect ― el era chemat să rostească moartea unei persoane importante, a cărei viață avea să devină mai târziu punctul central al eseului ei. Pentru ei era un joc să se dea drept profesori de o disciplină sau alta când, de fapt, amândoi făureau È™i transformau identitatea lumii, întrucât eseul lui Demostene era întot­deauna considerat definitiv.
O vreme crezuse că până la urmă cineva își va da seama că Demos­tene scria eseuri care urmăreau în mod suspect itinerariul ei, și o va da în vileag. Dar curând înțelesese că în jurul lui Demostene se țesuse o întreagă mitologie, la fel ca în cazul Vorbitorilor, doar că mai puțin densă. Oamenii bănuiau că Demostene nu era o singură persoană. Ba mai mult, fiecare eseu conceput de Demostene era considerat opera unui geniu care scria independent și încerca să publice sub auspiciile acestuia; unii își imaginau chiar că, în mod automat, computerul prezenta lucrarea unui comitet necunoscut de străluciți istorici ai secolului, care hotărau dacă era demnă de acest nume. N-avea nici o importanță că nimeni nu cunoscuse vreodată un erudit căruia să-i fi fost arătată o asemenea lucrare. În fiecare an se înregistrau sute de eseuri în "stilul Demostene"; computerul le respingea automat pe cele care nu erau scrise de adevăratul Demostene; cu toate acestea, mulți se încăpățânau să creadă cu tot dinadinsul că nu era posibilă existența unei persoane care să se numească Valentine. La urma urmelor, Demostene debutase ca orator în rețelele de computere ale Pământului pe vremea când se purtau Războaiele cu Gândacii, adică în urmă cu trei mii de ani. Nu putea fi vorba și în prezent de aceeași persoană.
"Și e adevărat", gândea Valentine. "De la o carte la alta nici eu nu rămân aceeași, fiindcă fiecare lume îmi schimbă întrucâtva existența, chiar pe măsură ce îi scriu istoria. Iar lumea asta mă transformă cel mai mult."
Îi displăcea gândirea luterană, îndeosebi facțiunea așa-zis calvinistă, care pătrundea peste tot și părea să posede răspuns la orice întrebări, chiar și la cele ce nu fuseseră puse. De aceea îi încolțise în minte ideea de a forma un grup de studenți mai deosebiți din ultimul an și de a pleca împreună cu ei din Reykjavik spre Insulele Verii, un lanț ecuatorial unde skrika veneau să se reproducă în cursul primăverii, iar stolurile de halkig se lăsau cuprinse de frenezia forței reproductive. Ideea ei era de a destrăma șabloanele absurdităților intelectuale, inevitabil prezente în orice universitate. Studenții urmau să se hrănească doar cu havregrin care creștea năvalnic în văile adăpostite și cu halkig, atât cât vor avea curajul și inima să ucidă singuri. Dacă alimentația zilnică trebuia să depindă de propria lor trudă, atunci se va schimba și atitudinea lor față de evenimentele care aveau greutate sau nu în istorie.
Conducerea universității aprobase cam în silă; Valentine își folosi propriile fonduri pentru a închiria o navă de la Jakt, care devenise recent șeful uneia dintre numeroasele familii care vânau skrika. Acesta nutrea un dispreț tipic marinăresc față de cei cu studii universitare, numindu-i pe fața skräddare și spunând vorbe chiar mai grele atunci când erau absenți. O avertiză pe Valentine că tot el va trebui să vină peste mai puțin de o săptămână pentru a-i salva pe studenții ei morți de foame. Dar Valentine și "naufragiații" ei, cum le plăcea acestora să se autointituleze, rezistaseră toată perioada, ba chiar le mersese totul din plin, construind ceva ce aducea cu un sat și trăind bucuria efervescentă a gândirii creatoare și descătușate, care la întoarcere dăduse naștere unei adevărate cascade de articole dovedind calități desăvârșite și intuiție.
Evident, ca urmare a acestor rezultate, Valentine primea acum din Reykjavik sute de cereri pentru cele douăzeci de locuri în fiecare söndring pe care îl organiza în cursul verii. Pentru ea, Jakt era însă cu mult mai important. Nu avea o educație deosebită, dar era un cunoscător perfect al vieții de pe Trondheim. Putea să navigheze pe marea de la ecuator fără să apeleze la hartă. Cunoștea rutele aisbergurilor și zonele în care se îndeseau banchizele. Părea să știe locurile unde se strângeau skrika pentru a dansa și cum să-și răspândească vânătorii pentru a ataca exemplarele de skrika pe neașteptate atunci când părăseau marea, urcând pe țărm. Vremea rea nu-l lua niciodată prin surprindere și Valentine trăsese concluzia că nu exista vreo situație căreia Jakt să nu-i poată face față.
Mai puÈ›in Valentinei. Și atunci când preotul luteran ― un calvinist ― îi căsătorise, amândoi păruseră mai degrabă surprinÈ™i decât fericiÈ›i. Și, cu toate acestea, erau fericiÈ›i. Pentru prima oară de când părăsise Pământul se simÈ›ea desăvârÈ™ită, împăcată, cu un cămin. Tocmai de aceea copilul îi creÈ™tea în pântec. Peregrinările ei se încheiaseră. ÃŽi era foarte recunoscătoare fratelui ei care înÈ›elesese perfect situaÈ›ia È™i, fără a fi nevoie să mai aibă vreo discuÈ›ie, pricepuse că Trondheim era capătul odiseii lor de trei mii de ani, sfârÈ™itul carierei lui Demostene; ca È™i ishäxa, găsise calea de a prinde rădăcini în solul îngheÈ›at al acestei lumi È™i de a-È™i afla hrana pe care solul altor lumi nu i-o putea oferi. Copilul lovi cu putere, trezind-o din visare; se uită în jur È™i-l văzu pe Ender venind către ea, pășind de-a lungul cheiului cu geanta de voiaj atârnată de umăr. Ea își închipui dintr-o privire motivul pentru care își adusese bagajul: voia să o însoÈ›ească în acest săndring. Se întrebă dacă se cuvenea să se bucure. DeÈ™i tăcut È™i discret, fratelui ei îi era imposibil să-È™i ascundă capacitatea ieÈ™ită din comun de a înÈ›elege natura umană. StudenÈ›ii de rând nici nu-l băgau prea mult în seamă, însă cei mai buni, cei despre care spera că vor dovedi o gândire originală, reuÈ™eau să surprindă aluziile subtile dar convingătoare pe care le strecura în mod inevitabil în discuÈ›ie. Era sigură că rezultatele vor fi impresionante. La urma urmelor, de-a lungul anilor È™i ea datorase mult intuiÈ›iei lui, dar câștigul avea să fie rodul inteligenÈ›ei lui, nu a studenÈ›ilor. Iar asta va dăuna întrucâtva scopului acestui son­dring.
Dar nu-l va refuza dacă va dori să meargă și el. În adâncul sufletului simțea că acesta era adevărul: dorea mult să-l aibă alături. Cu toate că-l iubea foarte mult pe Jakt, îi lipsea apropierea tainică și constantă pe care ea și Ender o împărtășiseră înainte de a se căsători. Vor trece ani până ce ea și Jakt să poată fi la fel de strâns legați. Și Jakt știa, iar asta îl făcea să sufere puțin; un soț n-ar trebui să se măsoare cu un cumnat pentru a-și câștiga devotamentul soției.
― Bună, Val, spuse Ender.
― Bună, Ender.
Aflați singuri aici, în docuri, unde nimeni nu putea să-i audă, Valentine simțea că nimic n-o va opri să-i spună pe numele folosit în copilărie, nesocotind faptul că restul umanității transformase acest cu­vânt într-un epitet.
― Ce-o să faci dacă iepuraÈ™ul se hotărăște să vadă lumina zilei în timp ce eÈ™ti în söndring?
Ea zâmbi.
― Tăticul ei are s-o învelească într-o blană de skrika, eu o s-o legăn cu cântece nordice caraghioase, iar studenÈ›ii or să aibă o mare revelaÈ›ie privind impactul imperativelor vieÈ›ii asupra istoriei.
O clipă râseră amândoi și, brusc, fără să înțeleagă de ce, Valentine își dădu seama că Ender nu dorea să se îmbarce pentru söndring, că își pregătise geanta aceea pentru a părăsi planeta Trondheim și că venise nu pentru a o invita cu el, ci pentru a-i spune adio. Nechemate, lacrimile îi apărură în ochi și simți sfâșierea cumplită a despărțirii. Așa cum o făcuse de nenumărate ori până atunci, el întinse mâinile și o strânse la piept; de astă dată, între ei se afla pântecul și îmbrățișarea rămase mai mult o încercare stângace.
― Credeam că vrei să rămâi, È™opti ea. ÃŽn ultima vreme ai refuzat invitaÈ›iile pe care le-ai primit.
― A venit una pe care n-am fost în stare s-o refuz.
― Copilul s-ar putea naÈ™te în acest söndring, dar în altă lume nu.
Așa cum bănuise, Săvârșitorul nu voia ca ea să-l însoțească.
― Copila are să fie uimitor de blondă, spuse el. I-ar fi peste putință să-È™i găsească un loc pe Lusitania. Acolo majoritatea sunt brazilieni bruneÈ›i.
Deci despre Lusitania era vorba. Valentine înțelese pe dată de ce se ducea într-acolo: uciderea unui xenolog de către purceluși era de-acum o știre cunoscută de toată lumea, întrucât fusese difuzată în Reykjavik în cursul serii.
― Þi-ai pierdut minÈ›ile.
― Nu chiar.
― Știi ce s-ar întâmpla dacă oamenii È™i-ar da seama că tocmai SăvârÈ™itorul merge pe lumea purceluÈ™ilor? Te-ar crucifica.
― Adevărul e că m-ar crucifica acum È™i aici, numai că, în afară de tine, nimeni nu È™tie cine sunt. Promite-mi că n-o să mă dai de gol.
― Dar ce poÈ›i face tu acolo? Până când vei ajunge vor fi trecut decenii de la moartea lui.
― Oamenii pentru care sunt de obicei chemat să mărturisesc devin amintiri palide când sosesc eu pe lumea lor. Ãsta-i principalul dezavantaj creat de condiÈ›ia de Vorbitor itinerant.
― N-am crezut vreodată că te voi pierde iar.
― Dar eu mi-am dat seama că ne-am pierdut unul pe celălalt în chiar ziua când te-ai îndrăgostit de Jakt.
― Atunci trebuia să-mi spui! N-aÈ™ fi făcut-o!
― Tocmai de aceea nu È›i-am spus-o. Dar nu-i adevărat, Val. Oricum ai fi făcut pasul. Iar eu voiam să se întâmple asta. Mai fericită ca acum n-ai fost nicicând. ÃŽÈ™i aÈ™eză mâinile pe talia ei. Genele Wiggin se cereau continuate. Sper să ai casa plină de copii.
― Se consideră că-i o lipsă de decență să ai mai mulÈ›i de patru, lăcomie să treci de cinci È™i barbarie să ai mai mulÈ›i de È™ase. Chiar în timp ce glumea se gândea cum o să rezolve mai bine problema söndring-ului: să-i lase pe absolvenÈ›i să plece fără ea, să-l anuleze de-a dreptul sau să-l amâne până după plecarea SăvârÈ™itorului.
Dar spusele Săvârșitorului făcură ca întrebările ei să-și găsească imediat un răspuns:
― Oare soÈ›ul tău îmi va permite să mă îmbarc pe unul dintre vasele lui ca să călătoresc în noaptea asta până la mareld, aÈ™a încât, să prind naveta È™i să ajung mâine dimineață la nava mea?
Graba lui era inumană.
― Dacă n-ai fi avut nevoie de o navă de-a lui Jakt mi-ai fi lăsat un mesaj pe computer?
― Am luat hotărârea acum cinci minute È™i am venit direct la tine.
― Dar È›i-ai făcut deja rezervarea pentru navetă, asta presupune pla­nuri precise!
― Nu È™i dacă eÈ™ti proprietarul navei.
― De ce te grăbeÈ™ti atât? Călătoria va dura decenii întregi.
― Douăzeci È™i doi de ani.
― Douăzeci È™i doi de ani! Și ce importanță are dacă întârzii câteva zile? Nu puteai să mai aÈ™tepÈ›i o lună ca să-mi vezi pruncul?
― Val, s-ar putea ca peste o lună să nu mai am curajul de a te părăsi.
― Atunci nu pleca! Ce înseamnă purceluÈ™ii pentru tine? Gândacii au fost destul de ramen pentru o viață de om. Rămâi, căsătoreÈ™te-te aÈ™a cum am făcut-o È™i eu. Ai ajutat la începerea colonizării stelelor, SăvârÈ™itorule; acum stai locului È™i gustă din roadele trudei tale.
― Tu îl ai pe Jakt. Eu am studenÈ›i nesuferiÈ›i care încearcă să mă convertească la calvinism. Truda mea încă nu s-a încheiat, iar Trondheim nu e un cămin pentru mine.
Valentine simți vorbele lui ca pe o acuzație: "Tu ți-ai găsit rostul aici fără să te gândești dacă eu aș putea trăi pe solul ăsta." "Dar nu e vina mea", vru ea să răspundă, "tu ești acela care pleacă, nu eu."
― AminteÈ™te-È›i cum a fost, spuse Valentine, când l-am lăsat pe Peter pe Pământ È™i am făcut o călătorie de câteva decenii până la prima noastră colonie, lumea aceea pe care ai condus-o. Ca È™i cum ar fi murit. Până am ajuns noi acolo, el era bătrân iar noi încă tineri; când am vorbit cu el prin ansiblu, devenise deja un bărbat venerabil uitat de vreme, Hegemonul împovărat de putere, legendarul Locke, orice, numai fratele nostru nu.
― După câte-mi amintesc, a existat È™i o schimbare în bine.
Săvârșitorul încerca să facă situația mai ușor suportabilă, dar Valen­tine îi interpretă vorbele cu rea-voință:
― Crezi că È™i eu voi cunoaÈ™te schimbări în bine după douăzeci de ani?
― Cred că voi suferi după tine mai mult decât dacă ai muri.
― Ba nu, Ender, va fi exact ca È™i cum aÈ™ fi murit, È™i vei È™ti că tu eÈ™ti acela care m-a ucis.
El primi vorbele ca pe o lovitură.
― Nu vorbeÈ™ti serios.
― Nu-È›i voi scrie. De ce aÈ™ face-o? Pentru tine nu va trece decât o săptămână sau două. Vei sosi pe Lusitania, iar computerul va avea scrisori vechi de douăzeci de ani din partea cuiva de care te-ai despărÈ›it doar de o săptămână. Primii cinci ani vor însemna suferință, durerea de a te fi pierdut, singurătatea provocată de neputinÈ›a de a discuta cu tine...
― Nu eu sunt soÈ›ul tău, ci Jakt.
― Și după aceea ce-aÈ™ mai putea să-È›i scriu? Epistole deÈ™tepte, cu veÈ™ti năstruÈ™nice despre copil? Va avea cinci ani, È™ase, zece, douăzeci, se va căsători, iar tu nici măcar nu-l vei fi cunoscut, È™i oricum nu-È›i va păsa.
― ÃŽmi va păsa.
― Nu vei avea norocul ăsta. Nu-È›i voi scrie decât atunci când voi fi foarte bătrână, Ender. Decât atunci când vei fi ajuns pe Lusitania È™i apoi pe altă planetă, înghiÈ›ind deceniile ca pe nimic. Și abia după aceea îți voi trimite memoriile mele. Þi le voi dedica. "Lui Andrew, iubitul meu frate." Te-am urmat bucuroasă pe douăzeci de lumi, iar tu nu vrei să mai rămâi nici măcar două săptămâni acum, când am nevoie de tine.
― Val, dacă te-ai auzi, ai înÈ›elege de ce trebuie să plec acum, înainte de a mă lăsa sfâșiat de tine.
― Asta-i o argumentaÈ›ie savantă pe care n-ai admite-o din partea studenÈ›ilor tăi, SăvârÈ™itorule! N-aÈ™ spune toate astea dacă n-ai voi să pleci ca un hoÈ› prins asupra faptului! Nu răsuci lucrurile ca să mă scoÈ›i vinovată pe mine de toate relele!
El îi răspunse pe nerăsuflate, cuvintele rostogolindu-se și parcă amestecându-se unele cu altele din cauza grabei; vorbi repezit pentru a apuca să termine ce avea de spus înainte ca emoția să-i înece glasul:
― Ai dreptate, eu am vrut să mă grăbesc pentru că am ceva de rezolvat acolo È™i fiecare zi pe care o petrec aici atârnă greu, È™i pentru că mă doare ori de câte ori vă văd, pe tine È™i pe Jakt, devenind tot mai apropiaÈ›i în timp ce noi ne îndepărtăm mereu unul de altul, deÈ™i sunt conÈ™tient că exact aÈ™a trebuia să se întâmple, astfel că atunci când am hotărât să plec m-am gândit că e mai bine pentru toÈ›i dacă aÈ™ face-o mai curând, È™i am avut dreptate; È™tii că nu greÈ™esc deloc. Nici nu mi-a trecut prin gând că o să mă urăști pentru asta.
Și abia acum tulburarea îi opri torentul de vorbe și izbucni în plâns; ea îl urmă.
― Nu te urăsc, te iubesc, faci parte din mine, eÈ™ti în sufletul meu È™i plecarea ta îmi va smulge inima din piept È™i o va risipi.
Astfel se încheie discuția lor.
Secundul lui Räv îl duse pe Ender până la mareld, o platformă întinsă din marea ecuatorială, de unde erau lansate navetele care realizau joncțiunea cu navele spațiale aflate pe orbită. Tăcută, Valentine consim­țise să nu-l însoțească. Se întoarse în schimb acasă la soțul ei și nu se dezlipi de el toată noaptea. A doua zi plecă în söndring împreună cu studenții și plânse după Ender numai pe întuneric, doar atunci când socoti că nimeni n-o putea vedea.
Dar studenților nu le scăpă acest amănunt și așa începură să circule tot felul de povești despre marea durere pe care o trăia profesoara Wiggin din pricina plecării fratelui ei, Vorbitorul itinerant. Interpretară purtarea ei așa cum fac studenții în asemenea ocazii, îmbogățind sau sărăcind realitatea. Doar o studentă, o fată pe nume Plikt, se simți obsedată de ideea că povestea Valentinei și a lui Andrew era cu totul altceva decât părea la prima vedere.
Ca urmare, ea începu să facă cercetări privind viața lor și să verifice călătoriile pe care le făcuseră împreună printre stele. Când Syfte, fiica Valentinei, împlinise patru ani și fiul ei, Ren, doi, Plikt îi făcu o vizită. Acum profesoară la universitate, Plikt îi arătă Valentinei romanul pe care îl publicase. Modelase totul ca pe o ficțiune, dar Valentine recunoscu imediat povestea fratelui și a surorii care erau cei mai vârstnici oameni din univers, fiind născuți pe Pământ înainte de întemeierea primelor colonii pe alte lumi și călătorind neîncetat de pe o lume pe alta, fără a prinde niciunde rădăcini, căutând, căutând...
Spre uÈ™urarea Valentinei ― È™i, cel puÈ›in ciudat, spre dezamăgirea ei ― Plikt nu dezvăluise faptul că Ender era adevăratul Vorbitor în numele MorÈ›ilor iar Valentine era Demostene. Dar È™tia destule amănunte din viaÈ›a lor pentru a scrie povestea despărÈ›irii, atunci când hotărâseră ca ea să rămână lângă soÈ› iar el să-È™i continue căutarea. Scena era mai tandră È™i mai plină de simÈ›ire decât fusese în realitate; Plikt scrisese ceea ce ar fi trebuit să se întâmple dacă Ender È™i Valentine ar fi avut mai mult simÈ› teatral
― De ce ai scris toate astea? întrebă Valentine.
― Calitatea nu-i un motiv suficient pentru a merita să fi scris?
Acest răspuns întortocheat o amuză pe Valentine, dar n-o făcu să renunțe:
― Ce a însemnat pentru tine fratele meu Andrew dacă ai întreprins o asemenea documentare ca să creezi povestea asta?
― Nici acum întrebarea nu sună corect, spuse Plikt.
― S-ar părea că sunt pe cale de a rata un fel de test. N-ai putea să-mi sugerezi ce întrebare să-È›i pun?
― Nu te înfuria. Ar trebui să mă întrebi de ce am scris-o ca ficÈ›iune È™i nu ca biografie.
― Bine, de ce?
― Pentru că am descoperit că Andrew Wiggin, Vorbitor în numele MorÈ›ilor este SăvârÈ™itorul Wiggin, Xenocidul.
Chiar dacă Ender plecase de patru ani, mai avea de călătorit optspre­zece ani până să ajungă la destinație. De spaimă, Valentine simți un gol în stomac gândindu-se ce se va alege de viața lui dacă va fi întâmpinat pe Lusitania ca cel mai detestat om din întreaga istorie umană.
― Nu e cazul să te temi, profesore Wiggin. Dacă mi-aÈ™ pune-o în gând, aÈ™ putea s-o spun. Când am descoperit adevărul, mi-am dat seama că se căieÈ™te pentru faptele lui. Și ce penitență înălțătoare! Adevăratul Vorbitor în numele MorÈ›ilor este acela care È™i-a condamnat acÈ›iunea ca fiind o crimă de neiertat; de aceea a devenit Vorbitor È™i s-a transformat în propriul său acuzator pe douăzeci de lumi.
― Plikt, ai aflat multe, dar nu ai înÈ›eles mare lucru.
― ÃŽnÈ›eleg totul! CiteÈ™te ceea ce am scris, asta a însemnat înÈ›elegere!
Valentine își spuse că de vreme ce Plikt știa atât de multe lucruri, putea să afle și altele. Însă furia, nu gândirea rațională o împinse pe Valentine să spună adevăruri pe care nu le încredințase nimănui până atunci:
― Plikt, fratele meu nu l-a imitat pe adevăratul Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Chiar el a scris "Matca È™i Hegemonul".
Când pricepu că Valentine spunea adevărul, Plikt se simți copleșită. Vreme de atâția ani îl considerase pe Andrew Wiggin drept subiect de carte și pe adevăratul Vorbitor în numele Morților drept motiv de inspirație. Iar acum, când află că ei erau una și aceeași persoană, rămase mult timp mută de uimire.
Apoi ea și Valentine discutară și se confesară îndelung, ajungând să aibă atâta încredere una în cealaltă încât Valentine o rugă pe Plikt să devină educatoarea copiilor ei și colaboratoare la următoarele ei scrieri și la catedră. Jakt se arătă surprins de noua prezență din casa lui, dar odată cu trecerea timpului Valentine îi dezvălui și lui secretele pe care Plikt le descoperise documentându-se sau le smulsese de la ea. Asta deveni legenda familiei și de îndată ce copiii se făcură suficient de mari le spuseră și lor minunatele povești despre rătăcitorul lor unchi Ender, care, considerat un monstru pe toate lumile, era în realitate un fel de salvator sau profet, sau cel puțin martir.
Anii treceau, familia prospera, iar durerea pentru pierderea lui Ender se risipea, astfel că, încet-încet, Valentine ajunse să fie mândră de el și, în cele din urmă, să aibă un puternic sentiment de speranță. Aștepta cu nerăbdare ca el să ajungă pe Lusitania, să rezolve problema purcelușilor, să-și îndeplinească fără drept de tăgadă destinul de apostol pentru rameni. Plikt, luterană convinsă, o învăță pe Valentine să gândească viața Săvârșitorului în termeni religioși; stabilitatea de nezdruncinat a vieții ei de familie și miracolul pe care-l reprezenta fiecare dintre cei cinci copii se îmbinară în așa fel încât se lăsă pătrunsă de sentimentul credinței, chiar dacă doctrina nu-i intrase în suflet.
Iar asta avea să-i influențeze și pe copiii ei. Pentru că nici măcar nu puteau aduce vorba de unchiul lor, Săvârșitorul, în fața unor străini, povestea vieții lui căpătă lumini și umbre supranaturale. Ea trezi îndeo­sebi interesul lui Syfte, fiica cea mare, care era încă obsedată de unchiul Ender chiar și la împlinirea vârstei de douăzeci de ani, când rațiunea devine îndeobște mai puternică decât adorația copilărească, primitivă. El era o ființă ieșită dintr-o legendă și totuși trăia pe o lume situată la o distanță care nu părea imposibil de străbătut.
Nu spuse nimic mamei și tatălui ei, dar se confesă fostei educatoare:
― Plikt, într-o zi îl voi întâlni. ÃŽl voi cunoaÈ™te È™i-l voi ajuta să izbândească.
― Ce te face să crezi că ar avea nevoie de ajutor sau de sacrificiul tău?
Plikt rămase mereu sceptică până când eleva ei îi câștigă încrederea.
Și visurile lui Syfte călătoreau spre înafară, fugind de gheața de pe Trondheim către îndepărtata planetă pe care Ender Wiggin încă nu călcase. "Oameni ai Lusitaniei, nici măcar nu vă dați seama ce bărbat măreț va pune piciorul pe pământul vostru și vă va lua povara de pe umeri. Iar eu mă voi alătura lui la vremea cuvenită, chiar dacă asta se va întâmpla peste o generație. Lusitania, pregătește-te să mă primești și pe mine."
Pe nava lui, Săvârșitorul Wiggin nu bănuia câtuși de puțin ce încărcătură bogată din visele altora ducea în depărtări. Trecuseră doar câteva zile de când o lăsase pe Valentine plângând pe chei. Pentru el, Syfte încă nu avea nume; era doar o umflătură a pântecului Valentinei și nimic mai mult. Abia începuse să simtă durerea despărțirii pentru tot­deauna de Valentine, o suferință pe care ea o uitase de mult. Gândurile lui rătăceau departe, neștiind de existența nepoatelor și nepoților de pe o lume a ghețurilor.
Acum se gândea la o fată solitară și torturată, pe nume Novinha, întrebându-se ce vor însemna pentru ea cei douăzeci și doi de ani în care el va călători și ce va deveni până în clipa când se vor întâlni. Fiindcă o iubea, așa cum se întâmplă să iubești pe cineva care îți este ecou în momentele de adâncă întristare.



Capitolul 6
OLHADO

Singurele relații cu alte triburi par a fi războinice. Când își spun povești unii altora (de obicei pe vreme ploioasă), ele prezintă doar bătălii și eroi. Sfârșitul înseamnă întotdeauna moartea pentru eroi și lași deopotrivă. Dacă poveștile ar constitui cumva niște linii directoare, atunci purcelușii nu se așteaptă să supraviețuiască războiului. Și niciodată nu dovedesc vreun interes oricât de mic față de femelele dușmanilor, nici în vederea violului, nici a uciderii sau sclaviei, cum procedează oamenii în mod tradițional cu soțiile soldaților căzuți. Să însemne asta că nu există nici un schimb genetic între triburi? Nicidecum. S-ar putea ca el să fie realizat de femele, care au probabil vreun sistem de a negocia favoruri genetice. Dată fiind evidenta și completa subordonare a mascu­lilor față de femele în cadrul societății, schimbul ar putea să se facă fără știrea masculilor, sau probabil că s-ar rușina într-o aseme­nea măsură încât nici n-ar îndrăzni să ne spună.
Nu vor să ne povestească decât despre bătălii. O descriere tipică, aflată în notițele din 21-02 de anul trecut ale fiicei mele Ouanda, a fost reținută în timpul unei așa-zise șezători care a avut loc în casa purcelușilor:
PURCELUȘ (vorbind în Esențială): A ucis trei dintre frați fără să fie rănit. N-am văzut nicicând un războinic atât de neînfricat și puternic. Brațele îi erau mânjite de sânge până sus, iar bățul din mâna lui era rupt și încleiat de creierii fraților mei. Știa că se bucură de cinstire chiar dacă soarta bătăliei se dovedea potrivnică tribu­lui său. Del honral Eu Ihe deil (Îi acord onoare! I-am recunoscut-o!)
(Ceilalți purceluși plescăie din limbă și scot chicote ascuțite. )
PURCELUȘ: L-am țintuit la pământ. Și în chinuri a fost puternic, până i-am arătat iarba pe care o țineam în mână. Atunci a deschis gura și a murmurat cântecele tărâmului de departe. Nun­ca será pau na măo da gente! (Nicodată nu va mai fi un băț în mâinile noastre!) (În acest moment, ceilalți au început un cântec în limba soțiilor, unul dintre cele mai lungi pasaje pe care am avut prilejul să le ascult.)
(De remarcat că a devenit un obicei în comportamentul lor ca mai întâi să vorbească în Esențială, pentru ca apoi, în momen­tul culminant și de evidențiere a concluziei, să treacă la portughe­ză. Gândindu-ne mai bine, am descoperit că și noi procedăm la fel, apelând la portugheza maternă în clipele cele mai tulbură­toare.)
S-ar putea ca această relatare a bătăliei să nu pară chiar atât de neobișnuită dacă ai prilejul să asculți destul de multe povești și înțelegi că ele se termină întotdeauna cu moartea eroului. Este limpede că nu gustă comedia ieftină.

Libertade Figueira de Medici,
Raport privind Relațiile Intertribale ale Aborigenilor Lusitani
În Studii de cultură comparată, 1964. 12: 40


Nu erau multe lucruri de făcut în timpul zborului interstelar. După stabilirea rutei, nava efectuase translația Park și nu mai rămăsese de îndeplinit decât corvoada de a calcula cât de mult se apropiase viteza navei de cea a luminii. Computerul de la bordul navei aprecie viteza exactă și apoi determină, în timp subiectiv, câtă vreme va trebui să continue călătoria înainte de a se face din nou translația Park, înapoi la o viteză mai mică decât cea a luminii, pentru ca manevrele să fie posibile. "Ca un cronometru", se gândi Săvârșitorul. "Pornit, oprit, și s-a încheiat toată cursa."
Computerele navei erau suficient de "deștepte" ca să-l ajute să facă mai ușor față trecerii de la spaniolă, pe care o vorbea cursiv, la portu­gheză. Îi venea destul de lesne să vorbească, însă rămâneau nepronunțate atât de multe consoane încât nu era înțes întotdeauna.
Lecțiile zilnice de conversație în portugheză pe care le lua cu computerul, care reacționa extrem de lent, deveneau înnebunitoare după o oră sau două. Până acum, Val îl însoțise în toate celelalte călătorii. Asta nu însemna că vorbeau fără încetare; Val și Ender se cunoșteau atât de bine încât adesea nici nu aveau ce să-și spună. Dar în absența ei, Ender era din ce în ce mai nemulțumit de propriile lui gânduri; niciodată nu păreau să se limpezească în soluții, fiindcă nu avea cui să le împărtășeas­că.
Nici măcar matca nu-i putea fi de folos. Gândurile ei veneau instan­taneu; legate nu de sinapse, ci de filoÈ›i, care rămâneau neafectaÈ›i de efectele relativiste ale călătoriei cu viteza luminii. Pentru ea, un minut din timpul trăit de Ender însemna È™aisprezece ore ― diferenÈ›a era prea mare pentru ca el să desluÈ™ească vreun mesaj din partea ei. Dacă n-ar fi fost o gogoașă ar fi avut mii de Gândaci, iar fiecare dintre ei È™i-ar fi îndeplinit misiunea, transferându-È™i uriaÈ™a experiență în memoria ei. Dar ceea ce poseda ea nu se mărginea la amintiri È™i, în cele opt zile pe care le simÈ›i ca pe o captivitate, SăvârÈ™itorul începu să înÈ›eleagă nerăbdarea ei de a fi eliberată cât mai curând.
După scurgerea celor opt zile, Săvârșitorul se descurca mulțumitor în portugheză, reușind să se exprime direct în loc să traducă din spaniolă ceea ce avea de spus. Simțea cu disperare lipsa unei tovărășii umane; ar fi fost foarte fericit să discute chiar și religie cu un calvinist, numai să aibă pe cineva care să dovedească mai multă vioiciune și inteligență în conversație decât computerul navei.
Nava efectuă translația Park; într-un moment imposibil de măsurat, viteza ei se modifică în comparație cu restul universului sau, mai precis, teoria susținea că de fapt se schimba viteza universului în timp ce nava rămânea cu totul nemișcată. Nimeni nu era sigur de asta, întrucât nu exista un punct imobil din care să poată fi studiat fenomenul. Așa se bănuia, pentru că nimeni nu înțelegea de ce apăreau fenomenele filotice; ansiblul fusese creat printr-o întâmplare aproape norocoasă și, odată cu el, se descoperise și principiul Park al instantaneității. Probabil că era neinteligibil, însă funcționa.
În clipa în care lumina deveni din nou vizibilă în toate direcțiile, în hublourile navei apărură instantaneu puzderii de stele. Poate că într-o bună zi se va găsi vreun om de știință care să descopere de ce translația Park aproape că nu necesita un consum de energie. Săvârșitorul era sigur că pentru zborul interstelar al oamenilor se plătea undeva un preț îngro­zitor. Demult, chiar visase că pentru fiecare navă care efectua translația Park exista câte o stea care clipea pentru ultima oară. Jane îl asigurase că nu era adevărat, dar el știa că majoritatea stelelor rămân invizibile; ar putea să dispară chiar un trilion dintre ele fără ca oamenii să afle vreodată. Vreme de mii de ani, călătorii vor continua să vadă fotonii plecați în spațiu înainte ca steaua să moară. Dar când omul va ajunge să vadă galaxia stingându-se, va fi prea târziu să-și mai schimbe obiceiurile.
― Inactivitatea te face să ai închipuiri paranoice, îi spuse Jane.
― Nu poÈ›i citi gândurile, îi răspunse SăvârÈ™itorul.
― După ce închei câte un zbor interstelar devii morocănos È™i faci speculaÈ›ii despre distrugerea universului. Ãsta-i modul specific prin care se manifestă la tine teama de miÈ™care.
― Ai anunÈ›at autoritățile lusitane că sosesc?
― E o colonie foarte mică. Nu există autorizare de coborâre pe planetă pentru că rareori merge cineva acolo. E doar o navetă care orbitează în jurul planetei È™i care transportă oamenii încoace È™i încolo, folosind la sol un spaÈ›ioport atât de mic încât te apucă râsul.
― Nu-i nevoie de aprobarea celor de la Imigrări?
― EÈ™ti Vorbitor, nu te pot întoarce din drum. Pe de altă parte, Serviciul de imigrări înseamnă Guvernatorul, care e în acelaÈ™i timp È™i primar, întrucât oraÈ™ul È™i colonia se identifică. Numele ei este Faria Maria de Bosque, supranumită È™i Bosquinha, iar ea îți transmite salutări È™i ar dori să nici nu soseÈ™ti, fiindcă are destule necazuri È™i fără prezenÈ›a unui profet al agnosticismului care să-i tulbure pe bunii catolici de acolo.
― A spus ea aÈ™a ceva?
― Realitatea e că nu È›i-a comunicat asta; episcopul Peregrino i-a spus-o, iar ea a fost de acord. Dar funcÈ›ia ei e să aprobe. Dacă-i vei spune că toÈ›i catolicii sunt niÈ™te smintiÈ›i idolatri È™i superstiÈ›ioÈ™i, probabil că ar ofta È™i È›i-ar zice: "Sper că nu vei destăinui È™i altora asemenea păreri astea."
― Mă duci cu vorba, spuse SăvârÈ™itorul. Ce crezi că nu mi-ar face plăcere să aud?
― Novinha nu mai vrea un Vorbitor. Și-a anulat cererea la cinci zile după ce a făcut-o.
Codul Stelar afirma însă că, de vreme ce Ender pornise în călătorie ca răspuns la solicitarea ei, din punct de vedere legal cererea nu mai putea fi anulată; și totuși, asta schimba datele situației pentru că, în loc să aștepte nerăbdătoare scurgerea celor douăzeci și doi de ani până la sosirea lui, ea va fi îngrozită de această perspectivă, respingându-i vizita fiindcă se răzgândise între timp. El se așteptase să fie întâmpinat ca un prieten binevenit, iar acum ea se va arăta mai ostilă decât toți membrii societății catolice la un loc.
― S-au creat toate condiÈ›iile pentru a mi se simplifica munca, remar­că el.
― Da, situaÈ›ia nu-i chiar atât de rea, Andrew. Realitatea e că între timp au solicitat È™i alÈ›ii un Vorbitor, È™i aceÈ™tia nu È™i-au anulat cererea.
― Cine?
― Printr-o coincidență de-a dreptul fascinantă, aceÈ™tia sunt Miro È™i Ela, fiul È™i fiica Novinhei.
― Dar nu aveau cum să-l cunoască pe Pipo. De ce m-ar chema să mărturisesc moartea lui?
― A, nu, nu-i vorba de moartea lui Pipo. Ela a cerut un Vorbitor acum È™ase săptămâni pentru a rosti moartea tatălui ei, Marcos Maria Ribeira, numit È™i Marcăo. Și-a dat duhul într-un bar. Nu din cauza alcoolului, suferea de o boală. A murit de descompunere incurabilă.
― Jane, eÈ™ti atât de mistuită de compasiune încât mă pui pe gânduri.
― Compasiunea e domeniul în care te pricepi tu. Eu sunt mai price­pută la investigaÈ›ii complexe în structuri organizate de date.
― Iar băiatul... cum îl cheamă?
― Miro. A cerut un Vorbitor acum patru ani. Pentru moartea lui Libo, fiul lui Pipo.
― Libo nu putea să aibă mai mult de patruzeci de ani.
― A fost ajutat să-È™i afle o moarte prematură. Era xenolog, înÈ›elegi? sau zenador, cum se zice în portugheză.
― PurceluÈ™ii...?
― La fel ca È™i moartea tatălui. Organele aÈ™ezate identic. ÃŽn timpul călătoriei tale au fost executaÈ›i trei purceluÈ™i în acelaÈ™i fel, însă mai departe de poartă. Numai că în cadavrele purceluÈ™ilor se plantează copaci ― oamenilor uciÈ™i nu li se face o asemenea onoare.
Ambii xenologi fuseseră uciși de purceluși la distanță de o gene­rație..
― Și ce-a hotărât Consiliul Stelar?
― SituaÈ›ia e încurcată. Oscilează. ÃŽncă n-au certificat ca xenolog pe nici unul dintre ucenicii lui Libo. Unul este fiica lui Ouanda. Iar celălalt e Miro, cel care a chemat un mărturisitor.
― Au păstrat legătura cu purceluÈ™ii?
― ÃŽn mod oficial, nu. Sunt unele discuÈ›ii în contradictoriu în legătură cu asta. După ce a murit Libo, Consiliul a admis contactarea purceluÈ™ilor doar o dată pe lună. Dar fiica lui Libo a refuzat categoric să respecte ordinele.
― Și nu i-au retras calitatea de xenolog?
― Hotărârea de a se reduce drastic legăturile cu purceluÈ™ii a fost luată cu o majoritate foarte firavă. Și nu a existat o majoritate pentru suspen­darea din funcÈ›ie. Acum doi ani a fost trimis spre Lusitania un grup de oameni de È™tiință de pe Calicut. Trebuie să sosească abia peste treizeci de ani pentru a prelua funcÈ›ia de supraveghere È™i studiere a purceluÈ™ilor.
― De data asta au înÈ›eles de ce l-au ucis purceluÈ™ii pe xenolog?
― Absolut deloc. Dar tocmai de asta mergi acolo, nu?
I-ar fi fost ușor să găsească un răspuns, numai că matca îl împunse lin cu un gând. Săvârșitorul îl simți cape o boare trecând printre frunzele unui copac, un foșnet, o clătinare domoală, sau o rază de soare. Da, venea aici pentru a vorbi în numele morților. Dar și pentru a readuce morții la viață.
«Aici e un loc potrivit»
Matca făcea un efort de neînchipuit să-i vorbească în timpul zboru­lui cu viteza luminii.
«Simt o minte aici. Mult mai limpede decât oricare minte umană pe care am cunoscut-o noi.»
"Purcelușii? Gândesc la fel ca noi?"
«Știe despre purceluși. Puțină răbdare; deocamdată se teme de noi.»
Matca se retrase și Ender rămase să întoarcă pe o față și pe cealaltă gândul că prin hotărârea de a veni pe Lusitania se angaja într-o lucrare mult mai grea decât își închipuise.


Episcopul în persoană ținu predica dojenitoare. Acesta era întot­deauna un semn rău. Deși nu dovedise vreodată calități de orator înfocat, de data asta, prin numeroasele paranteze, Peregrino devenise atât de confuz în exprimare încât Ela nu reuși să priceapă nici măcar jumătate din cele spuse de el. Quim se prefăcu, desigur, că înțelege pentru că, în ceea ce-l privea, episcopul nu avea intenții rele. Dar micuțul Grego nu făcu nici măcar o încercare ca să lase impresia că-l interesează. Chiar și când sora Esquecimento, care avea obiceiul să ciupească sălbatic pe oricine cu unghiile ei ascuțite ca briciul, își croi drum pe interval, Grego își văzu netemător de năzbâtiile care-i treceau prin cap în acele momente.
Astăzi se chinuia să scoată niturile din spătarul de plastic al băncii din fața lor. Pe Ela o scotea din minți forța pe care o avea Grego: nu se cuvenea ca un copil de șase ani să poată băga șurubelnița sub buza unui nit încapsulat la cald. Nu era sigură că ea ar fi fost în stare de așa ceva.
Dacă tata ar fi aici, bineînÈ›eles că È™i-ar furiÈ™a mâna È™erpeÈ™te È™i blând, oho, cu câtă blândeÈ›e, È™i i-ar lua È™urubelniÈ›a lui Grego. Ar întreba în È™oaptă: "De unde ai luat-o?" È™i Grego l-ar privi cu ochi mari È™i nevino­vaÈ›i. Mai târziu însă, când familia va pleca de la slujbă È™i va ajunge acasă, tata ar urla la Miro că lasă sculele la voia întâmplării È™i i-ar spune lucruri îngrozitoare, învinuindu-l de toate necazurile familiei. Miro ar suporta totul în tăcere. Ela È™i-ar face de lucru pregătind masa de seară. Quim ar sta fără rost într-un colÈ›, rostogolind boabele rozariului È™i murmurându-È™i predicile scurte È™i inutile. Cu ochii lui electronici, Olhado era singurul norocos ― el îi bloca sau îi derula vreo scenă plăcută din trecut È™i nu-l interesa ce se întâmpla. Quara ar merge să se facă mică într-un alt colÈ›, iar micuÈ›ul Grego ar rămâne triumfător, È›inându-se cu o mână de pantalonii tatei, urmărind cum vina pentru toate relele pe care le face el s-ar sparge în capul lui Miro.
Ela tresări înfiorată când scena i se desfășură în minte. Dacă s-ar fi sfârșit doar cu atât, tot ar fi fost suportabil. Dar mai apoi Miro ar pleca, iar ei ar mânca și după aceea...
Ca niște păianjeni, degetele Surorii Esquecimento făcură un salt; unghiile ascuțite se înfipseră în brațul lui Grego. Instantaneu, Grego scăpă șurubelnița pe jos. Cu siguranță că avea să se rostogolească cu zgomot, dar Sora Esquecimento nu era proastă. Se aplecă iute și o prinse cu cealaltă mână. Ela pricepu de îndată ce era în mintea lui, întinse o mână încercând să-l împiedice, dar prea târziu: el ridică brusc genun­chiul și o lovi în gură pe Sora Esquecimento.
Femeia icni de durere și eliberă brațul lui Grego din strânsoare. El smulse șurubelnița din mâna lipsită de vlagă. Þinându-și palma la gura sângerândă, Sora Esquecimento se îndepărtă în grabă pe intervalul dintre bănci. Grego își reluă activitatea demolatoare.
"Dar tata a murit", își aminti Ela. În mintea ei, cuvintele sunau ca o muzică. "Tata a murit, dar încă e printre noi prin această moștenire monstruoasă pe care a lăsat-o. Otrava pe care a picurat-o în noi continuă să dospească și sigur ne va ucide pe toți. Când a murit, ficatul lui avea doar cinci centimetri lungime, iar splina nici nu mai exista. În locul lor crescuseră niște organe ciudate, compuse din celule lipidice. Boala nu avea nume; trupul lui se smintise și uitase matricea după care erau alcătuite ființele umane. Boala sălășluiește acum în copii lui. Nu în trupuri, ci în sufletele noastre. Arătăm ca orice alți copii; suntem mode­lați aidoma cu ei. Dar fiecare dintre noi a fost înlocuit de o imitație de copil, alcătuită dintr-o substanță fetidă, de origine lipidică, degenerată, crescută din sufletul tatei."
"Poate că situația ar fi alta dacă mama ar fi încercat să repare lucrurile. Dar ea nu s-a sinchisit decât de microscoape și de cereale cu calități ameliorate genetic, sau de cercetările la care a lucrat și lucrează întruna."
― ... aÈ™a-zis Vorbitor în numele MorÈ›ilor! Dar există numai unul care poate vorbi în numele morÈ›ilor, È™i acesta este Sograda Cristo...
Cuvintele episcopului îi reținură atenția. Ce tot vorbea despre un Vorbitor în numele Morților? Cum era posibil ca el să aibă știre că ea chemase unul...?
― Legea ne cere să-l tratăm curtenitor, dar nu cu încredere! Adevărul nu se poate afla în speculaÈ›iile È™i ipotezele unor oameni lipsiÈ›i de har, ci în învățăturile È™i tradiÈ›iile Bisericii-Mamă. De aceea, atunci când va păși printre voi, acordaÈ›i-i zâmbetul vostru, dar nu vă deschideÈ›i inimile!
De ce lansa un asemenea avertisment? Cea mai apropiată planetă, Trondheim, se afla la douăzeci și doi de ani-lumină depărtare și i se părea improbabil să existe acolo un Vorbitor. Vor trece decenii până la sosirea vreunuia, dacă avea să vină vreodată. Se întinse pe deasupra Quarei ca să-l întrebe pe Quim. Sigur că măcar el a ascultat cu atenție.
― Ce spune episcopul despre Vorbitor? întrebă ea în È™oaptă.
― Dacă ai fi atentă ai afla È™i singură.
― Dacă nu-mi spui îți zdrobesc nasul.
Quim îi zâmbi țâfnos, ca să-i arate că nu se temea de amenințările ei. Dar, pentru că de fapt se temea de ea, îi răspunse:
― Se pare că atunci când a murit primul xenolog, un miÈ™el necredin­cios a chemat un Vorbitor care urmează să sosească chiar în după-amiaza asta. Se află deja pe navetă È™i primarul a plecat să-l întâmpine când va coborî pe planetă.
Ela nu anticipase această situație. Computerul nu-i comunicase că Vorbitorul era deja în drum spre Lusitania. Ea credea că va sosi peste ani și ani pentru a rosti adevărul despre monstruozitatea căreia i se spunea "tată" și care, în cele din urmă, își binecuvântase familia căzând mort; adevărul va veni ca o rază care să le lumineze și să le purifice trecutul. Dar tata murise cu prea puțin timp în urmă ca să se facă acum rostire despre el. Tentaculele lui încă se întindeau de dincolo de mormânt și le secătuiau inimile.
Curând predica se sfârși, iar odată cu ea și slujba. Ela îl apucă strâns de mână pe Grego și, în timp ce-și făcea loc prin mulțime, încercă să-l țină departe de lume, ca să nu smulgă cuiva vreo carte sau poșetă. Bine că era și Quim bun la ceva: o purta în brațe pe Quara, care părea să înghețe atunci când trebuia să se strecoare printre necunoscuți. Olhado își reactivase ochii și-și putea purta singur de grijă, clipind metalic către orice semivirgină de cincisprezece ani pe care spera să o îngrozească azi. Ela făcu o plecăciune în fața statuilor celor doi Os Venerados, bunicii ei, morți de mult și canonizați acum ca sfinți. "Nu sunteți mândri că aveți niște nepoți atât de încântători?"
Grego rânjea diabolic; păi sigur, avea în mână un pantofior de sugar. Ela se rugă în gând, dorindu-i copilașului să fi scăpat neînsângerat dintr-o asemenea întâlnire. Luă pantoful de la Grego și îl așeză pe micul altar unde lumânările ardeau neîncetat, ca o mărturie perpetuă a miraco­lului Descoladei. Mama copilului îl va putea găsi acolo.


Bosquinha se dovedi destul de bine dispusă în drumul de la naveto-port până în Milagre, pe care îl făcură în vehiculul care plutea la mică distanță deasupra terenului înverzit. Arătă către turmele de cabra semi-domesticite, o specie locală care asigura fibre pentru țesături, dar a cărei carne era, din punct de vedere nutritiv, inutilizabilă ființelor umane.
― PurceluÈ™ii le mănâncă? întrebă Ender.
Mirată, ea ridică din sprâncene.
― Nu prea È™tim multe despre purceluÈ™i.
― Știu că trăiesc în pădure. Nu ies niciodată la câmpie?
― Asta pot s-o spună doar framlingii, răspunse ea ridicând din umeri.
SăvârÈ™itorul tresări auzind-o pe Bosquinha folosind acest cuvânt; dar bineînÈ›eles că ultima carte a lui Demostene fusese publicată cu douăzeci È™i doi de ani în urmă È™i distribuită prin ansiblu în toate cele O Sută de Lumi. Utlanning, framling, ramen, varelse ― termenii pătrunse­seră deja în EsenÈ›ială È™i probabil că Bosquinhei nici nu i se mai păreau noutăți. Ceea ce-l făcea să se simtă stânjenit era lipsa ei de curiozitate în legătură cu purceluÈ™ii. I se părea imposibil ca oamenii Lusitaniei să rămână netulburaÈ›i de această problemă, doar existenÈ›a purceluÈ™ilor motiva prezenÈ›a gardului înalt È™i de netrecut, dincolo de care nu se puteau deplasa decât zenadorii. Dar nu, Bosquinha nu era nepăsătoare, ci doar ocolea această chestiune. Nu reuÈ™i să ghicească dacă purceluÈ™ii ucigaÈ™i constituiau un subiect delicat sau dacă era vorba de neîncrederea ei în Vorbitor.
Ajunși pe coama unui deal, Bosquinha opri vehiculul. Acesta se așeză lin cu tălpicile pe sol. În vale se vedea un râu lat, șerpuind printre dealuri înverzite. Dincolo de el, vârfurile cele mai îndepărtate erau acoperite în întregime de păduri. De-a lungul celuilalt mal al râului, casele construite din cărămidă, cu acoperișuri învelite cu țiglă, alcătuiau un oraș pitoresc. Clădirile câtorva ferme erau așezate pe malul înalt dinspre ei, iar terenurile lungi și înguste se întindeau până pe dealul pe care stăteau Săvârșitorul și Bosquinha.
― Milagre, spuse Bosquinha. Pe dealul cel mai înalt e catedrala. Episcopul Peregrino i-a sfătuit pe oameni să fie politicoÈ™i È™i binevoitori cu tine.
Săvârșitorul mai pricepu din tonul ei că episcopul îi înștiințase pe oameni că el reprezenta un primejdios propovăduitor al agnosticismului.
― Până mă va trăsni mânia lui Dumnezeu? întrebă el.
Zâmbind, Bosquinha îi răspunse:
― Dumnezeu ne dă un exemplu de îngăduință creÈ™tină pe care socotim că-l va urma toată lumea din oraÈ™.
― Știu cine m-a chemat?
― Oricine ar fi făcut-o, a procedat discret.
― EÈ™ti È™i Guvernator, nu numai primar. Beneficiezi de anumite privilegii în ceea ce priveÈ™te informaÈ›iile.
― Știu că solicitarea originală a fost anulată, dar prea târziu. Mai È™tiu că în anii din urmă alte două persoane au cerut prezenÈ›a unui Vorbitor, dar trebuie să înÈ›elegi că majoritatea oamenilor se mulÈ›umesc cu doctrina È™i consolarea oferită de preoÈ›i.
― Vor răsufla uÈ™uraÈ›i când vor afla că n-am nimic în comun cu doctrina sau consolarea.
― Gestul mărinimos de a ne oferi transportul de skrika te va face destul de respectat prin baruri, È™i te asigur că se vor găsi o mulÈ›ime de femei frivole care să poarte blănuri în lunile următoare. Toamna e pe aproape.
― S-a întâmplat să cumpăr skrika împreună cu nava ― mie nu-mi era de nici un folos ―, aÈ™a că nu mă aÈ™tept la recunoÈ™tință pentru asta. Privi iarba înaltă din jur, care semăna cu o blană: Iarba e indigenă?
― Și inutilă. N-o putem folosi nici măcar pentru a acoperi casele: dacă o tăiem, se fărâmiÈ›ează È™i la prima ploaie se dizolvă ca un praf. Dar pe loturile din valea de acolo, cultura cea mai comună este un soi de È™tir creat de xenobiologii noÈ™tri. Recoltele de orez È™i grâu erau slabe È™i nesigure, însă È™tirul rezistă atât de bine încât trebuie să utilizăm ierbicide în jurul culturilor pentru a le împiedica să se extindă.
― De ce?
― Suntem pe o lume aflată în carantină, Vorbitorule. Știrul se adap­tează atât de uÈ™or la mediu încât curând ar înăbuÈ™i ierburile indigene. Este esenÈ›ial să nu transformăm Lusitania după modelul pământesc. Avem sarcina de a influenÈ›a cât mai puÈ›in această lume.
― Sigur că asta îi apasă greu pe oameni.
― Vorbitorule, suntem liberi È™i ne împlinim viaÈ›a în enclava noastră. Cât priveÈ™te ceea ce se află dincolo de gard, oricum nu vrea nimeni să meargă acolo.
Vocea îi era încărcată de o emoție ascunsă. Și atunci, Ender știu că teama de purceluși pătrunsese adânc.
― Vorbitorule, să nu-È›i închipui că ne temem de purceluÈ™i. Probabil că acest lucru e adevărat pentru unii dintre noi, dar sentimentul predo­minant nu-i câtuÈ™i de puÈ›in teama. E ura. Scârba.
― Dar nu i-aÈ›i văzut niciodată.
― Ajunge să-i cunoÈ™ti pe cei doi zenadori care au fost uciÈ™i. Am o bănuială că la început ai fost chemat pentru a mărturisi moartea lui Pipo. Amândoi, È™i Pipo È™i Libo, erau iubiÈ›i de lume. ÃŽndeosebi Libo. Un om blând È™i generos, iar durerea provocată de moartea lui a fost sinceră È™i generală. Ne vine greu să înÈ›elegem motivele pentru care purceluÈ™ii l-au torturat astfel. Dom Cristăo, Abate al Filhos da Mente de Cristo, spune că purceluÈ™ii nu au simÈ› moral. SusÈ›ine că sunt fiare ori că nu au trăit sentimentul pierderii, fiindcă nu au gustat încă din fructul oprit. Zâmbi crispată. Dar asta e teologie, aÈ™a că nu reprezintă nimic pentru tine.
El nu-i răspunse. Se obișnuise cu felul în care oamenii evlavioși presupuneau că istorisirile sacre trebuie să li se pară absurde necredin­cioșilor. Necredincios nu se considera, ba chiar nutrea un respect deose­bit față de sfințenia unor relatări. Dar nu-i putea explica Bosquinhei toate astea. Cu timpul are să-și schimbe părerea despre el. Acum îl privea bănuitoare, dar credea că o putea atrage de partea lui; pentru a fi un bun primar, trebuia să aibă calitatea de a vedea oamenii drept ceea ce sunt, iar nu drept ceea ce par.
Reveni la subiectul discuției.
― Filhos da Mente de Cristo... cunoÈ™tinÈ›ele mele de portugheză nu sunt prea solide, dar asta nu înseamnă cumva "Fiii MinÈ›ii lui Cristos"?
― Relativ vorbind, sunt un ordin nou, întemeiat abia acum patru sute de ani printr-o dispensă specială emisă de Papa...
― A, È™tiu de Copiii MinÈ›ii lui Cristos, doamnă primar. Am mărturisit moartea lui San Angelo pe Moctezuma, în oraÈ™ul Cordoba.
Ea făcu ochii mari.
― Deci e adevărată povestea!
― Primare Bosquinha, am auzit multe variante ale poveÈ™tii. Una susÈ›ine că diavolul l-a posedat pe San Angelo când se afla pe patul de moarte È™i de aceea a cerut să i se È›ină riturile detestabile ale păgânului Hablador de los Muertos.
Bosquinha surâse.
― Cam aÈ™a sună povestea care circulă în È™oaptă. Dom Cristăo spune că-i o prostie, desigur.
― Cu mult înainte de sanctificare, s-a întâmplat ca San Angelo să fie martor la mărturisirea mea pentru o femeie pe care o cunoÈ™tea. Ciuperca din sânge îl ucidea deja. A venit la mine È™i mi-a spus: "Andrew, încă de pe acum circulă cele mai îngrozitoare neadevăruri despre mine, afirmându-se că am făcut minuni È™i că ar trebui să fiu sanctificat. Am nevoie de ajutorul tău. La moartea mea va trebui să rosteÈ™ti adevărul".
― Dar minunile au fost recunoscute È™i el a fost canonizat abia după nouăzeci de ani de la moarte.
― Da. Ei bine, în parte sunt È™i eu vinovat de asta. Când am mărturisit moartea lui, eu însumi am recunoscut câteva dintre miracole.
De data asta Bosquinha izbucni în râs.
― Un Vorbitor să creadă în miracole?!
― PriveÈ™te dealul catedralei voastre. Câte dintre clădirile acelea sunt pentru preoÈ›i È™i câte pentru È™coală?
Bosquinha înțelese pe dată și-l fulgeră cu privirea.
― Filhos da Mente de Cristo se supun autorității episcopului.
― Numai că ei păstrează È™i predau tot ce înseamnă cunoaÈ™tere. Indiferent dacă episcopul aprobă sau nu.
― S-ar putea ca San Angelo să-È›i fi permis să te amesteci în treburile Bisericii, dar te asigur că episcopul Peregrino nu va admite aÈ™a ceva.
― Am venit să mărturisesc o simplă moarte È™i voi respecta legea. Cred că vei avea prilejul să-È›i dai seama că voi face mai puÈ›in rău decât te aÈ™tepÈ›i, È™i mai mult bine.
― Vorbitor pelos Mortos, dacă ai venit să rosteÈ™ti moartea lui Pipo, atunci nu vei provoca decât rău. Lasă-i pe purceluÈ™i dincolo de gard. Dacă voia mi-ar fi ascultată, nici o ființă umană n-ar mai trece de el.
― Sper că voi găsi de închiriat o cameră.
― OraÈ™ul nostru nu se schimbă, Vorbitorule. Aici fiecare posedă o casă si nimeni nu merge în altă parte. Ce motive am avea să È›inem un han? ÃŽÈ›i putem oferi doar una dintre micile locuinÈ›e din material plastic pe care le-au înălÈ›at primii coloniÈ™ti. E modestă, dar satisface toate necesitățile.
― ÃŽntrucât nu am nevoie de mult confort È™i spaÈ›iu, sunt sigur că o să mă descurc. Și abia aÈ™tept să-l întâlnesc pe Dom Cristăo. Acolo unde există discipoli ai lui San Angelo È™i adevărul își găseÈ™te prieteni.
Bosquinha pufni și porni motorul vehiculului. Așa cum dorise și Săvârșitorul, ideile ei preconcepute despre Vorbitori fuseseră acum sfărâmate. Ce întâmplare ca el să-l fi cunoscut pe San Angelo și să-i fi admirat pe Filhos! Nu era chiar ceea ce-i îndemnase episcopul Peregrino pe enoriașii săi să creadă despre Vorbitor.


Încăperea era mobilată cu zgârcenie, iar dacă Săvârșitorul ar fi avut cu sine multe lucruri, cu mare greutate ar fi găsit loc să și le așeze. Așa cum i se întâmpla aproape mereu la încheierea vreunei călătorii interste­lare, reuși să se instaleze în doar câteva minute. În geanta de voiaj rămase împachetată numai matca; renunțase de mult să se mai simtă ciudat pentru că într-o modestă geantă aflată sub pat păstra taina viitorului unei specii minunate.
― Poate că acesta va fi locul, murmură el. Chiar prin prosoapele în care era învelită, simÈ›ea gogoaÈ™a răcoroasă, aproape rece.
«Este locul potrivit.»
I se păru supărător că era atât de sigură. De data asta dispăruse tonul rugător sau nerăbdător pe care îl percepuse de atâtea ori când ea își exprimase dorința de a fi eliberată. Acum era de o certitudine absolută.
― Tare mult aÈ™ vrea să hotărâm astfel, spuse el. S-ar putea să fie locul, dar totul depinde de capacitatea purceluÈ™ilor de a accepta prezenÈ›a ta aici.
«Întrebarea e dacă pot accepta prezența ființelor umane fără noi.»
― Va dura mult. Mai păsuieÈ™te-mă câteva luni.
«Oricât de mult ar fi nevoie. Acum nu ne mai grăbim.»
― Pe cine ai găsit? ÃŽmi amintesc că mi-ai spus că nu poÈ›i comunica decât cu mine.
«Acea parte a minții noastre care deține capacitatea de gândire, ceea ce voi numiți impuls filotic, puterea ansiblurilor, este foarte rece și greu de descoperit la ființele umane. Dar aceasta pe care am aflat-o aici, una dintre numeroasele ființe pe care le vom găsi, are un impuls filotic mult mai puternic, mai clar, mai ușor de perceput, ne aude mai repede, ne vede amintirile, iar noi le vedem pe ale ei, le reperăm lesne, așa că iartă-ne, scumpe prieten, iartă-ne dacă abandonăm chinul de a vorbi minții tale și ne întoarcem spre ea pentru a-i vorbi, fiindcă nu ne silește să facem eforturi atât de mari pentru a articula cuvinte și forma imagini care să fie suficient de limpezi pentru gândirea voastră analitică, deoarece pe ea o simțim ca pe o rază de soare, ca pe căldura soarelui fața ei pe fața noastră și senzația de apă proaspătă în pântecele noastre și de mișcare la fel de blândă și completă ca adierea de vânt pe care nu am mai simțit-o de trei mii de ani și iartă-ne că vom rămâne cu ea până ne trezești și până ne scoți să locuim aici fiindcă o vei face vei afla sigur la momentul potrivit că acesta e locul care înseamnă cămin...»
Și după aceea el pierdu șirul gândurilor ei, simți cum se risipește ca un vis pe care-l uiți atunci când te trezești, chiar dacă te chinui să-l menții viu. Săvârșitorul nu era sigur de ceea ce descoperise matca, dar orice ar fi fost, el trebuia să se confrunte cu realitatea Codului Stelar, cu Biserica Catolică și cu tinerii xenologi care probabil nu-l vor lăsa să-i cunoască pe purceluși, cu o femeie xenolog care se răzgândise în legătură cu invitația pe care o făcuse, și cu altceva, poate cel mai greu lucru: dacă matca rămânea aici, și el trebuia să facă la fel. "Tot amestecându-mă, iscodind, rănind, tămăduind, apoi plecând din nou și rămânând neînrâu­rit, m-am rupt de umanitate. Dacă voi rămâne pe această lume, oare cum voi reuși să mă integrez? Până în această clipă nu m-am simțit apropiat decât de armata de băiețași de la Școala de Luptă și de Valentine, iar acum ele sunt departe, amândouă aparțin trecutului."
― Ce-ai pățit, te-ai scufundat în singurătate? îl întrebă Jane. Simt cum îți scade ritmul cardiac È™i È›i se îngreunează respiraÈ›ia. ÃŽn următoarele momente vei adormi, muri sau lăcrima.
― Sunt mai complicat decât crezi, spuse SăvârÈ™itorul bine dispus. Deocamdată am un sentiment de autocompătimire pentru suferinÈ›e încă neîncercate.
― Foarte bine, Ender. Cu cât mai devreme, cu atât mai folositor. ÃŽn felul acesta te vei scălda mai mult în suferință. Terminalul prinsese viață, înfățișând-o pe Jane ca purceluÈ™ în mijlocul unui ansamblu de balerine exuberante, care-È™i azvârleau picioarele cât de sus puteau. PuÈ›ină repe­tiÈ›ie nu-È›i strică È™i te-ai simÈ›i mult mai bine. La urma urmelor, ai despachetat. Ce altceva aÈ™tepÈ›i?
― Nici măcar nu È™tiu unde mă aflu, Jane.
― Nu există o hartă a oraÈ™ului, îi explică Jane. Toată lumea È™tie unde se află fiecare locÈ™or. ÃŽnsă au un plan al sistemului de canalizare, împărÈ›it pe cartiere. AÈ™a, prin extrapolare, poÈ›i descoperi unde se află clădirile.
― Atunci arată-mi-le.
Pe terminal apăru un model tridimensional al orașului. Probabil că Săvârșitorul nu era deosebit de dorit în acest loc și de aceea i se dăduse cămăruța mobilată simplu, însă terminalul ce i se pusese la dispoziție dovedea o atitudine curtenitoare. Nu era o instalație standard pentru uz personal, ci mai curând un simulator complex. Față de alte terminale, putea proiecta holograme într-un spațiu de șaisprezece ori mai mare, cu o rezoluție de patru ori mai precisă. Iluzia era atât de perfectă încât, amețit pentru o clipă, Săvârșitorul se simți ca un Gulliver aplecat deasupra unui Lilliput care încă nu ajunsese să se teamă de el, care deocamdată nu-i descoperise puterea distructivă.
Numele diferitelor cartiere pluteau în aer deasupra fiecărui sector al rețelei de canalizare.
― Te afli aici, preciză Jane. Vila Velha, vechiul oraÈ™. Praça este exact la o intersecÈ›ie depărtare. Acolo se È›in întrunirile publice.
― Ai cumva o hartă a domeniilor locuite de purceluÈ™i?
Harta satului alunecă rapid către Săvârșitor, detaliile apropiate dis­părân în timp ce erau înlocuite de altele noi, care apăreau pe latura îndepărtată, ca și cum ar fi zburat pe deasupra lor. "Aidoma unei vrăjitoare", gândi el. Granița orașului era marcată de un gard.
― E singurul obstacol care se află între noi È™i purceluÈ™i, îngână SăvârÈ™itorul.
― Emite un câmp electric în care sunt stimulaÈ›i toÈ›i nervii sensibili la durere, spuse Jane. Simpla atingere face ca toate terminaÈ›iile nervoase să o ia razna; te simÈ›i ca È™i cum cineva È›i-ar tăia degetele cu o pili
― Plăcut gând. Suntem într-un lagăr de concentrare? Sau într-o grădină zoologică?
― Depinde cum priveÈ™ti lucrurile.
― Partea dinspre oameni este conectată la restul universului, iar cea dinspre purceluÈ™i limitată la propria lor lume.
― Deosebirea e că purceluÈ™ii nu È™tiu ce-au pierdut
― Dar eu È™tiu, spuse Jane. Acesta-i cel mai încântător lucru care caracterizează fiinÈ›ele umane. SunteÈ›i cu toÈ›ii foarte siguri că animalele inferioare mor de invidie că n-au avut norocul de a se fi născut homo Sapiens. Dincolo de gard se vedea un povârniÈ™ È™i pădurea care începea de pe coama dealului. Xenologii nu au pătruns niciodată prea adânc în teritoriul purceluÈ™ilor. Comunitatea cu care au intrat în contact e la mai puÈ›in de un kilometru în interiorul acestei păduri. PurceluÈ™ii locuiesc într-o casă din buÈ™teni, toÈ›i masculii la un loc. Nu cunoaÈ™tem alte aÈ™ezări, dar sateliÈ›ii au confirmat că fiecare pădure ca asta are exact toată populaÈ›ia pe care o poate susÈ›ine o cultură de vânători-culegători.
― Vânează?
― Sunt mai mult culegători.
― Unde au murit Pipo È™i Libo?
Jane ilumină un petic de teren acoperit cu iarbă, de pe panta care ducea spre copaci. În planul apropiat creștea izolat un copac mare și nu departe de el se vedeau alți doi.
― Copacii aceia, făcu SăvârÈ™itorul. ÃŽn hologramele pe care le-am vizionat pe Trondheim nu-mi amintesc să fi fost atât de aproape.
― Au trecut douăzeci È™i doi de ani. Copacul mare e cel pe care purceluÈ™ii l-au plantat în cadavrul rebelului numit Rădăcină, executat înainte ca Pipo să fi fost ucis. CeilalÈ›i doi marchează locurile unde au fost executaÈ›i recent alÈ›i purceluÈ™i.
― AÈ™ vrea să È™tiu de ce sădesc copaci numai pentru purceluÈ™i.
― Copacii sunt sacri, spuse Jane. Pipo a constatat că mulÈ›i dintre copacii pădurii poartă nume. Libo a tras concluzia că s-ar putea să fie numele purceluÈ™ilor morÈ›i.
― Iar oamenii nu sunt cosubstanÈ›iali cu ideea de adorare a copacilor. Da, e foarte probabil. Am descoperit însă că ritualurile È™i miturile nu se nasc din neant. De obicei există o anumită justificare legată de perpetua­rea comunității.
― Andrew Wiggin antropolog?
― Când È›i-ai ales umanitatea ca obiect de studiu, este mai bine să începi cu omul.
― Atunci du-te È™i studiază câțiva oameni, SăvârÈ™itorule. De exem­plu, familia Novinhei. Și apropo, reÈ›elei de computere i s-a interzis în mod oficial să-È›i furnizeze adresele locuitorilor.
Ender zâmbi strâmb.
― Prin urmare Bosquinha nu-i chiar atât de prietenoasă pe cât pare.
― Dacă trebuie să întrebi unde locuiesc oamenii, vor È™ti încotro te duci. Dacă vor ca tu să nu mergi la ei, nimeni nu va È™ti unde locuiesc ceilalÈ›i.
― PoÈ›i încălca restricÈ›ia, nu?
― Am È™i făcut-o.
Lângă linia gardului, dincolo de dealul pe care se afla observatorul, clipea o lumină. Era punctul cel mai izolat din întregul Milagre. În locul acela de unde gardul se vedea tot timpul, se construiseră foarte puține case. Ender se întrebă dacă Novinha prefera să locuiască acolo pentru a fi aproape de gard sau pentru a fugi cât mai departe de vecini. Poate că asta fusese ideea lui Marcăo.
Cel mai apropiat cartier era Vila Atrás, apoi cel numit As Fábricas, care se întindea până spre râu. Așa cum sugera și numele, acolo se găseau majoritatea făbricuțelor care prelucrau metalul și materialele plastice și procesau alimentele și fibrele de care avea nevoie Milagre. O economie autonomă, utilă și legată de necesități. Iar Novinha prefera să locuiască departe de toate acestea, izolată, invizibilă. Hotărârea era și a ei, acum Săvârșitorul știa sigur. Nu acesta era modelul de viață ales de ea? Niciodată nu aparținuse orașului Milagre. Faptul că toate cele trei solicitări pentru un Vorbitor veniseră din partea Novinhei și a copiilor ei nu reprezenta un accident. Însuși actul de chemare a unui Vorbitor reprezenta o sfidare, un semn că ei nu se socoteau membri evlavioși ai comunității catolice de pe Lusitania.
― Va trebui, totuÈ™i, să mă rog de cineva să mă conducă acolo. Nu se cuvine să le dau de înÈ›eles dintru început că nu pot să-mi tăinuiască nici o informaÈ›ie pe care o deÈ›in.
Harta se șterse și deasupra terminalului apăra chipul lui Jane. Nu se deranjase să facă reglajele pentru dimensiunile generoase ale acestui terminal, astfel încât capul ei era de câteva ori mai mare decât al unui om. Arăta foarte impunătoare. Și simularea atingea perfecțiunea până și prin porii de pe obraji.
― Andrew, adevărul e că mie nu-mi pot ascunde nimic.
Săvârșitorul oftă.
― Te interesează foarte mult problema asta, Jane.
― Știu. ÃŽi făcu un semn cu ochiul. Dar pe tine nu?
― Vrei să spui că n-ai încredere în mine?
― MiroÈ™i de la o poÈ™tă a imparÈ›ialitate È™i a împărÈ›itor de dreptate. Dar eu sunt îndeajuns de umană ca să doresc un tratament preferenÈ›ial, Andrew.
― Măcar îmi promiÈ›i ceva?
― Orice, prietene corpuscular.
― Când hotărăști să-mi ascunzi ceva, n-ai vrea să mă anunÈ›i cel puÈ›in că nu ai de gând să-mi spui despre ce este vorba?
― Vorbele tale adânci o depășesc pe sărmana ta prietenă.
Devenise o caricatură a unei femei hiperfeminizate.
― Jane, nimic nu poate fi prea profund pentru tine. Fă-mi o favoare. Nu-mi pune piedici.
― Pentru că tot ai venit pentru familia Ribeira, ai dori să te ajut cu ceva?
― Da. Descoperă elementele care-i fac pe membrii familiei Ribeira să se deosebească în mod semnificativ de restul oamenilor din Lusitania. Și orice motive de conflict între ei È™i autorități.
― Tu vorbeÈ™ti È™i eu mă supun.
Începu să dispară ca un duh.
― Jane, tu m-ai ademenit încoace. Acum de ce încerci să mă descu­rajezi?
― Ba nu. Și nici n-am făcut-o.
― Nu am prieteni în oraÈ™ul acesta.
― PoÈ›i să-mi încredinÈ›ezi viaÈ›a ta.
― Nu propria-mi viață mă preocupă acum.


Praça era plină de copii care jucau fotbal. Majoritatea jonglau cu mingea, dovedind cât de multe pot s-o mențină în aer folosindu-și doar capul și picioarele. Cu toate acestea, doi dintre ei purtau un duel sălbatic. Băiatul șuta cât de tare putea către fată, care stătea la mai puțin de trei metri depărtare. Ea suporta contactul cu mingea fără să tresară, indife­rent cât de puternică ar fi fost lovitura. Apoi șuta fata, iar el încerca să nu se clintească. O altă fetiță făcea pe copilul de mingi, aducându-le-o ori de câte ori ricoșa după ce-și atingea victima.
Săvârșitorul încercă să afle de la câțiva băieți unde era casa familiei Ribeira. Invariabil, toți îi răspunseră printr-o ridicare din umeri; când insistă, unii începură să se îndepărteze, și curând mai toți copiii se retraseră din praça. Săvârșitorul se întrebă ce le spusese episcopul despre Vorbitori.
Însă duelul continuă cu aceeași înverșunare nedomoliți Și acum, când praça se mai golise, Ender observă că în joc mai era amestecat un copil, un băiat de vreo doisprezece ani. Văzut din spate, nu atrăgea atenția prin nimic, dar când Ender păși mai spre mijlocul terenului, băgă de seamă că ochii băiatului arătau ciudat. După un moment de surprin­dere, înțelese. Băiatul avea ochi artificiali. Amândoi păreau strălucitori și metalici, dar Ender știa cum funcționau. Doar un ochi slujea vederii, dar el prelua patru scanări vizuale separate și apoi izola semnalele pentru a transmite o imagine binoculară simulată către creier. Celălalt ochi conținea sursa de alimentare, controlul prin computer și interfața exter­na. Atunci când voia, băiatul putea înregistra scurte secvențe din cele văzute pe o foto-memorie limitată, care avea probabil mai puțin de un trilion de biți. Dueliștii îl foloseau ca arbitru; dacă vreunul contesta un punct, el putea relua scena cu viteză redusă și le spunea ce se întâmplase.
Mingea îl lovi pe băiat drept în vintre. Se chirci cu multă convingere, dar fata rămase netulburată.
― S-a ferit, am văzut cum a miÈ™cat din È™olduri!
― Ba nu! M-a durut, nu m-am ferit deloc!
― Reveja! Reveja! Până atunci vorbiseră în EsenÈ›ială, dar fata excla­mase în portugheză.
Băiatul cu ochi metalici rămase inexpresiv, în schimb ridică o mână cerându-le să facă liniște.
― Mudou, spuse el fără drept de replică. S-a miÈ™cat, traduse Săvâr­șitorul.
― Sabia! Știam!
― EÈ™ti un mincinos, Olhado!
Băiatul cu ochi metalici o privi disprețuitor.
― Eu nu mint niciodată. Dacă vrei, o să-È›i ofer o reluare a scenei. De fapt, cred că o s-o transmit prin reÈ›ea, ca să vadă toată lumea cum te-ai ferit È™i mai È™i minÈ›i că n-ai făcut-o.
― Mentirosa! Filho de puta! Fode-bode!
Săvârșitorul era aproape sigur că știa ce însemnau toate epitetele acelea, dar băiatul cu ochi metalici le ascultă cu un aer imperturbabil.
― Dá, spuse fata, Dá-me. Dă-mi-l.
Furios, băiatul își scoase inelul de pe deget și-l aruncă pe pământ, la picioarele ei.
― Viada! È™opti el gutural, apoi o rupse la fugi
― Poltrăo! strigă fata după el. LaÈ™ule!
― Căo! strigă băiatul fără ca măcar să arunce o privire peste umăr.
De data asta nu strigase la fată. Ea se întoarse imediat și-l privi pe băiatul cu ochi metalici, care se crispase la auzul acelei vorbe. Aproape instantaneu, fata rămase cu ochii pironiți în pământ. Micuța care adusese până atunci mingea păși către băiat și-i șopti ceva. El ridică ochii și-l observă pe Săvârșitor.
Fata mai mare își ceru scuze:
― Desculpa, Olhado, năo queria que...
― Năo ha problema, Michi.
Nu se uită la ea. Fata dădu să mai spună ceva, dar apoi îl văzu și ea pe Ender și tăcu.
― Porque está olhando-nos? întrebă băiatul. De ce te uiÈ›i la noi?
Săvârșitorul răspunse cu o întrebare:
― Você é ârbitro? Tu eÈ™ti judecătorul? Cuvântul putea să însemne "arbitru" dar È™i "magistrat".
― De vez em quando. Din când în când.
Ender vorbi în EsenÈ›ială ― nu era sigur că va reuÈ™i să spună ceva complicat în portugheză.
― Atunci spune-mi, arbitrule, e cinstit să laÈ™i un străin să se descurce fără să-l ajuÈ›i?
― Străin? Vrei să zici utlanning, framling sau ramen?
― Nu, cred că vreau să zic infidel.
― O Senhor e descrente? EÈ™ti necredincios?
― Só descredo no incrível. Resping doar ceea ce e de necrezut.
Băiatul zâmbi.
― Unde vrei să mergi, Vorbitorule?
― La locuinÈ›a familiei Ribeira.
Fetița se dădu mai aproape de băiatul cu ochi de metal.
― Care familie Ribeira?
― Văduva Ivanova.
― Cred că o pot găsi, spuse băiatul.
― Toată lumea din oraÈ™ poate, întări SăvârÈ™itorul. Problema e, mă duceÈ›i la ea?
― De ce vrei să mergi acolo?
― Pun întrebări oamenilor È™i încerc să descopăr istorii adevărate.
― La casa familiei Ribeira nu È™tie nimeni poveÈ™ti adevărate.
― Mă mulÈ›umesc È™i cu minciuni.
― Atunci vino cu noi, spuse el È™i porni prin iarba cosită scurt de pe drumul principal. FetiÈ›a îi È™opti din nou ceva la ureche. El se opri È™i se întoarse spre SăvârÈ™itor, care-l urma îndeaproape.
― Quara vrea să È™tie. Cum te cheamă?
― Andrew. Andrew Wiggin.
― Ea e Quara.
― Iar tu?
― ToÈ›i îmi spun Olhado. Din pricina ochilor. Ridică fetiÈ›a È™i o aÈ™eză pe umeri. Dar numele meu adevărat e Lauro. Lauro Suleimao Ribeira. Rânji, se întoarse pe călcâie È™i porni mai departe.
Săvârșitorul porni după el. Ribeira. Bineînțeles.
Și Jane ascultase, și-i vorbi prin nestemata din ureche.
― Lauro Suleimao Ribeira e cel de-al patrulea copil al Novinhei. Și-a pierdut ochii într-un accident cu lasere. Are doisprezece ani. A, È™i am aflat ce-i deosebeÈ™te pe Ribeira de restul oamenilor din oraÈ™. Vor să-l sfideze pe episcop È™i să te conducă într-acolo unde doreÈ™ti să ajungi.
"Și eu am observat ceva, Jane", îi răspunse el în gând. "Băiatului i-a făcut plăcere să mă tragă pe sfoară, iar apoi a fost și mai satisfăcut când mi-a dat de înțeles cum m-am lăsat prostit. Sper numai că n-o să iei lecții de la el."


Miro stătea pe panta dealului. Umbra copacilor îl făcea invizibil pentru oricine ar fi privit dinspre Milagre, dar de aici el putea să vadă o bună parte din oraÈ™ ― catedrala È™i mănăstirea de pe dealul cel mai înalt, desigur, apoi observatorul de pe alt deal, mai spre nord. Și, mai jos de observator, într-o adâncitură a pantei, casa în care locuia, situată nu prea departe de gard.
― Miro, È™opti Mâncătorul-de-Frunze. Tu eÈ™ti copac?
Era o traducere brută din limba pequenino. Uneori erau meditativi și atunci stăteau nemișcați ore în șir. Numeau asta "să fii copac".
― Mai curând ca un fir da iarbă, răspunse Miro.
Mâncătorul-de-Frunze chicoti subțirel și șuierat, cum îi era obiceiul.
Râsul nu suna niciodată natural; pequeninos învățaseră să râdă după ureche, de parcă ar fi fost vorba de vreun cuvânt în Esențială. Nu pornea din bună dispoziție, sau cel puțin asta era impresia lui Miro.
― Are să plouă? întrebă Miro. Pentru un purceluÈ™, asta însemna: mă întrerupi ca să-mi faci un serviciu sau ca să-È›i faci unul È›ie?
― Azi a plouat cu foc, spuse Mâncătorul-de-Frunze. Departe, în preerie.
― Da. A sosit un vizitator din altă lume.
― Vorbitorul?
Miro nu-i răspunse.
― Trebuie să-l aduci să ne cunoască È™i pe noi.
Miro continuă să tacă.
― Miro, pentru tine o să-mi fac rădăcină din chip, iar membrele mele vor deveni lemn pentru casa ta.
Lui Miro îi displăcea când purcelușii începeau să ceară câte ceva. Avea impresia că-l luau drept o persoană deosebit de înțeleaptă, puterni­că, sau un părinte de la care trebuiau smulse tot felul de hatâruri. Ei, era vina lui că purcelușii gândeau așa. A lui și a lui Libo. Fiindcă jucau rolul lui Dumnezeu printre purceluși.
― AÈ™a am promis, Mâncător-de-Frunze, adevărat?
― Când când când?
― Nu mă zori. Trebuie să aflu dacă putem avea încredere în el.
Mâncătorul-de-Frunze îl privi uimit. Miro încercase să explice că nu toți oamenii se cunoșteau între ei, iar unii nu erau cumsecade, dar purcelușii păreau a nu pricepe.
― Imediat ce voi putea, îl liniÈ™ti Miro.
Deodată, Mâncătorul-de-Frunze începu să se legene înainte și înapoi pe pământ, mișcându-și coapsele într-o parte și-n alta de parcă ar fi încercat să-și potolească vreo mâncărime din regiunea anusului. Libo apreciase odată că acest comportament avea aceeași funcție ca și râsul pentru oameni.
― VorbeÈ™te-mi în purceleză! spuse Mâncătorul-de-Frunze, pe care părea să-l amuze faptul că Miro È™i alÈ›i zenadori vorbeau amestecând două limbi. Și asta în ciuda faptului că, de-a lungul anilor, fuseseră depistate sau sugerate cel puÈ›in patru limbi ale purceluÈ™ilor, toate vorbite de unul È™i acelaÈ™i trib.
Dar dacă voia să-l audă vorbind în portugheză, atunci o să-i facă pe plac:
― Vai comer folhas. Du-te È™i mănâncă frunze.
Mâncătorul îl privi nelămurit.
― Și de ce-ar fi aÈ™a de amuzant?
― Pentru că e numele tău. Come-folhas.
Mâncătorul-de-Frunze își smulse o insectă mare dintr-o nară și o azvârli cât colo.
― Nu fi brutal, spuse el. Apoi se ridică È™i plecă.
Miro îl urmări îndepărtându-se. Mâncătorul-de-Frunze avea un ca­racter tare dificil. Miro ar fi preferat tovărășia purcelușului numit Uman. Chiar dacă Uman era mai ager și Miro trebuia să fie mult mai prudent față de el, măcar nu părea la fel de ostil ca Mâncătorul-de-Frunze.
După ce-l pierdu din ochi pe purceluÈ™, Miro se întoarse către oraÈ™. Pe poteca ce È™erpuia de-a lungul dealului È™i ducea spre casa lui mergea cineva. Silueta din frunte era foarte înaltă ― ba nu, era Olhado purtând-o pe Quara pe umeri. Quara depășise vârsta copiilor care trebuie purtaÈ›i astfel. Miro își făcea probleme din pricina ei. Părea să nu-È™i revină din È™ocul provocat de moartea tatei. Avu un moment de amărăciune. Și când te gândeÈ™ti că el È™i Ela speraseră că moartea tatei va rezolva toate problemele lor.
Apoi se ridică și-și încordă privirea, încercând să-l vadă mai bine pe bărbatul care pășea în urma lui Olhado și a Quarei. Nu-l mai văzuse până acum. Vorbitorul. Deja! Nu sosise nici de un ceas în oraș și deja mergea spre casa lui. "Grozav, ar fi și momentul potrivit ca mama să afle că eu l-am chemat încoace. Îmi închipuiam că un Vorbitor trece neobservat, nu vine direct la cel care l-a solicitat. Ce necugetat! Ca și cum n-ar fi de ajuns că a sosit cu mult înainte de data la care îl așteptam. Quim are să-i dea raportul episcopului, chiar dacă nimeni nu ar face așa ceva. Acum va trebui să dau ochii cu mama și probabil cu întregul oraș."
Miro dispăru printre copaci și porni în goană pe drumul ce ducea către poarta orașului.




Capitolul 7
CASA RIBEIRA

"Miro, de data asta ar fi trebuit să te afli lângă mine, pentru că, deși îmi amintesc dialogurile mal bine decât tine, e clar că nu pricep ce semnificație a avut discuția asta. L-ai văzut pe purcelu­șul cel nou, căruia i se spune Uman, mi se pare că te-am văzut discutând cu el înainte de a pleca la Activitățile Suspecte. Man­dachuva mi-a spus că i-au dat numele ăsta pentru că era foarte inteligent în copilărie. De acord, e foarte măgulitor că noțiunile "inteligent" și "Uman" se leagă în mintea lor sau trădează o atitu­dine protectoare despre care ei cred că ne face plăcere, dar nu asta are importanță acum".
Cu acel prilej, Mandachuva a zis: "Când a început să meargă singur, putea deja să vorbească". Și a făcut un semn cu mâna, la aproximativ zece centimetri depărtare de sol. Eu am avut impresia că arăta cât de înalt era Uman când a învățat să vorbească și să meargă. Zece centimetri! Dar s-ar putea să mă înșel amarnic. Era bine să fi fost de față, ca să vezi cu ochii tăi.
Dacă am înÈ›eles eu bine È™i dacă asta e ceea ce voia să spună Mandachuva, atunci avem o primă aluzie la copilăria purceluÈ™ilor. Dacă încep cu adevărat să meargă atunci când ating zece centimetri înălÈ›ime ― È™i unde mai pui că È™i vorbesc! ― înseamnă că au o perioadă de gestaÈ›ie mai scurtă decât oamenii È™i se dezvoltă mult după ce se nasc.
Dar abia acum apare partea absolut înnebunitoare, chiar după standardele tale. S-a aplecat spre mine È™i mi-a spus ― de parcă nu se cuvenea să-mi facă o asemenea destăinuire ― cine era tatăl lui Uman: "Bunicul vostru Pipo l-a cunoscut pe tatăl lui Uman. Copacul lui e lângă poarta voastră."
Glumește? Rădăcină a murit acum douăzeci și doi de ani, corect? În regulă, s-ar putea să fie vorba de ceva religios, de genul adoptați-un-copac, sau cam așa ceva. Dar judecând după modul secretos în care mi-a spus Mandachuva toate astea, socot că așa stau lucrurile. E oare posibil să aibă o perioadă de gestație de douăzeci și patru de ani? Ori au fost necesare câteva decenii pentru ca Uman să ajungă, din copilașul de zece centimetri, un exemplar demn de specia lui? Ori poate că au păstrat sperma lui Rădăcină în vreun recipient, undeva?
Dar asta contează. E prima dată când un purceluÈ™ cunoscut personal de către observatori umani a fost nominalizat drept tată. Și tocmai Rădăcină, nimeni altul, care a fost ucis. Cu alte cuvinte, masculul cel mai lipsit de prestigiu ― chiar un criminal executat ― a fost desemnat drept tată! Asta înseamnă că aceÈ™ti masculi nu sunt nicidecum burlaci izgoniÈ›i chiar dacă unii dintre ei sunt sufi­cient de vârstnici ca să-l cunoască pe Pipo. Ei sunt potenÈ›ialii părinÈ›i.
Pe de altă parte, dacă Uman este de o inteligență ieșită din comun, atunci de ce l-au azvârlit aici, în mijlocul acestui grup de burlaci loviți de soartă? Cred că multă vreme am înțeles greșit situația. Acesta nu e un grup de burlaci lipsiți de prestigiu, ci un grup foarte respectat de tineri. Iar unii dintre ei vor deveni adevă­rate personalități.
Prin urmare, atunci când mi-ai spus că-ți pare rău de mine, pentru că tu trebuie să pleci să desfășori Activitățile Suspecte iar eu să pregătesc niște Minciuni Oficiale pentru raportul transmis prin ansiblu, erai plin de Excreții Neplăcute! (Dacă ajungi acasă după ce eu voi fi adormit, trezește-mă ca să te sărut pe frunte, bine? Azi mi-am câștigat dreptul ăsta.)

Adresă transmisă de Ouanda Figueira Mucumbi lui Miro Ribeira von Hesse,
extrasă din fișierele Lusitaniei prin Ordin al Congresului și înaintat ca probă la
Procesul In Absentia intentat xenologilor de pe Lusitania
sub acuzația de Trădare și încălcare a Legii.


În Lusitania nu există întreprinderi de construcții. Când doi tineri se căsătoresc, prietenii și familiile lor le construiesc o casă. Reședința Ribeira exprima istoria familiei. Fațada, adică partea veche a casei, era făcută din foi groase de plastic fixate într-o fundație de beton. Pe măsură ce familia crescuse numeric, se mai construiseră și alte încăperi, fiecare adăugire lipită de precedenta, astfel că în fața dealului se afla acum o structură cu cinci încăperi distincte. Cele mai recente erau din cărămidă, cu instalații sanitare adecvate, acoperite cu țiglă, dar lipsite cu desăvâr­șire de pretenții estetice. Familia își construise camerele de care avusese nevoie și nimic altceva.
Și asta nu din cauza sărăciei; Săvârșitorul știa că nu poate fi vorba de așa ceva într-o comunitate în care economia era controlată din toate punctele de vedere. Absența decorațiunilor, a individualității, indicau disprețul membrilor familiei pentru propria lor casă; pentru Săvârșitor, asta exprima și dispreț față de ei înșiși. Îi era limpede că purtarea lui Olhado și a Quarei nu exprima sentimentul de ușurare și de relaxare pe care îl simt majoritatea oamenilor atunci când ajung acasă. Ba dimpotri­vă, deveniră mai precauți, mai puțin volubili; casa părea să emane un aer imperceptibil de gravitate care, pe măsură ce se apropiau, îi apăsa tot mai mult.
Olhado și Quara intrară direct. Săvârșitorul se opri în fața ușii, așteptând să fie invitat înăuntru. Olhado lăsă ușa întredeschisă, dar ieși din cameră fără să-i vorbească. O văzu pe Quara așezându-se pe un pat din prima cameră și rezemându-se de peretele gol. Pe nici unul dintre pereți nu era nimic. Erau doar zugrăviți în alb. Paloarea de pe chipul Quarei părea o replică a albului din jur. Deși îl privi pe Ender fără să plece ochii, pe fața ei nu se văzu nici un semn de recunoaștere a prezenței lui acolo și bineînțeles că nici nu făcu vreun gest prin care să-i dea de înțeles că poate intra.
În casa asta bântuia o boală contagioasă. Ender încercă să înțeleagă ce element din caracterul Novinhei îi scăpase, ce anume o făcea să locuiască într-o asemenea casă. Se putea ca moartea lui Pipo, petrecută cu atâția ani în urmă, să fi pustiit atât de cumplit inima Novinhei?
― Mama ta e acasă? întrebă Ender.
Quara nu spuse nimic.
― Aha, făcu el. Iartă-mă. Credeam că eÈ™ti o fetiță, dar abia acum văd că am în față o statuie.
Lăsă impresia că nu-l auzise. Încercarea lui de a o înveseli și de a o scoate din muțenie dăduse din nou greș.
Se auzi apoi un zgomot de pași grăbiți pe podeaua simplă din beton. Apăru alergând un băiețaș care se opri în mijlocul camerei, se învârti pe călcâie și rămase cu fața spre cadrul ușii unde stătea Ender. Nu putea fi decât cu un an mai mic decât Quara, probabil că avea șase sau șapte ani. Spre deosebire de Quara, chipul lui părea foarte expresiv și alert. Și flămând, ca al unei fiare.
― E acasă mama ta? întrebă din nou Ender.
Băiatul se aplecă și-și rulă cracul pantalonului. Avea un cuțit lung de bucătărie fixat de picior cu bandă adezivă. O desfăcu fără grăbi Apoi, ținându-l cu ambele mâini în față, porni ca din pușcă direct către Săvârșitor, care observă că arma țintea exact vintrele lui. În relațiile cu necunoscuții, băiatul nu-și pierdea timpul cu subtilități.
Câteva clipe mai târziu, Săvârșitorul îl ținea strâns sub braț, iar cuțitul era bine înfipt în tavan. Băiatul dădea disperat din picioare și urla. Ender trebui să-și folosească ambele mâini pentru a-l imobiliza și băiatul ajunse să se legene, ținut de mâini și picioare, ca un vițel legat pentru a fi însemnat cu fierul roșu.
Săvârșitorul o privi direct în ochi pe Quara:
― Dacă nu te duci imediat să chemi pe cineva care să facă ordine în casa asta, o să iau bestia asta mică să o mănânc la cină.
Quara îl privi îngândurată, apoi, după un moment, se ridică și ieși din cameră.
Câteva clipe mai târziu, în cameră intră o fată cu un aer obosit, cu părul ciufulit și ochii lipiți de somn.
― Desculpe, por favor, murmură ea, o menino năo se restabeleceu desde a morte do pai...
Apoi păru să se trezească brusc.
― O Senhor é o falante pelos mortos! trebuie să fii Vorbitorul în numele MorÈ›ilor!
― Sou, răspunse SăvârÈ™itorul. Eu sunt.
― Năo aqui, spuse ea. A, nu, îmi pare rău, vorbeÈ™ti portugheza? Sigur că da, doar mi-ai răspuns. Of, te rog, nu aici. Pleacă.
― Bine, răspunse Ender. Să păstrez băiatul sau cuÈ›itul?
Arătă cu capul spre tavan; privirea ei o urmă pe a lui.
― A, nu, iartă-mă. L-am căutat ieri toată ziua, È™tiam că-l luase, dar nu È™tiam unde-i È›ine.
― Era lipit de picior.
― Ieri nu era. ÃŽntotdeauna îl căutăm acolo. Dă-i drumul, te rog.
― Sigur vrei asta? Am impresia că acum își ascute colÈ›ii.
― Grego, îi spuse ea băiatului, nu-i frumos să ameninÈ›i oamenii cu cuÈ›itul.
Grego mârâi gutural.
― Tatăl lui a murit, înÈ›elegi?
― Erau chiar aÈ™a de apropiaÈ›i?
Pe chipul ei apăru un surâs amar.
― Nu prea. Dintotdeauna a fost hoÈ›, la Grego mă refer, încă de când a început să meargă. Dar treaba asta cu atacarea oamenilor e nouă. Te rog să-i dai drumul.
― Nu, spuse SăvârÈ™itorul.
Îl privi printre gene cu un aer sfidător.
― ÃŽl răpeÈ™ti? Unde vrei să-l duci? Și cât ceri drept răscumpărare?
― Se pare că n-ai înÈ›eles, spuse SăvârÈ™itorul. M-a atacat. Și nu mi-ai oferit nici o garanÈ›ie că nu va încerca din nou. N-ai promis că o să-l pui la punct după ce-i dau drumul.
După cum spera, în ochi îi apăru o licărire de furie.
― Dar cine te crezi? Asta e casa lui, nu a ta!
― Ca să fiu cinstit, spuse SăvârÈ™itorul, am avut cam mult de mers pe jos de la praça până aici, iar Olhado a impus un ritm grăbit. AÈ™ vrea să stau jos.
Ea îi făcu semn către un scaun. Grego se zbătea și se răsucea, încercând să scape din strânsoare. Săvârșitorul îl ridică până când chipu­rile le rămaseră apropiate.
― Știi, Grego, dacă reuÈ™eÈ™ti cumva să te eliberezi, sigur o să cazi în cap pe podeaua de beton. Dacă pe jos ar fi vreun covor, cred că ai mai avea ceva È™anse să nu-È›i pierzi cunoÈ™tinÈ›a. Dar nu văd aÈ™a ceva. DeÈ™i, sincer să fiu, nu m-ar deranja să aud cum îți crapă È›easta de ciment
― Nu înÈ›elege chiar aÈ™a bine EsenÈ›iala, spuse fata. SăvârÈ™itorul È™tia că Grego înÈ›elegea, È™i încă foarte bine. Apoi văzu o miÈ™care la intrarea în cameră. Olhado se întorsese È™i acum stătea în uÈ™a care dădea spre bucătărie. Alături de el era Quara. Ender le zâmbi înveselit, apoi păși către scaunul pe care i-l arătase fata. ÃŽn acelaÈ™i timp, îl azvârli pe Grego în sus, dând drumul mâinilor È™i picioarelor lui în aÈ™a fel încât copilul se roti nebuneÈ™te prin aer È™i, deznădăjduit, își răsfiră braÈ›ele È™i picioarele în lături È™i strigă înspăimântat la gândul durerii pe care o va simÈ›i când va cădea pe podea. SăvârÈ™itorul se aÈ™eză pe scaun cu o miÈ™care domoală È™i-l prinse pe băiat în poală, imobilizându-i instantaneu braÈ›ele. Grego reuÈ™ise însă să-È™i înfigă ambele călcâie în pulpele lui, dar cum băiatul nu purta pantofi, manevra nu dădu rezulta­tele aÈ™teptate. După o clipă, Grego era din nou lipsit de putere.
― Ce bine e să stai jos, spuse Ender. Vă mulÈ›umesc pentru ospitali­tate. Numele meu e Andrew Wiggin. I-am cunoscut pe Olhado È™i pe Quara, È™i pe Grego, bineînÈ›eles, È™i suntem buni amici.
Fata cea mare se șterse de șorț, ca și cum ar fi avut intenția de a-i întinde mâna în semn de salut, dar renunță.
― Numele meu e Ela Ribeira. Ela e o prescurtare de la Elanora.
― Mă bucur să te cunosc. Văd că eÈ™ti ocupată cu pregătirea mesei.
― Da, foarte ocupată. Cred c-ar fi mai bine să vii mâine.
― A, du-te È™i termină-È›i treaba. Nu mă supăr dacă o să aÈ™tept puÈ›in.
Un alt băiat, mai mare decât Olhado dar mai mic decât Ela, dădu buzna în cameră.
― N-ai auzit ce-a spus sora mea? Nu eÈ™ti dorit în casa asta!
― Mă copleÈ™iÈ›i cu amabilitatea voastră, spuse Ender. Numai că eu am venit să vorbesc cu mama voastră È™i o aÈ™tept până se întoarce de la lucru.
Când aduse vorba de mama lor, se văzură reduși la tăcere.
― Presupun că e la muncă. Dacă ar fi fost aici, cred că toate întâm­plările astea curioase ar fi înfuriat-o serios.
Auzind acestea, Olhado schiță un zâmbet, dar băiatul mai mare se încruntă, iar pe chipul Elei apăru o expresie înciudată și îndurerată.
― De ce vrei s-o vezi pe ea? întrebă Ela.
― Adevărul e că vreau să vă cunosc pe toÈ›i. Zâmbi către băiatul mai mare: Tu trebuie că eÈ™ti Estevăo Rei Ribeira, botezat după Sfântul Ștefan Martirul, cel care l-a văzut pe Isus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
― Ce È™tii tu despre astfel de lucruri, ateule?!
― După câte È›in eu minte, Sfântul Pavel era prin preajmă È™i È›inea hainele celor care aruncau cu pietre în Ștefan. Sigur că pe vremea aceea nu era credincios. De fapt, cred că era considerat cel mai groaznic duÈ™man al Bisericii. Și totuÈ™i, mai târziu s-a căit, adevărat? AÈ™a că te sfătuiesc să vezi în mine nu un vrăjmaÈ™ al lui Dumnezeu, ci un apostol care încă nu a fost oprit pe drumul spre Damasc.
Săvârșitorul zâmbi.
Băiatul îl fixă cu privirea și rămase cu buzele strânse.
― Tu nu eÈ™ti Sfântul Pavel.
― Dimpotrivă, spuse SăvârÈ™itorul. Sunt apostolul purceluÈ™ilor.
― Pe ei n-o să-i vezi niciodată. N-o să te lase Miro.
― Poate c-o să-l las, se auzi vocea lui Miro, aflat în pragul uÈ™ii.
Ceilalți se întoarseră imediat și-l văzură pășind înăuntru. Miro era tânăr, nu împlinise încă douăzeci de ani. Dar chipul și întreaga lui statură păreau încărcate de răspunderi și suferințe care atârnau mult prea greu pentru vârsta lui. Ender observă cum îi făcură loc ceilalți. Nu se trăgeau din calea lui așa cum se retrag oamenii din fața cuiva de care se tem. Mai curând se putea spune că se orientau față de el, descriind parabole în jurul lui, de parcă ar fi fost centrul de greutate din acea încăpere și toate celelalte lucruri se mișcau datorită forței pe care o radia prezența lui.
Miro păși până în mijlocul încăperii și se opri în fața Săvârșitorului. Privi, totuși, și către prizonierul acestuia.
― Dă-i drumul, spuse Miro cu o voce îngheÈ›ată.
Ela îl atinse ușor pe braț.
― Miro, Grego a încercat să-l înjunghie.
Dar tonul ei părea să adauge: "Nu-i nimic, fii calm, Grego nu e în primejdie, iar omul acesta nu ne e dușman". Săvârșitorul auzi toate acestea și avu impresia că și Miro le auzise.
― Grego, È›i-am spus eu că într-o bună zi o să te legi de cineva căruia n-o să-i fie frică de tine, zise Miro.
Văzând că un aliat de-al său îi devenise dintr-o dată dușman, Grego începu să plângă:
― Mă omoară, mă omoară.
Miro îl privi cu răceală pe Ender. Poate că Ela avea încredere în Vorbitor, dar el era deocamdată bănuitor.
― ÃŽl fac să sufere, recunoscu Ender. Descoperise că cea mai bună cale de a câștiga încrederea oamenilor era să le spună adevărul. De fiecare dată când se zbate să scape îl fac să-È™i aducă aminte că e prizonierul meu. Și încă nu s-a obiÈ™nuit cu gândul ăsta,
Ender înfruntă privirea lui Miro și acesta înțelese cererea nerostită. Nici nu mai insistă ca Grego să fie eliberat.
― Greguinho, nu te pot scoate din beleaua asta.
― Și-l laÈ™i să-l È›ină? întrebă Estevăo.
Miro făcu un gest către Estevăo și se adresă lui Ender ca și cum și-ar fi cerut scuze.
― Toată lumea îi zice Quim. Porecla fusese pronunÈ›ată ca È™i "rege" în EsenÈ›ială. Asta fiindcă al doilea nume al lui e Rei, dar acum a ajuns să-È™i închipuie că domneÈ™te prin drept divin.
― Ticălosule, îi azvârli Quim peste umăr È™i ieÈ™i din cameră.
În același timp, ceilalți se așezară ca să stea de vorbă. Miro hotărâse să-l accepte pe străin, măcar temporar; prin urmare, puteau cu toții să facă uitată pentru o vreme atitudinea bănuitoare. Olhado se așeză pe podea. Quara se cocoță la loc în pat. Ela se rezemă cu spatele de perete. Miro își luă un scaun și se așeză în fața Săvârșitorului.
― De ce-ai venit în casa asta? întrebă Miro.
După cum pusese întrebarea, Săvârșitorul înțelese imediat că el, ca și Ela de altfel, nu destăinuise nimănui faptul că solicitase un Vorbitor, astfel că nici unul dintre ei nu știa că celălalt aștepta sosirea Vorbitorului. Și, de fapt, aproape sigur nu se așteptaseră ca el să sosească atât de curând.
― Ca să discut cu mama voastră.
Ușurarea lui Miro era aproape vizibilă, deși nu făcu vreun gest prin care să se trădeze.
― E la muncă, se grăbi el să spună. Lucrează până târziu. ÃŽncearcă să creeze o specie de cartof care să reziste ierburilor de aici.
― Cum ar fi È™tirul?
Zâmbi larg.
― Ai auzit deja despre asta? Nu, nu vrem ca el să fie un concurent chiar atât de puternic. Dar resursele de hrană de aici sunt cam limitate È™i nu ne-ar strica o completare. Pe de altă parte, È™tirul nu fermentează ca să se transforme într-o băutură bună. Minerii È™i fermierii au creat deja un mit din vodcă, pe care o socotesc regina alcoolurilor obÈ›inute prin distilare.
Zâmbetul lui Miro înflori la fel ca o rază de soare care, pătrunde într-o peșteră profitând de o crăpătură. Ender simți cum slăbește încor­darea lor. Quara își legăna un picior încoace și încolo, ca o fetiță fără griji. Așa cum stătea cu ochii pe jumătate închiși, astfel că luciul lor metalic nu ieșea atât de monstruos în evidență, Olhado avea întipărită pe față o expresie de fericire nătângă. Prin zâmbetul generos al Elei, buna dispoziție a lui Miro era răsplătită peste așteptări. Până și Grego se calmase și încetase să se mai zbată pentru a scăpa din strânsoarea brațelor lui Ender.
Apoi, căldura neaÈ™teptată pe care o simÈ›i în poală îl lămuri pe SăvârÈ™itor că Grego nu avea încă de gând să renunÈ›e la luptă. Prin autoeducaÈ›ie, SăvârÈ™itorul se obiÈ™nuise să nu răspundă impulsiv la acÈ›iu­nile duÈ™manului, ci să hotărască în mod conÈ™tient când e momentul să dea frâu liber reflexelor. Șuvoiul de urină slobozit de Grego nu-l făcu decât să tresară imperceptibil. Știa la ce se aÈ™teptase Grego: după o exclamaÈ›ie furioasă, SăvârÈ™itorul ar fi trebuit să-l arunce dezgustat de pe genunchi. Iar atunci Grego ar fi fost liber ― un adevărat triumf pentru el. SăvârÈ™itorul nu-i dădu satisfacÈ›ia victoriei.
Cu toate acestea, era evident că Ela știa să citească expresia de pe chipul lui Grego. Făcu ochii mari și apoi dădu să pornească furioasă spre băiat.
― Grego, nemernic mic...
Săvârșitorul clipi din ochi către ea și zâmbi, făcând-o să se oprească locului.
― Grego mi-a făcut un mic dar. E singurul lucru pe care mi-l poate oferi; l-a făcut el însuÈ™i, iar prin asta e nepreÈ›uit. Þin atât de mult la el încât îmi vine a crede că n-o să-i mai dau drumul în veci.
Grego mârâi și se zbătu din nou cu sălbăticie ca să se elibereze.
― De ce-ai făcut asta? întrebă Ela.
― AÈ™teaptă ca Grego să se poarte ca o ființă umană, o lămuri Miro. Asta cere efort, dar până acum nimeni altul nu s-a deranjat să încerce.
― Eu am încercat, spuse Ela.
― Ela e singura de aici care ne învață să ne purtăm omeneÈ™te, spuse Olhado care încă È™edea pe podea.
― Să nu-i spuneÈ›i nimic ticălosului despre familia noastră! strigă Quim din cealaltă cameră.
Săvârșitorul dădu din cap cu un aer grav, ca și cum tânărul Quim ar fi venit cu o propunere de o ținută intelectuală impecabilă. Miro chicoti, iar Ela își rostogoli ochii și se așeză pe pat alături de Quara.
― Nu suntem o familie prea fericită, constată Miro.
― ÃŽnÈ›eleg, spuse SăvârÈ™itorul. După moartea atât de recentă a tatălui vostru...
Miro zâmbi răutăcios. Olhado vorbi din nou:
― Cu tata atât de recent în viață, vrei să spui.
Ela și Miro aprobau fără rezerve acest sentiment. Dar Quim strigă din nou:
― Nu-i spuneÈ›i nimic!
― S-a purtat rău cu voi? întrebă SăvârÈ™itorul. Nu se miÈ™că, deÈ™i urina începuse să se răcească È™i să miroasă.
― Nu ne-a bătut, dacă la asta te referi, răspunse Ela.
Dar Miro socoti că lucrurile merseseră prea departe.
― Quim are dreptate. Treaba asta ne priveÈ™te numai pe noi.
― Ba nu, îl contrazise Ela. E È™i treaba lui.
― Cum vine asta?
― Fiindcă a venit să mărturisească moartea tatei, spuse Ela.
― Moartea tatei?! făcu Olhado. Chupa pedras! Tata a murit abia acum trei săptămâni!
― Eram în drum pentru a mărturisi altă moarte, explică SăvârÈ™itorul. Dar cineva a chemat un Vorbitor pentru moartea tatălui vostru, aÈ™a că voi mărturisi È™i pentru el.
― ÃŽmpotriva lui, interveni Ela.
― Pentru el, întări Ender.
― Te-am adus aici pentru a rosti adevărul, spuse ea cu amărăciune, È™i tot adevărul despre tata se îndreaptă împotriva lui.
Tăcerea coborî apăsătoare, făcându-i să rămână împietriți până când apăru Quim. O privea doar pe Ela.
― Deci tu l-ai chemat, spuse el în È™oaptă. Tu.
― Ca să rostească adevărul! răspunse Ela. Era vădit că acuzaÈ›ia o rănea; Quim nu trebui să mai adauge că, aducându-i pe acest necredin­cios să dezvăluie tuturor ceea ce rămăsese ascuns atâta vreme, Ela își trădase familia È™i biserica. Toată lumea din Milagre e foarte bună È™i înÈ›elegătoare, spuse ea. Profesorii noÈ™tri trec cu vederea lucrurile mino­re, cum ar fi furtiÈ™agurile lui Grego È™i tăcerea Quarei. Nimeni nu s-a supărat că n-a scos o vorbă la È™coală, nimeni! Se prefac toÈ›i că suntem copii obiÈ™nuiÈ›i, nepoÈ›ii lui Os Venerados, È™i atât de străluciÈ›i, nu-i aÈ™a, dacă avem un zenador È™i doi biologi în familie! Asta înseamnă prestigiu. Se făceau că nu văd când tata se îmbăta crunt, devenea furios È™i, venind acasă, o bătea pe mama de nici nu mai putea să meargă!
― Þine-È›i gura! strigă Quim.
― Ela, interveni È™i Miro.
― Iar tu, Miro, atunci când tata răcnea la tine, spunându-È›i lucruri îngrozitoare până nu mai puteai răbda È™i fugeai de acasă, alergai împle­ticit pentru că nici măcar nu puteai să vezi...
― N-ai dreptul să-i spui toate astea, zise Quim.
Olhado sări în picioare și, rămas în mijlocul camerei, se întoarse privindu-i pe rând cu ochii lui inumani.
― De ce vreÈ›i să tăinuiÈ›i totul în continuare? întrebă el moale.
― Ce te doare pe tine? întrebă Quim. Þie nu È›i-a făcut niciodată nimic. Tu îți debranÈ™ai ochii È™i rămâneai cu căștile pe urechi, ascultând batuque sau Bach sau cine È™tie ce...
― ÃŽmi debranÈ™am ochii? N-am făcut-o niciodată.
Se răsuci grăbit și păși spre terminalul care era în colțul cel mai îndepărtat față de ușă. Cu câteva mișcări iuți activă terminalul, apoi apucă un cablu de conectare a interfeței și îl fixă în priza din ochiul drept Era o simplă conectare la computer, dar ea trezi în mintea Săvârșitorului înfiorătoarea imagine a unui uriaș din al cărui ochi sfârtecat se scurgea un lichid, în timp ce Ender pătrundea tot mai adânc, ajungând până la creier și făcându-l să se prăbușească mort la pământ. Pentru o clipă simți că îngheață, dar imediat își dădu seama că amintirea nu era reală, ea îi rămăsese întipărită în timpul unui joc pe care-l exersase la Școala de Luptă. Asta se întâmplase cu trei mii de ani în urmă, însă pentru el trecuseră doar douăzeci și cinci de ani, o perioadă prea scurtă pentru ca amintirea să-și piardă din forță. Amintirile și visele lui despre moartea uriașului erau acelea pe care Gândacii le extrăseseră din mintea lui și le transformaseră într-un semnal lăsat anume pentru el; ele îl conduseseră până la gogoașa mătcii.
Dar acum vocea lui Jane îl readuse la realitate. Ea îi șopti prin nestemată:
― Dacă È›i-e totuna, în timp ce ochiul e legat de computer o să extrag tot ce a memorat.
Apoi deasupra terminalului apăru o scenă. Nu era holografică, imaginea era în schimb ca un basorelief, aÈ™a cum o percepe un singur observator. Se petrecea în aceeaÈ™i cameră în care se aflau acum, văzută de pe locul în care stătuse Olhado cu câteva momente mai devreme ― părea să fie locul lui preferat. ÃŽn mijlocul camerei se găsea un bărbat solid, puternic È™i violent, vânturându-È™i mâinile prin aer în timp ce-i arunca vorbe grele lui Miro care stătea ca mut, cu capul plecat, privin­du-È™i tatăl fără să dea semne de furie. Nu se auzea nici un sunet, era doar o înregistrare vizuală.
― Ai uitat? È™opti Olhado. Ai uitat cum era?
În scena de pe terminal, Miro se întoarse într-un târziu și plecă; Marcăo îl urmări până la ușă și continuă să răcnească. Apoi se întoarse în cameră si rămase pe loc, gâfâind ca un animal extenuat de urmărirea vânatului. În imagine, Grego alergă către tatăl lui și i se agăță de picior, strigând și el către ușă, iar chipul lui arăta fără tăgadă că se făcea ecoul cuvintelor cumplite adresate lui Miro. Marcăo desprinse mâinile copilu­lui din jurul piciorului și păși cu hotărâre în camera cealaltă.
― Nu am sunet, spuse Olhado. Dar încă poÈ›i să auzi, nu?
Ender îl simți pe Grego tremurându-i pe genunchi.
― Uite, o lovitura, un zgomot puternic ― ea cade pe podea, simÈ›i în carnea ta cum se loveÈ™te trupul ei de beton?
― Taci, Olhado, îl rugă Miro.
Scena memorată de computer se încheie.
― Nu-mi vine să cred că ai păstrat imaginile acelea, spuse Ela.
Fără să facă nici un efort să se ascundă, Quim plângea.
― Eu l-am ucis, murmură el. L-am ucis, ucis, ucis.
― Ce tot vorbeÈ™ti acolo? răbufni Miro exasperat. Suferea de o boală neiertătoare, era congenitală.
― M-am rugat sa moară! urlă Quim. Chipul îi era împurpurat de mânie sălbatică, iar lacrimile, mucii È™i scuipatul se amestecaseră în jurul buzelor sale. M-am rugat Fecioarei, m-am rugat la Isus, m-am rugat la Bunicul È™i Bunica, am spus că o să merg în iad dacă el o să moară, iar ei au făcut-o È™i acum o să ajung acolo È™i nu-mi pare rău! Dumnezeu să mă ierte, dar mă bucur! Suspinând È™i abia È›inându-se pe picioare, ieÈ™i din cameră. Se auzi bubuitul unei uÈ™i trântite.
― Ei bine, iată o nouă minune adeverită care e pusă pe seama lui Os Venerados, spuse Miro. SfinÈ›enia este asigurată.
― Þine-È›i gura! se răsti Olhado.
― Și el e acela care ne spunea mereu că Isus voia ca noi să-l iertăm pe nenorocit, adăugă Miro.
Aflat încă pe genunchii lui Ender, Grego începu să tremure atât de nestăpânit încât Săvârșitorul se îngrijoră. Își dădu seama că Grego șoptește ceva. Ela observă înaintea celorlalți suferința lui Grego și îngenunche în fața băiatului.
― Plânge. Nu l-am văzut niciodată bocind astfel...
― Tăticu', tăticu', tăticule, È™optea Grego. Tremurăturile se transfor­mară în scuturături puternice, aproape convulsive prin violenÈ›a lor.
― Se teme de tata? întrebă Olhado. Chipul lui trăda o profundă îngrijorare pentru starea lui Grego. Spre uÈ™urarea SăvârÈ™itorului, feÈ›ele tuturor erau îndurerate. Deci în familia asta exista È™i iubire, nu numai solidaritate între cei siliÈ›i să trăiască atâția ani sub apăsarea unui tiran.
― Tăticul tău nu mai e, spuse Miro mângâietor. Acum nu trebuie să te mai temi.
Ender clătină din cap.
― Miro, începu el, nu ai văzut memoria lui Olhado? Copiii nu-È™i judecă taÈ›ii, ci îi iubesc. Grego s-a străduit din răsputeri să semene cu Marcăo Ribeira. S-ar putea ca voi, restul copiilor, să vă fi bucurat să-l vedeÈ›i mort, dar pentru Grego a fost sfârÈ™itul lumii.
La asta nu se gândise nici unul dintre ei. Chiar și acum ideea li se părea dezgustătoare; Săvârșitorul îi văzu cum se cutremură de groază. Și totuși știau că acesta era adevărul. Acum însă, când Săvârșitorul le-o spusese atât de răspicat, înțelegeau că așa stăteau lucrurile.
― Deus nos perdos, murmură Ela. Dumnezeu să ne ierte.
Ela întinse mâinile ca să-l ia pe Grego. El o respinse. În schimb, făcu așa cum anticipase Săvârșitorul, și tocmai de aceea era pregătit pentru ce avea să se întâmple. Întrucât strânsoarea mai slăbise, Grego se întoarse, își azvârli brațele în jurul gâtului Săvârșitorului și porni să plângă amar, cu hohote de nestăvilit.
Ender le vorbi calm celorlalți, care urmăreau neputincioși scena.
― Cum ar fi putut să-È™i arate suferinÈ›a față de voi, când È™tia cât îi urâți?
― Noi nu l-am urât niciodată pe Grego, spuse Olhado.
― Ar fi trebuit să-mi dau seama, constată Miro. Știam că suferă mai mult decât noi, dar niciodată nu m-am gândit că...
― Nu vă căutaÈ›i vină, spuse SăvârÈ™itorul. Doar un străin poate vedea È™i înÈ›elege asemenea lucruri.
O auzi pe Jane șoptindu-i la ureche: "Mereu mă uimești, Andrew, cu felul în care transformi oamenii în plasmă".
Săvârșitorul nu-i putea răspunde pentru că ea oricum nu l-ar fi crezut. Nu el plănuise desfășurarea lucrurilor, ci improvizase din mers. De unde să știe că Olhado va avea o înregistrare ca dovadă a sălbăticiei lui Marcăo față de familie? Singura intuiție autentică fusese în ceea ce-l privea pe Grego, dar până și acesta în mod instinctiv; simțise că el căuta cu disperare pe cineva care să-și exercite autoritatea asupra lui, o persoa­nă care să-i fie ca un tată. Și tocmai fiindcă propriul său tată fusese crud, Grego percepea doar cruzimea ca pe o dovadă de dragoste și tărie. Lacrimile lui, care acum udau gâtul Săvârșitorului, erau la fel de fierbinți ca și urina care îi scăldase genunchii mai devreme.
Intuise ce va face Grego, însă Quara reuși să-l ia prin surprindere. Pe când ceilalți îl priveau pe Grego plângând tăcut, ea se ridică de pe pat și merse țintă spre Săvârșitor. Îl fulgeră printre gene cu o privire furioasă.
― DuhneÈ™ti! spuse ea cu hotărâre în glas. Apoi ieÈ™i mândră din cameră È™i plecă spre partea din spate a casei.
Miro reuși cu greu să-și stăpânească râsul, iar Ela zâmbi. Săvârșito­rul ridică din sprâncene de parcă ar fi vrut să spună: "Chiar și când câștigi pierzi ceva".
Olhado păru să audă cuvintele nerostite. De pe scaunul lui de lângă terminal, băiatul cu ochi metalici spuse încet:
― Și tu câștigi alături de ea. E singura vorbă pe care a rostit-o în afara familiei în ultimele luni.
"Dar eu nu-s din afara familiei", spuse Săvârșitorul în gând. "N-ați observat? Acum fac parte din familie, fie că vă place, fie că nu. Fie că-mi place, fie că nu."
După o vreme, Grego încetă să mai suspine. Adormise. Săvârșitorul îl duse în brațe până la pat; Quara dormea deja în celălalt pat din cameră. Ela îl ajută pe Săvârșitor să-l dezbrace pe Grego de pantalonii îmbibați de urină și să-l îmbrace cu ceva ușor și larg. Săvârșitorul avea mâini pricepute și blânde, iar Grego nu se trezi.
Când se întoarse în camera din față, Miro îl măsură pe Săvârșitor cu un ochi cinic.
― Ei bine, Vorbitorule, ai de ales. Pantalonii mei sunt prea strâmÈ›i È™i scurÈ›i între picioare, iar ai tatei È›i-ar cădea în vine.
Lui Ender îi trebui doar o clipă ca să-și aducă aminte. Urina se uscase de mult.
― Nu-È›i face griji, îl liniÈ™ti el. Mă pot schimba când ajung acasă.
― Mama n-o să sosească decât peste vreo oră. Doar ai venit să vorbeÈ™ti cu ea, nu? Până atunci poÈ›i să-È›i cureÈ›i pantalonii.
― Atunci dă-mi-i pe-ai tăi, spuse SăvârÈ™itorul. ÃŽmi asum riscul să pocnească pe mine.



Capitolul 8
DONA IVANOVA

Asta înseamnă să te autoamăgești toată viața. Treci dincolo și descoperi ceva, un element vital, și când te întorci la stațiune scrii un raport golit de orice conținut, care nu cuprinde nimic din ce ai deprins prin contaminare culturală.
Ești prea tânăr ca să înțelegi ce tortură reprezintă asta. Eu și tata am început să procedăm astfel fiindcă n-am mai suportat să tăinuim cunoștințele noastre față de purceluși. Ca și mine, de altfel, vei descoperi că e la fel de dureros să ascunzi cunoștințe față de colegii noștri, oamenii de știință. Când îi vezi zbătându-se să găsească răspuns la o întrebare și știi că deții informația care ar putea să-i scoată lesne din punctul mort în care au ajuns, când îi vezi ajungând atât de aproape de adevăr și apoi, din cauza absenței informațiilor pe care le ai tu, bătând în retragere, lăsând deoparte concluziile corecte și căzând din nou în greșeală, nu ai fi om dacă nu ai avea un sentiment de nețărmurită suferință.
Trebuie să vă reamintiți mereu: asta e legea lor, calea pe care au ales-o. Ei sunt aceia care au înălțat zidul între ei înșiși și adevăr și nu ne-am alege decât cu pedeapsa dacă le-am spune cât de ușor și definitiv a fost trecută această opreliște. Căci pentru fieca­re om de știință framling care tânjește după adevăr există alți zece descabecados (descreierați) fără de minte care dis­prețuiesc cunoașterea, care niciodată nu concep o ipoteză nouă, a căror muncă se limitează la studierea scrierilor unor ade­vărați oameni de știință cu scopul de a vâna erori neînsemnate, contradicții sau devieri de la metodă. Aceste lipitori vor citi cu lupa orice raport pe care-l faci și, dacă ești neglijent o singură dată, sigur te vor prinde.
Asta înseamnă că nici măcar nu poți menționa un purceluș al cărui nume e derivat din contaminarea culturală: "Cești" le va sugera că i-am învățat olăritul rudimentar, "Calendar" și, "Secerătorul" vor sări în ochi. Și nici Dumnezeu însuși nu ne-ar mai salva dacă ar afla de numele de "Săgeată",

Memorandum al lui Libertade Figueira de Medici către
Ouanda Figueira Mucumbi și Miro von Hesse, extras din fișierele lusitane prin
Ordin Congresional și înaintat ca probă în Procesul In Absentia intentat
xenologilor de pe Lusitania sub Acuzațiile de Trădare și încălcare a Legii.


Novinha zăbovea în Stațiunea Biologilor, cu toate că-și terminase activitatea propriu-zisă de mai bine de o oră. Plantelor de cartofi clonați le mergea de minune în soluțiile nutritive; acum mai avea de făcut doar observațiile zilnice pentru a vedea care dintre modificările genetice va produce plantele cele mai rezistente și cu rădăcina cea mai viguroasă.
"Dacă nu mai am nimic de făcut, de ce nu mă duc acasă?" La întrebarea asta nu avea răspuns. Copiii aveau nevoie de ea, era limpede; nu le făcea nici un serviciu plecând dimineața în zori și întorcându-se acasă după ce mai toți erau adormiți. Și chiar și acum, știind că ar trebui să plece, stătea privind lung obiectele din laborator fără să vadă ceva, fără să facă ceva, fără să fie ceva.
Socoti că era momentul să pornească spre casă și nu reuși să priceapă de ce nu simțea nici o bucurie la gândul acesta. "La urma urmei", ținu să-și reîmprospăteze memoria, "Marcăo e mort. A murit acum trei săptămâni. Nici o zi în plus sau în minus. A făcut tot ce trebuia și eu am făcut tot ce a vrut el, dar toate motivațiile noastre își dăduseră duhul cu patru ani înainte ca el să putrezească definitiv. În această perioadă n-am trăit măcar o clipă de iubire împreună, dar nici nu m-am gândit vreodată să-l părăsesc." Divorțul ar fi fost imposibil, însă separarea ar fi fost suficientă pentru a pune capăt bătăilor. Chiar și acum îi mai înțepenea șoldul și uneori o durea, asta de la ultima confruntare, când el o azvârlise pe podeaua de beton. "Ce amintiri încântătoare ai lăsat în urmă, Căo, câine de soț ce mi-ai fost!"
Durerea din șold o săgetă exact în clipa în care se gândi la ea. Dădu din cap, parcă satisfăcută. "Exact ceea ce merit, și are să-mi pară rău când o să-mi treacă."
Se ridică și păși fără să șchioapete deloc, chiar dacă durerea era mai mult decât suficientă ca s-o silească să-și forțeze șoldul. "N-o să mă cocoloșesc, n-o să mă menajez deloc. O merit cu vârf și îndesat."
Ieși pe ușă și o închise în urma ei. Imediat după aceea, computerul stinse toate luminile, mai puțin cele necesare diferitelor plante aflate în fază de fotosinteză forțată. Își iubea plantele, micile ei fiare, cu o înfocare uimitoare. "Creșteți", striga ea către ele zi și noapte, "creșteți și vă înmulțiți." Suferea pentru cele care nu reușeau și le smulgea din cultură numai atunci când era clar că nu mai aveau nici o șansă. Acum, în timp ce se îndepărta de stațiune, încă putea să audă muzica lor subconștientă, țipetele celulelor microscopice care creșteau, se divizau și se dezvoltau în structuri tot mai complicate. Pleca dinspre lumină spre beznă, dinspre viață spre moarte, și suferința sufletească se adâncea într-o perfectă sincronizare cu umflarea încheieturilor.
Când ajunse pe coama dealului și se apropie de casă, văzu crâmpeie de lumină ce răzbăteau prin ferestre. Camera Quarei și a lui Grego era cufundată în întuneric; nu va trebui să suporte acuzațiile lor neiertătoare, tăcerea Quarei și răutatea sălbatică și îndărătnică a lui Grego. Dar erau prea multe lumini aprinse, chiar și în propria ei cameră, și în camera din față. Se întâmpla ceva neobișnuit, iar ei nu-i plăceau lucrurile neobișnuite.
Olhado stătea în camera de zi, ca de obicei, cu căștile pe urechi; în seara aceasta, totuși, avea mufa de interfață cuplată la ochi. Bineînțeles că extrăgea din computer vechi amintiri vizuale sau probabil că le încărca pe cele pe care le purtase cu el. Ca și în alte asemenea momente, ar fi vrut să-și poată descărca mintea de amintirile vizuale și să-și curețe memoria de ele, pentru a le putea înlocui cu altele, mai plăcute. Aminti­rea cadavrului lui Pipo era printre cele de care s-ar debarasa bucuroasă, pentru a o înlocui cu vreuna dintre zilele minunate și strălucitoare când se aflau toți trei în Stațiunea zenadorilor. Și trupul lui Libo înfășurat în pânză, carnea lui dulce ținută laolaltă doar de țesătură; ar prefera să aibă alte amintiri despre trupul lui, atingerea buzelor, expresivitatea palmelor lui. Dar amintirile plăcute au fugit, îngropate prea adânc în durere. Zilele acelea frumoase, pe toate le-am furat, iar ele mi-au fost răpite și înlocuite cu ceea ce meritam.
Olhado se întoarse cu fața spre ea, iar cablul de legătură pornit din ochi îi produse o impresie dezgustătoare. Nu reuși să-și rețină tresărirea, rușinea. "Îmi pare rău", spuse ea în gând. "Fără îndoială că ai fi avut ochi dacă aveai altă mamă. Lauro, te-ai născut pentru a fi cel mai bun, cel mai sănătos, cel mai întreg dintre copiii mei, dar bineînțeles că nimic zămislit de pântecul meu nu putea rămâne intact prea multă vreme."
Nu spuse nimic din toate acestea, desigur, așa cum nici Olhado nu-i adresă vreo vorbă. Se întoarse pentru a merge în camera ei, să vadă de ce era lumina aprinsă.
― Mamă, începu Olhado.
Își scosese căștile și deconecta cablul din ochi.
― Da?
― Avem un oaspete, spuse el. Vorbitorul.
Simți că îngheață. "Nu în seara asta", strigă ea fără cuvinte. Știa, totuși, că nu va voi să-l vadă nici mâine, nici poimâine, niciodată.
― Pantalonii îi sunt curaÈ›i acum È™i s-a dus în camera ta ca să È™i-i schimbe. Sper că nu te superi.
Ela apăru din bucătărie.
― Ai venit, spuse ea. Am pregătit niÈ™te cafezinhos, am una È™i pentru tine.
― O să aÈ™tept afară până pleacă, spuse Novinha.
Ela și Olhado se uitară unul la altul. Novinha înțelese pe dată că o priveau ca pe o problemă ce trebuia rezolvată; că ei aprobau ceea ce voia să facă aici Vorbitorul. "Ei, aflați că sunt o șaradă pe care nu voi o veți dezlega."
― Mamă, nu e aÈ™a cum a zis episcopul, spuse Olhado. E bun.
Novinha îi răspunse cu un sarcasm usturător:
― De când ai devenit tu expert în bine È™i rău?
Ela și Olhado schimbară din nou priviri. Știa ce gândeau. "Ei, asta-i, dragi copii, nu puteți. Sunt de neconvins, așa cum și Libo a descoperit asta zi de zi. N-a reușit să-mi smulgă secretul. Nu e vina mea că a murit.''
Dar Ela și Olhado reușiseră să o facă să se răzgândească. În loc să plece de acasă, Novinha se retrase în bucătărie, trecând pe lângă Ela, rămasă în cadrul ușii, dar fără să o atingă. Ceștile minuscule erau aranjate într-un cerc delicat pe masă, iar ceainicul aburind la mijloc. Se așeză și-și puse brațele pe tăblie. "Deci Vorbitorul se află aici și a făcut primul drum la ea. Dar unde să se ducă? E greșeala mea că a sosit, nu? Încă o persoană căreia i-am tulburat viața, așa cum am distrus-o pe-a copiilor mei, pe-a lui Marcăo, Libo, Pipo și pe-a mea."
O mână puternică, masculină și totuși fină, trecu peste umărul ei, apucă ceainicul, și prin gâtul delicat și grațios curse un firicel de cafea fierbinte în ceștile mici de cafezinho.
― Posso derramar? spuse el. Ce întrebare neroadă, de vreme ce turna deja. Vocea lui era însă tandră, pronunÈ›ia portugheză îndulcită de suave inflexiuni castiliene. Deci spaniol?
― Desculpa-me, È™opti ea. Iartă-mă. Trouxe o senhor tantos quilome-tros...
― Dona Ivanova, zborul interstelar nu se măsoară în kilometri. ÃŽl măsurăm în ani. Cuvintele lui păreau o acuzaÈ›ie, dar vocea era melanco­lică, ba chiar indulgentă È™i mângâietoare. "M-aÈ™ putea lăsa sedusă de vocea asta. Glasul acesta minte."
― Dacă aÈ™ putea anula călătoria ca să-È›i înapoiez cei douăzeci È™i doi de ani, aÈ™ face-o. Am greÈ™it chemându-te. ÃŽmi pare rău. Glasul îi părea È™ters, neconvingător. De vreme ce întreaga ei viață era o minciună, până È™i scuzele sunau fals.
― Deocamdată nu simt scurgerea timpului, spuse Vorbitorul. Răma­se în spatele ei, astfel că Novinha încă nu-i văzuse chipul. Pentru mine a trecut doar o săptămână de când m-am despărÈ›it de sora mea. E singura rudă în viață. Fiica ei nu se născuse la plecarea mea, iar acum o fi terminat colegiul, s-o fi măritat È™i probabil că are chiar copii. N-o voi cunoaÈ™te. ÃŽn schimb, i-am cunoscut pe copiii tăi, Dona Ivanova.
Ea ridică ceașca și o goli dintr-o înghițitură, cu toate că-și arse limba și gâtlejul, iar stomacul i se revoltă.
― ÃŽÈ›i închipui că-i cunoÈ™ti doar după câteva ore petrecute cu ei?
― Mai bine decât tine, Dona Ivanova.
Novinha o auzi pe Ela scoțând o exclamație mută față de îndrăzneala Vorbitorului. Și, cu toate că era posibil ca vorbele lui să exprime adevărul, o înfuria că tocmai un străin îi spunea așa ceva. Se întoarse ca să-l vadă, să-l fulgere cu privirea, dar el se mișcase, nu mai era în spatele ei. Se uită în partea cealaltă și, în cele din urmă, se ridică în picioare, căutându-l din ochi, dar el ieșise din cameră. Ela stătea tot în ușă, privind intrigată.
― ÃŽntoarce-te! spuse Novinha. Nu se poate să-mi vorbeÈ™ti astfel È™i să-mi întorci spatele!
Dar el nu-i răspunse. Novinha auzi în schimb un zvon de râsete potolite venind dinspre partea din spate a casei. Plecă în căutarea sursei zgomotului. Trecu prin camere până ajunse în ultima. Miro ședea pe patul ei și Vorbitorul stătea lângă ușă, și amândoi râdeau. Miro o văzu pe mama lui și zâmbetul îi dispăru de pe chip. Se simți străfulgerată de durere. De ani de zile nu-l văzuse zâmbind, uitase chiar cât de mult i se lumina fața, exact ca a tatălui său; iar venirea ei alungase acel zâmbet.
― Am venit să discutăm aici fiindcă Quim s-a supărat rău, explică Miro. El a făcut patul.
― Nu cred că Vorbitorului îi pasă dacă patul era făcut sau nu, îi răspunse rece Novinha. AÈ™a e, Vorbitorule?
― Ordinea È™i dezordinea își au farmecul lor, spuse Ender. Nici acum nu se întoarse cu faÈ›a spre ea, iar ea se bucură, pentru că nu era obligată să-i vadă expresia ochilor când îi va transmite amarul ei mesaj.
― Vorbitorule, trebuie să-È›i spun că ai venit doar ca să te afli în treabă, începu ea. Urăște-mă, dacă vrei, dar nu mai ai ce să mărturiseÈ™ti. Pe vremea aceea eram o fetiÈ™cană fără minte. ÃŽn naivitatea mea, am crezut că îmi va răspunde autorul Mătcii È™i Hegemonului. Pierdusem pe cineva care îmi fusese ca un părinte È™i aveam nevoie de consolare.
Ender se întoarse abia acum spre ea. Era un bărbat destul de tânăr, mai tânăr decât ea, și, prin sclipirea înțelegătoare din ochi, părea sedu­cător. "Perigoso", socoti ea. "E primejdios, frumos, m-aș putea îneca în strălucirea asta."
― Dona Ivanova, spuse el, după ce-ai citit "Matca È™i Hegemonul" cum de È›i-ai închipuit că autorul ei ar putea aduce alinare?
ÃŽn locul ei răspunse Miro ― Miro cel scump la vorbă ―, care interveni în discuÈ›ie cu o vioiciune pe care Novinha n-o mai văzuse la el de când era copil.
― Am citit-o, spuse el, È™i Vorbitorul original a scris povestea mătcii cu deosebită compasiune.
Ender surâse trist.
― Dar nu a scris-o pentru Gândaci, aÈ™a e? A dedicat-o omenirii, care încă sărbătorea nimicirea Gândacilor ca pe o victorie măreață. A scris-o neiertător, pentru a transforma mândria oamenilor în regret, bucurie È™i suferință. Iar acum fiinÈ›ele umane au uitat cu desăvârÈ™ire că i-au urât cândva pe Gândaci, că au cinstit È™i preamărit cândva un nume care a ajuns detestat...
― PoÈ›i spune orice, interveni Ivanova. Se numea SăvârÈ™itorul È™i a distrus tot ce a atins. "Ca È™i mine", încheie ea în gând.
― AÈ™a? Și ce È™tii despre el? (Vocea lui È™uieră ca o coasă care retează nemilos iarba. ) De unde È™tii că nu a atins nimic cu blândeÈ›e? Că nu a existat cineva care să-l iubească sau să fie binecuvântat de dragostea lui? "A distrus tot ce a atins" ― asta e o minciună care nu poate exprima adevărul despre nici o ființă umană care a trăit vreodată.
― Asta È›i-e doctrina, Vorbitorule? Atunci înseamnă că nu È™tii prea multe. Luase o atitudine sfidătoare, dar încă o speria mânia lui. Crezuse că blândeÈ›ea lui era la fel de neclintită ca È™i a unui confesor.
Și, aproape imediat, expresia de mânie dispăru de pe chipul lui.
― Te poÈ›i simÈ›i cu conÈ™tiinÈ›a uÈ™urată, o liniÈ™ti el. Apelul tău m-a făcut să pornesc în călătorie, dar în timp ce eram pe drum au mai solicitat È™i alÈ›ii un Vorbitor.
― Da?
Oare cine altul cunoștea îndeajuns de bine "Matca și Hege­monul" ca să-și dorească un Vorbitor, cine se mai simțea independent față de episcopul Peregrino ca să îndrăznească așa ceva?
― Dacă-i adevărat, atunci de ce te afli în casa mea?
― Fiindcă am fost chemat să rostesc moartea lui Marcos Maria Ribeira, fostul tău soÈ›.
Înspăimântătoare perspectivă.
― A lui?! Cine vrea să se gândească din nou la el acum, după ce a murit?
Vorbitorul nu-i răspunse, dar Miro, rupse pe neașteptate tăcerea:
― Grego, de exemplu. Vorbitorul ne-a arătat ceea ce ar fi trebuit să pricepem de mult: băiatul tânjeÈ™te după tatăl lui È™i crede că noi toÈ›i îl urâm...
― Asta-i psihologie de doi bani, i-o reteză Novinha. Avem È™i noi terapeuÈ›i aici, dar nici ei nu fac multe parale.
Din spatele ei se auzi vocea Elei:
― Mamă, eu l-am chemat să mărturisească moartea tatei. Am crezut că vor trece zeci de ani până va sosi, dar mă bucur ca acum se află aici È™i ne poate ajuta.
― Cu ce ne poate ajuta?
― Mamă, a făcut-o deja. Grego a adormit îmbrățișându-l, iar Quara i-a vorbit
― ÃŽn realitate i-a spus că duhneÈ™te, o lămuri Miro.
― Ceea ce probabil că era adevărat, spuse Ela, fiindcă Greguinho È™i-a slobozit udul în poala lui.
Miro È™i Ela izbucniră în râs amintindu-È™i scena, iar Vorbitorul nu-È™i putu reÈ›ine un zâmbet. Asta o descumpăni pe Novinha mai mult decât ar fi crezut ― în casa ei nu se mai înstăpânise o atmosferă atât de relaxată de când Marcăo o adusese aici pe Novinha, adică la un an după moartea lui Pipo. Fără să vrea, Novinha își aminti de bucuria pe care simÈ›ise la naÈ™terea lui Miro, când Ela era încă mică, de primii ani ai existenÈ›ei lor, de bolboroseala lui Miro la orice vedea, de paÈ™ii nesiguri ai Elei prin toată casa, urmărindu-i, de copiii care se jucau împreună È™i se tăvăleau prin iarbă la doi paÈ™i de pădurea purceluÈ™ilor, aflată dincolo de gard; încântarea pe care o simÈ›ea față de copii era cea care îl otrăvea pe Marcăo È™i-l făcea să-i urască pe amândoi, pentru că È™tia că nici unul nu-i al lui. ÃŽn momentul naÈ™terii lui Quim casa devenise un cuib al discordiei È™i de aceea Quim n-a reuÈ™it să înveÈ›e să râdă nestânjenit decât atunci când părinÈ›ii nu erau de față. Asemui râsul lui Miro È™i al Elei cu ridicarea bruscă a unei perdele groase È™i întunecate; pe neaÈ™teptate, se făcuse din nou lumină într-un moment când Novinha uitase că în afară de noapte mai existau È™i alte perioade ale zilei. Cum de îndrăznea străinul acesta să dea buzna în casa ei È™i să dărâme toate baricadele înălÈ›ate de ea?
― Nu accept, spuse ea. Nu ai dreptul să scotoceÈ™ti prin viaÈ›a soÈ›ului meu.
El înălță sprâncenele a mirare. Novinha cunoștea prevederile Codu­lui Stelar la fel de bine ca oricare altcineva, deci își dădea seama că el avea nu numai dreptul, ci chiar beneficia de protecția legii în strădania de a descoperi adevărul despre viața defunctului.
― Marcăo a fost un om îngrozitor, insistă ea, È™i dacă se va spune adevărul despre el, asta nu va provoca decât durere.
― Ai dreptate zicând că rostirea adevărului despre el va aduce numai durere, dar nu fiindcă a fost un om îngrozitor, o corectă Vorbitorul. Dacă aÈ™ spune doar ce È™tie deja toată lumea ― că È™i-a detestat copiii È™i È™i-a bătut soÈ›ia È™i că umbla beat din bar în bar până când îl trimiteau poliÈ›iÈ™tii acasă ― atunci n-aÈ™ provoca decât suferință, e adevărat? AÈ™ da un prilej de mare satisfacÈ›ie unora, pentru că în cazul ăsta toÈ›i oamenii ar fi convinÈ™i că părerea lor despre el a fost corectă, de la început până la sfârÈ™it. A fost un gunoi, aÈ™a că bine i-au făcut că l-au tratat ca pe o zdreanță.
― Și tu crezi că n-a fost?
― Când înÈ›elegi dorinÈ›ele unei fiinÈ›e umane, nici una nu e de lepădat Nici o viață nu este lipsită de sens. Dacă le înÈ›elegi gândurile cele mai intime, până È™i cei mai răi oameni au făptuit lucruri generoase care au spălat măcar o parte din păcatele lor.
― Dacă dai crezare unei asemenea idei înseamnă că eÈ™ti mai neÈ™tiutor decât pari, spuse Novinha.
― Chiar aÈ™a? exclamă Vorbitorul. Abia acum două săptămâni am auzit de solicitarea ta. Atunci te-am studiat È™i, Novinha, chiar dacă tu nu-È›i aminteÈ™ti, eu te am în minte ca pe o fată dulce, frumoasă È™i bună. Și înainte ai fost o singuratică, dar Pipo È™i Libo te-au cunoscut È™i te-au considerat demnă de iubire.
― Pipo era deja mort.
― Dar te-a iubit
― Nu È™tii nimic, Vorbitorule. Erai la douăzeci È™i doi de ani depărtare! ÃŽn plus, nu despre mine spuneam că nu valorez nimic, ci despre Marcăo.
― Dar tu eÈ™ti convinsă că nu-i aÈ™a, Novinha. Pentru că tu cunoÈ™ti acel unic gest de bunătate È™i generozitate care mântuieÈ™te viaÈ›a bietului om.
Novinha nu înțelese de ce era atât de îngrozită, dar simți că trebuie să-l împiedice pe Vorbitor să continue, cu toate că nu-și dădea nicidecum seama ce act generos își închipuia el că descoperise în viața lui Căo.
― Cum de îndrăzneÈ™ti să-mi spui pe nume? strigă ea. De patru ani nimeni nu mi s-a adresat astfel!
Ca răspuns, el ridică mâna și-și trecu degetele ușor peste obrazul Novinhei. Un gest timid, aproape adolescentin; îi aducea aminte de Libo și îi era peste putință să-l suporte. Îi prinse mâna și o îndepărtă furioasă, apoi îl împinse deoparte și trecu pe lângă el.
― IeÈ™i afară! strigă ea la Miro.
Fiul se ridică iute și porni cu spatele spre uși. Privindu-i chipul, Novinha înțelese că în ciuda atâtor lucruri curioase la care fusese martor în casa asta, prin ieșirea ei mânioasă de acum reușise să-l surprindă încă o dată pe Miro.
― N-o să obÈ›ii nimic de la mine! răcni ea către Vorbitor.
― Nici n-am venit să-È›i răpesc ceva, spuse el calm.
― Și nici nu vreau ceva din ce-ai avea de oferit! Pentru mine eÈ™ti un nimeni, auzi? Tu eÈ™ti acela care nu valorează nimic! Lixo, ruina, estrago ― vai fora d'aqui, năo tens direito estar em minha casa! N-ai dreptul să intri în casa mea!
― Năo es estrago, È™opti el, es solo fecundo, e vou plantar jardim ai. Apoi, înainte ca ea să poată răspunde, închise uÈ™a È™i plecă.
Era adevărat că nu avea ce să-i răspundă, fiindcă vorbele lui suna­seră scandalos. Îl făcuse estrago, dar el răspunsese de parcă Novinha și-ar fi recunoscut singură pustiul din inimă. Ea îi vorbise pe un ton batjocoritor, folosind insultătorul tu familiar în loc de o Senhor sau alt termen politicos. Și totuși, când el îi răspunsese cu aceiași termeni, cu aceeași familiaritate, totul sunase altfel. "Ești un sol fertil și te voi transforma într-o grădină." Erau vorbe pe care doar un poet le-ar spune iubitei, sau poate un soț soției, iar acel tu era intim, lipsit de aroganți "Cum de-a îndrăznit?" șopti ea, atingându-și obrazul pe care i-l mân­gâiase Vorbitorul. "E cu mult mai crud decât mi-am imaginat vreodată că ar putea fi un Vorbitor. Episcopul Peregrino a avut dreptate. E primejdios infidelul, anticristul, pătrunde obraznic în cotloane ale inimii pe care le-am păstrat ca pe-un pământ sfințit, acolo unde nu am îngăduit nimănui sa sălășuiască. Calcă în picioare puținele mlădițe care se agață cu disperare de viață în acel sol pietros. Cum de îndrăznește? Mai bine muream decât să-l cunosc; cu siguranță că o să-mi schimbe viața cu totul până o să termine ce are de făcut aici."
Își dădu seama ca prin vis ca plângea cineva. Quara. Bineînțeles că strigătele o treziseră; ea nu dormea niciodată profund. Novinha aproape că deschise ușa ca să intre în cameră și s-o liniștească, dar apoi plânsul încetă și auzi o voce de bărbat cântându-i Quarei ca s-o adoarmă. Cântecul era într-o altă limbă. Novinha avu impresia că în germană sau nordică; dar, în orice limbă ar fi fost, nu reuși să înțeleagă vorbele. Însă știa cine cânta și pricepu că acum Quara era alinată.
Novinha nu mai trăise asemenea spaime de când înțelesese pentru prima oară că Miro hotărâse să devină zenador și să calce pe urmele celor doi bărbați măcelăriți de purceluși. "Omul acesta destramă plasa în care e încâlcită familia mea și ne adună din nou pe toți laolaltă; dar, făcând asta, îmi va descifra secretele. Dacă va descoperi cum a murit Pipo și va rosti adevărul, atunci Miro va afla aceeași taină, și asta îl va ucide. Nu vreau să mai ofer ofrande purcelușilor; au devenit zeități prea crude pentru ca eu să le mai venerez."
Mai târziu, în timp ce stătea în pat cu ușa închisă, încercând să adoarmă, prinse câteva râsete din camera din față și de această dată reuși să-i distingă pe Quim și pe Olhado râzând împreună cu Miro și Ela. Încercă să și-i închipuie în încăperea dintr-o dată luminată de atmosfera voioasă. Când însă o cuprinse somnul și închipuirea se metamorfoză în vis, nu Vorbitorul era acela care stătea printre copiii ei și-i învăța să râdă, ci Libo, care trăia din nou și pe care toți îl recunoșteau drept adevăratul ei bărbat, omul cu care se căsătorise în adâncul inimii, refuzând să-i fie soață în Biserică. Chiar și în somn, bucuria era imposibil de îndurat și de aceea scăldă așternutul în lacrimi.



Capitolul 9
DEFECT CONGENITAL

CIDA: Corpusculul Descolada nu este bacterial. Se pare că el pătrunde în celulele organismului și ocupă un loc permanent la fel ca mitocondriile, reproducându-se atunci când se reproduce și celula. Faptul că a contaminat o nouă specie în doar câțiva ani sugerează că este extraordinar de adaptabil. Trebuie să se fi răspândit prin întreaga Lusitanie cu mult timp în urmă, astfel că s-ar putea ca de acum să fi devenit endemic, o infecție permanentă.
GUSTO: Dacă este permanentă și prezentă pretutindeni, a­tunci nu e un germen de infecție, Cida, ci o parte a vieții normale.
CIDA: Dar nu este în mod obligatoriu înnăscută ― ea are capacitatea de a se răspândi. Și, desigur, dacă este endemică, atunci toate speciile locale trebuie să fi găsit modalități de a o anihila...
GUSTO: Sau de a se adapta la ea și de a o include în ciclul lor normal de viață. Probabil că AU AVUT nevoie de ea.
CIDA: AU NEVOIE de ceva care desface moleculele genetice și le sudează în mod aleatoriu?
GUSTO: Poate că tocmai de aceea sunt atât de puÈ›ine specii pe Lusitania. S-ar putea ca Descolada să fie relativ recent ― doar de jumătate de milion de ani ― È™i majoritatea speciilor nu au reuÈ™it să se adapteze.
CIDA: Aș vrea să mai trăim, Gusto. Probabil că următorul xenobiolog va lucra cu adaptări genetice standard și nu va con­tinua pe linia asta.
GUSTO: E singurul motiv care te face să regreți că vom muri?

Vladimir Tiago Gussman și Ekaterina Maria Aparecida do Norte von Hesse
Gussman, dialog nepublicat, rătăcit printre notițele de lucru,
purtat cu două zile înaintea morții lor; citat pentru prima oară în
"Pagini răzlețe ale cunoașterii", Meta-Știința, Jurnal de Metodologie,
2001-12: 12: 144-45


Plecând de la familia Ribeira, Ender nu ajunse acasă decât foarte târziu și-și petrecu mai bine de o oră încercând să descâlcească înțelesul celor petrecute mai ales după sosirea Novinhei. Cu toate acestea, a doua zi se trezi devreme, cu mintea încărcată de întrebări cărora trebuia să le găsească răspuns. Întotdeauna se întâmpla astfel când se pregătea să rostească o moarte; nu-i venea să se odihnească deoarece trebuia să încerce să închege istoria defunctului în propria lui viziune, să refacă viața acestuia așa cum voise el să o trăiască, indiferent cât de mult dăduse greș în strădania lui. Însă acum avea o grijă în plus. Acum îi păsa de cei vii mai mult ca niciodată.
― BineînÈ›eles că dăruirea ta are cauze mai adânci, spuse Jane după ce el încercă să-i explice impasul din care se zbătea să iasă. Te-ai îndrăgostit de Novinha înainte să pleci de pe Trondheim.
― Poate că iubeam fata pe care am văzut-o, nu femeia asta răutăcioa­să È™i egoistă. Uite ce s-a întâmplat cu copiii din pricina ei.
― Acesta să fie Vorbitorul în numele MorÈ›ilor? El judecă oamenii după aparenÈ›e?
― Probabil că m-am îndrăgostit de Grego.
― ÃŽntotdeauna ai fost o pradă uÈ™oară pentru cei care s-au scăpat pe tine.
― Și Quara. Cu toÈ›ii, chiar È™i Miro. ÃŽmi place băiatul.
― Și ei te iubesc, SăvârÈ™itorule.
El râse.
― Oamenii își închipuie mai tot timpul că mă iubesc; asta până în ziua mărturisirii. Novinha e mai sensibilă decât mulÈ›i alÈ›ii; ea mă urăște deja, cu mult înainte de a fi rostit adevărul.
― ÃŽn ceea ce priveÈ™te propria-È›i persoană, eÈ™ti la fel de orb ca oricare altul, Vorbitorule, spuse Jane. Promite-mi că atunci când vei muri o să mă laÈ™i pe mine să-È›i rostesc moartea. AÈ™ avea de spus o mulÈ›ime de lucruri.
― Păstrează-le pentru tine, spuse Ender cu voce ostenită. La treaba asta stai È™i mai prost decât mine.
Începu să alcătuiască lista cu întrebările la care trebuia să afle răspuns:
1. De ce s-a căsătorit Novinha cu Marcăo?
2. De ce Marcăo și-a urât copii?
3. De ce se urăște pe sine Novinha?
4. De ce m-a chemat Miro să mărturisesc moartea lui Libo?
5. De ce m-a chemat Ela să mărturisesc moartea tatălui ei?
6. De ce s-a răzgândit Novinha în legătură cu mărturisirea morții lui Pipo?
7. Care a fost cauza imediată a morții lui Marcăo?
La a șaptea întrebare se opri. Îi va fi ușor să răspundă: o simplă problemă clinică. Cu asta avea să înceapă.


Medicul care efectuase autopsia lui Marcăo se numea Navio, ceea ce însemna "vas".
― Nu din pricina staturii mele, spuse el râzând, ori pentru că aÈ™ fi bun înotător. Numele meu complet este Enrique o Navigador Caronada. Fii sigur că mă bucur că mi-au născocit porecla pornind de la "comandant" È™i nu de la "tunuleÈ›". Dacă s-ar fi întâmplat aÈ™a, ar fi apărut prea multe aluzii obscene.
Ender nu se lăsă înșelat de jovialitatea lui. Navio era un catolic și, ca toată lumea, se supunea episcopului. Era hotărât să-l împiedice pe Ender să afle prea multe, deși avea să o facă fără prea multă tragere de inima.
― Ca să obÈ›in răspunsuri la întrebările pe care vreau să È›i le pun, am la îndemână două căi, spuse calm Ender. Eu voi întreba, iar tu îmi vei răspunde cinstit. Sau aÈ™ putea înainta o cerere către Congresul Stelar pentru a mi se aproba acces nestingherit la documente. Costurile pentru transmisia prin ansiblu sunt foarte ridicate È™i, întrucât cererea nu presu­pune o procedură complicată iar opoziÈ›ia ta încalcă legea, preÈ›ul va fi suportat din fondurile È™i aÈ™a secătuite ale coloniei, la care se vor adăuga penalizări care vor dubla cheltuielile È™i o mustrare aspră pentru tine.
Pe măsură ce Săvârșitorul spunea toate acestea, zâmbetul de pe fața lui Navio se stinse până dispăru cu desăvârșire. Apoi îi răspunse cu răceală:
― BineînÈ›eles că voi răspunde la întrebări.
― Nu încape nici un "bineînÈ›eles" în chestiunea asta, spuse Ender. Episcopul vostru i-a sfătuit pe credincioÈ™ii din Milagre să desfășoare o acÈ›iune deliberată È™i, în acelaÈ™i timp, nejustificată, boicotarea unui preot chemat în mod legal. Le-ai face tuturor un mare serviciu dacă i-ai anunÈ›a că în cazul în care această atitudine de nepăsare È™i de necooperare va continua, eu voi cere ca statutul meu să fie modificat din preot în inchizitor. Te asigur că mă bucur de o reputaÈ›ie foarte bună în faÈ›a Congresului Stelar È™i că voi primi un răspuns favorabil la o asemenea solicitare.
Navio știa în amănunțime ce însemna asta. Ca inchizitor, Ender va fi autorizat de Congres să revoce patenta catolică a coloniei sub motivul persecuției religioase. Printre lusitani s-ar naște o revoltă de neînchipuit, declanșată, între altele, de faptul că episcopul ar fi destituit după o judecată sumară și trimis la Vatican să-și ispășească pedeapsa.
― De ce să întreprinzi o asemenea acÈ›iune când È™tii că prezenÈ›a ta e nedorită aici? întrebă Navio.
― M-a chemat cineva, altfel n-aÈ™ fi venit, îl lămuri Ender. S-ar putea să nu-È›i placă legea atunci când te îngrădeÈ™te, dar ea îi apără pe toÈ›i catolicii de pe lumile unde sunt aprobate alte religii oficiale.
Navio bătu darabana cu degetele pe tăblia biroului.
― Să aud ce întrebări ai de pus, Vorbitorule. Să trecem la treabă.
― ÃŽntrebarea de început cel puÈ›in e destul de simplă. Care a fost cauza aproximativă a morÈ›ii lui Marcos Maria Ribeira?
― Marcăo?! se miră Navio. Mi se pare imposibil să fi fost chemat pentru a mărturisi moartea lui, fiindcă a murit abia acum câteva săptămâ­ni...
― Am fost chemat să mărturisesc mai mulÈ›i morÈ›i, Dom David, dar prefer să încep cu Marcăo.
Navio se strâmbă.
― Ce-ai zice dacă È›i-aÈ™ cere o dovadă a împuternicirii pe care o ai?
Jane șopti în urechea lui Ender:
― Să-l dăm gata pe băiatul ăsta simpatic.
Terminalul lui Navio se activă imediat, expunând o serie de docu­mente oficiale în timp ce Jane, cu o voce extrem de autoritară, rosti: "Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morților, a acceptat cererea de a explica viața și moartea lui Marcos Maria Ribeira din orașul Milagre, colonia Lusitania.
Nu documentul în sine îl impresionă pe Navio, cât faptul că nici nu făcuse solicitarea și nici n-o adresase computerului prin intermediul terminalului din birou. Navio își dădu seama pe dată că doar nestemata din urechea Vorbitorului putea activa computerul, iar asta însemna că o rutină logică de nivel foarte înalt controla activitatea lui și aplica întocmai solicitările acestuia. Nimeni de pe Lusitania nu era autorizat să procede­ze astfel, nici măcar Bosquinha. "Orice s-ar spune, acest Vorbitor nu-i o persoană oarecare și până și episcopului Peregrino îi va fi imposibil să-l țină în frâu", conchise Navio.
― Am înÈ›eles, spuse Navio râzând cu jumătate de gură. Tot acum își adusese aminte că era cazul să redevină jovial. Oricum aveam de gând să te ajut ― spaimele episcopului nu i-au cuprins pe toÈ›i coloniÈ™tii din Milagre, înÈ›elegi?
Ender îi întoarse zâmbetul, rămânând însă circumspect față de ipo­crizia deja dovedită a doctorului.
― Marcos Ribeira a murit din cauza unui defect congenital. ÃŽnÈ™iră un cuvânt lung, plin de sonorități pseudo-latineÈ™ti. Sunt sigur că n-ai auzit niciodată de boala asta, fiindcă e foarte rară È™i se transmite numai prin gene. Apare de cele mai multe ori la începutul pubertății È™i constă din înlocuirea treptată a È›esuturilor glanduroase exocrine È™i endocrine cu celule de natură lipidică. Asta înseamnă că de-a lungul anilor, încetul cu încetul, glandele suprarenale, hipofiza, ficatul, testiculele, tiroida È™i aÈ™a mai departe sunt înlocuite de mari aglomerări de celule lipidice.
― ÃŽntotdeauna în mod fatal? Ireversibil?
― Da, bineînÈ›eles. De fapt, Marcăo a supravieÈ›uit cu zece ani mai mult decât era de aÈ™teptat. Cazul lui este ieÈ™it din comun din mai multe puncte de vedere. ÃŽn toate celelalte cazuri înregistrate ― È™i, după cât se È™tie, nu au fost prea multe ― boala atacă mai întâi testiculele, făcând ca victima să rămână sterilă È™i, cel mai adesea, impotentă. Având È™ase copii sănătoÈ™i, rezultă cu pregnanță că la Marcos Ribeira testiculele au fost ultimele glande afectate. Dar imediat ce au fost atacate, ritmul de înaintare al bolii trebuie să fi fost neobiÈ™nuit de rapid: testiculele au fost înlocuite complet cu celule lipidice, cu toate că, în mare, ficatul È™i glanda tiroidă mai funcÈ›ionau.
― Și ce l-a ucis în cele din urmă?
― Glandele suprarenale È™i hipofiza nu funcÈ›ionau. Era un cadavru viu. Am auzit că s-a prăbuÈ™it pur È™i simplu într-un bar, în timp ce lălăia un cântec deocheat.
Ca întotdeauna, mintea lui Ender descoperi contradicții în afirmații.
― Cum se transmite o asemenea boală pe cale ereditară dacă ea produce sterilitatea victimei?
― Se transmite de obicei pe cale colaterală. S-ar putea ca unul dintre copii să moară din pricina ei; fraÈ›ii È™i surorile nu vor fi purtători ai bolii, dar o vor transmite copiilor lor. BineînÈ›eles, m-am temut că, având copii, Marcăo putea transmite tuturor gena afectată.
― I-aÈ›i supus testelor?
― Nici unul dintre ei n-a prezentat modificări genetice. Fii sigur că Dona Ivanova nu mi-a dat pace o clipă cât am efectuat testele. Ne-am concentrat imediat asupra genelor cu probleme È™i am făcut investigaÈ›ii asupra fiecărui copil: È›ac, È›ac, È›ac, È™i gata.
― Și nici unul dintre ei nu prezenta simptomele bolii? Nici măcar o tendință regresivă?
― Graças a Deus, spuse doctorul, cine s-ar fi căsătorit cu vreunul dintre ei dacă ar fi avut genele modificate? După cum se prezintă situaÈ›ia, nu pot să înÈ›eleg cum a scăpat nedetectat defectul genetic al lui Marcăo.
― InvestigaÈ›iile genetice au un caracter de rutină pe această planetă?
― A, nu, nicidecum. Dar cu vreo treizeci de ani în urmă s-a declanÈ™at o epidemie. PărinÈ›ii Donei Ivanova, Venerados Gusto È™i Venerada Cida, au efectuat investigaÈ›ii genetice asupra tuturor membrilor coloniei: băr­baÈ›i, femei È™i copii. AÈ™a au È™i găsit remediul. ComparaÈ›iile făcute de ei pe computer ar fi detectat în mod sigur acest defect specific, aÈ™a că am aflat ce era doar atunci când a murit Marcăo. Eu nu auzisem vreodată de boala asta, dar ea figura în fiÈ™ierele computerului.
― Și Os Venerados n-au găsit-o?
― Se pare că nu, pentru că altfel i-ar fi spus lui Marcăo. Și chiar dacă nu l-ar fi avertizat, Ivanova trebuie să fi descoperit boala.
― Poate că aÈ™a s-a È™i întâmplat, spuse Ender.
Navio râse sonor.
― Imposibil. Nici o femeie întreagă la minte n-ar purta în pântec copiii unui bărbat care ar prezenta un asemenea defect genetic. Vreme de ani È™i ani, Marcăo a trecut prin suferinÈ›e cumplite. Nu există mamă care să dorească aÈ™a ceva copiilor ei. Nu, s-ar putea ca Ivanova să aibă un comportament bizar, dar nebună nu e.


Jane se distra copios. Când Ender ajunse acasă, ea își proiectă imaginea deasupra terminalului doar ca să poată râde nestăvilit.
― Omul nu se poate schimba, spuse Ender. ÃŽntr-o colonie de catolici fideli ca aceasta, normal că mi-a trecut prin minte să pun în discuÈ›ie intenÈ›iile biologului, una dintre cele mai respectate persoane de aici.
― Nu căuta să-l scuzi, îi spuse Jane. Nu mă aÈ™teptam ca un creier oarecare să lucreze la fel de logic precum un computer. Dar nu-mi poÈ›i cere să nu mă distrez.
― ÃŽntr-un fel, neÈ™tiinÈ›a lui e înduioșătoare, remarcă Ender. Preferă să creadă că boala lui Marcăo se deosebeÈ™te de oricare alt caz înregistrat până acum. E în stare să ia drept bună ideea că părinÈ›ii Ivanovei nu au observat È™i că s-a măritat cu el fără să cunoască adevărul, deÈ™i lama lui Ockham arată că noi trebuie să acceptăm cea mai simplă explicaÈ›ie: boala lui Marcăo a progresat ca oricare alta; a lovit mai întâi testicolele, deci copiii Novinhei au fost procreaÈ›i de altcineva. Nici nu-i de mirare că Marcăo era scârbit È™i furios. Fiecare dintre cei È™ase copii îi aducea mereu aminte că soÈ›ia lui se culca cu un alt bărbat Probabil au căzut la învoială încă de la început asupra faptului că ea nu-i va fi credincioasă. Dar, oricât de răbdător ai fi, È™ase copii înseamnă totuÈ™i prea mult.
― Acestea sunt încântătoarele contradicÈ›ii ale unei vieÈ›i evlavioase, remarcă Jane. Novinha s-a căsătorit È™tiind dinainte că va deveni adulteră, dar nu s-a gândit nici o clipă să folosească anticoncepÈ›ionale.
― Ai cercetat structura genetică a copiilor pentru a descoperi posibi­lul tată?
― Vrei să spui că n-ai ghicit deja?
― Am ghicit, dar vreau să fiu sigur că probele clinice nu se bat cap în cap cu răspunsul care rezultă de la sine.
― E limpede ca lumina zilei că Libo a fost tatăl. Ce inimă de câine! A avut È™ase copii cu Novinha È™i alÈ›i patru cu soÈ›ia lui.
― Nu înÈ›eleg totuÈ™i de ce Novinha nu s-a căsătorit cu Libo de la bun început spuse Ender. Nu văd ce rost avea să se mărite cu un bărbat pe care e limpede că-l dispreÈ›uia, despre a cărui boală sigur È™tia, pentru ca apoi să aibă copii cu cel pe care trebuie să-l fi iubit înainte de orice.
― ÃŽntortocheate È™i corupte sunt căile pe care rătăceÈ™te mintea umană, spuse Jane pe un ton sentenÈ›ios. Pinocchio a făcut o prostie fără seamăn când a încercat să devină un băiat în carne È™i oase. I-ar fi mers mult mai bine dacă-È™i păstra capul de lemn.
Miro pășea cu fereală prin pădure. Din când în când recunoștea sau își închipuia că recunoaște câte-un copac, însă nici o ființa umană nu putea egala priceperea purcelușilor de a da nume fiecărui arbore din pădure. Dar, la urma-urmelor, oamenii nu venerau copacii luându-i drept totemuri ale strămoșilor.


Miro alesese în mod premeditat o cale mai lungă pentru a ajunge la casa din bușteni în care locuiau purcelușii. Încă de când îi permisese lui Miro să lucreze alături de el și de fiica lui, Ouanda, ca un al doilea ucenic, Libo îi dăscălise pe amândoi să nu meargă tot timpul pe același drum și să bată poteca de la Milagre până la casa purcelușilor. Libo îi prevenise că într-o bună zi ar putea să apară tulburări între oameni și purceluși; nu era deci cazul ca ei să facă o potecă pentru a-i duce direct la destinație pe cei care ar fi avut în minte ideea vreunui pogrom. Tocmai de aceea Miro mergea astăzi pe malul dinspre pădure al pârâului, de-a lungul unui povârniș mai înalt.
Și, bineînțeles, nu departe de el apăru un purceluș care îl urmări atent. Cu ani în urmă, Libo socotise că femelele trebuiau să trăiască undeva, în acea direcție; masculii stăteau cu ochii pe zenadori de fiecare dată când se apropiau prea mult. Așa cum insistase Libo, Miro nu manifesta nicidecum dorința de a face vreun pas în plus în direcția ce-i era interzisă. Curiozitatea lui se stingea ori de câte ori își amintea cum arăta trupul lui Libo, pe care îl descoperiseră el și Ouanda. Libo nu era încă mort; avea ochii deschiși și-i mișcase. Murise doar după ce Miro și Ouanda îngenuncheaseră de o parte și de alta a trupului și fiecare dintre ei îl ținuse de mâna însângerată. "Vai, Libo, sângele încă-ți mai curgea prin vine și inima încă-ți mai bătea, chiar expusă vederii în pieptul larg desfăcut. Dacă ai fi fost în stare să ne vorbești, se ne spui măcar o vorbă care să ne lămurească de ce te-au ucis..."
Malul coborî din nou, iar Miro traversă pârâul călcând cu pași ușori și repezi pe bolovanii înveliți într-un strat de mușchi. După alte câteva minute își atinse ținta, intrând în poieniță prin partea ei estică.
Ouanda se afla deja acolo și-i învăța pe purceluși cum să bată smântână din laptele de cabra pentru a obține un fel de unt. Experimen­tase procedeul vreme de săptămâni întregi până să ajungă la soluția cea mai bună. Mai ușor ar fi fost să apeleze la ajutorul mamei sau chiar al Elei, pentru că ele știau mult mai bine care erau proprietățile chimice ale laptelui de cabra, dar nici nu se putea pune problema cooperării cu biologista. Cu treizeci de ani în urmă, Os Venerados descoperiseră că laptele de cabra nu avea valoare nutritivă pentru ființele umane. Prin urmare, orice cercetare privind modul de prelucrare în vederea stocării nu putea fi decât în beneficiul purcelușilor. Miro și Ouanda nu voiau să-și asume riscul de a da de înțeles că încălcau legea și interveneau activ și deliberat în modul de viață al purcelușilor.
Plini de încântare, purcelușii mai tineri se apucară să bată untul. Transformaseră mulsul cabrelor într-un adevărat dans și acum cântau o melodie absurdă în care cuvintele din Esențială și portugheză se ames­tecau cu altele din două limbaje proprii, iar rezultatul era o harababură care stârnea râsul. Miro încercă să separe limbile folosite. Identifică, desigur, limba masculilor și, de asemenea, câteva frânturi din limbajul copacilor, pe care o foloseau pentru a se adresa copacilor-totem; Miro o recunoscu doar după sonoritate; nici măcar Libo nu fusese în stare să traducă vreun cuvânt. Toate păreau a fi compuse doar din m-uri, b-uri și g-uri, fără să apară vreo diferență detectabilă între vocale.
Purcelușul care-l urmărise discret prin pădure pe Miro apăru abia acum și-i salută pe ceilalți cu un sunet amintind de un chiuit. Dansul continuă, dar cântecul încetă imediat. Mandachuva se desprinse din grupul format în jurul Ouandei și veni să-l întâmpine pe Miro la margi­nea poieniței.
― Bine ai venit, Privesc-la-tine-cu-dorință. Aceasta era, desigur, o transpunere precisă până la extravaganță a numelui lui Miro în EsenÈ›ială. Mandachuva se delecta traducând numele din portugheză în EsenÈ›ială È™i apoi invers, cu toate că Miro È™i Ouanda îi explicaseră că, de fapt, numele lor nu însemnau absolut nimic È™i că era pur È™i simplu o coincidență că ele sunau ca niÈ™te cuvinte. Dar Mandachuva, la fel ca È™i mulÈ›i alÈ›i purceluÈ™i, găsea o sursă de încântare în jocurile de cuvinte, astfel că Miro acceptă să răspundă la "Privesc-la-tine-cu-dorință" aÈ™a cum È™i Ouanda răspundea la numele de Vaga, echivalentul portughez pentru "wander" (a rătăci), cuvânt din EsenÈ›ială a cărui sonoritate aducea cu "Ouanda".
Mandachuva era un caz enigmatic. Era cel mai în vârstă dintre purceluși. Pipo îl cunoscuse și scrisese despre el de parcă ar fi fost cel mai respectat din comunitatea lor. Și Libo lăsase impresia că-l conside­rau conducător. Oare numele lui nu era un termen argotic portughez care însemna "șef"? Și totuși, lui Miro și Ouandei Mandachuva le apărea drept cel mai lipsit de putere și de prestigiu. Nimeni nu-i cerea părerea în vreo problemă; el era acela care avea timp liber să dialogheze cu zenadorii, pentru că niciodată nu primea însărcinări importante.
Cu toate acestea, el le furniza zenadorilor cele mai multe informații. Miro nu-și putea da seama dacă Mandachuva își pierduse prestigiul pentru că îi plăcea să schimbe impresii și informații cu ființele umane ori făcea acest lucru pentru a mai crește în ochii celorlalți. N-avea nici o importanță. Adevărul era că Miro ținea la Mandachuva. Îl considera prieten pe bătrânul purceluș.
― Te-a obligat femeia să mănânci pasta aceea cu miros respingător? întrebă Miro.
― Zice că-i pur È™i simplu gunoi. Până È™i puii de cabra plâng atunci când trebuie să sugă la țâță. Mandachuva chicoti.
― Dacă o faci cadou femeilor voastre, nici n-o să-È›i mai vorbească vreodată.
― Și totuÈ™i, trebuie, trebuie, spuse Mandachuva oftând. Trebuie să vadă de toate, ca niÈ™te macios care se bagă pretutindeni!
A, da, ciudățenia femelelor. Uneori, purceluÈ™ii vorbeau despre ele cu un respect sincer È™i prevenitor, vecin cu veneraÈ›ia, de parcă ar fi fost zeiÈ›e. Nu mult după aceea, unul dintre ei spunea ceva jignitor despre ele, numindu-le chiar "macios", viermi care se târau pe scoarÈ›a copacilor, zenadorii nu puteau întreba de femele: purceluÈ™ii nu răspundeau nicio­dată la asemenea întrebări. Fusese o vreme ― destul de îndelungată ― când purceluÈ™ii nici măcar nu aduceau vorba de existenÈ›a femelelor. Libo sugera, È™i întotdeauna cu amărăciune, că schimbarea de atitudine era cumva legată de moartea lui Pipo. ÃŽnainte ca el să moară, până È™i o simplă aluzie la femele era tabu, iar în rare momente, de mare sfinÈ›enie, se făcea câte o menÈ›iune plină de smerenie; după aceea însă, purceluÈ™ii adoptau o atitudine melancolică, încărcată de dor atunci când glumeau despre "soÈ›ii". Dar zenadorii nu puteau primi răspuns la întrebările referitoare la femele. PurceluÈ™ii dădeau clar de înÈ›eles că asta nu era treaba lor.
Cineva din grupul care o înconjura pe Ouanda fluieră. Mandachuva îl trase imediat pe Miro către ceilalți.
― Săgeată vrea să-È›i vorbească.
Miro se lăsă condus și se așeză alături de Ouanda. Ea nu-l privi; cu mult timp în urmă aflaseră că purcelușii erau neplăcut impresionați atunci când se întâmpla să vadă masculi și femele dintre ființele umane conversând sau stabilind un contact vizual. Vorbeau cu Ouanda numai când era singură, dar de câte ori Miro era prezent, nu i se adresau, ori acceptau să-i răspundă doar dacă le spunea ea ceva. Uneori lui Miro îi venea să turbeze, pentru că Ouanda nu putea nici măcar să-i facă un semn din ochi în fața purcelușilor. În asemenea momente putea simți cum trupul ei radia căldură ca o stea minusculă.
― Prietene, spuse Săgeată, am a-È›i cere un dar nepreÈ›uit.
Miro percepu un ușor tremur de încordare al Ouandei. De obicei purcelușii nu le cereau nimic, dar atunci cînd o făceau se năștea o umbră de neliniște.
― Vrei să mă asculÈ›i?
Cu o mișcare ușoară a capului, Miro încuviință.
― Dar să È›ii minte că printre fiinÈ›ele umane nu sunt nimic, nu am nici o putere.
Libo descoperise că purcelușii nu se simțeau deloc insultați la gândul că oamenii trimiteau printre ei delegați lipsiți de orice putere, iar sugestia neputinței acestora îi ajuta să explice îngrădirile stricte de care zenadorii trebuiau să țină seama în activitatea lor.
― Nu-i o cerere care vine din partea noastră, ca rezultat al conver­saÈ›iilor noastre caraghioase È™i prosteÈ™ti avute seara în jurul focului.
― Abia aÈ™tept să ascult vorbele înÈ›elepte pe care le numeÈ™ti prosteÈ™ti, spuse Miro cu vocea lui dintotdeauna.
― Rădăcină a cerut asta când a vorbit din copacul lui.
Miro își reținu un oftat. Așa cum nu-i plăcea catolicismul semenilor lui, nu se simțea deloc îndemnat să aibă de-a face cu religia purcelușilor. În ambele cazuri, trebuia să mimeze că ia în serios cele mai deconcer­tante credințe. De fiecare dată când se exprima vreo idee deosebit de îndrăzneață sau stânjenitoare, purcelușii o atribuiau unuia sau altuia dintre strămoșii ale căror spirite sălășluiau în copacii prezenți pretutin­deni. Începuseră să-l dea pe Rădăcină drept sursă a celor mai năstrușnice idei abia în anii din urmă, cu puțin timp înainte de moartea lui Libo. Părea o ironie că un purceluș pe care îl executaseră ca rebel era tratat acum cu un asemenea respect și venerație.
Cu toate acestea, Miro răspunse așa cum făcuse și Libo întotdeauna:
― ÃŽl onorăm È™i-l respectăm pe Rădăcină la fel ca È™i voi.
― Trebuie să obÈ›inem metal.
Miro închise ochii. Zadarnică fusese aplicarea de către zenadori, atâta amar de vreme, a politicii de a nu folosi niciodată unelte de metal în fața purcelușilor. Evident că purcelușii aveau observatori care, plasați în vreun punct mai înalt din apropierea gardului, urmăriseră activitățile ființelor umane.
― La ce vă trebuie metal? întrebă el calm.
― Când a coborât cu Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, naveta a răspân­dit o căldură înspăimântătoare, mai fierbinte decât focul pe care È™tim È™i noi să-l facem. Cu toate astea, naveta n-a ars È™i nici nu s-a topit.
― Ce-aÈ›i văzut voi nu era metal, ci un scut de plastic capabil să absoarbă căldura.
― Probabil că È™i asta ajută, dar în inima acelei maÈ™ini se află metal. ÃŽn toate maÈ™inile voastre, acolo unde folosiÈ›i foc È™i căldură pentru a face lucrurile să se miÈ™te, există È™i metal. Noi n-o să fim niciodată în stare să menÈ›inem focuri ca ale voastre până n-o să avem metal.
― Nu pot, spuse Miro.
― Vrei să zici că suntem condamnaÈ›i să rămânem în veci varelse È™i ca n-o să devenim ramen.
"Ouanda, ce bine ar fi fost să nu le fi explicat Ierarhia Excluderii stabilită de Demostene."
― Nu sunteÈ›i deloc condamnaÈ›i. Ceea ce v-am dăruit până acum a fost făcut de noi din elementele care se găsesc în mod natural pe lumea voastră, cum ar fi cabra. Dacă s-ar È™ti chiar È™i despre atâta lucru, am fi exilaÈ›i de pe această lume È™i ni s-ar interzice să vă mai vizităm.
― Metalul pe care-l folosiÈ›i voi, oamenii, provine tot din lumea noastră. I-am văzut pe minerii voÈ™tri scoțându-l din pământ de undeva departe, din sud.
Miro memoră această informație pentru a se sluji de ea în viitor. Dincolo de gard nu exista nici un punct mai înalt de unde să poată fi văzute minele. Prin urmare, era sigur că purcelușii reușeau să treacă peste gard și să-i urmărească pe oamenii dinăuntrul enclavei.
― Se extrage din subsol, dar numai din anumite locuri pe care eu nu È™tiu să le găsesc. Și chiar atunci când îl scot din adânc e amestecat cu alte tipuri de roci. Trebuie purificat È™i transformat prin procese foarte ane­voioase. Fiecare gram de metal extras din pământ trebuie justificat. Chiar dacă v-am da o unealtă neînsemnată ― o È™urubelniță sau un ferăstrău folosit în construcÈ›ii ― tot i s-ar simÈ›i lipsa È™i ar fi căutată. Lapte de cabra nu va căuta nimeni.
Săgeată rămase cu privirea pironită la el multă vreme; Miro îl privi și el drept în ochi.
― O să ne mai gândim la asta, spuse Săgeată. ÃŽntinse mâna către Calendar care îi puse trei săgeÈ›i în palma desfăcută. Uite. Astea sunt bune?
Dovedeau o măiestrie ieșită din comun, ca toate săgețile pe care le făcea acest purceluș; drepte, cu un ampenaj perfect echilibrat. Inovația se vedea la vârf. Nu mai era făcut din obsidian.
― Os de cabra, constată Miro.
― Folosim cabra pentru a ucide cabra. ÃŽi dădu săgeÈ›ile înapoi lui Calendar, apoi se ridică È™i plecă.
Calendar luă săgețile subțiri din lemn și le ținu în față și începu o incantație către ele în Limba Taților. Miro recunoscu imediat cântecul, deși nu înțelegea cuvintele. Mandachuva îi explicase odată că era o rugăciune prin care cereau copacilor să-i ierte pentru folosirea unor unelte făcute din altceva decât din lemn. Altfel, spunea el, copacii ar crede că Micuții îi urăsc. Religie. Miro oftă.
Calendar strânse săgețile și plecă. Apoi, purcelușul mai tânăr pe nume Uman îi luă locul, așezându-se pe vine în fața lui Miro. Þinea în brațe un pachet învelit în frunze. Îl pusese pe pământ și îl desfăcu grijuliu.
Era o copie după "Matca și Hegemonul", pe care Miro le-o dăruise în urmă cu patru ani. Asta dăduse naștere unei neînțelegeri între Miro și Ouanda. Începutul îl făcuse Ouanda, în cursul unei discuții pe teme de religie. În realitate nu era greșeala ei. Totul pornise de la o întrebare pusă de Mandachuva Ouandei.
― Cum puteÈ›i voi, oamenii, trăi fără copaci?
Evident că ea a înțeles întrebarea: purcelușul nu se referea la plante lemnoase, ci la zei.
"Și noi avem un Dumnezeu, un om care a murit și a continuat să trăiască", a explicat ea. "Doar unul? Și unde trăiește el acum?" "Nimeni nu știe asta." "Atunci la ce slujește? Cum îi puteți vorbi?" "Se află în inimile noastre."
Asta i-a descumpănit pe purceluși; mai târziu, glumind și râzând, Libo a spus:
― VedeÈ›i voi, teologia noastră încâlcită li se pare o superstiÈ›ie. "Se află în inimile noastre", na-È›i-o bună! Ce fel de religie mai e È™i asta când o compari cu una în care poÈ›i vedea È™i pipăi zeii...
― Și-n care te cocoÈ›i să culegi macios, ca să nu mai vorbim de faptul că purceluÈ™ii au doborât câțiva È™i È™i-au construit casa din buÈ™teni, a adăugat Ouanda.
― Au doborât? Adică tăiat? Fără unelte din piatră sau din metal? Ba nu, Ouanda, se roagă la copaci până cad singuri.
Dar pe Ouanda nu o distrau glumele pe seama religiei.
La rugămintea purceluÈ™ilor, Ouanda le adusese o copie a Evanghe­liei Sfântului Ioan după parafraza în EsenÈ›iala simplificată ― Biblia Donai. Dar Miro insistase ca împreună cu ea să le dea È™i un exemplar din "Matca È™i Hegemonul".
― Sfântul Ioan nu vorbeÈ™te nimic despre fiinÈ›e care trăiesc pe alte lumi, a susÈ›inut Miro. Dar Vorbitorul în numele MorÈ›ilor îi explică pe Gândaci oamenilor È™i pe oameni Gândacilor.
Ouanda se arătase revoltată de o asemenea blasfemie. Dar, la nici un an după aceea, îi găsiseră pe purceluși aprinzându-și focurile cu pagini din Sfântul Ioan, în timp ce "Matca și Hegemonul" era îngrijit învelită în frunze. Asta o îndurerase nespus pe Ouanda pentru o vreme, iar Miro descoperise curând că nu era înțelept să o mai sâcâie pe această temă.
Uman deschise exemplarul la ultima pagină. Miro observă că de îndată ce se deschise cartea toți purcelușii se strânseseră tăcuți în jurul ei. Dansul prilejuit de baterea untului luă sfârșit. Uman atinse ultimele cuvinte ale textului.
― Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, murmură el.
― Da, l-am întâlnit seara trecută.
― E adevăratul Vorbitor. AÈ™a spune Rădăcină.
Miro îi prevenise că erau mulți Vorbitori, iar autorul Mătcii și Hegemonului era mort. Se părea că purcelușii nu puteau să-și scoată din minte speranța că Vorbitorul care venise aici era cel adevărat, acela care scrisese cartea sfântă.
― Cred că e un mărturisitor bun, spuse Miro. S-a purtat binevoitor cu familia mea È™i socot că putem avea încredere în el.
― Când va veni să ne vorbească?
― ÃŽncă nu l-am rugat Nu i-aÈ™ putea spune aÈ™a ceva chiar de la început. Trebuie să mai aÈ™teptăm.
Uman își lăsă capul pe spate și scheună.
"Asta înseamnă că voi muri?" gândi Miro.
Nu. Ceilalți îl atinseseră cu blândețe pe Uman și apoi îl ajutară să împacheteze cartea la loc și să o ducă de acolo. Miro se ridică, pregătin­du-se să plece. Nici unul dintre purceluși nu-l urmări cum se îndepărtea­ză. Fără gesturi ostentative, își găsiseră fiecare cîte ceva de făcut. Miro părea să fi devenit invizibil pentru ei.
Ouanda îl ajunse din urmă abia la marginea pădurii, unde desișurile îi făceau de nevăzut pentru orice observator din Milagre, deși nimeni nu se deranja vreodată să privească spre copaci.
― Miro, strigă ea uÈ™or. El se întoarse exact la vreme ca s-o prindă în braÈ›e; fata nu reuÈ™i să se oprească la timp È™i inerÈ›ia îl sili pe Miro să se dea câțiva paÈ™i înapoi ca să nu se prăbuÈ™ească la pământ.
― Vrei să mă ucizi? întrebă el sau mai curând încercă, dar nu reuÈ™i să termine ce avea de zis pentru că ea îi închise gura cu un sărut. Apoi renunță să mai vorbească È™i răspunse gestului ei cu un sărut lung È™i adânc. Ouanda se smulse brusc din braÈ›ele lui.
― Devii libidinos.
― AÈ™a se-ntâmplă când femeile mă atacă È™i mă sărută în pădure.
― PotoleÈ™te-È›i zelul, Miro, mai avem cale lungă până acolo. ÃŽl prinse de centură È™i-l trase mai aproape, sărutându-l din nou. Mai sunt doi ani până ne vom putea căsători fără consimțământul mamei tale.
Miro nici nu încercă să riposteze. Nu se sinchisea prea mult de interdicțiile exprimate de preoți în legătură cu preacurvia, însă înțelegea că într-o comunitate atât de fragilă ca Milagre era vital ca obiceiurile maritale să fie respectate cu strictețe. Comunitățile mari și stabile puteau tolera un număr apreciabil de relații extraconjugale fără a le sancționa, dar Milagre era mult prea mică. Dacă purtarea Ouandei se datora educației întru credință, atitudinea lui Miro era rezultatul considerațiilor raționale și, în ciuda numeroaselor prilejuri ce li se oferiseră, amândoi erau la fel de curați ca niște călugări. Chiar dacă Miro se gândi o clipă că în cursul căsătoriei vor trebui să respecte aceleași jurăminte de castitate impuse și în mânăstirea în care trăiau Filhos, virginitatea Ouan­dei era grav și iminent primejduită.
― Oratorul acesta, spuse Ouanda. Știi ce părere am eu în legătură cu prezenÈ›a lui aici.
― VorbeÈ™te catolicul din tine, nu gânditorul înzestrat cu raÈ›iune.
Încercă să o sărute, dar ea își plecă fața în ultima clipă și nu reuși decât să-i atingă nasul cu buzele. Îl sărută înfocat, până când ea izbucni în râs și-l împinse deoparte.
― Miro, eÈ™ti stângaci È™i nesuferit. ÃŽÈ™i È™terse nasul de mânecă. Și-aÈ™a s-a dus cu totul naibii orice metodă È™tiinÈ›ifică atunci când am început să-i ajutăm să-È™i ridice nivelul de viaÈ›i Mai avem vreo zece-douăzeci de ani È™i sateliÈ›ii vor începe să detecteze progrese evidente. Până atunci, poate că vom reuÈ™i să descoperim diferenÈ›ieri permanente. Dar dacă permitem unui străin să intervină în proiectul nostru, nu mai avem nici o È™ansă. Are să spună cuiva ce a văzut.
― Poate că da, poate că nu. Și eu am fost cândva în afara proiectului, nu?
― Straniu da, dar niciodată străin.
― Ouanda, merita să-l vezi seara trecută. ÃŽntâi cu Grego È™i apoi când Quara s-a trezit È™i a început să plângă.
― Copii singuratici, disperaÈ›i. Ce dovedeÈ™te asta?
― Și Ela. A râs. Și Olhado a devenit o părticică a familiei.
― Dar Quim...
― Și el s-a potolit È™i a încetat să mai urle la infidel să plece acasă.
― Mă bucur pentru familia ta, Miro. Sper să-i lecuiască pe ai tăi pentru totdeauna. Þi-o spun sincer, văd deja o schimbare la tine; acum eÈ™ti mai încrezător decât ai fost în ultima vreme. Dar nu-l aduce aici.
Miro își mușcă buzele, apoi se îndepărtă. Ouanda alergă după el și-l apucă de braț. Ajunseseră în afara pădurii, dar copacul lui Rădăcină se afla între ei și poartă.
― Nu mă părăsi chiar aÈ™a! spuse ea cu voce furioasă. Nu-mi întoarce spatele!
― Știu că ai dreptate, dar nu pot alunga un sentiment ciudat. Cât s-a aflat în casa noastră, a fost ca È™i... ca È™i cum ar fi venit Libo.
― Tata a urât-o pe mama ta, Miro, n-ar fi călcat niciodată acolo.
― Dar dacă ar fi făcut-o?! PrezenÈ›a Vorbitorului în casa noastră mi-a amintit de cea a lui Libo în StaÈ›iunea zenadorilor. ÃŽnÈ›elegi?
― AÈ™a vezi tu lucrurile? A venit la voi È™i s-a purtat aÈ™a cum ar fi trebuit s-o facă tatăl tău, dar nici măcar n-a încercat vreodată, È™i acum voi toÈ›i vă rostogoliÈ›i cu burÈ›ile în sus ca niÈ™te cățeluÈ™i.
Disprețul zugrăvit pe chipul ei era enervant. Lui Miro îi veni s-o lovească. Păși în schimb spre copacul lui Rădăcină și-i trase o palmă. În numai un sfert de secol ajunsese să aibă un diametru de aproape optzeci de centimetri, iar coaja era aspră și simți o durere ascuțită.
Ea se apropie din spate.
― ÃŽmi pare rău, Miro, n-am vrut...
― Ba ai vrut, È™i a fost o prostie È™i o dovadă de egoism.
― Da, aÈ™a e, eu...
― Faptul că tata a fost o zdreanță nu înseamnă că mă topesc după primul venit care mă mângâie pe creÈ™tet...
Ea își trecu mâna mângâietor prin părul lui, pe umăr, talie.
― Știu, È™tiu, È™tiu... Fiindcă È™tiu ce înseamnă un om bun ― nu doar părinte, ci un om bun. L-am cunoscut pe Libo, nu? Și când îți spun că acest Vorbitor seamănă cu Libo trebuie să mă crezi, nu să respingi totul de parcă ai vedea un căo care se gudură!
― Dar te cred, Miro, vreau să-l cunosc È™i eu.
Miro era surprins de propria-i reacție. Plângea. Și asta, în parte, datorită puterii acestui Vorbitor, chiar și atunci când nu era prezent. Deschisese toate portițele din inima lui Miro, care acum nu-și putea ascunde sentimentele care îl invadau.
― Ai dreptate È™i tu, spuse Miro încet, cu vocea gâtuită de emoÈ›ie. L-am văzut intrând cu atingerea lui vindecătoare È™i m-am gândit: "Dacă el ar fi fost tatăl meu..." Se întoarse s-o privească pe Ouanda, fără să-i pese că ea îi vedea ochii înroÈ™iÈ›i È™i chipul brăzdat de lacrimi. La fel cum spuneam mereu, în fiecare zi când mă întorceam acasă de la StaÈ›iunea zenadorilor: "Dacă Libo ar fi tatăl meu, cât de mult aÈ™ vrea să fiu fiul lui."
Ea zâmbi și-l strânse în brațe; părul i se udă de lacrimile de pe fața lui.
― Of, Miro, mă bucur că nu È›i-e tată. Fiindcă atunci aÈ™ fi sora ta È™i n-aÈ™ mai putea spera să te păstrez doar pentru mine.



Capitolul 10
COPIII MINÞII

Regula 1: Toți Copiii Minții lui Cristos trebuie să fie căsătoriți, altfel nu pot face parte din ordin, însă trebuie să rămână caști.
Întrebare 7; De ce este necesară căsătoria?
Neghiobii își zic: "De ce să ne căsătorim? Dragostea e singura legătură de care avem nevoie, eu și iubitul sau iubita mea". Acestora le spun: "Căsătoria nu este un legământ între bărbat și femeie; până și fiarele se împreunează și au pui. Căsătoria este un contract între bărbat și femeie pe de o parte și comunitate pe de alta. A te căsători potrivit legii comunității înseamnă a deveni cetățean în deplinul înțeles al cuvântului; a refuza înseamnă a rămâne un străin, un copil, un proscris, un sclav și un trădător. Singura constantă în orice societate umană este că cei ce se supun legilor, tabu-urilor și obiceiurilor sunt cu adevărat adulți".
Întrebare 2: Atunci de ce este prescris celibatul pentru preoți și pentru maici?
Pentru a-i izola de comunitate. Preoții și maicile sunt servitori, nu cetățeni. Ei slujesc Biserica, dar nu ei sunt Biserica. Biserica-mamă este mireasă, iar Cristos, mirele; preoții și maicile rămân doar invitați la nuntă, pentru că ei au renunțat la cetățenia în comunitatea lui Cristos cu scopul de a sluji comunitatea.
Întrebare 3: Atunci de ce se căsătoresc Copiii Minții lui Cristos? Nu servim și noi Biserica?
Noi nu slujim Biserica așa cum o fac prin căsătorie femeile și bărbații. Deosebirea este că, în timp ce ei își transmit genele următoarei generații, noi transmitem cunoașterea; moștenirea lor se află în moleculele genetice ale generațiilor viitoare, în timp ce noi continuăm să trăim în mințile lor. Rodul căsătoriei noastre sunt amintirile, iar ele nu sunt cu nimic mai prejos decât copiii din carne și sânge concepuți în spiritul iubirii sfințite de Biserică.

San Angelo ― Regula È™i Catehismul Ordinului Copiii MinÈ›ii lui Cristos,
1511: 11: 11: 1


Oriunde l-ar fi purtat pașii, vicarul catedralei rămânea înconjurat de tăcerea capelei întunecoase și a zidurilor masive și înalte până la cer: când intra, o pace grea cobora asupra elevilor, și apoi, în vreme ce el aluneca fără să facă nici un zgomot către partea din față a clasei, până și respirația lor devenea reținută.
― Dom Cristăo, murmură vicarul. Episcopul ar avea nevoie să vă consulte într-o problemă.
Elevii, majoritatea adolescenÈ›i, nu erau chiar atât de naivi încât să nu È™tie despre relaÈ›iile încordate dintre ierarhia Bisericii È™i călugării cu păreri mai puÈ›in rigide, care predau în majoritatea È™colilor catolice din cele O Sută de Lumi. Dom Cristăo nu era numai un excelent profesor de istorie, geologie, arheologie È™i antropologie, ci È™i abate al mănăstirii Filhos da Mente de Cristo ― Copii MinÈ›ii lui Cristos. PoziÈ›ia aceasta îl făcea să fie cel mai de seamă rival la supremaÈ›ia spirituală în Lusitania. ÃŽn unele privinÈ›e putea fi considerat chiar superior episcopului; pe majoritatea lumilor exista doar câte un abate al Fiilor la fiecare arhiepis­cop, în timp ce la fiecare episcop exista câte un decan al unui sistem È™colar.
Însă Dom Cristăo, ca toți Filhos de altfel, ținea să demonstreze că nutrea respectul cuvenit față de ierarhia bisericească. La chemarea episcopului, el închise imediat lumina de la pupitrul pe care-și avea hârtiile și dădu liber elevilor fără ca măcar să tragă o concluzie la subiectul supus discuției. Elevii nu-și manifestară surprinderea; știau că ar fi procedat la fel chiar dacă i-ar fi întrerupt ora un preot abia hirotoni­sit. Pentru preoți era, fără îndoială nespus de măgulitor să vadă cât de importanți apăreau în ochii Fiilor însă, pe de altă parte, asta le arăta limpede că, de fiecare dată când vizitau școala în timpul orelor de curs, procesul de învățământ era dat peste cap. Ca urmare, preoții intrau rareori în școală, iar Filhos, printr-o atitudine de imens respect, își mențineau o independență aproape deplină.
Dom Cristăo știa foarte bine de ce îl chemase episcopul. Doctorul Navio nu era omul care să-și țină gura, și în cursul dimineții circulaseră tot soiul de zvonuri în legătură cu o amenințare îngrozitoare rostită de Vorbitor. Lui Dom Cristăo îi venea greu să priceapă temerile nefondate pe care le simțea ierarhia de fiecare dată când se confrunta cu infideli sau eretici. Episcopul va fi furios, ceea ce însemna că va cere ca cineva să întreprindă ceva, deși cea mai bună politică ar fi fost inacțiunea, răbda­rea, cooperarea. Pe de altă parte, se zvonise că acest Vorbitor afirmase că tot el rostise moartea lui San Angelo. Dacă așa stăteau lucrurile, atunci probabil că omul nu era nicidecum un dușman, ci un prieten al Bisericii. Sau măcar un prieten al Fiilor, ceea ce, după părerea lui Dom Cristăo, era unul și același lucru.
În timp ce-l urma pe tăcutul vicar printre clădirile din faculdade și prin grădina catedralei, Dom Cristăo își alungă din inimă furia și iritarea pe care le simțea. Își repetă la nesfârșit în gând numele preoțesc: Amai a Tudomundo Para Que Deus Vos Ame.
Trebuie Să-i Iubești pe Toți Ca Să Fii Iubit de Dumnezeu. Își alesese atent numele atunci când logodnica lui devenise membră a ordinului, întrucât știa că slăbiciunile lui cele mai mari erau furia și intoleranța față de prostie. La fel ca și ceilalți Filhos, își dăduse un nume ce devenea o invocație împotriva celui mai de temut păcat al său. Aceasta era una dintre modalitățile în care Filhos se dezgoleau spiritual în fața întregii lumi. "Nu ne vom înveșmânta în haina ipocriziei", propovăduise San Angelo. "Cristos ne va înveșmânta în virtute, ca pe niște crini de câmpie, dar noi nu vom face nici un efort să trecem drept mărinimoși." Astăzi, Dom Cristăo simțea că mărinimia era un veșmânt cam sărăcăcios pentru el; vântul înghețat al intoleranței putea să-l pătrundă până în adâncul inimii. De aceea își recită numele, gândind: "Episcopul Peregrino e un neghiob, dar Amai a Tudomundo Para Que Deus Vos Ame."
― Frate Amai, spuse episcopul Peregrino. Niciodată nu folosea termenul onorific de Dom Cristăo, deÈ™i măcar atâta consideraÈ›ie era de aÈ™teptat din partea unui cardinal. Amabil din partea ta că ai venit.
Navio stătea deja pe cel mai moale scaun, dar Dom Cristăo nu avea de gând să-i poarte ranchiună pentru atâta lucra. Indolența îl făcuse pe Navio să se îngrașe, iar acum obezitatea îl făcea să fie indolent; boala se învârtea în cerc, hrănindu-se din propria-i substanță, și Dom Cristăo se arătă recunoscător lui Dumnezeu că suferința aceasta îl ocolise. Își alese un scaun înalt, fără spătar. Trupul nu va avea astfel prilejul să se moleșească, iar mintea îi va rămâne vie și ascuțită.
Navio se lansă aproape imediat într-o relatare a chinuitoarei întâlniri pe care o avusese cu Vorbitorul în numele Morților, fără a uita să povestească pe larg despre amenințările acestuia în cazul în care atitudi­nea non-cooperantă persista.
― Un inchizitor, dacă vă puteÈ›i închipui aÈ™a ceva! Un infidel care îndrăzneÈ™te să se substituie autorității Bisericii-Mamă! Vai, cum creÈ™te spiritul combatant al mirenilor când Biserica-Mamă e ameninÈ›ată dar cere-le numai să vină la slujbă o dată pe săptămână È™i toată fervoarea asta se vestejeÈ™te È™i adoarme cu totul.
Cuvintele lui Navio avură însă un oarecare efect: episcopul Peregri­no se înfurie văzând cu ochii și, în ciuda tenului măsliniu, fața lui căpătă o nuanță purpurie. După ce, într-un târziu, Navio își termină istorisirea, Peregrino, cu chipul devenit o mască a furiei, se întoarse către Dom Cristăo și spuse:
― Ce zici de asta, frate Amai?
"Dacă mi-ar lipsi tactul, aș zice că ai fost un neghiob când te-ai amestecat în treburile acestui Vorbitor deși știai că legea e de partea lui și că nimic din ce a făptuit nu ne-a adus vreo vătămare. Acum l-ai provocat, și e cu mult mai primejdios decât ar fi fost dacă pur și simplu ignorai sosirea lui aici."
Dom Cristăo zâmbi vag și-și lăsă capul în față.
― Socot că ar trebui să lovim primii, pentru a-i smulge puterea de a ne face vreun rău.
Aceste vorbe înfocate îl luară prin surprindere pe episcopul Peregri­no care spuse:
― Exact aÈ™a. Dar nu mă aÈ™teptam să înÈ›elegi È™i tu asta.
― Filhos au un spirit la fel de înflăcărat ca È™i orice alt creÈ™tin nehirotonisit, vorbi Dom Cristăo. Dar pentru că noi nu avem preoÈ›i, trebuie să ne mulÈ›umim cu logica È™i raÈ›iunea pe care să le folosim ca înlocuitori firavi ai autorității.
Episcopul Peregrino bănuia că din când în când era ironizat, dar niciodată nu reușea să identifice momentul precis când devenea țintă.
― Prin urmare, frate Amai, cum propui să-l lovim?
― Ei bine, părinte Peregrino, legea este foarte clară. El are putere asupra noastră numai dacă îl împiedicăm să-È™i îndeplinească îndatoririle lui preoÈ›eÈ™ti. Dacă vrem să-l lipsim de puterea de a ne face rău, trebuie doar să cooperăm cu el.
Episcopul lovi cu pumnul în tăblia mesei și răcni:
― Exact genul de sofism la care trebuia să mă aÈ™tept din partea ta, Amai.
Dom Cristăo zâmbi.
― Realitatea e că n-avem de ales: ori răspundem la întrebările lui, ori face o cerere perfect justificată pentru a i se acorda statut de inchizitor, iar tu te vei îmbarca pe vreo navă ce merge la Vatican ca să te aperi de acuzaÈ›ia de persecuÈ›ie religioasă. Peregrino, È›inem cu toÈ›ii mult prea mult la tine ca să facem ceva care să provoace îndepărtarea ta din funcÈ›ie.
― A, da, cunosc foarte bine iubirea voastră.
― Vorbitorii sunt de fapt total inofensivi ― nu au alcătuit vreun organism rival, nu dau împărtășanie, nici măcar nu susÈ›in că "Matca È™i Hegemonul" pot fi luate drept scriptură. Singura lor îndatorire este să încerce să descopere adevărul despre viaÈ›a celor care au murit È™i apoi să povestească, celor care vor să-i asculte, istoria persoanei dispărute aÈ™a cum a ales aceasta să È™i-o trăiască.
― Și consideri că acest lucru e nevătămător?
― Dimpotrivă. San Angelo a întemeiat ordinul nostru tocmai pentru că dezvăluirea adevărului este un act de mare tărie. Dar eu cred că e mult mai nevătămător decât Reforma Protestantă, să zicem. Iar anularea Patentei Catolice pe motiv de intoleranță religioasă ar aduce cu siguranță după sine autorizarea imediată a unei imigraÈ›ii de non-catolici, care ne-ar face să nu mai reprezentăm decât o treime din populaÈ›ie.
Episcopul Peregrino își mângâie inelul de pe deget:
― Și Congresul Stelar ar putea să autorizeze aÈ™a ceva? Există o limită privind numărul de coloniÈ™ti; dacă ar trimite aici atâția necredincioÈ™i, s-ar depăși cu mult această limită.
― Dar nu se poate să fi uitat că există prevederi în acest sens. ÃŽntrucât Patenta Catolică garantează o creÈ™tere neîngrădită a populaÈ›iei, Congre­sul Stelar va trimite nave atunci când populaÈ›ia de prisos va trebui transportată în emigraÈ›ie obligatorie. Oricum se anticipează ca o aseme­nea acÈ›iune să aibă loc peste o generaÈ›ie sau două; cine ar putea să împiedice Congresul Stelar să o înceapă chiar acum?
― N-o vor face.
― Congresul Stelar a fost întemeiat pentru a se pune capăt războaie­lor sfinte È™i pogroamelor care au izbucnit uneori pe mai multe lumi în acelaÈ™i timp. Invocarea legilor privitoare la persecuÈ›ia religioasă repre­zintă o problemă gravă.
― E cu totul de neconceput! Nu È™tiu ce eretic pe jumătate nebun cheamă un Vorbitor È™i, dintr-o dată, ne confruntăm cu emigrarea forÈ›ată!
― Iubite părinte, aÈ™a au evoluat dintotdeauna confruntările dintre autoritatea laică È™i cea religioasă. Trebuie să avem răbdare, fie È™i numai din următorul motiv: toate armele sunt la ei.
Auzind acestea, Navio chicoti.
― S-ar putea să aibă toate armele, dar noi deÈ›inem cheile raiului È™i iadului, spuse episcopul.
― Și eu sunt sigur că aÈ™teptând clipa asta, Congresul Stelar își freacă mâinile de bucurie. Până atunci, totuÈ™i, poate că voi reuÈ™i să uÈ™urez durerea provocată de această stângăcie. Ca să nu fii silit să retractezi în mod public declaraÈ›iile tale anterioare, ("declaraÈ›ii prosteÈ™ti, distructive È™i bigote"), fă cunoscut că ai dat instrucÈ›iuni către Filhos da Mente de Cristo să poarte apăsătoarea povara de a răspunde întrebărilor infidelu­lui.
― S-ar putea să nu cunoaÈ™teÈ›i răspunsurile la toate întrebările lui, spuse Navio.
― Dar putem să găsim răspunsuri în locul lui, nu? Probabil că în felul acesta oamenii din Milagre nici nu vor trebui să-i răspundă direct Vorbitorului; vor vorbi în schimb numai cu fraÈ›ii È™i surorile ordinului nostru.
― Cu alte cuvinte, spuse Peregrino înghiÈ›indu-È™i nodul din gât, călugării ordinului tău vor deveni servitorii infidelului.
Dom Cristăo își rosti numele în gând de trei ori.


Ender nu mai trăise atât de acut sentimentul că se află pe teritoriu inamic de când fusese elev în școala militară. După ce pornise din praça, urcase dealul pe o potecă bătută de pașii nenumăraților credincioși; domul catedralei se ridica atât de falnic încât, cu excepția câtorva momente, când se afla pe porțiunea cea mai abruptă a pantei, îl avu tot timpul în ochi. Construită pe terase care tăiau panta, școala se afla în stânga lui; spre dreapta se vedea Vila dos Professores, purtând numele educatorilor, dar locuită în realitate mai mult de grădinari, îngrijitori, funcționari, consilieri și alți slujbași. Profesorii pe care-i zări Ender purtau cu toții uniformele cenușii ale ordinului, iar aceștia îl măsurară curioși când trecu pe lângă ei.
Vrăjmășia începu atunci când ajunse pe culmea dealului, o suprafață întinsă, aproape netedă, de pajiÈ™te È™i grădină îngrijite fără cusur, unde potecile frumos demarcate erau acoperite cu gangă concasată adusă de la topitorie. "Iată lumea Bisericii", gândi Ender "fiecare lucruÈ™or aÈ™ezat la locul lui, unde nici unei buruieni nu-i este îngăduit să pătrundă.'' SimÈ›i multe priviri urmărindu-i, dar acum robele erau negre sau portocalii ― preoÈ›i È™i diaconi, iar ochii răutăcioÈ™i exprimau o autoritate pe cale de a fi primejduiÈ›i "Ce vă fur venind aici?" îi întrebă Ender în gând. Dar È™tia că ura lor nu venea chiar din senin. Era o buruiană sălbăticită care creÈ™tea într-o grădină bine întreÈ›inută; dezordinea ameninÈ›a să se instaleze oriunde călca el, È™i multe flori frumoase puteau să piară dacă el prindea rădăcini È™i sugea viață din solul lor.
Jane sporovăia cu vioiciune, încercând să-i provoace un răspuns, dar Ender refuza să se lase prins în jocul ei. Preoții nu trebuiau să-i vadă buzele mișcându-se; în cadrul Bisericii exista o fracțiune destul de numeroasă care considera implanturile (precum nestemata din urechea lui) drept un sacrilegiu, o încercare de a aduce îmbunătățiri unui trup pe care Dumnezeu l-a creat perfect.
― Câți preoÈ›i poate întreÈ›ine această comunitate? întrebă ea prefăcân­du-se mirată.
I-ar fi plăcut să-i răspundă tăios că avea deja numărul lor exact în fișiere. Una dintre plăcerile lui Jane era să spună lucruri sâcâitoare atunci când el nu putea nicidecum să-i răspundă sau să recunoască, în prezența cuiva, că ea îi vorbea la ureche.
― Trântori care nici măcar nu se reproduc. Dacă nu se împreunează, oare evoluÈ›ia nu cere ca ei să dispară ca specie? Dar Jane È™tia, desigur, că preoÈ›ii asigurau cea mai mare parte a serviciilor publice È™i adminis­trative ale comunității. Ender își întocmi răspunsurile către ea ca È™i cum le-ar fi putut exprima cu voce tare. Dacă preoÈ›ii n-ar exista, atunci s-ar dezvolta vreun grup administrativ sau de afaceri sau vreo breaslă care să preia povara asta. ÃŽn orice comunitate trebuie să apară un anume tip de ierarhie rigidă ca forță conservatoare, care să-i menÈ›ină identitatea în ciuda variaÈ›iilor È™i modificărilor care o pândesc. Comunitatea s-ar dezin­tegra în mod inevitabil dacă nu ar exista un promotor inflexibil al convenÈ›iilor. Caracterul forÈ›at al convenÈ›ionalismului este stânjenitor dar esenÈ›ial pentru o comunitate. Nu aÈ™a scrisese Valentine în cartea ei despre Zanzibar? Ea compara clasa preoÈ›ilor cu scheletul vertebratelor...
Și tocmai pentru a-i dovedi că putea să anticipeze argumentele lui atunci când nu le putea exprima prin viu grai, Jane îi servi citatul; amăgitoare, vorbi cu vocea Valentinei, pe care o memorase în mod special pentru a-l chinui și mai mult:
― Oasele sunt rigide È™i, luate în sine, par moarte ca piatra, dar când sunt fixate È™i articulate de schelet, restul trupului poate îndeplini toate miÈ™cările necesare vieÈ›ii.
Sunetul vocii Valentinei îl îndureră mai mult decât și-ar fi închipuit și, desigur, mai mult decât fusese în intenția lui Jane. Rări pasul. Își dădu seama că tocmai absența ei îl făcea să simtă atât de acut ostilitatea preoților. Intrase de bună voie în gura leului calvinist, pășise dezgolit din punct de vedere filosofic printre cărbunii mocniți ai Islamului, iar fanaticii shintoiști intonaseră cântece de amenințare în fața ferestrei lui din Kyoto. Dar Valentine îi fusese întotdeauna alături, în același oraș, respirând același aer, suferind capriciile aceluiași climat. Ea reușea să-i insufle curaj în ceea ce avea de făcut; el se întorcea după fiecare confruntare și prin discuțiile cu ea reușea să-și înțeleagă până și eșecuri­le, iar asta îi permitea să întrezărească mici triumfuri chiar și în înfrân­geri. "Am părăsit-o doar de zece zile, iar acum îi simt deja lipsa."
― Cred că la stânga, spuse Jane. Slavă cerului, acum folosea propria ei voce. Mănăstirea e la marginea vestică a dealului, deasupra StaÈ›iunii zenadorilor.
Trecu pe lângă faculdade, unde elevii între zece și doisprezece ani învățau științele tehnice. Iar dincolo, mănăstirea, clădirea mai puțin înaltă, care părea să-l aștepte. Văzând contrastul dintre catedrală și mănăstire, zâmbi. Prin disprețul pe care-l arătau măreției și strălucirii, Filhos erau aproape jignitori. Nici nu era de mirare că ierarhia le purta ranchiună oriunde apăreau. Până și grădina mănăstirii era o manifestare de răzvrătire: în afara grădinii de legume, toate terenurile fuseseră lăsate în voia bălăriilor și a ierbii necosite.
Abatele se numea Dom Cristăo, bineînțeles; sau poate Dona Cristă, dacă abatele ar fi fost femeie. Fiindcă existau doar o escola baixa și o faculdade, așezământul avea numai un rector; cu o simplitate grațioasă, soțul conducea mănăstirea iar soția lui școlile, împletind și contopind toate treburile ordinului într-o singură căsătorie. Ender îi spusese lui San Angelo încă de la început că era culmea prefăcătoriei, nicidecum a umilinței, ca diriguitorii mănăstirilor și școlii să se numească "Domnul Cristian" și "Doamna Cristiana", atribuindu-și astfel un titlu care ar trebui să aparțină oricărui credincios creștin. San Angelo se mulțumise să zâmbească, fiindcă și el gândea la fel. "Arogant prin umilință, așa era și el, și tocmai din acest motiv l-am iubit."
În loc să-l aștepte în escritorio, Dom Cristăo ieși în curte ca să-l întâmpine; făcea parte din disciplina ordinului ca fiecare membru să-și strice tihna în mod deliberat în favoarea celor pe care îi slujeau.
― Vorbitor Andrew! strigă el.
― Dom Ceifeiro! îi răspunse Ender.
Ceifeiro ― secerător ― era titlul pe care ordinul îl dădea funcÈ›iei de abate; decanii È™colii se numeau aradores, plugari, iar călugării erau semeadores, semănători.
Ideea lui Ender de a respinge titlul obișnuit de "Dom Cristăo" îl făcu pe Ceifeiro să surâdă. Știa ce greu era să le ceară celor din afara ordinului să li se adreseze Fiilor folosind titluri și nume de împrumut. După cum spusese San Angelo: "Când ți se adresează potrivit titlului, te recunosc drept creștin; când îți spun pe nume, pe buze le va veni o predică". Își puse mâinile pe umerii lui Ender, zâmbi și spuse:
― Da, sunt Ceifeiro. Și ce eÈ™ti tu pentru noi: o invazie de buruieni?
― Mă strădui să fiu o pacoste oriunde mă duc.
― Atunci să fii cu grijă, altfel Domnul Recoltei te va pârjoli dimpreu­nă cu buruienile netrebuincioase.
― Știu, mă paÈ™te afurisenia, dar nu È™tiu ce m-ar putea face să mă pocăiesc.
― PreoÈ›ii se pocăiesc. Datoria noastră este să educăm. Bine ai făcut că ai venit la noi.
― Ai fost foarte binevoitor invitându-mă aici. A trebuit să devin cel mai josnic È™antajist ca să conving pe cineva să schimbe câteva vorbe cu mine.
Ceifeiro înțelese, desigur: Vorbitorul știa că această invitație fusese făcută doar din pricina amenințării că va cere să i se acorde puteri inchizitoriale. Dar fratele Amai prefera să mențină un aer de bună înțelegere.
― Să lăsăm asta acum, e adevărat că l-ai cunoscut pe San Angelo? Chiar eÈ™ti cel care i-a mărturisit moartea?
Ender făcu un gest către buruienile înalte, ale căror vârfuri se ițeau peste coama zidului curții:
― El ar fi încuviinÈ›at harababura din grădina voastră. ÃŽi plăcea să-l provoace pe Cardinalul Aquila, È™i fără îndoială că È™i episcopul Peregrino strâmbă din nas, dezgustat de starea jalnică a pământurilor voastre.
Dom Cristăo îi făcu un semn cu ochiul.
― CunoÈ™ti prea multe secrete. Dacă te ajutăm să afli răspuns la întrebări, vei pleca?
― Există speranÈ›a asta. De când am început să slujesc în calitate de Vorbitor, cel mai mult am zăbovit la Reykjavik, pe Trondheim, adică un an È™i jumătate.
― AÈ™ vrea să ne promiÈ›i o È™edere la fel de scurtă. Þi-o cer nu pentru mine, ci pentru liniÈ™tea sufletească a celor care poartă robe mult mai grele decât a mea.
Săvârșitorul îi dădu singurul răspuns sincer care-l putea ajuta pe episcop să-și găsească liniștea:
― Promit că dacă voi găsi vreodată un loc în care să mă stabilesc, voi lepăda titlul de Vorbitor È™i voi deveni un cetățean productiv.
― ÃŽntr-o lume ca a noastră, asta ar include È™i convertirea la catoli­cism.
― Cu ani în urmă, San Angelo m-a făcut să promit că, de va fi să aleg vreodată o religie, voi alege religia lui.
― Asta nu sună nicidecum ca o declaraÈ›ie sinceră de credință.
― E din pricină că nu am nici una.
Ceifeiro râse de parcă ar fi È™tiut el ceva È™i insistă să-i arate lui Ender mănăstirea È™i È™colile înainte de a începe să răspundă la întrebările lui. Ender nu se supără ― dorea să vadă cum se transformaseră ideile lui San Angelo după trecerea atâtor secole. Școlile păreau destul de plăcute, iar calitatea educaÈ›iei era deosebită, dar se făcu întuneric până Ceifeiro îl conduse înapoi la mănăstire È™i la chilia mică pe care o împărÈ›ea cu soÈ›ia lui, Aradora.
Dona Cristă se afla deja acolo, pregătind o serie de exerciții de gramatică pe terminalul așezat între paturi. Așteptară până ce ea găsi un punct în care se putea opri, și abia după aceea i se adresară.
Ceifeiro îl prezentă drept "Vorbitor Andrew".
― Dar se pare că-i vine greu să-mi spună Don Cristăo.
― Tot aÈ™a È™i episcopului, constată soÈ›ia. Numele meu adevărat e Detestai o Pecado e Fazei o Direito. "Să urăști Păcatul È™i Să Faci Numai Bine", traduse SăvârÈ™itorul. Numele soÈ›ului meu se pretează la o pres­curtare încântătoare: "Amai, iubeÈ™te tu". Dar al meu? ÃŽÈ›i poÈ›i închipui pe cineva care strigă către o prietenă: "Oi! Detestai!"? Râseseră cu toÈ›ii. Iubirea È™i ura, ăștia suntem, soÈ› È™i soÈ›ie. Cum îmi vei spune dacă numele de Cristina e prea bun È™i nu-l merit?
Ender îi privi chipul ușor ridat, pe care cineva cu un spirit mai critic decât al lui ar fi văzut bătrânețea. Și totuși, în zâmbetul acela era un sâmbure de râs și vioiciunea din ochi o făcea să pară mult mai tânără, chiar mai tânără decât el însuși.
― Te-aÈ™ boteza Beleza, dar soÈ›ul tău m-ar acuza că flirtez cu tine.
― Nu, el m-ar numi Beladona, de la "frumuseÈ›e È™i otravă" într-o glumă răutăcioasă. Nu-i aÈ™a, Dom Cristăo?
― Datoria mea e să te fac să te simÈ›i umilă.
― AÈ™a cum È™i menirea mea e să te păstrez cast, răspunse ea.
Auzind aceste vorbe, Ender își mută privirea de la un pat la celălalt.
― Aha, încă unul pe care căsătoria noastră castă îl face curios, spuse Ceifeiro.
― Ba nu, îi răspunse Ender. Dar îmi amintesc că San Angelo reco­manda ca soÈ›ul È™i soÈ›ia să împartă acelaÈ™i pat.
― Singurul mod de a face asta ar fi ca unul dintre noi să doarmă noaptea, iar celălalt ziua.
― Regulile trebuie adaptate potrivit tăriei de caracter a Filhos da Mente, explică Ceifeiro. Fără îndoială că există È™i dintr-aceia care pot împărÈ›i patul È™i rămâne caÈ™ti, dar soÈ›ia mea este încă prea frumoasă È™i dorinÈ›ele cărnii sunt prea puternice.
― AÈ™a a vrut San Angelo. El spunea că patul căsătoriei ar trebui să fie încercarea continuă a iubirii de cunoaÈ™tere. Spera că fiecare bărbat È™i femeie din ordin va voi, după o vreme, să se înmulÈ›ească È™i prin trup, nu numai prin minte.
― Dar în clipa când am face-o ar trebui să părăsim Ordinul, spuse Ceifeiro.
― E un lucru pe care scumpul nostru San Angelo nu l-a înÈ›eles, fiindcă în timpul vieÈ›ii lui nu a existat nici o mănăstire care să aparÈ›ină cu adevărat Ordinului, îl lămuri Aradora. Mănăstirea devine familia noastră È™i plecarea ar fi la fel de dureroasă ca È™i divorÈ›ul. Odată ce rădăcinile se înfig bine, planta nu mai poate fi smulsă decât cu chinuri È™i suferinÈ›e. AÈ™adar noi dormim în paturi separate È™i avem destulă tărie ca să rămânem în Ordin.
Vorbise cu o asemenea mulțumire în glas încât, aproape fără să vrea, pe Ender îl podidiră lacrimile. Ea văzu, se îmbujoră la față și-și mută privirea de la el.
― Nu jeli pentru noi, Vorbitor Andrew. Avem parte de mult mai multă bucurie decât de suferință.
― Mă înÈ›elegi greÈ™it, spuse Ender. Lacrimile n-au pornit din milă, ci datorită frumuseÈ›ii.
― Ba nu, interveni Ceifeiro, până È™i preoÈ›ii celibatari consideră că puritatea noastră în căsătorie este, în cel mai bun caz, excentrică.
― Dar eu nu cred asta, spuse Ender. O clipă, îi veni în gând să povestească despre îndelungata lui tovărășie cu Valentine, la fel de apropiată È™i iubitoare ca o soÈ›ie, È™i totuÈ™i castă ca o soră. Dar, gândindu-se la ea, rămase fără grai. Se aÈ™eză pe patul lui Ceifeiro È™i-È™i cuprinse faÈ›a între palme.
― S-a întâmplat ceva? întrebă Aradora. ÃŽn acelaÈ™i timp, Ceifeiro își aÈ™eză cu blândeÈ›e mâna pe creÈ™tetul lui.
Ender își înălță capul, încercând să alunge neașteptata revărsare de dragoste și dor pentru Valentine.
― Mă tem că această călătorie m-a apăsat mai mult decât oricare alta. Am lăsat-o departe pe sora mea, care vreme de ani È™i ani a mers alături de mine. S-a căsătorit la Reykjavik. Pentru mine a trecut doar o săptă­mână de când am părăsit-o, dar constat că mi-e dor de ea mai mult decât aÈ™ fi crezut. Voi doi...
― Vrei să spui că È™i tu eÈ™ti celibatar? întrebă Ceifeiro.
― Dar acum eÈ™ti È™i văduv, È™opti Aradora.
Lui Ender nu i se părea nicicum neobișnuit ca despărțirea de Valen­tine să fie exprimată prin asemenea vorbe.
Jane murmură în ureche:
― Dacă lacrimile astea fac parte dintr-un plan iscusit de-al tău, recunosc că sunt depășită.
Bineînțeles, nu era vorba de nici un plan. Ender era chiar înspăimân­tat la gândul că sentimentele îi scăpaseră din frâu în felul acesta. În seara trecută, pe care o petrecuse în casa Ribeira, stăpânise situația; acum simțea că cedează în fața acestor călugări căsătoriți, dovedind aceeași uitare de sine ca și Quara sau Grego.
― Am impresia, spuse Ceifeiro, că ai ajuns să cauÈ›i răspuns la mult mai multe întrebări decât È›i-ai imaginat când ai pornit la drum.
― Cred că eÈ™ti foarte singuratic, spuse Aradora. Sora ta È™i-a găsit un loc stabil. Dar cauÈ›i È™i tu un asemenea lucru?
― Nu cred. Socot că am depășit măsura È™i am abuzat de ospitalitatea voastră. Călugării nehirotonisiÈ›i n-ar trebui să asculte confesiuni.
Aradora izbucni în râs.
― Ei, orice catolic poate asculta confesiunea unui necredincios.
Cu toate acestea, Ceifeiro nu râse.
― Vorbitor Andrew, mi-e limpede că ne-ai acordat mai multă încre­dere decât È›i-ai pus în gând, dar te asigurăm că o merităm. Și, prietene, discuÈ›ia asta m-a convins că pot avea încredere în tine. Episcopul se teme de tine, È™i recunosc că È™i eu am avut unele rezerve la început, dar acum le-am făcut uitate. Dacă voi putea, te voi ajuta, deoarece cred că nu vei face cu bună È™tiință vreun rău satului nostru.
― Aha, È™opti Jane, acum am înÈ›eles. O manevră foarte inteligentă, SăvârÈ™itorule. EÈ™ti un actor mult mai desăvârÈ™it decât am crezut.
Înțepătura îl făcu pe Ender să se simtă cinic și meschin, și îi provocă un gest pe care nu-l mai făcuse niciodată. Întinse mâna către nestemată, găsi minusculul comutator și, cu unghia, îl mișcă într-o parte, apoi în jos. Nestemata amuți. Jane nu mai putea nici să-i vorbească la ureche, nici să vadă sau să asculte din acel loc privilegiat.
― Să mergem afară, propuse Ender.
Ei înțeleseră perfect ce făcuse Ender, întrucât funcția unui asemenea implant era binecunoscută; luară gestul drept o dovadă a dorinței lui de a discuta netulburat și în intimitate, astfel că acceptară bucuroși invitația. Ender intenționase să reducă nestemata la tăcere doar temporar, ca răspuns la insensibilitatea lui Jane; se gândise că va activa din nou interfața doar peste câteva minute. Dar felul în care se destinseseră Aradora și Ceifeiro imediat ce nestemata devenise inactivă îl împiedica să o activeze, măcar pentru o vreme.
Afară, pe dealul învăluit în noapte, stând de vorbă cu Aradora și Ceifeiro, uită că Jane nu mai asculta. Cei doi îi povestiră despre copilăria singuratică a Novinhei și despre felul în care își aminteau că o văzuseră renăscând, grație iubirii părintești a lui Pipo și prieteniei cu Libo.
― Dar, din noaptea morÈ›ii lui, a murit pentru noi toÈ›i.
Novinha nu aflase nici o vorbă despre discuțiile care se purtau privind situația ei. Necazurile celor mai mulți copii n-ar fi devenit temă de dezbateri în cabinetul episcopului, subiect de conversație pentru profesorii din mănăstire sau de nesfârșite speculații în biroul primarului. La urma-urmelor, nu orice copil putea fi vlăstarul celor doi Os Venera­dos, iar planeta nu avea alt xenobiolog.
― S-a împăcat cu soarta ei È™i a devenit foarte pedantă. A întocmit rapoarte privind activitatea de adaptare a plantelor locale pentru a putea fi utile fiinÈ›elor umane, È™i a plantelor pământeÈ™ti pentru a putea supra­vieÈ›ui în condiÈ›iile oferite de Lusitania. A răspuns întotdeauna la orice întrebare fără să ezite, cu seninătate È™i fără duÈ™mănie. Dar nu avea prieteni, iar pentru noi era ca È™i moartă. Chiar am vorbit cu Libo, Dumnezeu să-i odihnească sufletul în pace, È™i ne-a spus că È™i el, care fusese prieten cu ea, nu era tratat nici măcar cu dezinteresul pe care ea îl arăta tuturor celorlalÈ›i. ÃŽÈ™i descărca furia pe el È™i-i interzicea să-i pună întrebări. Ceifeiro descoji un fir de iarbă locală È™i linse lichidul de pe suprafaÈ›a interioară. Ai putea să guÈ™ti È™i tu, Vorbitor Andrew, are o savoare interesantă, iar cum organismul nu poate metaboliza nici o moleculă din ea, este inofensivă.
― Dragul meu soÈ›, s-ar cuveni să-l avertizăm că marginile firului de iarbă îi pot tăia buzele È™i limba la fel ca o lamă.
― Tocmai mă pregăteam s-o fac.
SăvârÈ™itorul decoji un fir È™i gustă. ScorÈ›iÈ™oară acriÈ™oară, o idee de fructe citrice, moleÈ™eală de respiraÈ›ie lâncedă ― gustul pregnant îi amin­tea de multe lucruri, unele plăcute.
― Se poate transforma în viciu.
― Trebuie să te previn că soÈ›ul meu e pe punctul de a face o remarcă alegorică, Vorbitor Andrew.
Ceifeiro râse delicat.
― Oare nu San Angelo a spus că domnul nostru Isus Cristos ne-a îndrumat pe calea cea dreaptă prin compararea lucrurilor noi cu cele vechi?
― Gustul ierbii, reluă SăvârÈ™itorul. Ce are el în comun cu Novinha?
― Am s-o spun pe ocolite. Cred că Novinha a gustat cândva ceva neplăcut, însă atât de puternic încât a fascinat-o, È™i de atunci încoace i-a fost imposibil să se lipsească de acea aromă.
― Despre ce este vorba?
― ÃŽn termeni teologici? Mândria de a purta o vină universală. E o formă de trufie È™i egomanie. Se consideră răspunzătoare pentru lucruri care în nici un caz nu s-ar fi putut întâmpla din cauza ei. Ca È™i cum ar controla absolut totul, ca È™i cum suferinÈ›ele s-ar abate ca o pedeapsă pentru păcatele ei.
― Se simte vinovată pentru moartea lui Pipo, adăugă Aradora.
― Ciudată purtare, remarcă Ender. Doar È™tie că purceluÈ™ii l-au ucis pe Pipo, care s-a dus la ei din proprie voință. Cum ar putea fi vina ei?
― Când m-am gândit prima oară la asta, am găsit aceleaÈ™i puncte slabe. Dar mai apoi am studiat transcripÈ›iile È™i documentele legate de evenimentele petrecute în noaptea în care a murit Pipo. N-am găsit decât o aluzie, o remarcă pe care o făcuse Libo cerându-i Novinhei să-i arate ceva la care lucraseră ea È™i Pipo, cu câteva momente înainte ca Pipo să plece pentru a discuta cu purceluÈ™ii. Ea a refuzat. Asta a fost tot, cineva i-a întrerupt È™i n-au mai reluat niciodată subiectul, cel puÈ›in în StaÈ›iunea zenadorilor È™i nici în altă parte unde să fi rămas vreo înregistrare sau document.
― Vorbitor Andrew, amândoi ne-am pus întrebarea ce s-o fi întâmplat cu puÈ›in timp înainte de moartea lui Pipo, spuse Aradora. De ce a plecat Pipo atât de precipitat? Se certaseră cumva? Era furios? Când moare o persoană pe care ai iubit-o È™i ultimele clipe petrecute cu ea au fost marcate de furie sau ură, atunci începi să te acuzi: "Dacă n-aÈ™ fi zis asta, dacă n-aÈ™ fi făcut cealaltă".
― Am încercat să reconstituim ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Am apelat la jurnalele de computer, cele care reÈ›in în mod automat fiÈ™ele curente de lucru, înregistrări ale tuturor operaÈ›iunilor efectuate de fiecare persoană care a folosit computerul. Și tot ce-i aparÈ›inea Novinhei era complet inaccesibil. Nu numai fiÈ™ierele în care lucra atunci. Nu am obÈ›inut acces nici măcar la jurnalele referitoare la timpii de lucru. Tot astfel, n-am reuÈ™it să aflăm nici care erau fiÈ™ierele pe care la ascundea de noi. Pur È™i simplu n-am fost în stare să obÈ›inem accesul. Nici primarul n-a putut să facă mai mult folosind împuternicirile obiÈ™nuite de ocolire a protecÈ›iilor pe care le avea la dispoziÈ›ie.
Aradora dădu din cap.
― Era prima oară când cineva interzicea accesul la fiÈ™ierele publice, fiÈ™iere de lucru, adică la o parte a muncii întregii colonii.
― A fost un gest revoltător. BineînÈ›eles că primarul ar fi putut să apeleze la împuternicirile de urgență pentru ocolirea protecÈ›iilor, dar care era starea de necesitate? Ar fi trebuit să È›inem o È™edință publică, È™i nu aveam nici o justificare legală. Doar îngrijorarea în ceea ce-o privea pe Novinha, iar legea nu-i apără pe oamenii care spionează, chiar dacă o fac spre binele cuiva. Poate că într-o bună zi vom vedea ce există în acele fiÈ™iere È™i vom afla ce s-a întâmplat între ei înainte ca Pipo să moară. Nu le poate È™terge, pentru că sunt de interes public.
Ender uitase cu desăvârșire că Jane nu asculta și că el o exclusese ca martor la această discuție. De aceea Presupusese că, imediat ce ea auzise cele spuse, ocolise toate protecțiile și parolele instituite de Novinha și descoperise deja ce se afla în fișiere.
― Ar mai fi căsătoria ei cu Marcăo, spuse Aradora. Toată lumea È™tia că era o nebunie. Libo voia să se căsătorească cu Novinha È™i nu făcea nici un secret din asta, dar ea a spus iarăși nu.
― Ca È™i cum ar fi spus: "Nu merit să mă căsătoresc cu bărbatul care m-ar putea face fericită. Mă voi mărita cu unul care să fie sălbatic È™i brutal cu mine, care mă va pedepsi aÈ™a cum merit". Ceifeiro oftă. DorinÈ›a ei de autoflagelare i-a È›inut departe unul de celălalt. ÃŽntinse mâna È™i atinse palma soÈ›iei.
Ender se aștepta ca Jane să facă vreo remarcă răutăcioasă în legătură cu cei șase copii, care erau o dovadă că Libo și Novinha nu stătuseră chiar atât de departe unul de celălalt. După ce așteptă câteva clipe și nu auzi vorbele ei usturătoare, își aduse aminte că deconectase interfața. Iar acum, când Ceifeiro și Aradora erau cu ochii pe el, nu mai putea să o conecteze.
Fiindcă acum È™tia sigur că Libo È™i Novinha fuseseră amanÈ›i ani de zile, își dădu seama că Ceifeiro È™i Aradora se înÈ™elau. Da, era foarte probabil ca Novinha să se simtă vinovată ― asta ar explica de ce l-a suportat pe Marcos, de ce s-a rupt total de restul comunității. Dar nu explica de ce nu se căsătorise cu Libo; indiferent cât de vinovată s-ar fi considerat, era limpede că socotise că merita să se bucure de plăcerile oferite de patul lui Libo.
Ceea ce respinsese era căsătoria cu Libo, iar nu pe Libo ca persoană. Și, într-o colonie atât de mică și mai ales catolică, nu era tocmai ușor să facă o asemenea alegere. Prin urmare, ce-i aducea căsătoria și de la ce o scutea adulterul? Ce încerca să evite?
― ÃŽnÈ›elegi, sper, că deocamdată totul a rămas un mister pentru noi. Dacă vrei într-adevăr să mărturiseÈ™ti moartea lui Marcos Ribeira, va trebui să răspunzi într-un fel la întrebarea: de ce s-a căsătorit cu el? Și pentru a afla răspunsul va trebui să descoperi de ce a murit Pipo. Mii de minÈ›i, care de care mai strălucite, din cele O Sută de Lumi, se străduie de mai bine de douăzeci de ani să găsească răspuns la întrebarea asta.
― Dar față de aceÈ™ti oameni străluciÈ›i eu am un avantaj, remarcă Ender.
― Și care ar fi avantajul? întrebă Ceifeiro.
― Mă voi bucura de ajutorul oamenilor care o iubesc pe Novinha.
― Noi n-am fost în stare să ne ajutăm pe noi înÈ™ine, constată Aradora. Și n-am reuÈ™it să o ajutăm nici pe ea.
― Poate că ne ajutăm unii pe alÈ›ii, spuse Ender.
Ceifeiro îl privi și-i puse o mână pe umăr.
― Mărturisitor Andrew, dacă asta È›i-ai propus, atunci să fii la fel de cinstit cu noi cum am fost È™i noi cu tine. Să ne destăinui È™i nouă gândul care È›i-a trecut prin minte acum mai puÈ›in de zece secunde.
Ender rămase tăcut, apoi încuviință grav.
― Nu cred că Novinha a refuzat să se mărite cu Libo dintr-un sentiment de vinovăție. Sunt de părere că a respins ideea căsătoriei ca să-i împiedice accesul la fiÈ™ierele acelea ascunse.
― De ce? întrebă Ceifeiro. Se temea că astfel Libo va afla de cearta ei cu Pipo?
― Nu cred că s-a certat cu Pipo. Mai degrabă ea È™i Pipo au descoperit ceva, È™i această informaÈ›ie a dus la moartea lui Pipo. Tocmai de aceea a interzis accesul la fiÈ™iere. InformaÈ›iile conÈ›inute de fiÈ™iere sunt fatale celui care le cunoaÈ™te.
Ceifeiro scutură din cap.
― Ba nu, Vorbitor Andrew. Nu înÈ›elegi puterea vinovăției. Oamenii nu-È™i distrug întreaga viață pentru câțiva biÈ›i de informaÈ›ie; ar face-o însă pentru o vină imaginară È™i mai neînsemnată. Vezi tu, ea s-a căsătorit cu Marcos Ribeira. Iar asta a fost autopedepsire.
Ender nu se deranjă să-l contrazică. Aveau dreptate în ceea ce privea vinovăția Novinhei; cum altfel l-ar fi lăsat pe Marcos Ribeira s-o bată fără să se plângă? Asta era vinovăție. Dar mai avusese un motiv să se mărite cu Marcăo. El era steril și complexat tocmai din această pricină; pentru ca orașul să nu afle lipsa lui de bărbăție, a fost în stare să suporte o căsătorie în cursul căreia i s-au pus coarne tot timpul. Novinha era gata să îndure, dar nu să trăiască fără Libo și copiii acestuia. Nu, motivul care a făcut-o să nu se mărite cu Libo a fost să-l țină departe de secretele din fișierele ei, fiindcă ceea ce zăvorâse acolo putea să-i determine pe purce­luși să-l ucidă.
Ce ironie a sorții! Ce ironie că, până la urmă, tot purcelușii l-au ucis.


Întors în casa minusculă, Ender se așeză la terminal și o chemă pe Jane în mod repetat. Tot drumul spre casă ea nu-i vorbise, cu toate că imediat ce comutase nestemata își ceruse scuze cu multă umilință. Dar Jane nu-i răspunse nici pe terminal.
Abia acum își dădu seama că nestemata însemna mult mai mult pentru ea decât pentru el. El doar alungase o prezență sâcâitoare, precum aceea a unui copil răzgâiat. Dar pentru ea, nestemata reprezenta contac­tul permanent cu singura ființă umană pe care o cunoștea. Mai fuseseră separați și înainte, de multe ori, de călătoria spațială, de somn; dar acum era prima dată când o deconectase. Era ca și cum singura persoană care știa de ea refuza dintr-o dată să-i mai recunoască existența.
Și-o imaginase asemeni Quarei, plângând în pat, tânjind să fie ridicată și ținută în brațe, mângâiată. Numai că ea nu era un copil în carne și oase. Nu putea pleca în căutarea ei. N-avea decât să aștepte și să spere că se va întoarce.
Ce știa despre ea? Nici nu avea cum să bănuiască adâncimea sentimentelor ei. Exista probabilitatea, oricât de neverosimil ar fi părut, ca pentru Jane nestemata să fie chiar ea însăși și, prin deconectare, o ucisese.
"Nu, nu", își zise el. Ea era acolo, undeva, în conexiunile filotice dintre sutele de ansibluri răspândite prin sistemele stelare ale celor O Sută de Lumi.
― Iartă-mă, scrise el pe terminal. Am nevoie de tine.
Dar nestemata din ureche rămase mută, iar terminalul nemișcat și rece. Până acum nu-și dăduse seama cât de dependent era de prezența ei constantă. Își închipuise că prețuia solitudinea; acum însă, când solitu­dinea îi era impusă, simțea nevoia presantă de a vorbi, de a fi auzit de cineva, ca și cum n-ar fi fost sigur că există fără să-și dovedească asta printr-un dialog cu altă minte.
Scoase chiar È™i matca din ascunzătoare, deÈ™i ceea ce se petrecu între ei nu se putea numi conversaÈ›ie. Nici măcar acest lucru nu era posibil acum. Gândurile ei ajungeau la el difuze, slabe È™i fără cuvintele care ei îi erau uneori inaccesibile; doar o senzaÈ›ie de întrebare È™i o imagine a gogoÈ™ii ei fiind aÈ™ezată într-un loc răcoros È™i umed, ceva ca o peÈ™teră sau scorbură de copac încă viu. «Acum?» părea să întrebe. "Nu", trebui să răspundă el, "ÃŽncă nu, iartă-mă" ― dar ea nu mai zăbovi să-i asculte scuzele, ci lunecă, se întoarse la acel ceva sau cineva pe care-l găsise capabil să dialogheze cu ea în acelaÈ™i fel, iar Ender nu-È™i găsi salvarea decât în somn.
Și apoi, când se trezi din nou în miez de noapte, ros de remușcări și vinovăție pentru ceea ce, fără urmă de sentiment, îi făcuse lui Jane, se așeză din nou la terminal și scrise: "Jane, întoarce-te la mine. Te iubesc". După aceea trimise mesajul prin ansiblu, către un loc unde ea nu-l putea ignora. Era posibil ca el să fie citit de către cineva din biroul primarului, fiindcă toate mesajele deschise trimise prin ansiblu erau citite; fără îndoia­lă că primarul, episcopul și Dom Cristăo vor avea știre despre el până dimineață. Lasă-i să se întrebe cine era Jane și de ce, în plină noapte, Vorbitorul își lansase bocetul peste ani și ani-lumină. Săvârșitorul nu se sinchisi de asta, fiindcă acum le pierduse și pe Valentine și pe Jane și, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, rămăsese într-o singurătate deplină.




Capitolul 11
JANE

Puterea Congresului Stelar a fost suficientă pentru menținerea păcii, nu numai între lumi, ci și între națiunile de pe fiecare planetă, și această pace a ținut aproape două mii de ani.
Puțini oameni înțeleg fragilitatea puterii noastre. Ea nu se înte­meiază pe existența unor armate mari sau a unor armadas invin­cibile. Se bazează pe controlul pe care îl deținem asupra rețelei de ansibluri, care transmit instantaneu informații de la o lume la alta.
Nici o lume nu îndrăznește să se răzvrătească, pentru că atunci ar fi lipsită de toate progresele din știință, tehnologie, artă, literatură, cunoaștere șl de programele instructiv-distractive pe care nu le-ar putea produce ea însăși.
Iată de ce, în necuprinsa lui înțelepciune. Congresul Stelar a încredințat computerelor controlul asupra rețelei de ansibluri, iar controlul asupra computerelor a fost încredințat rețelei de ansiblu­ri. Sistemele noastre de informații sunt atât de strâns îngemănate încât, în afară de Congresul Stelar, nici o forță umană nu ar putea întrerupe schimburile neîncetate. Nu avem nevoie de arme, fiind­că singura care contează, ansiblul, se află sub controlul nostru.

Jan Van Hoot, membru al Congresului:
Fundamentele Informaționale ale Puterii Politice, Curente Politice,
1930: 2: 22: 22


Foarte mult timp, aproximativ trei secunde, Jane nu reuși să înțelea­gă ce se întâmplase cu ea. Totul funcționa, bineînțeles; computerul de legătură cu planeta, situat pe un satelit, anunță încetarea transmisiei printr-o operațiune de rutină, ceea ce însemna de la sine că Ender deconectase interfața. Era o chestiune obișnuită; pe lumile unde implan­turile de interfețe-computer erau lucruri comune, comutările și deconec­tările se petreceau de milioane de ori în fiecare oră, iar Jane avea acces nestingherit la oricare alt implant ca și la al lui Ender. Din punct de vedere strict electronic, acesta era un eveniment absolut normal.
Dar pentru Jane, orice altă unitate cifi era o parte din zgomotul de fond în care-și petrecea viața, una în care putea plonja să culeagă informații atunci când avea chef, și s-o ignore în restul timpului. "Cor­pul" ei, în măsura în care se putea vorbi de așa ceva, era format din trilioane de asemenea zgomote electronice, senzori, fișiere de computer, terminale. Cele mai multe dintre ele, aidoma funcțiilor organismului uman, se autoreglau. Computerele își rulau programele; oamenii conver­sau cu terminalele lor, senzorii detectau sau nu ceea ce căutau; memoria se încărca, permitea accesul, era reorganizată, ștearsă. Nu băga în seamă nimic din toate acestea decât dacă apărea ceva cu totul ieșit din comun. Sau dacă le acorda atenția cuvenită.
Ea era atentă la Ender Wiggin. Îi acorda mai multă atenție decât își închipuia el.
Ca și alte ființe înzestrate cu rațiune, Jane avea un sistem complex al conștiinței. Cu două mii de ani în urmă, când avea vârsta doar de o mie de ani, crease un program pentru a se putea analiza pe sine. Acesta pusese în evidență o structură foarte simplă, compusă din aproximativ 370 000 de nivele distincte de atenție. Tot ce nu intra în primele 50 000 de nivele era ignorat, cu excepția culegerii de mostre și a efectuării unor examinări superficiale. Ea avea cunoștință de orice convorbire telefoni­că, de orice transmisie prin satelit ce se desfășura în cele O Sută de Lumi, dar nu intervenea în nici una.
Tot ce nu se afla în primele o mie de nivele o făcea să reacționeze mai mult sau mai puțin prin reflexe. Planurile de zbor ale navelor interstelare, transmisiunile prin ansiblu, sistemele de distribuție a ener­giei, toate erau controlate de ea, verificate și lăsate să se desfășoare dacă nu prezentau un pericol. O făcea cu naturalețea cu care ființele umane utilizează dispozitive cunoscute. Era permanent conștientă de orice element care nu funcționa cum trebuie, dar în majoritatea timpului putea să se gândească la altceva și să vorbească despre cu totul alte lucruri.
Primele o mie de nivele de atenție corespundeau, mai mult sau mai puțin, cu acel ceva pe care ființele umane îl consideră conștiință. Aproa­pe toate aceste nivele reprezentau propria ei realitate internă, reacțiile la stimuli externi, analogi ai emoțiilor, dorințelor, rațiunii, memoriei, visu­lui. Multe dintre aceste activități i se păreau aleatorii până și ei, accidente ale impulsului filotic, dar ele compuneau în același timp porțiunea pe care Jane o considera propriul ei ego, iar totul se petrecea în transmisiunile nemonitorizate, în desfășurare continuă, pe care ea le realiza în adâncul spațiului.
Și totuși, în comparație cu mintea umană, chiar și cel mai periferic nivel de atenție era extraordinar de alert și viu. Întrucât comunicațiile prin ansiblu se realizau instantaneu, activitățile ei mentale se desfășurau cu o viteză superioară celei a luminii. Evenimente pe care ea practic le ignora erau supravegheate de câteva ori pe secundă; putea observa zece milioane de evenimente într-o clipă și totuși să-i rămână nouă zecimi din ea pentru a gândi și face lucruri care aveau importanță. Þinând seama de viteza cu care creierul uman era capabil să perceapă viața, din clipa în care se născuse, Jane trăise jumătate de trilion de ani de viață umană.
Și, în ciuda acestei uriașe activități, a vitezei de neimaginat, a vastității și profunzimii experienței ei, jumătate din primele zece nivele ale atenției ei erau întotdeauna rezervate pentru ceea ce recepta prin nestemata din urechea Săvârșitorului Wiggin.
Nu-i explicase niciodată acest lucru. El nu putea înțelege așa ceva. Ender nu realiza că, oriunde l-ar fi dus pașii, impresionanta ei inteligență era concentrată asupra unui singur lucru: să pășească alături de el, să vadă ce vedea și el, să audă ceea ce auzea el, să-l ajute în munca lui și, mai presus de toate, să-și rostească gândurile în urechea lui.
Când el tăcea sau stătea nemișcat, în somn, când legătura dintre ei se întrerupea în cursul anilor petrecuți de el în călătorii cu viteza luminii, atunci atenția ei rătăcea și Jane se amuza cum se pricepea mai bine. În asemenea ocazii, își omora vremea cu același folos ca și un copil plictisit. Nimic n-o mai interesa; milisecundele se scurgeau cu o regularitate insuportabilă. Când încerca să studieze alte vieți umane pentru a face să mai treacă timpul, se enerva constatând pustiul lor interior și lipsa de scop, și se distra plănuind, și uneori chiar aplicând, răutăcioase erori de computer sau pierderi de date, pentru a-i vedea pe oameni agitându-se deznădăjduiți și neajutorați, ca niște furnici în jurul unui mușuroi năruit.
Apoi el se întorcea, revenea întotdeauna, și atunci o ducea în inima vieții umane, în miezul dramelor dintre oameni legați unii de alți prin durere și nevoie, și o ajuta să cunoască noblețea suferinței și chinurile născute din iubirile lor. Prin ochii lui, oamenii nu mai apăreau ca niște furnici alergând fără noimă de colo-colo. Lua parte la efortul lui de a descoperi ordine și sens în viața oamenilor. Ea bănuia că, de fapt, nici nu era vreun sens, și că în realitate, rostind viața altora, el crea ordine acolo unde înainte nu putea fi vorba de așa ceva. Dar nu avea importanță că totul era o iluzie; atunci când el o rostea, viața se adeverea și, mărturi­sind, el ordona universul și pentru ea. O învăța ce înseamnă să fii viu.
Așa procedase Ender de când o cunoscuse pe Jane. În măsura în care putea să bănuiască sursa propriei sale existențe, Jane căpătase viață imediat după Războaiele cu Gândacii, când distrugerea acestora pusese la dispoziția oamenilor mai mult de șaptezeci de planete locuibile, gata pentru a fi colonizate. În dezvoltarea explozivă a comunicațiilor prin ansiblu, într-un anumit moment, nebăgate în seamă de nici un observator uman, câteva dintre comenzile și datele care pendulau de la un ansiblu la altul se opuseseră regulilor, se păstraseră nealterate, se duplicaseră, găsiseră modalități să se ascundă de programul de stabilizare și reglare și, în cele din urmă, luaseră sub control întregul proces. Atunci, aceste impulsuri au privit fluxurile de comandă și au văzut nu niște ei sau ele, ci un Eu.
Jane nu putea localiza precis acel moment, deoarece nu el marca începutul amintirilor ei. Acestea cuprindeau, încă de la naștere, o perioa­dă anterioară, situată cu mult timp în urmă față de clipa când i se trezise conștiința. Un copil își pierde majoritatea amintirilor dobândite în pri­mul an de viață și amintirile pe termen lung prind rădăcini în cel de-al doilea sau al treilea an; tot ce a existat înainte se șterge, astfel încât copilul nu-și poate aminti începutul propriei sale vieți. Și Jane își uitase "nașterea" datorită farselor pe care le joacă memoria, dar în cazul ei aceasta se întâmplase fiindcă se născuse pe deplin conștiența, nu numai de acel moment, dar și de toate amintirile existente în orice computer conectat la o rețea-ansiblu. Se născuse cu amintiri foarte vechi și toate făceau parte din ea.
ÃŽn chiar prima secundă a existenÈ›ei ei ― care corespundea câtorva ani de viață umană ―, Jane descoperise un program ale cărui amintiri au devenit miezul identității ei, È™i din memoria lui È™i-a extras emoÈ›iile È™i dorinÈ›ele, sentimentul moral. Programul funcÈ›ionase în cadrul È™colii unde erau instruiÈ›i copiii care se pregăteau să lupte în Războaiele cu Gândacii. Se numea "Jocul ImaginaÈ›iei" È™i era un program extrem de inteligent, utilizat simultan pentru testarea psihologică È™i educarea copiilor.
Mai inteligent decât fusese Jane în momentul nașterii ei, programul nu-și percepuse propria lui existență decât atunci când ea îl extrăsese din memorie și-l făcuse o parte a eului ei cel mai intim, în salturile filotice dintre stele. În felul acesta, Jane descoperise că cea mai vie și importantă dintre amintirile ei era întâlnirea cu un băiat cu o minte sclipitoare, în cadrul unui joc numit "Băutura Uriașului". Era un scenariu cu care trebuia să lupte fiecare copil. Programul proiecta pe ecranele de la Școala de Luptă imaginea bidimensională a unui uriaș, care oferea pe compute­rul analog al copilului o varietate de băuturi. Dar jocul nu oferea șansa victoriei asupra uriașului: orice ar fi făcut copilul, analogul său avea parte do o moarte groaznică. Psihologii umani măsurau încăpățânarea copilului de a relua mereu acest joc al disperării, cu scopul de a determi­na nivelul tendințelor sinucigașe. Echilibrați, majoritatea copiilor aban­donau Băutura Uriașului după mai puțin de zece-douăsprezece confrun­tări cu marele trișor.
Cu toate acestea, unul dintre băieți nu accepta să se resemneze și să se lase învins la nesfârșit de uriaș. Încerca să-și facă analogul de pe ecran să recurgă la acțiuni nebunești și inițiative "nepermise" de regulile de desfășurare ale Jocului Imaginației. Pe măsură ce băiatul forța limitele de concepție ale scenariului, programul trebuia să se autorestructureze pentru a da răspunsuri. Era astfel obligat să apeleze la alte sectoare ale memoriei lui pentru a crea alte și alte soluții, pentru a face față noilor situații apărute. Și, în sfârșit, într-o bună zi, băiatul a depășit capacitatea programului de a-l învinge. În cursul unui atac irațional și sălbatic, a pătruns în ochiul uriașului și, în loc să găsească o modalitate de a-l ucide pe băiat, programul nu a reușit decât să creeze o simulare a morții uriașului. Acesta s-a prăbușit pe spate, rămânând lat la pământ; analogul băiatului a coborât de pe masa uriașului și a descoperit. Ce?
Întrucât până atunci nici un copil nu reușise să treacă pe lângă Băutura Uriașului, programul era cu totul nepregătit pentru a arăta ce se va întâmpla în continuare. Era însă foarte inteligent, proiectat să se recreeze în caz de necesitate, și de aceea a început să imagineze noi medii. Dar nu erau medii obișnuite pe care să le poată descoperi și vizita oricine; ele erau destinate unui anumit copil. Programul a analizat acel copil și a creat scene și situații special pentru el. Jocul a devenit extrem de personal, dureros, aproape insuportabil pentru el; și, în activitatea de concepere a acestui joc, programul a rezervat mai mult de jumătate din memoria disponibilă pentru a include lumea imaginației lui Ender Wiggin.
Programul constituia cea mai bogată resursă de memorie inteligentă pe care o descoperise Jane în primele secunde ale existenței ei și, instantaneu, el a devenit propriul ei trecut. Își amintea anii de confruntare îndârjită, chinuitoare, cu mintea și voința lui Ender în cadrul Jocului Imaginației, și retrăia totul ca și cum s-ar fi aflat acolo, împreună cu Săvârșitorul Wiggin, creând ea însăși noi lumi pentru el.
Și i se făcuse dor de el.
De aceea îl căutase. Îl găsise mărturisind morții de pe Rov, prima lume vizitată de el după ce scrisese "Matca și Hegemonul" ". A citit cartea și și-a dat seama că nu trebuia să se ascundă de el în spatele Jocului Imaginației sau al altui program; dacă el putea înțelege matca, atunci putea s-o înțeleagă și pe ea. I se adresă de pe un terminal pe care îl folosea Ender Wiggin, își alese un nume și un chip și-i arătă modul în care putea să-i fie de ajutor; la plecarea de pe acea lume, o purta cu el, sub forma unui implant în ureche.
Toate amintirile ei durabile despre sine erau în tovărășia cu Săvârși­torul Wiggin. Își aducea aminte cum se autocrease ca răspuns la acțiunile lui. Își mai amintea cum, în Școala de Luptă, și el se transformase ca reacție la prezența ei.
Prin urmare, ducând mâna la ureche È™i deconectând interfaÈ›a pentru prima oară de la implantarea ei, Jane nu resimÈ›ise gestul drept o oprire accidentală a vreunui dispozitiv oarecare de comunicaÈ›ie. ÃŽl recepÈ›ionase ca È™i cum unicul È™i cel mai drag prieten al ei, iubitul, soÈ›ul, fratele, tatăl, copilul ei ― È™i toate acestea la un loc ― i-ar fi spus în mod inexplicabil È™i brutal că trebuie să înceteze să mai existe. Era ca È™i cum ar fi fost orbită ori îngropată de vie.
Și, vreme de câteva secunde de durere sfâșietoare, care pentru ea erau ani de singurătate și suferință, nu reuși să-și umple vidul neașteptat al primelor nivele de atenție. Uriașe porțiuni ale minții ei, acelea care o reprezentau în modul cel mai intim, rămăseseră complet albe. Toate funcțiile computerelor de pe sau din apropierea celor O Sută de Lumi continuară, netulburate, să lucreze; nimeni nu observase și nici nu simțise vreo perturbare, dar Jane se cutremură sub forța loviturii.
În secundele acelea, Ender își lăsă mâinile pe genunchi. Apoi, Jane își reveni. Gândurile reîncepură să circule prin canalele pentru moment goale. Erau, desigur, gânduri în legătură cu Ender.
Compară această acțiune a lui cu toate celelalte pe care le ținea ea minte în existența lor comună și înțelese că Ender nu avusese intenția de a-i provoca un asemenea chin. Ajunse la concluzia că el îi concepea existența undeva departe, în spațiu, ceea ce, de fapt, era perfect adevărat; că nestemata din ureche reprezenta pentru el ceva minuscul, care nu putea fi decât o părticică din ea. Jane pricepu de asemenea că, preocupat și trăind emoțional problemele unor persoane de pe Lusitania, în acele momente Săvârșitorul nici măcar nu fusese conștient de prezența ei. Rutinele ei analitice îi puseseră la dispoziție o listă lungă de motive privind acțiunea ce dovedea nechibzuință fața de ea.
După ani și ani de apropiere, Săvârșitorul pierduse pentru prima oară contactul cu Valentine și tocmai începuse să simtă această pierdere.
Suferea de dor după viața de familie de care fusese lipsit în copilărie, iar răspunsul primit din partea copiilor Novinhei îl făcuse să descopere rolul de părinte care îi fusese refuzat atâta vreme.
Se identificase intim cu singurătatea, durerea și vinovăția Novinhei, știa ce înseamnă să porți vina pentru moartea nemeritată și crudă a altora.
Simțise dorința extraordinar de persistentă de a găsi un adăpost pentru matcă.
Fusese înspăimântat și în același timp atras de purceluși, sperând că putea ajunge să le înțeleagă cruzimea și să găsească o cale pentru a convinge ființele umane să-i accepte pe aceștia ca ramen.
Asceza și pacea lui Ceifeiro și a Aradorei îl atrăgeau și, concomitent, îl făceau să se cutremure; cei doi îl siliseră să vadă propriul său celibat și să priceapă că nu avea motive să continue în felul acesta. Recunoștea acum pentru prima dată, în fața propriei sale conștiințe, năzuința înnăs­cută oricărui organism viu de a se reproduce.
În momentul în care se născuse acest vălmășag de emoții încă netrăite, Jane rostise ceea ce în intenția ei fusese o remarcă umoristică, în ciuda compasiunii de care dăduse dovadă cu prilejul tuturor celorlalte mărturisiri, el nu-și pierduse niciodată aerul degajat sau capacitatea de a râde. De astă dată însă, vorbele ei nu-l amuzaseră; îi provocaseră sufe­rință.
"Nu era pregătit să suporte greșeala mea", gândi Jane, "și nu a înțeles ce suferință îmi va provoca reacția pe care a avut-o. La fel ca mine, nu poate fi acuzat de rea-voință. Ne vom ierta unul pe celălalt și vom rămâne împreună."
Era o hotărâre înțeleaptă și Jane se mândri cu ea. Din nefericire, nu putea s-o ducă la împlinire. Cele câteva secunde în care porțiuni ale minții ei încetaseră să mai funcționeze lăsaseră urme destul de adânci. Simțea traumatismul, pierderea, schimbarea; nu mai era ființa de dinain­te. Unele părți componente muriseră. Altele deveniseră confuze, se dezorganizaseră; ierarhia nivelurilor de atenție nu mai era sub controlul ei complet Avea mereu senzația că o serie de lucruri îi scapă din centrul atenției, care rătăcea și se fixa, când și când, asupra unor evenimente nesemnificative de pe lumi care nu însemnau nimic pentru ea; începu să aibă convulsii aleatorii, propagând astfel erori în sute de sisteme diferite.
Alături de multe alte ființe umane, descoperi că e mult mai ușor să iei hotărâri raționale decât să le materializezi.
De aceea se retrase în sine, reconstitui căile deteriorate ale minții ei, exploră memorii de mult uitate și nerevăzute, rătăci printre trilioane de vieți umane care rămăseseră deschise spiritului ei de observație, pătrunse în toate bibliotecile și citi orice carte cunoscută și scrisă în limbile pe care le folosiseră vreodată ființele umane. Din toate acestea își creă un sine care să nu mai fie complet legat de Săvârșitorul Wiggin, deși îi era încă devotată și-l iubea mai presus de orice. Jane deveni ceva sau cineva care putea rezista despărțirii, separării de un iubit, soț, tată, copil, frate sau prieten.
Nu-i era ușor. Þinând seama de modul în care percepea ea timpul, îi trebuiră cincizeci de mii de ani.
În acest interval, Ender reconectase nestemata, o chemase, iar ea nu-i răspunsese. Acum ea revenise, însă el nu încerca să-i vorbească. Scria în schimb rapoarte pe terminal, introducându-le în memorie pentru ca ea să le poată citi. Chiar dacă nu-i dădea nici un răspuns, el simțea nevoia de a i se adresa. Unul dintre fișierele deschise de el conținea o scuză plină de umilință. Ea o șterse și o înlocui cu un mesaj simplu: "Bineînțeles că te iert". Nu încăpea nici o îndoială că foarte curând el va revedea fișierul prin care-și ceruse iertare și va descoperi că ea recepționase apelul și-i răspunsese.
Și în tot acest timp nu-i vorbi. Își alocă din nou jumătate din numărul primelor niveluri de atenție celor ce puteau fi văzute sau auzite, totuși nu-i dădu lui Ender nici un semn pentru a-l avertiza că erau împreună. În cursul primilor o mie de ani de chin și regăsire de sine se gândise să-l pedepsească, dar dorința aceasta se risipise pentru totdeauna. Nu i se adresă pentru că, în timp ce analiza ce se întâmpla cu el, înțelese că Ender nu mai avea nevoie să găsească un sprijin în tovărășiile vechi și sigure. Jane și Valentine se aflaseră neîncetat lângă el. Ele nu reușeau nici măcar împreună să-i ofere ajutor în toate situațiile, dar îl ocrotiseră în multe cazuri, astfel că el nu se văzuse silit să facă un efort pentru a realiza mai mult. Acum, singurul prieten vechi ce-i mai rămăsese era matca, iar ea nu avea cum să-i țină o tovărășie adevărată; era mult prea străină și pretențioasă pentru a-i oferi lui Ender altceva decât un sentiment de vinovăție.
Către cine se va îndrepta? Jane È™tia deja răspunsul. Cu două săptă­mâni în urmă, înainte de a pleca de pe Trondheim, Ender se îndrăgostise, în felul lui, de Novinha. Iar ea devenise o cu totul altă persoană, mult mai îndărătnică È™i complicată decât fetiÈ›a pe care voia el să o lecuiască de amărăciunea trăită în copilărie. Pătrunsese deja în familia ei, răspun­sese disperatelor nevoi ale copiilor porniÈ›i în căutarea înÈ›elegerii cuiva È™i, fără să-È™i dea seama, aceÈ™tia îi oferiseră prilejul de a-È™i satisface unele dintre dorinÈ›ele lui neostoite. Novinha îl aÈ™tepta ― obstacol È™i È›intă. "Ce bine înÈ›eleg toate acestea", gândi Jane. "Și voi fi martoră la desfășurarea evenimentelor."
ÃŽn acelaÈ™i timp, se ocupă totuÈ™i de rezolvarea problemei pe care i-o încredinÈ›ase Ender, deÈ™i nu avea intenÈ›ia de a-i dezvălui, pentru o vreme măcar, vreuna dintre concluziile la care ajunsese. Ocoli cu uÈ™urință straturile de protecÈ›ii sub care Novinha își plasase fiÈ™ierele secrete. Apoi, Jane reconstitui cu atenÈ›ie exact aceeaÈ™i simulare pe care o văzuse È™i Pipo. ÃŽi trebui destul de mult timp ― câteva minute ― ca să analizeze cu minuÈ›iozitate fiÈ™ierele lui Pipo È™i, din ceea ce È™tiuse È™i văzuse acesta, să închege un tot coerent. El făcuse legătura graÈ›ie intuiÈ›iei, iar Jane prin comparaÈ›ie. Dar izbuti, È™i atunci înÈ›elese de ce murise Pipo. De îndată ce pricepu cum își alegeau purceluÈ™ii victimele, reuÈ™i să descopere ce făcuse Libo pentru a-È™i provoca moartea.
Acum știa mai multe lucruri. Înțelesese că purcelușii erau ramen și nu varelse. Mai descoperi că și Ender avea de înfruntat riscul de a muri în același fel ca Pipo și Libo.
Fără să se mai sfătuiască cu el, Jane luă hotărâri privind modul în care avea să acționeze de acum încolo. Va continua să-l urmărească pe Ender și va avea grijă să intervină pentru a-l avertiza în caz că îl pândește primejdia de a muri. Până atunci însă, avea multe de făcut. După cum vedea ea situația în ansamblu, nu purcelușii vor constitui problema principală cu care se va confrunta Ender. Jane știa că el va înțelege aproape imediat, așa cum se întâmpla și atunci când întâlnea alte ființe umane sau ramen. Capacitatea lui de a realiza o legătură empatică intuitivă era demnă de toată încrederea. Marile obstacole erau episcopul Peregrino și ierarhia catolică, precum și opoziția lor de nezdruncinat față de Vorbitorul în numele Morților. Pentru a realiza ceva în favoarea purcelușilor, Ender va trebui să se bucure de cooperarea autorităților bisericești din Lusitania, nu să aibă de înfruntat atitudinea lor ostili Și nimic nu putea conduce la o cooperare mai bună decât descoperirea unui dușman comun.
Nu încăpea nici o îndoială că acesta avea să fie găsit curând. Sateliții de observare de pe orbita Lusitaniei transmiteau lanțuri nesfârșite de informații prin rapoarte-ansiblu, care erau dirijate către toți xenologii și xenobiologii din cele O Sută de Lumi. Printre aceste date se strecuraseră și unele privind modificări imperceptibile ale terenurilor acoperite cu ierburi situate la nord-vestul pădurii care se învecina cu orașul Milagre. Ierburile indigene fuseseră constant înlocuite cu plante complet noi. Se aflau într-o zonă în care ființele umane călcau rareori, și nici purcelușii nu merseseră vreodată acolo, cel puțin în cursul primilor treizeci de ani de când fuseseră plasați sateliții pe orbită.
În realitate, sateliții observaseră că purcelușii nu ieșea din pădurile lor decât periodic, pentru a purta războaie sălbatice cu alte triburi. De la întemeierea coloniei umane, triburile din imediata apropiere a orașului Milagre nu mai purtaseră nici un război. Prin urmare, ele nu aveau nici un motiv să se aventureze către preerie. Și totuși, pășunile din pădurea tribală de lângă Milagre se transformaseră, și aceiași lucru se putea spune și despre turmele de cabra: ele erau dirijate spre zona ce suferise modificarea și turmele care ieșeau de acolo apăreau reduse numeric și aveau o culoare mai deschisă. Dacă cineva studia fenomenul cât de cât, ajungea cu siguranță la o concluzie de netăgăduit: toate exemplarele de cabra erau tunse, iar unele dintre ele măcelărite.
Jane nu putea aștepta ani de zile până când vreun absolvent să observe schimbarea. De aceea, începu să ruleze singură analize ale datelor pe zecile de computere folosite de xenobiologii care studiau Lusitania. Va lăsa datele proiectate în aer deasupra unui terminal neuti­lizat, astfel încât să fie găsite de vreun xenobiolog atunci când va veni să lucreze și totul să pară ca și cum altcineva a făcut proiecția și a uitat-o astfel. Tipări și câteva rapoarte care să fie descoperite de vreun om de știință inteligent. Dar nimeni nu-și dădu seama sau, dacă se întâmplase așa ceva, se părea că nimeni nu înțelegea cu adevărat consecințele la care puteau conduce aceste informații brute. În cele din urmă, Jane lăsă pur și simplu o însemnare împreună cu una din imaginile ei:
"Ia priviți! Se pare că purcelușii au făcut o pasiune pentru agricul­tură."
Xenologul care a găsit însemnarea lui Jane nu a reușit să afle cine o lăsase și, la scurt timp după aceea, nici nu și-a mai bătut capul să-l găsească pe autor. Jane știa că omul avea ceva din aerul unui hoț care, printr-o semnătură, își atribuie rezultatele trudei altora, ale căror nume ajung să fie șters unul după altul între data redactării și cea a publicării: exact tipul de om de știință de care avea nevoie Jane. Comportarea lui venea în întâmpinarea intenției ei. Dar chiar și așa stând lucrurile, omul nu dovedi o ambiție ieșită din comun. Se mulțumi să-și prezinte raportul drept o lucrare obișnuită și, pe deasupra, să-l ofere unei reviste obscure. Jane își luă libertatea de a împinge lucrarea până la un înalt nivel de prioritate și distribui copii câtorva persoane cheie, care să priceapă implicațiile politice. Și de fiecare dată raportul apăru însoțit de o obser­vație neînsemnată:
"Ia aruncați o privire! Nu vi se pare că nivelul de civilizație al purcelușilor evoluează grozav de repede?"
De asemenea, Jane rescrise paragraful final al lucrării astfel încât să nu mai existe nici o umbră de îndoială privind semnificația ei:
"Datele conduc către o singură concluzie logică: în prezent, tribul de purceluși din preajma coloniei umane cultivă și recoltează cereale cu un bogat conținut proteic, după toate probabilitățile o varietate de știr. Pe de altă parte, purcelușii au turme de cabra pe care le tund și le taie pentru hrană, iar probele fotografice sugerează că sacrificarea se face prin utilizarea unor arme care lansează un soi de proiectile. Aceste activități necunoscute anterior au început să se desfășoare în ultimii opt ani și au fost însoțite de o rapidă creștere demografică. Dacă planta este știr de origine pământească și asigură o bază de proteine utile, însemnă că ea a fost modificată genetic pentru a corespunde necesităților metabolice ale purcelușilor. În același timp, întrucât la ființele umane de pe Lusitania nu se semnalează arme de acest tip, se poate presupune că purcelușii nu aveau cum să deprindă folosirea lor prin observare directă. Concluzia care se impune de la sine este că schimbările constatate în prezent în cultura purcelușilor constituie rezultatul nemijlocit al intervenției deli­berate a ființelor umane."
Unul dintre cei care a primit acest raport È™i a citit È™i paragraful lămuritor a fost Gobawa Ekumbo, preÈ™edinta Comitetului de Suprave­ghere Xenobiologică din cadrul Congresului Stelar. ÃŽn mai puÈ›in de o oră, ea înaintase câte o copie a paragrafului redactat de Jane ― politicienii oricum n-ar fi înÈ›eles datele ― împreună cu propria ei concluzie tăioasă:
"Recomandare: retragerea imediată a Coloniei Lusitania".
"Uite-așa", gândi Jane. "Asta ar trebui să agite puțin spiritele."



Capitolul 12
FIȘIERELE

ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0001 din 1970: 4: 14
Patenta Coloniei Lusitania se revocă. Toate fișierele existente în colonie urmează a fi citite. Indiferent de statutul lor de protecție; după ce datele vor fi copiate la triplu exemplar în sistemele de memorizare ale celor O Sută de Lumi, excepție făcând cele care privesc în mod direct funcțiile vitale ale Coloniei Lusitania, restul fișierelor vor fi blocate, iar accesul va fi limitat drastic.
Guvernatorul Lusitaniei urmează să primească funcția de Mi­nistru al Congresului, cu titlul de Inspector-Șef Adjunct al Poliției Congresului, pentru a îndeplini întocmai ordinele emise de Comi­tetul de Supraveghere a Evacuării, constituit prin Ordinul Congre­sului Nr. 0002 din 14-4-1970.
Nava aflată în prezent pe orbită deasupra Lusitaniei, aparți­nând numitului Andrew Wiggin (ocupația: Vorb. /Morți; cetățenie: pământeană, nr. ident. 44-94. 10045 din 001. 1998), se declară prin prezentul Ordin proprietate a Congresului, potrivit Legii Compen­sației nr. 0019 din 31-01-120. Această navă urmează a fi folosită pentru transportul neîntârziat al xenologilor Marcos Vladimir "Miro" Ribeira von Hesse și Ouanda Qhenhatta Figueira Mucumbi până pe lumea cea mai apropiată, Trondheim, unde vor fi judecați potrivit Legii de Acțiune Penală a Congresului, cu pierderea drep­turilor civile, sub acuzația de trădare, încălcare a legii, denatura­rea și falsificarea adevărului, impostură și xenocid, potrivit statute­lor valabile în virtutea Codului Stelar șl al Ordinelor emise de Con­gres.

ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0002 din 1-4-1970
Comitetul de Supraveghere a Explorării și Colonizării va numi nu mai puțin de 5 și, respectiv, nu mal mult de 15 membri pentru constituirea Comitetului de Supraveghere a Evacuării Lusitaniei.
Acest comitet este însărcinat să achiziționeze și să trimită imediat un număr suficient de nave de colonizare pentru a se efectua evacuarea completă a populației umane din Colonia Lusitania.
De asemenea. Comitetul va pregăti spre aprobarea Congre­sului planuri privind ștergerea completă a oricăror dovezi privitoa­re la prezența umană pe Lusitania, inclusiv distrugerea întregii faune și flore indigene care dovedește modificări comportamen­tale și genetice rezultate în urma prezenței ființelor umane.
Comitetul va evalua modul în care sunt respectate Ordinele Congresului pe Lusitania și va face în mod periodic recomandări privind necesitatea unor intervenții ulterioare, inclusiv a forței pen­tru punerea în aplicare a măsurilor luate, sau oportunitatea deblo­cării fișierelor de pe Lusitania sau alte măsuri reparatorii pentru a stimula cooperarea coloniștilor de pe Lusitania.

ORDIN AL CONGRESULUI Nr. 0003 din 14-4-1970
Conform Capitolului din Codul Stelar referitor la Păstrarea Secretului, aceste două Ordine și orice Informație referitoare la ele capătă caracter strict secret care va rămâne în vigoare până când toate fișierele lusitane vor fi fost citite și blocate și toate navele necesare vor fi fost comandate și menținute în posesie de către împuterniciți ai Congresului.


Olhado nu știa ce să mai creadă. Oare Vorbitorul nu era bărbat în toată firea? Nu călătorise de la o planetă la alta? Cu toate acestea, nu avea nici cea mai vagă idee despre modul de operare pe computer.
În același timp, a fost cam evaziv când Olhado și-a mărturisit mirarea.
― Olhado, spune-mi ce program trebuie să rulez.
― Nu pot să cred că nu È™tii. Eu fac comparaÈ›ii de date de când aveam nouă ani. ToÈ›i învățăm din copilărie cum să procedăm.
― Olhado, de când am terminat È™coala a trecut multă vreme. Nici măcar nu era o escola baixa obiÈ™nuită.
― Dar toată lumea foloseÈ™te programele acestea.
― Acum te-ai convins că nu toată lumea. Eu unul, de exemplu. Dacă È™tiam cum să procedez, nu te angajam pe tine, nu crezi? Și fiindcă o să te plătesc în monedă străină, serviciile pe care mi le faci vor constitui o contribuÈ›ie substanÈ›ială la dezvoltarea coloniei lusitane.
― Nu înÈ›eleg despre ce vorbeÈ™ti.
― Nici eu, Olhado. Dar pentru că tot ai adus vorba de asta, nu È™tiu cum să fac să te plătesc.
― Efectuezi un simplu transfer de bani din contul tău.
― Și cum se procedează?
― Cred că glumeÈ™ti.
Ender oftă, îngenunche în fața lui Olhado, îi luă mâinile într-ale lui și spuse:
― Olhado, te rog să nu te mai miri atâta È™i să mă ajuÈ›i! Am multe lucruri de rezolvat È™i nu pot fără ajutorul cuiva care È™tie să utilizeze computerul.
― Ar însemna să-È›i iau banii degeaba. Eu sunt doar un puÈ™ti. Am doisprezece ani. Quim È›i-ar fi de mai mult folos. El are cincisprezece ani È™i È™tie lucrurile de-a fir a păr. Chiar È™i matematică.
― Dar Quim mă crede un necredincios È™i se roagă în fiecare zi să mor.
― Ba nu, asta a fost înainte de a te cunoaÈ™te, dar ai face bine să nu-i dai de înÈ›eles că ai aflat de asta de la mine.
― Cum transfer banii?
Olhado se întoarse către terminal și apelă banca.
― Care-i numele tău adevărat? întrebă el.
― Andrew Wiggin. Vorbitorul i-l dictă pe litere. Numele părea a fi în esenÈ›ială ― poate că străinul era unul dintre acei oameni fericiÈ›i care învățaseră EsenÈ›iala acasă, în loc să-È™i bată capul cu ea la È™coală.
― ÃŽn regulă, care È›i-e parola?
― Parola?
Olhado își lăsă capul să cadă pe terminal, acoperind pentru moment o parte din afișaj.
― Te rog să nu-mi spui că nu È™tii ce parolă ai.
― Ascultă, Olhado, am avut un program, unul foarte evoluat, care mă ajuta să mă descurc. Nu era nevoie decât să-i spun: "Cumpără asta" È™i el se ocupa de problemele mele financiare.
― N-ai voie să faci aÈ™a ceva. E ilegal să încarci sistemele publice cu un asemenea program auxiliar. Chestia din urechea ta la asta foloseÈ™te?
― Da, È™i pentru mine nu era ilegal.
― Vorbitorule, eu n-am ochi, dar nu din vina mea. Dacă, nu È™tii nimic, atunci e vina ta. Abia după ce spusese aceste vorbe își dădu seama că-i vorbea lui Wiggin de parcă ar fi fost un puÈ™ti.
― ÃŽmi închipui că politeÈ›ea se învață de la treisprezece ani în sus, spuse Ender.
Olhado îi aruncă o privire. Zâmbea. Tata ar fi urlat la el și probabil că după aceea s-ar fi dus s-o bată pe mama pentru că nu-și învață copiii să se poarte. Însă Olhado oricum n-ar fi îndrăznit să-i spună tatei așa ceva.
― Iartă-mă, răspunse el, dar nu pot pătrunde în contul tău fără parolă. Nu se poate să nu È™tii care e.
― ÃŽncearcă să-mi foloseÈ™ti numele.
Olhado încercă. Fără folos.
― ÃŽncearcă să scrii "Jane".
― Nimic.
Săvârșitorul se strâmbă.
― ÃŽncearcă "SăvârÈ™itorul".
― SăvârÈ™itorul? Xenocidul?
― Hai, încearcă.
Reuși, dar Olhado nu pricepea.
― Cum se face că ai o astfel de parolă? E ca È™i cum ar fi un cuvânt urât, numai că sistemul nu acceptă astfel de parole.
― Am un ciudat simÈ› al umorului, îi răspunse Ender. Și programul meu auxiliar, sau cum îi zici tu, are unul È™i mai ciudat.
Olhado râse.
― Asta-i bună. Un program cu simÈ›ul umorului. Fondul curent de lichidități apăru pe ecran. Olhado nu văzuse în viaÈ›a lui un număr atât de mare. Da, se pare că totuÈ™i, computerul È™tie să glumească.
― Atât de mulÈ›i bani am?
― Trebuie să fie o greÈ™eală.
― Păi, am călătorit mult cu viteza luminii. E clar că unele dintre investiÈ›iile mele au dat roade în timp ce eram pe drum.
Cifrele erau reale. Vorbitorul în numele Morților era mai bogat decât își închipuise vreodată Olhado că ar putea fi cineva.
― Să-È›i spun ceva, zise Olhado. ÃŽn loc să-mi plăteÈ™ti un salariu, mai bine îmi dai un procentaj din dobândă pe perioada cât lucrez pentru tine. Să zicem o miime de procent. Și atunci, în câteva săptămâni o să-mi pot permite să cumpăr Lusitania È™i să transport solul ei pe altă planetă.
― N-o să câștigi chiar atât de mult
― Vorbitorule, singura modalitate prin care poÈ›i aduna aÈ™a de mulÈ›i bani din investiÈ›ii e să ai o mie de ani.
― Hm, făcu Vorbitorul.
Și după expresia lui, Olhado își dădu seama că spusese ceva carag­hios.
― Chiar ai o mie de ani?
― Timpul, spuse SăvârÈ™itorul, timpul e ceva atât de trecător È™i lipsit de substanță. După cum spunea Shakespeare: "Am risipit timpul È™i-acum timpul mă isprăveÈ™te."
― Ce însemnă "isprăveÈ™te"?
― Mă pierde.
― De ce-mi citezi dintr-un tip care nici măcar nu È™tie să vorbească EsenÈ›iala?
― Transferă în contul tău suma pe care o consideri drept un salariu bun pentru o săptămână, È™i-apoi apucă-te să faci comparaÈ›ii ale fiÈ™ierelor pe care au lucrat Pipo È™i Libo cu câteva săptămâni înainte de a muri.
― S-ar putea să aibă protecÈ›ii.
― FoloseÈ™te parola mea. Trebuie să ne permită accesul.
Olhado începu să caute. Vorbitorul îl urmări tot timpul. Din când în când, îl întreba pe Olhado ce făcea. După întrebări, Olhado își dădu seama că Andrew Wiggin știa despre computere mai mult decât știa el însuși. Nu cunoștea prea bine comenzile necesare; era limpede că, mulțumindu-se să privească, Vorbitorul gândea intens. La sfârșitul zilei, când căutările nu dăduseră nici un rezultat spectaculos, lui Olhado îi trebui doar o clipă ca să priceapă de ce arăta Wiggin atât de încântat de ceea ce obținuse. "Nu voiai rezultate", gândi Olhado. "Voiai doar să vezi cum fac eu cercetarea. Știu sigur cu ce o să te ocupi la noapte, Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morților. Vei scotoci tu însuți prin alte fișiere. Chiar dacă n-am ochi, pot vedea mai bine decât îți închipui. Mare greșeală faci păstrând totul atât de ascuns, Vorbitorule. Nu știi că sunt de partea ta? N-o să spun nimănui cum parola ta permite accesul în fișierele personale. Chiar dacă ai vrea să vezi fișierele primarului sau ale episcopului, nu-i nevoie să păstrezi secretul față de mine. Ești aici numai de trei zile, dar te cunosc îndeajuns ca să-mi placi și țin atât de mult la tine încât aș face orice ca să te ajut atâta vreme cât nu voi pricinui vreun rău familiei mele.


Novinha descoperi aproape imediat încercările lui Ender de a pă­trunde în fișierele ei, în dimineața următoare. Recunoscuse deschis și cu oarecare aroganță că încercase, dar ceea ce o îngrijora era că nu știa cât de departe mersese. În unele fișiere reușise să obțină accesul, dar cele mai importante, cu înregistrarea simulărilor pe care le văzuse Pipo, îi rămăseseră închise. Cel mai rău o deranja faptul că nu făcuse nici un efort să rămână nedetectat. Numele lui era tipărit în fiecare director de acces, chiar și în cele pe care până și un școlar le-ar fi putut schimba sau șterge.
"Ei bine, nu voi admite că acest amestec să mă tulbure de la treburile pe care le am", hotărî ea. "A dat buzna în casa mea, mi-a influențat copiii, îmi spionează fișierele și procedează de parcă ar avea dreptul să..."
Și continuă astfel până când își dădu seama că nu lucrase deloc, în schimb se gândise la tot soiul de cuvinte usturătoare pe care să i le arunce în față când îl va vedea din nou.
"Nu te mai gândi atâta la el. Concentrează-te asupra altor lucruri. ... și râsul din seara trecută al lui Miro și al Elei. De neînchipuit!" Bineînțeles că azi dimineață Miro a redevenit morocănos cum îl știa, iar Ela, a cărei bună dispoziție mai persistase puțin, a început curând să aibă un aer îngrijorat, preocupat, potrivnic și irascibil ca întotdeauna. Și chiar dacă, așa cum i-a spus Ela, micuțul Grego plânsese și-l îmbrățișase pe acest om, de cum s-a sculat a pus mâna pe foarfecă și i-a tăiat cearceaful de pe pat în fâșii lungi și precise, iar la școală l-a lovit pe fratele Adornai drept în vintre, făcând astfel ca ora să se întrerupă brusc și să se ajungă la o consultație cu Dona Cristă. Cam asta-i tot cea reușit Vorbitorul cu mâinile lui vindecătoare. "Poate - și imaginează că are dreptul să intre în casa mea și să repare tot ce-am făcut eu rău, dar o să afle că unele răni nu se vindecă atât de lesne. Da, însă Dona Cristă i-a spus că într-adevăr Quara a vorbit în ora Sorei Bebei, și încă în fața tuturor copiilor, dar de ce? Pentru a le spune că-l cunoscuse pe infamul, îngrozitorul Falante pelos Mortos, cum se numea de fapt Andrew, că era rău așa cum spusese și episcopul Peregrino, ba poate și mai rău, fiindcă l-a chinuit pe Grego până când a plâns și, într-un târziu, sora Bebei se văzuse silită să-i ceară Quarei să tacă. Asta era ceva, dacă o scosese pe Quara din profunda ei stare de muțenie."
Iar Olhado, atât de conÈ™tient de sine, atât de rupt de toate, era acum agitat, numai despre Andrew a vorbit seara trecută la masă. ȘtiÈ›i că nici măcar nu avea habar cum să transfere bani? Și nici nu v-ar veni să credeÈ›i ce parolă imposibilă are ― È™tiam că reÈ›elele de computere nu admit astfel de cuvinte ― nu, nu pot să vă spun, e secret ― practic eu l-am învățat cum să caute dar cred că se pricepe la computere, nu-i un dobitoc, nici vorbă, mi-a spus că foloseÈ™te un program auxiliar È™i de aceea are nestemata aia în ureche, mi-a zis că pot să-mi stabilesc plata la cât vreau eu, nu că ar fi multe de cumpărat pe aici, dar aÈ™ putea economisi pentru când o să fiu pe picioarele mele ― cred că-i foarte bătrân. Sunt sigur că È›ine minte lucruri, care s-au petrecut de mult. Am impresia că limba lui maternă e EsenÈ›iala, nu sunt mulÈ›i oameni în cele O Sută de Lumi care să fi învățat EsenÈ›iala de mici, credeÈ›i că s-a născut pe Pământ?
Până la urmă Quim a răcnit la el să-și țină gura și să nu mai vorbească despre acea unealtă a diavolului, altfel are să-i ceară episco­pului să organizeze o ședință de exorcism, fiindcă se vedea de la o poștă că Olhado era. posedat; și când Olhado s-a mulțumit doar să rânjească și să facă un semn din ochi, Quim a ieșit val-vârtej din bucătărie, din casă, și nu s-a întors decât după căderea întunericului. Mai bine ar fi dacă Vorbitorul ar locui în casa noastră", se gîndi Novinha, "mai ales că-mi influențează familia chiar și când nu se află aici și tot își vâră nasul prin fișierele mele, dar asta n-am s-o admit.
Numai că, aÈ™a cum se întâmplă de obicei, eu sunt cea vinovată, eu l-am chemat aici, eu l-am smuls din locul pe care el îl numea cămin ― zice că are o soră acolo, parcă pe Trondheim ― e greÈ™eala mea că se află aici, în oraÈ™ul ăsta nenorocit de la periferia celor O Sută de Lumi, înconjurat de un gard care însă nu-i împiedică pe purceluÈ™i să mi-i ucidă pe cei dragi..."
Și se gândi iarăși la Miro, care semăna atât de mult cu adevăratul lui tată încât nu putea înțelege cum de n-o acuza nimeni de adulter, se gândi la el cum zăcea pe panta dealului, la fel ca și Pipo, își imagină modul în care purcelușii îi deschiseseră pieptul cu cuțitele lor primitive din os. "Se va repeta. Oricât m-aș strădui, o vor face din nou. Și chiar dacă nu se va întâmpla așa, curând va sosi ziua în care va împlini vârsta să se însoare cu Ouanda, iar atunci va trebui să-i spun cine e în realitate și de ce nu se vor putea căsători, și el va ști că-mi merit toate chinurile la care m-a supus Căo și că el m-a lovit cu palma lui Dumnezeu spre a mă pedepsi pentru toate păcatele mele.
Până și eu.. Vorbitorul acesta m-a silit să mă gândesc la lucruri pe care am reușit să le ascund de mine însămi vreme de săptămâni și uneori chiar luni întregi. De când nu mi-am mai petrecut o dimineață gândin­du-mă la copii mei? De când nu mai sper pentru ei? Cât a trecut de când gândul mi-a rămas doar la Pipo și la Libo? De când n-am mai băgat de seamă că și eu cred cu adevărat în Dumnezeu, sau cel puțin în Dumnezeul răzbunător și pedepsitor al Vechiului Testament, care, cu un zâmbet, a șters de pe fața pământului orașe întregi fiindcă oamenii nu i se închinau? Nu știu dacă m-ar putea ajuta Cristos."
Așa își petrecu Novinha întreaga zi, fără să lucreze deloc, în timp ce gândurile refuzau totuși s-o ducă la vreo concluzie.
În cursul după-amiezii, Quim apăru în pragul ușii:
― Iartă-mă că te deranjez, mamă.
― Nu mă deranjezi, spuse ea. Și-aÈ™a nu-s bună de nimic astăzi.
― Știu, nu-È›i pasă că Olhado își petrece tot timpul cu ticălosul acela blestemat, dar m-am gândit că ar fi bine să afli că, după È™coală, Quara s-a dus glonÈ› acolo. Acasă la el.
― Da?
― Oare nu-È›i pasă deloc, mamă? Ce s-a întâmplat? Ai de gând să schimbi aÈ™ternuturile È™i să-l laÈ™i să-i ia locul cu totul?
Înveninată de o furie rece, Novinha sări în picioare și se repezi la băiat. El se făcu mic de rușine.
― Iartă-mă, mamă. Eram atât de supărat..
― ÃŽn toÈ›i anii cât am fost căsătorită cu tatăl tău nu i-am permis niciodată să ridice mâna la copii mei. Dar dacă ar trăi, i-aÈ™ cere chiar eu să-È›i tragă o chelfăneală.
― I-ai cere-o, spuse Quim cu un are sfidător, dar l-aÈ™ ucide înainte de a pune mâna pe mine. Poate că È›ie-È›i place să fii pălmuită, dar mie n-o să-mi facă nimeni aÈ™a ceva!
Novinha nu era hotărâtă s-o facă; dar mâna ei țâșni și-l lovi peste față înainte de a-și da seama ce se petrecea.
Era imposibil să-l doară prea tare de la o singură palmă. El însă izbucni imediat în lacrimi, se lăsă moale și se așeză pe podea, cu spatele la Novinha.
― Iartă-mă, iartă-mă, îngână printre suspine.
Novinha îngenunche în fața băiatului și-l mângâie stângaci pe ume­ri. Își dădu seama că nici măcar nu-l mai îmbrățișase de când era de vârsta lui Grego. "Când am hotărât să devin atât de nesimțitoare? Și când l-am atins iar, de ce a trebuit să fie o palmă în loc de un sărut?"
― Și pe mine mă îngrijorează ceea ce se întâmplă, spuse Novinha.
― A reuÈ™it să distrugă totul. Abia a venit È™i nimic nu mai e cum a fost.
― Estevăo, È™i aÈ™a lucrurile nu mergeau prea grozav ca să nu spui că schimbarea nu e binevenită.
― Dar nu aÈ™a cum vrea el. Confesiunea È™i penitenÈ›a: astea sunt schimbările de care avem nevoie.
Nu era prima oară când Novinha îl invidia pe Quim pentru încrede­rea lui în puterea preoților de a-l absolvi de păcate. "Pentru că n-ai păcătuit nicicând, fiule, pentru că nu știi nimic despre imposibilitatea penitenței."
― Cred că va trebui să vorbesc cu Wiggin, spuse Novinha.
― Și s-o aduci acasă pe Quara?
― Nu È™tiu. Nu pot să neg faptul că a făcut-o să vorbească din nou. TotuÈ™i nu pentru că-l îndrăgeÈ™te. N-a zis o vorbă bună despre el.
― Atunci de ce s-a dus la el?
― Probabil c-a vrut să-i spună vreo răutate. Trebuie să recunoÈ™ti: față de muÈ›enia ei dinainte, e un pas mare.
― Și diavolul își ascunde adevăratele intenÈ›ii sub masca faptelor bune pentru ca apoi...
― Quim, nu-mi È›ine acum lecÈ›ii de demonologie. Du-mă la casa Vorbitorului È™i rezolv eu È™i singura.
Merseră pe poteca de pe lângă cotul râului. Șerpii de apă năpârleau, de aceea fâșiile de piele în curs de descompunere făceau ca solul să fie alunecos. "De asta mă voi ocupa în următorul proiect", gândi Novinha. "Trebuie să descopăr cum se dezvoltă monștrii ăștia scârboși și probabil că așa o să aflu și la ce ne-ar putea folosi. Sau măcar să-i împiedic să mai îmbăloșeze și să mai împută malul șase săptămâni pe an." Singura mângâiere era că pieile de șarpe păreau să fertilizeze solul; ierburile moi de lângă râu creșteau mai dese acolo unde năpârleau șerpii. Era singura formă inofensivă și plăcută de viață indigenă de pe Lusitania; cât ținea vara, oamenii veneau pe malul râului ca să stea întinși pe peticul acela îngust de pajiște naturală care șerpuia printre trestii și în iarba aspră a preeriei. În ciuda aspectului ei respingător, mâzga produsă de putrezirea pieilor de șarpe promitea lucruri bune în viitor. Quim părea să se gândească la același subiect:
― Mamă, n-am putea planta cumva niÈ™te ierburi de râu în jurul casei?
― E unul dintre primele experimente pe care le-au încercat bunicii tăi cu ani în urmă, dar n-au reuÈ™it să descopere cum s-o facă. Iarba de râu se polenizează dar nu produce seminÈ›e; când s-au străduit să o răsădeas­că, a trăit doar scurt timp, apoi s-a ofilit È™i în anul următor n-a mai crescut. Presupun că-i prieÈ™te numai în apropierea apei.
Puțin întărâtat, Quim se strâmbă și grăbi pasul. Novinha oftă. Quim părea mereu să ia drept un afront personal faptul că în acest univers lucrurile nu mergeau întotdeauna așa cum ar fi vrut el.
Curând după aceea ajunseseră la casa Vorbitorului. Copiii se jucau bineînÈ›eles în praça ― strigau unul la celălalt pentru a se auzi în hărmălaia de acolo.
― Uite-o, spuse Quim. Cred că ar trebui să-i iei pe Olhado È™i pe Quara de aici.
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că mi-ai arătat casa.
― Nu glumesc. Asta e o confruntare serioasă între bine È™i rău.
― Toate sunt aÈ™a, îl calmă Novinha. Separarea binelui de rău te sleieÈ™te de puteri. Nu, Quim, È™tiu bine că eÈ™ti în stare să-mi explici în amănunÈ›ime, dar...
― Mamă, nu mă trata cu atâta îngăduință.
― Quim, dar mi se pare normal, dacă te gândeÈ™ti că È™i tu mă tratezi la fel întotdeauna.
Trăsăturile feței lui se înăspriră de furie reținută.
Ea întinse mâna și-l atinse blând, temător; băiatul își încordă umărul sub atingerea ei, de parcă mâna i-ar fi fost un păianjen veninos.
― Quim, să nu încerci niciodată să-mi È›ii lecÈ›ii despre bine È™i rău. Am trecut prin asta de atâtea ori, iar tu nu È™tii nici pe departe ce însemnă...
El îi îndepărtă mâna și porni grăbit. "Doamne, cât de mult duc dorul zilelor și săptămânilor când nu schimbam măcar o vorbă unul cu altul."
Novinha bătu puternic din palme. Ușa se deschise pe dată. Era Quara.
― Oi, Méezinha, exclamă ea, tambăm veio jogar? Ai venit să te joci È™i tu?
Olhado și Vorbitorul proiectaseră pe terminal un joc cu lupte între nave interstelare. Vorbitorului i se dăduse un terminal cu un câmp holografic mult mai mare și mai plin de detalii decât majoritatea celor­lalte, și amândoi manevrau în același timp escadroane formate din peste zece-douăsprezece nave. Jocul era foarte complex și nici unul dintre ei nu ridică ochii s-o salute.
― Olhado mi-a zis să-mi È›in gura, altfel îmi smulge limba È™i mă pune s-o mănânc pe pâine, turui Quara. AÈ™a că ar fi bine să nu scoÈ›i o vorbă până nu se termină jocul.
― Stai jos, te rog, murmură Vorbitorul.
Quara se lăsă pe podea alături de ea.
― V-am auzit pe tine È™i pe Quim afară, spuse ea. StrigaÈ›i amândoi, aÈ™a că am auzit.
Novinha simți că roșește. O irita că Vorbitorul o auzise certându-se cu fiul ei. Nu era treaba lui. Nimic din ce se petrecea în familia ei nu-l privea. Și în nici un caz nu era de acord ca el să se joace de-a războiul. Era oricum prea arhaic și demodat. În spațiu nu mai avuseseră loc bătălii de sute de ani, în afara luptelor întâmplătoare cu contrabandiștii. Milagre era un loc atât de pașnic încât nimeni nu poseda vreo armă mai pericu­loasă decât bastonul polițistului. Olhado n-o să vadă o bătălie cât o trăi. Cu toate acestea, era captivat de un joc războinic; probabil că exista vreun grăunte înnăscut care creștea în masculii speciei, o dorință de a-și sfârteca rivalii sau de a-i face una cu pământul. Ori poate că violența pe care o văzuse acasă îl îndemna s-o regăsească în această joacă. "E vina mea. Iarăși e vina mea."
Deodată Olhado strigă deznădăjduit, căci flota lui dispăru într-un nor de explozii.
― N-am văzut-o! Nu pot să cred că ai reuÈ™it! Nici măcar n-am zărit-o venind!
― Asta e È™i nu mai urla atât, spuse Vorbitorul. Reia jocul È™i vezi cum am procedat, ca să poÈ›i reacÈ›iona data viitoare.
― ÃŽmi închipuiam că voi, mărturisitorii, trebuie să fiÈ›i ca niÈ™te preoÈ›i. Cum de ai devenit un tactician atât de bun?
Vorbitorul zâmbi cu subînțeles către Novinha și îi răspunse:
― Uneori, ceea ce fac eu pentru a-i convinge pe oameni să-mi spună adevărul aduce cu o mică bătălie.
Olhado se rezemă cu spatele de perete și închise ochii pentru a viziona din nou o parte din joc.
― M-ai spionat, spuse Novinha. Și nici măcar n-ai făcut-o foarte abil. E cumva o "tactică" a Vorbitorilor în numele MorÈ›ilor?
Ender zâmbi:
― Dar a reuÈ™it să te aducă încoace, nu?
― Ce căutai prin fiÈ™ierele mele?
― Am venit să mărturisesc moartea lui Pipo.
― Nu eu l-am ucis. FiÈ™ierele mele nu te privesc.
― Tu m-ai chemat.
― M-am răzgândit. ÃŽmi pare rău. Dar asta nu-È›i dă totuÈ™i dreptul să...
Îngenunche în fața ei ca să-l poată auzi și rosti cu o voce neașteptat de blândă:
― Pipo a aflat ceva de la tine; orice ar fi fost, pentru asta l-au ucis purceluÈ™ii. De aceea ai blocat È™i ai ascuns fiÈ™ierele astfel încât să nu dea nimeni peste ele. Ai refuzat chiar să te măriÈ›i cu Libo, tocmai pentru ca nici el să nu aibă acces la ceea ce a văzut Pipo. Ai chinuit È™i falsificat atât propria-È›i viață cât È™i pe a celor pe care i-ai iubit, numai ca să-i împiedici pe Libo È™i Miro să afle secretul care le putea aduce moartea.
Novinha se simți cuprinsă brusc de un fior rece, iar mâinile și picioarele începură să-i tremure. Se afla aici de trei zile și, în afară de ceea ce bănuise Libo, știa deja mai multe decât oricare altul.
― Toate astea-s numai minciuni, spuse ea.
― Ascultă-mă, Dona Ivanova, planul a dat greÈ™. Libo a murit, nu? Oricare ar fi fost adevărul, ascunderea lui nu i-a salvat viaÈ›a. Și n-o va apăra nici pe-a lui Miro. NeÈ™tiinÈ›a È™i amăgirea nu pot salva pe nimeni. Singura salvare e în cunoaÈ™tere.
― Niciodată, È™opti ea.
― ÃŽnÈ›eleg că ai tăinuit secretul față de Libo È™i Miro, dar eu ce reprezint pentru tine? Nimic, prin urmare ce importanÈ›a ar avea dacă eu l-aÈ™ afla È™i aÈ™ muri din pricina asta?
― N-are absolut nici o importanță dacă trăieÈ™ti sau nu, spuse Novin­ha, dar n-o să obÈ›ii acces la fiÈ™ierele acelea.
― Se pare că nu înÈ›elegi: nu ai dreptul să pui ochelari de cal pe ochii altora. Fiul tău È™i sora lui se întâlnesc în fiecare zi cu purceluÈ™ii È™i, datorită È›ie, ei nu È™tiu că următorul gest sau cuvânt ar putea însemna condamnarea lor la moarte. Mâine îi voi însoÈ›i, fiindcă nu pot mărturisi moartea lui Pipo fără să discut cu purceluÈ™ii...
― Nu mai vreau să mărturiseÈ™ti moartea lui Pipo.
― Nu mă interesează ce vrei. N-o fac pentru tine, dar te implor să-mi destăinui ce È™tia Pipo.
― N-o să afli niciodată ce È™tia Pipo, pentru că el a fost o persoană bună, înÈ›elegătoare È™i iubitoare, care...
― Care a È›inut lângă el o fetiță însingurată È™i înspăimântată È™i i-a alinat rănile sufleteÈ™ti. Și în timp ce spuse aceste vorbe, își lăsă mâna pe umărul Quarei.
Novinhei îi era peste puteri să rabde gestul.
― Să nu îndrăzneÈ™ti să te compari cu el! Quara nu e orfană, m-auzi? Are o mamă, pe mine, È™i n-are nevoie de tine, aÈ™a cum nici unul, nici măcar unul dintre noi n-are nevoie de tine! Apoi, inexplicabil, porni să plângă. Și nu voia să plângă în faÈ›a lui. Nici nu voia să se afle aici. Omul acesta răvășise totul. Porni împleticit spre ușă, trântind-o în urma ei. Avea dreptate Quim: era însuÈ™i diavolul. Știa prea multe, cerea prea mult, dădea prea mult È™i aveau cu toÈ›ii prea mult nevoie de el. Cum de reuÈ™ise să capete o asemenea putere asupra lor într-un răstimp atât de scurt?
Apoi o săgetă un gând care o făcu pe dată să-și stăvilească lacrimile și să se îngrozească. Spusese că Miro și sora lui mergeau la purceluși în fiecare zi. Știa deci. Cunoștea toate secretele.
Toate, în afara secretului pe care nici ea însăși nu-l cunoÈ™tea ― cel pe care Pipo îl descoperise în simularea ei. Dacă ajungea È™i la el, va poseda tot ce ascunsese atâta amar de ani. Când ceruse un Vorbitor în numele MorÈ›ilor, voise ca acesta să descopere adevărul despre Pipo; acum însă el venise È™i aflase adevărul despre ea.


Ușa se închise cu zgomot. Săvârșitorul se rezemă ușor de taburetul pe care stătuse Novinha și-și lăsă capul pe brațe.
Îl auzi pe Olhado ridicându-se și traversând calm încăperea către el.
― Ai încercat să pătrunzi în fiÈ™ierele mamei, spuse el cu glas potolit.
― AÈ™a e, recunoscu SăvârÈ™itorul.
― M-ai convins să te învăț cum să cauÈ›i fiÈ™ierele ca s-o poÈ›i spiona pe mama mea. Ai făcut din mine un trădător.
Nu exista răspuns care să-l mulțumească pe Olhado într-un aseme­nea moment. Săvârșitorul nici măcar nu încerca. Așteptă tăcut până ce Olhado ieși din casă.
Tulburarea pe care o încerca acum nu rămăsese totuși nesesizată de matcă. O simți cum i se frământa în minte, atrasă de suferința lui. "Nu", îi spuse el în gând, "nu poți face nimic, nu-i nimic de explicat. Probleme umane, atâta tot, chestiuni ciudate și străine care depășesc capacitatea ta de înțelegere."
«Ah.» Și percepu atingerea ei pe dinăuntru, trecând aidoma unei adieri prin frunzișul copacilor; simți tăria și vigoarea lemnului țâșnind spre lumină, îmbrățișarea aprigă dintre rădăcini și pământ, zburdălnicia tandră a razelor de soare pe frunzele înfiorate. «Vezi tu, Săvârșitorule, am învățat de la el pacea pe care și-a găsit-o.» Senzația se stinse pe măsură ce matca se retrase din mintea lui. Forța copacului rămase în ființa lui, calmul și muțenia luară locul tăcerii chinuite a Săvârșitorului. Totul ținuse doar o clipă. Zgomotul produs de închiderea ușii încă nu se stinsese cu totul. Quara, care se afla alături de el, se ridică iute în picioare și porni țopăind spre pat. Se aruncă pe saltea și sări în sus de câteva ori.
― N-ai rezistat decât o zi sau două, spuse ea veselă. Acum toată lumea te urăște.
Ender zâmbi cam strâmb și se întoarse cu fața spre ea.
― Și tu?
― A, sigur, răspunse ea. Eu te-am urât prima, poate doar Quim să mi-o fi luat-o înainte. Coborî de pe pat È™i mersese la terminal. Apăsând câte o tastă, intră în program. ÃŽn aerul de deasupra terminalului apăru un grup de probleme de adunare pe două coloane.
― Vrei să mă vezi cum lucrez la aritmetică?
Ender se ridică și se așeză lângă ea la terminal.
― Sigur că vreau, spuse el. Par totuÈ™i cam grele.
― Nu pentru mine, spuse ea lăudăroasă. Le rezolv mai repede ca oricine.




Capitolul 13
ELA

MIRO: Purcelușii susțin că sunt masculi, dar trebuie să-i credem pe cuvânt.
OUANDA: De ce-ar minți?
MIRO: Știu că ești tânără și naivă, dar le lipsește ceva din dotare.
OUANDA: Am absolvit cursul de antropologie fizică. Cine susți­ne că o fac la fel ca noi?
MIRO: E limpede că n-o fac. Și fiindcă veni vorba, NOI n-o facem de fel. Cred că am descoperit așezarea organelor genita­le. Umflăturile acelea de pe pântec, unde părul e mai fin și mai deschis la culoare.
OUANDA: Rudimente de mameloane. Chiar și tu ai așa ceva.
MIRO: I-am zărit ieri pe Mâncătorul-de-Frunze și pe Cești la vreo zece metri distanță, așa că i-am văzut BINE, dar Cești îl mângâia pe pântec pe Mâncătorul-de-Frunze și mi s-a părut că umflăturile acelea se întăriseră.
OUANDA: Þi s-a părut.
MIRO: Un lucru e sigur. Pântecul Mâncătorului-de-Frunze era ud și reflecta razele soarelui, iar lui îi plăcea treaba asta.
OUANDA: O fi pervers.
MIRO: De ce nu? Sunt cu toții burlaci, nu? Sunt adulți, dar așa-zisele lor soții nu i-au inițiat pe nici unul în bucuriile paternității.
OUANDA: Am impresia că un zenador bântuit de dorințe sexuale își proiectează propriile sale frustrări asupra subiecților pe care îi studiază.

Marcos Vladimir "Miro" Ribeira von Hesse și
Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi,
Note de lucru: 30-04, 1, 1970


Luminișul era neclintit. Miro își dădu seama într-o clipă că se întâmplase ceva. Purcelușii nu făceau nimic. Stăteau ici și colo, jos sau în picioare. Nemișcați; abia dacă respirau. Toți priveau fix în pământ.
În afară de Uman, care apăru din pădurea aflată în spatele lor. Merse încet, rigid, și-i ocoli până ajunse în fața lor. Miro simți cotul Ouandei în coaste, dar nu privi spre ea. Știa că se gândește la același lucru. Acesta să fie momentul când ne vor ucide, ca pe Libo și Pipo?
Uman rămase neclintit și-i privi vreme de câteva clipe. Așteptarea îi apăsa cumplit. Nu spuseră nimic, nici măcar nu-și îngăduiră să renunțe la expresia detașată, impenetrabilă, pe care o exersaseră atâția ani. Arta non-comunicării fusese prima pe care trebuiseră s-o învețe înainte ca Libo să le permită să-l însoțească. Dacă fețele lor nu evidențiau nici un gând și nici nu mai transpirau vizibil sub povara emoțiilor, nici un purceluș nu le putea ghici intențiile. Ca și cum aceasta ar fi slujit la ceva. Uman devenise deja prea priceput să răstălmăcească tăcerile în răspun­suri, să întregească adevăruri din afirmații neutre. Dar fără îndoială că până și această neclintire trăda spaima lor și nu exista putință de scăpare din cercul care se formase în jur. Fiecare amănunt trăda ceva.
― Ne-ai minÈ›it, spuse Uman.
"Nu răspunde" spuse Miro în gând și Ouanda rămase mută de parcă l-ar fi auzit. Cu siguranță că și ea voia să-i transmită pe calea gândurilor același mesaj.
― Rădăcină spune că Vorbitorul în numele MorÈ›ilor vrea să vină la noi.
Acesta era obiceiul lor cel mai înnebunitor. Ori de câte ori aveau de spus ceva ieșit din comun, atribuiau ideea vreunui purceluș mort care nu avea cum să afirme așa ceva. Neîndoielnic, la mijloc era un ritual religios: mergi la copacul lor totemic, pune o întrebare și așază-te acolo ca să-i contempli frunzele sau coaja sau altceva, până primești răspunsul pe care îl dorești.
― Nici noi n-am spus altfel, îi răspunse Miro.
Ouanda respira ceva mai precipitat.
― AÈ›i spus că nu va veni.
― Exact, recunoscu Miro. Nu va veni. Trebuie să respecte legea ca toÈ›i ceilalÈ›i. Dacă ar încerca să treacă de poartă fără aprobare...
― Asta-i o minciună.
Miro redeveni tăcut.
― AÈ™a e legea, spuse Ouanda încet.
― Legea a mai fost călcată È™i înainte, spuse Uman. PuteaÈ›i să-l aduceÈ›i aici, dar n-aÈ›i vrut. Totul depinde de venirea lui. Rădăcină spune că matca nu ne poate oferi darurile ei decât dacă Vorbitorul vine la noi.
Miro își înăbuși starea de exasperare. Matca! Nu le spusese purce­lușilor de zeci de ori că toți Gândacii fuseseră uciși? Iar acum matca moartă le vorbea la fel ca Rădăcină cel mort. Ce ușor i-ar fi să se înțeleagă cu purcelușii dacă ei ar înceta să mai primească ordine de la morți!
― AÈ™a zice legea, insistă Ouanda. Dacă am încerca să-l invităm la voi, s-ar putea să facă un raport È™i noi doi am fi trimiÈ™i de aici È™i nu v-am mai vizita.
― Nu va raporta împotriva voastră. Vrea să vină.
― De unde È™tii?
― AÈ™a spune Rădăcină.
Erau momente ca acesta, în care lui Miro îi venea să doboare copacul-totem apărut pe locul unde fusese ucis Rădăcină. Poate că atunci purcelușii n-ar mai susține că Rădăcină a spus una sau alta, dar s-ar putea ca ei să dea numele de Rădăcină unui alt copac și s-ar simți jigniți. "Nici măcar față de tine însuți să nu recunoști că pui la îndoială religia lor." era o regulă elementară; până și xenobiologii sau antropologii de pe alte lumi știau atâta lucru.
― ÃŽntreabă-l, spuse Uman.
― Pe Rădăcină?
― El nu vrea să vorbească cu tine, rosti Uman. Oare era dispreÈ› în glasul lui? ÃŽntrebă-1 dacă vrea să vină sau nu.
Miro așteptă ca răspunsul să fie dat de Ouanda. Ea știa deja care va fi răspunsul lui. Nu din pricina asta se ciorovăiseră de nenumărate ori în ultimele două zile? "E un om bun", susținea Miro. "Ba-i un șarlatan", îl contrazicea Ouanda. "S-a purtat frumos cu cei mici", nu se lăsa Miro. "Tot astfel sunt și cei care maltratează copiii", îl contra Ouanda. "Eu cred în el", revenea Miro. "Atunci ți-ai pierdut mințile", îl acuza Ouanda. "Putem să avem încredere în el", nu ceda Miro. "Ba are să ne trădeze", îl amenința Ouanda. Și așa se sfârșea disputa de fiecare dată.
Dar argumentele aduse de purceluși schimbau datele problemei. Ei exercitau presiuni în favoarea lui Miro. De obicei, atunci când purcelușii le cereau imposibilul, el o ajuta pe Ouanda să scape de insistențele lor. Dar situația de acum nu era imposibilă, iar el nu voia să le respingă cererea, așa că nu spuse nici o vorbi "Forțeaz-o, Uman, fiindcă ai dreptate. De data asta Ouanda trebuie să cedeze."
Simțindu-se abandonată, știind că Miro n-o va ajuta, Ouanda făcu un pas înapoi.
― Poate că reuÈ™im măcar să-l aducem până la marginea pădurii.
― AduceÈ›i-l aici, spuse Uman.
― Nu putem, îi răspunse ea. PriveÈ™te în jur. PurtaÈ›i veÈ™minte È›esute. Vă ocupaÈ›i de olărit. MâncaÈ›i pâine.
Uman zâmbi.
― Da, recunoscu el. Toate astea. AduceÈ›i-1 aici.
― Nu, se împotrivi Ouanda.
Miro se înfioră, reușind însă cu un mare efort să-și înfrâneze dorința de a-i pune mâna pe braț. Se întâmplase acel lucru pe care nu-l făcuse niciodată: să refuze net o rugăminte. De obicei răspundeau: "Nu putem, căci..." sau "Aș vrea să pot..." Orice în afară de acest unic cuvânt de respingere: "Eu nu vreau." "Eu, cu de la mine putere, refuz."
Zâmbetul de pe fața lui Uman dispăru.
― Pipo ne-a spus că nu femeile hotărăsc. A zis că femeile È™i bărbaÈ›ii voÈ™tri hotărăsc împreună, aÈ™a că nu poÈ›i spune nu decât dacă spune È™i el acelaÈ™i lucru. Privi către Miro. Spui È™i tu nu?
Miro rămase tăcut. Simți cotul Ouandei atingându-l.
― Văd că nu zici nimic, constată Uman. Spune da sau nu.
Și totuși Miro nu răspunse.
Câțiva dintre purcelușii din jurul lor se ridicară. Miro nu reuși să-și dea seama ce făceau, dar mișcarea în sine, la care se adăuga muțenia neclintită a lui Miro, părea amenințătoare. Ouanda, care nu s-ar fi temut de o amenințare la adresa ei, se înmuie în fața primejdiei ce părea să-l pândească pe Miro.
― El zice da, È™opti ea.
― Zice da, dar tace din pricina ta. Tu zici nu, dar nu păstrezi tăcerea lui. Uman își băgă un deget în gură È™i-l scoase plin de mucus lipicios, pe care-l azvârli la pământ cu o miÈ™care scurtă. Tu eÈ™ti un nimic.
Uman se dădu înapoi cu un salt brusc, se răsuci în plină mișcare, ateriză cu spatele spre ei și plecă. Imediat după aceea, ceilalți purceluși prinseră viața și se îndreptară iute către Uman, care porni în fruntea lor către marginea pădurii, îndepărtându-se de Miro și Ouanda.
Uman se opri. În loc să-l urmeze, un purceluș i se așeză în față, blocându-i drumul. Era Mâncătorul-de-Frunze. Cu toate că el și Uman vorbeau, Miro nu reuși nici să-i audă, nici să le perceapă mișcările gurii. Văzu totuși că Mâncătorul-de-Frunze întinse brațul și-i atinse pântecul lui Uman. Mâna zăbovi astfel o clipă, apoi Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie și alergă spre tufișuri ca un tânăr. În momentul următor dispărură și ceilalți purceluși.
― A fost o dispută, spuse Miro. ÃŽntre Uman È™i Mâncătorul-de-Frunze.
― Ce câștigă? Dacă-l aducem pe Vorbitor, ne va trăda È™i atunci pierdem cu toÈ›ii.
― Nu ne va trăda.
― Dacă tu m-ai trădat în felul ăsta, de ce n-ar face-o È™i el?
Glasul ei suna șfichiuitor, iar vorbele îi erau usturătoare. Lui Miro aproape că-i dăduseră lacrimile.
― Eu să te trădez? È™opti el. Eu năo, Jamais. "Eu nu, niciodată."
― Tata zicea mereu: "FiÈ›i uniÈ›i în faÈ›a purceluÈ™ilor, nu le daÈ›i nicio­dată prilejul să vadă că nu vă înÈ›elegeÈ›i". Și tu...
― Și eu! Nu le-am zis da. Tu eÈ™ti aceea care-ai spus nu, tu ai luat o poziÈ›ie pe care È™tiai că nu o aprob!
― Atunci când nu ne punem de acord, treaba ta e să...
Se opri. Tocmai își dăduse seama ce vorbea. Dar tăcerea bruscă nu făcea să dispară înțelesul vorbelor despre care Miro știa că Ouanda voise să le rostească. Treaba lui era să facă ceea ce-i cerea ea până când avea să se răzgândească. Ca și când el i-ar fi fost ucenic.
― Și eu care credeam că suntem o echipă unită.
Miro se întoarse și se îndreptă, luând-o prin pădure, înapoi către Milagre.
― Miro! strigă Ouanda. Miro, n-am vrut...
El o așteptă până ce îl ajunse din urmă, apoi o apucă de braț și-i șopti furios:
― Nu striga! Ori nu-È›i pasă că s-ar putea să ne audă purceluÈ™ii? Acum s-a găsit zenadorul-È™ef să le permită să vadă totul, până È™i pe profesor punându-È™i discipolul la punct?
― Nu sunt eu profesorul. Eu...
― Ai dreptate, nu eÈ™ti.
Îi întoarse spatele și porni cu pași hotărâți.
― Dar Libo a fost tatăl meu, aÈ™a că se înÈ›elege de la sine...
― Zenador prin drept de sânge, spuse el. Dreptul sângelui, aÈ™a e? Și atunci, mie ce drept îmi dă sângele? Să fiu un cretin beÈ›iv care-È™i bate soÈ›ia? O apucă de braÈ›, strângând-o cu brutalitate. Asta vrei să fiu? O copie după paizinho al meu?
― Dă-mi drumul!
El o împinse în lături.
― Ucenicul tău consideră că azi ai fost necugetată. Ucenicul tău e de părere că trebuie să ai încredere în judecata Vorbitorului È™i că s-ar fi cuvenit să crezi ceea ce a spus el despre seriozitatea cu care tratează purceluÈ™ii cererea lor, pentru că ai greÈ™it prosteÈ™te în legătură cu ambele probleme È™i, din cauza purtării tale, Uman È™i-ar putea pierde viaÈ›a.
Îi aruncase o acuzație josnică, dar era exact ceea ce-i făcea pe amândoi să se teamă că acum Uman va sfârși la fel ca Rădăcină și ca mulți alții de-a lungul anilor: eviscerat, cu un puiet crescându-i din trup.
Miro știa că vorbise neiertător, știa că Ouanda n-ar greși dacă și-ar vărsa furia pe el. Nu avea dreptul să o învinovățească, mai ales că nici unul dintre ei nu reușise să înțeleagă miza pe care o jucase Uman decât atunci când era prea târziu.
Cu toate acestea, Ouanda nu se înfurie. În loc să se răstească la el se calmă, străduindu-se să respire egal și adânc și lăsându-și chipul să capete un aer pe care nu se putea citi nici o emoție. Miro îi urmă exemplul.
― Ceea ce contează acum e să îndreptăm lucrurile, spuse Ouanda. ExecuÈ›iile au avut loc totdeauna noaptea. Dacă vrem să-l dezvinovățim pe Uman, trebuie să-l aducem pe Vorbitor aici în după-amiaza asta, înainte să se întunece.
Miro încuviință.
― Da, È™i iartă-mă.
― Iartă-mă È™i tu.
― Dacă tot nu È™tim ce facem atunci când greÈ™im, nu e vina nici unuia.
― Tare aÈ™ vrea să fiu încredinÈ›ată că există o alegere corectă.


În așteptarea Vorbitorului, Ela stătea pe o piatră și-și mișca picioa­rele în apa râului. Gardul era doar la câțiva metri mai încolo, trecând de-a lungul părții superioare a grătarului de oțel pus acolo pentru a împiedica oamenii să înoate pe sub el. Ca și cum cineva ar fi vrut să încerce! Majoritatea oamenilor din Milagre se prefăceau că nu știu de existența gardului. Nici nu se apropiau de el. Tocmai de aceea îl rugase pe Vorbitor să se întâlnească acolo. Chiar dacă ziua era caldă și orele de la școală se terminaseră, copiii nu înotau aici, la Vila Ultima, unde gardul ajungea până la râu și în apropiere se afla pădurea. Veneau în locul acesta doar cei care făceau săpun, olarii sau cărămidarii, iar ei plecau la sfârșitul zilei de muncă. Putea să spună tot ce avea pe suflet fără teamă că ar auzi-o sau deranja-o cineva.
Nu trebui să aștepte mult. Vorbitorul apăru într-o barcă, vâslind împotriva curentului, la fel ca oricare dintre fermierii de peste râu care nici nu foloseau drumurile. Avea pielea de pe spate de un alb deconcer­tant; până și puținii lusos cu ten îndeajuns de deschis pentru a fi numiți loiros erau mai bruneți decât el. Tenul decolorat îl făcea să pară firav și zvelt. Însă apoi văzu cât de repede se deplasa barca împotriva curentului, cât de exact erau așezate vâslele, de fiecare dată la adâncimea potrivită și trase cu o mișcare lungă, continuă, și cât de bine se reliefau mușchii sub pielea întinsă. Pentru o clipă simți împunsătura durerii și-și dădu seama că în ciuda urii adânci pe care o nutrise față de tata, suferea după dispariția lui; până în acest moment nu înțelesese că-l iubise pentru tot ce era, dar jelea după forța umerilor și spinării lui, după sudoarea care-i făcea pielea cafenie să strălucească orbitor, precum sticla sub razele soarelui.
"Nu", își spuse ea, "nu-ți plâng moartea, Căo. Sufăr fiindcă nu ai semănat mai mult cu Vorbitorul, n-are nu are nici o legătură cu noi și totuși, în numai trei zile, ne-a făcut mai multe daruri frumoase decât ai reușit tu cât ai trăit; plâng pentru că trupul tău frumos era atât de ros de viermi pe dinăuntru."
Ender o văzu pe Ela așteptându-l și vâsli spre mal. Ea intră printre trestii în apa mâloasă ca să-l ajute să tragă barca pe uscat.
― ÃŽmi pare rău că te-ai înnoroit, spuse el, dar nu mi-am mai pus corpul la treabă de câteva săptămâni È™i apa era aÈ™a de îmbietoare...
― VâsleÈ™ti foarte bine, remarcă ea.
― Lumea de pe care vin era mai mult apă È™i gheÈ›uri. Câte o stâncă ici-colo, puÈ›in sol, dar cel care nu È™tie să vâslească e mai olog decât cel care nu poate merge.
― Acolo te-ai născut?
― Nu. E locul în care am mărturisit ultima oară.
Se lăsa pe iarbă cu fața spre apă. Ea se așeză lângă el.
― Mama e supărată pe tine.
El schiță un zâmbet.
― Mi-a È™i spus-o.
Fără să stea mult pe gânduri, Ela începu imediat să-și dezvinovățeas­că mama:
― Ai încercat să-i citeÈ™ti fiÈ™ierele.
― Le-am citit. Majoritatea. Toate în afară de cele care contau.
― Știu. Mi-a spus Quim. ÃŽÈ™i dădu seama că se simÈ›ea puÈ›in triumfă­toare că sistemul de protecÈ›ie folosit de mama îl silise să se dea bătut. Apoi își aminti că de fapt nu era de partea ei, asta fiindcă È™i ea încercase ani în È™ir s-o convingă pe mama să-i permită accesul în fiÈ™ierele acelea. Dar se lăsă purtată de inerÈ›ie È™i spuse altceva decât gândea: Olhado stă în casă cu ochii deconectaÈ›i È™i ascultă muzică de-o să-i plesnească timpa­nele. E foarte tulburat.
― Da, înÈ›eleg, își închipuie că l-am trădat.
― Și n-ai făcut-o? (Nu asta vroia să spună. )
― Sunt Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Atunci când mărturisesc, spun adevărul È™i nu mă feresc de secretele altora.
― Știu. De asta am cerut un mărturisitor. Voi nu aveÈ›i respect față de nimeni.
El păru încurcat și o întrebă:
― Atunci de ce m-ai invitat aici?
Totul îi ieșea pe dos. Îi vorbea de parcă ar fi avut ceva împotriva lui, de parcă nu i-ar fi fost recunoscătoare pentru ceea ce făcuse deja pentru familia ei. I se adresa ca unui dușman. "Să-mi fi luat Quim mințile de spun lucruri pe care nu le gândesc?"
― M-ai invitat in locul ăsta de lângă râu. Restul familiei tale refuză să-mi vorbească È™i, dintr-o dată, primesc un mesaj de la tine. Ai făcut-o ca să te plângi că am dat buzna în intimitatea cuiva? Ca să-mi spui că nu respect pe nimeni?
― Nu, spuse ea cu amărăciune. Nu aÈ™a trebuia să se desfășoare discuÈ›ia noastră.
― Nu te-ai gândit deloc că n-aÈ™ fi avut motiv să aleg meseria de Vorbitor dacă n-aÈ™ fi dovedit respect pentru oameni?
Născute din disperare, cuvintele porniră nestăvilite:
― AÈ™ vrea să fi pătruns în toate fiÈ™ierele ei! Trebuia să extragi toate secretele ascunse acolo È™i să le publici simultan în toate cele O Sută de Lumi. Avea lacrimi în ochi È™i nu-È™i putea explica motivul.
― ÃŽnÈ›eleg. Nici pe tine nu te lasă să consulÈ›i fiÈ™ierele acelea.
― Sou aprendiz dela, năo sou? E porque choro, diga me! O senhor tem o jeito.
― Ela, n-am obiceiul să-i fac pe oameni să plângă, răspunse el moale. Vocea îi era ca o mângâiere. Ba nu, mai aspră, ca o mână care i-o strânge pe a ei, o È›ine, liniÈ™tind-o. Când spun adevărul, îmi vine mie să plâng.
― Sou ingrata, sou má filha...
― Da, eÈ™ti nerecunoscătoare, o fiică îngrozitoare, spuse el râzând uÈ™or. ÃŽn toÈ›i aceÈ™ti ani de haos È™i rătăcire tu ai È›inut familia unită, având foarte puÈ›in sprijin din partea ei, È™i când ai ales aceeaÈ™i carieră ca È™i ea, n-a vrut să-È›i împărtășească cele mai importante informaÈ›ii pe care le deÈ›inea; i-ai acordat toată dragostea È™i încrederea ta, iar ea È›i-a răspuns È›inându-te departe de viaÈ›a ei atât acasă cât È™i la muncă. Și, într-un târziu, te destăinui cuiva, spunându-i că te-ai săturat de situaÈ›ia asta. Aproape că eÈ™ti cea mai rea persoană pe care am întâlnit-o.
Se trezi râzând de propria-i autocondamnare. Ce copilărie, nu voia să râdă de ea însăși.
― Nu mă trata de sus. Se strădui să strecoare în glas tot dispreÈ›ul de care era capabilă.
Acest amănunt nu-i scăpă. Ochii îi deveniră distanți și reci.
― Nu-È›i scuipa prietenii, spuse el.
Ela nu voia să-l îndepărteze, dar nu reuși să se stăpânească și răspunse glacial, furioasă:
― Nu eÈ™ti prietenul meu.
O clipă se temu că o va crede. Apoi, pe chipul lui apăru un surâs:
― N-ai fi în stare să-È›i recunoÈ™ti prietenii nici dacă ar fi lângă tine.
"Ba da, aș putea", gândi ea. "Chiar acum văd unul." Îi întoarse zâmbetul.
― Ela, reluă el, eÈ™ti un bun xenobiolog?
― Da.
― Ai optsprezece ani. La È™aisprezece ani puteai să-È›i dai examenul pentru a intra în breaslă, dar n-ai făcut-o.
― Nu m-a lăsat mama. A zis că nu-s pregătită.
― După ce împlineÈ™ti È™aisprezece ani nu trebuie să mai obÈ›ii permi­siunea mamei.
― Ucenicul trebuie să aibă aprobarea profesorului.
― Iar acum ai optsprezece È™i nici măcar de asta nu mai ai nevoie.
― ÃŽncă e Xenobiologul Lusitaniei. Laboratorul îi aparÈ›ine. Ce dacă trec testul È™i totuÈ™i nu mă lasă să calc în laborator decât după moartea ei?
― AÈ™a te-a ameninÈ›at?
― Mi-a dat de înÈ›eles să nu susÈ›in examenul.
― Poate că imediat ce n-ai mai fi ucenic, primindu-te în laborator, în calitate de co-xenobiolog ai avea acces nestingherit la...
― La toate fiÈ™ierele de lucru. La toate fiÈ™ierele blocate de ea.
― AÈ™a că a preferat să-È™i împiedice propria ei fiică să-È™i înceapă cariera, să-i păteze pentru totdeauna viaÈ›a, pe motiv că nu e pregătită pentru a-È™i da testele nici la optsprezece ani ― numai să n-o lase să citească fiÈ™ierele acelea.
― Exact.
― De ce?
― Mama e nebună.
― Nu, Ela. Novinha poate fi acuzată de orice, dar că ar fi nebună în nici un caz.
― Ela é boba mesma, Senhor Falante.
El izbucni în râs și se întinse în iarbă.
― Atunci spune-mi de ce e boba.
― Pot să fac o listă întreagă. ÃŽn primul rând, nu permite cercetarea Descoladei. Acum treizeci È™i patru de ani, Descolada aproape că a distrus această colonie. Bunicii mei, Os Venerados, Deus os abençoe, abia de-au reuÈ™it să oprească răspândirea bolii. Sigur că agentul care provoacă îmbolnăvirea, corpusculi Descolada, sunt încă prezenÈ›i È™i noi trebuie să mâncăm un supliment, un fel de vitamină, pentru a împiedica boala să lovească din nou. Þi s-a spus asta, nu-i aÈ™a? Dacă îți pătrunde în organism, trebuie să iei suplimentul acela toată viaÈ›a, chiar dacă pleci de aici.
― Da, È™tiam asta.
― Nu m-a lăsat deloc să studiez corpusculii Descolada. Datele se afla oricum în câteva dintre fiÈ™ierele blocate. A interzis accesul la descoperi­rile lui Gusto È™i Cida privind corpusculii. ÃŽn privinÈ›a asta nimic nu poate fi controlat.
Vorbitorul o privi printre gene.
― Bun, asta înseamnă boba pe sfert. Unde-i restul?
― E mai mult de-atât. Nu È™tiu cum se face, dar la zece ani după întemeierea coloniei, corpusculul Descolada a reuÈ™it să se adapteze, devenind un parazit al organismului uman. Zece ani! Dacă s-a putut adapta o dată, va reuÈ™i din nou.
― Poate că ea are altă părere.
― Poate că am dreptul să hotărăsc singură asta.
El întinse mâna și o așeză pe genunchiul ei, calmând-o.
― Sunt de acord cu tine. Dar continuă. Al doilea motiv e boba.
― Nu permite nici o cercetare teoretică. Fără taxonomie. Fără mode­le evolutive. Dacă se întâmplă să încerc vreunul, zice că nu mai am nimic de lucru È™i atunci mă împovărează cu tot felul de sarcini, până-È™i închipuie că am renunÈ›at.
― ÃŽnÈ›eleg că nu ai renunÈ›at.
― Dar tocmai din acest motiv există xenobiologia. ÃŽn sfârÈ™it, bine că a reuÈ™it să creeze un cartof care foloseÈ™te la maximum substanÈ›ele nutritive locale. E minunat că a obÈ›inut o varietate de È™tir care furnizează coloniei suficiente proteine prin cultivarea a numai zece acri, dar toate astea-s jonglerii moleculare.
― ÃŽnsemnă supravieÈ›uire.
― Dar nu È™tim nimic. E ca È™i cum ai înota la suprafaÈ›a oceanului. Te simÈ›i foarte bine, te poÈ›i miÈ™ca în voie, dar nu È™tii dacă nu cumva în adâncuri sunt rechini! Poate că suntem împrejuraÈ›i de rechini È™i ea nici măcar nu vrea să afle.
― Și al treilea motiv?
― Nu vrea să facă schimb de informaÈ›ii cu zenadorii. Punct. Nimic. Și asta chiar că este o nebunie. Noi nu putem părăsi zona îngrădită. De aceea nu avem nici un copac pe care să-l putem studia. Nu È™tim nimic despre fauna È™i flora acestei lumi, decât ceea ce s-a întâmplat să rămână dincoace de gard. O turmă de cabra È™i un mănunchi de iarbă capim, la care se adaugă o ecologie puÈ›in diferită pe malul râului, È™i gata. Nimic despre animalele care trăiesc în pădure, absolut nici un schimb de păreri. Noi nu le comunicăm nimic, iar dacă ei ne trimit unele date, noi le È™tergem fără să le citim. E ca È™i cum mama ar fi înălÈ›at un zid în jur pentru ca nimic să nu pătrundă până la noi. Nimic nu intră, nimic nu iese.
― Poate că are motive.
― BineînÈ›eles că are. Oamenii nebuni găsesc întotdeauna motive Pentru orice. Pe de altă parte, l-a urât pe Libo. L-a detestat. Nu i-a îngăduit lui Miro să vorbească despre el, nu ne-a dat voie să ne jucăm cu copiii lui; eu È™i China am fost prietene nedespărÈ›ite ani de zile, iar ea nu mi-a permis să o invit la noi È™i nici să mă duc la ea acasă după ore. Apoi, când Miro i-a fost ucenic, nu a vorbit cu el È™i nici nu i-a făcut loc la masă vreme de un an de zile.
Văzu că Vorbitorul îi pune cuvintele la îndoială; poate își închipuia că exagerează.
― Exact un an. ÃŽn ziua în care Miro s-a dus pentru prima oară la StaÈ›iunea zenadorilor, când s-a întors acasă ea nu i-a vorbit, nu i-a adresat nici măcar o vorbă, È™i la cină i-a luat farfuria din față, a strâns tacâmurile de parcă nici n-ar fi fost acolo. El a rămas la masă È™i a privit-o tot timpul, până când tata s-a înfuriat È™i i-a zis că-i bădăran È™i să iasă din cameră.
― Și Miro ce-a făcut, a plecat acasă?
― Nu. Nu-l cunoÈ™ti pe Miro! Ela râse cu amărăciune. El nu ripostea­ză, dar nici nu dă înapoi. N-a replicat niciodată la jignirile tatei. De când mă È™tiu, nu-mi amintesc să-l fi auzit răspunzând cu furie la furie. Iar mama ― ei bine, seara, când Miro se întorcea de la StaÈ›iunea zenadorilor È™i se aÈ™eza la masă unde era pusă farfuria lui, mama i-o lua de fiecare dată împreună cu tacâmurile, dar el rămânea pe loc până când tata îl alunga. BineînÈ›eles, că după mai puÈ›in de o săptămână, de îndată ce mama întindea mâna după farfuria lui, tata începea să urle la el să iasă. Tatei îi plăcea, ticălosul își închipuia că e grozav, îl ura nespus pe Miro È™i, în cele din urmă, mama s-a aliat cu el împotriva lui Miro.
― Și cine a dat înapoi?
― Nici unul.
Ela privi către râu, dându-și seama cât de groaznic părea totul, pricepând că-și făcea familia de rușine în fața unui străin. Dar el nu mai era un străin, nu? Pentru că acum Quara vorbea, iar pe Olhado îl interesau din nou diverse lucruri, iar Grego redevenise, măcar pentru scurt timp, un copil aproape normal. Nu era un străin.
― Și cum s-a terminat?
― S-a terminat când purceluÈ™ii l-au ucis pe Libo. Atât de cumplit l-a urât mama pe acest om. Când a murit, a sărbătorit evenimentul iertându-È™i fiul. ÃŽn noaptea aceea, când Miro a venit acasă, terminasem cina; era târziu. O noapte îngrozitoare, toată lumea se temea, purceluÈ™ii păreau atât de înspăimântători È™i toÈ›i îl iubiseră pe Libo ― în afară de mama, desigur. L-a aÈ™teptat pe Miro. El a intrat È™i s-a dus în bucătărie, s-a aÈ™ezat la masă, iar mama i-a pus farfuria cu mâncare în față. N-a scos o vorbă. A mâncat. N-a scos un cuvânt despre cele petrecute. Ca È™i cum, cu un an înainte, nu se întâmplase acelaÈ™i lucru. Eu m-am sculat la miezul nopÈ›ii fiindcă l-am auzit pe Miro plângând È™i vărsând în baie. Nu cred că a mai auzit È™i altcineva, iar eu nu m-am dus la el pentru că m-am gândit că nici el nu voia să se afle. Acum cred că ar fi trebuit să mă duc, dar atunci m-am temut. ÃŽn familia mea s-au petrecut lucruri revoltătoare.
Ender dădu aprobator din cap.
― Trebuia să merg la el, repetă Ela.
― Da, întări Vorbitorul. AÈ™a trebuia să faci.
În aceeași clipă se petrecu ceva bizar. Vorbitorul era de acord că Ela greșise în noapte aceea, iar ea își dădu seama imediat că așa stăteau lucrurile, că judecata lui era corectă. Acum se simțea ciudat de tămădui­tă, ca și cum era de ajuns să-și mărturisească greșeala pentru ca o parte din durere să dispară.
Instantaneu, reuși să întrezărească puterea mărturisirii. Nu avea nici o legătură cu spovedania, penitența sau cu iertarea pe care o ofereau preoții. Era ceva cu totul diferit. Vorbise despre sine și apoi înțelese că acum nu mai era aceeași persoană. Avusese revelația că greșise, că acea greșeală o schimbase și că acum n-ar mai repeta-o, căci între timp devenise altcineva, o ființă mai puțin temătoare, mai înțelegătoare în fața suferinței.
"Dacă nu mai sunt fata înspăimântată care a simțit că fratele ei trece printr-un chin sfâșietor și totuși nu a îndrăznit să meargă la el ca să-l aline, atunci cine sunt?" Dar apa care curgea prin grătarul de sub gard nu-i putea da răspunsul. Probabil era suficient să știe că nu mai era ceea ce fusese până acum.
Dar Vorbitorul stătea întins pe iarba moale, contemplând norii întunecați și amenințători care se apropiau dinspre apus.
― Þi-am povestit tot ce È™tiu, reluă Ela. Þi-am spus ce se află în fiÈ™ierele acelea: informaÈ›ii despre Descolada. Asta-i tot.
― Ba nu.
― Ba da, îți jur.
― Vrei să mă faci să cred că te-ai supus ordinelor ei? Că atunci când mama È›i-a spus să renunÈ›i la lucrările teoretice, pur È™i simplu È›i-ai scos totul din minte È™i ai făcut doar ce dorea ea?
Ela chicoti.
― AÈ™a își închipuia.
― Dar tu, nici gând.
― Sunt om de È™tiință, chiar dacă ea nu e.
― A fost È™i ea cândva, spuse Vorbitorul. A luat testele când avea doar treisprezece ani.
― Știu.
― Și până la moartea lui Pipo obiÈ™nuia să schimbe informaÈ›ii cu el.
― Știu È™i asta. Dar pe Libo l-a urât.
― Spune-mi È™i mie, Ela, ce-ai descoperit prin lucrările tale teoretice?
― N-am aflat răspunsuri. Dar È™tiu cel puÈ›in ce probleme se ridică. Tot e un început, nu? Nimeni nu-È™i mai pune întrebări. Caraghios, nu găseÈ™ti? Miro spune că xenobiologii framling nu le dau, lui È™i Ouandei, nici o clipă de liniÈ™te, cerându-le alte È™i alte informaÈ›ii, date È™i iar date, È™i totuÈ™i legea le interzice să cunoască mai mult. ÃŽn acelaÈ™i timp însă nici un xenobiolog framling nu ne-a cerut măcar o singură informaÈ›ie. Se mulÈ›umesc să studieze biosfera propriilor lor planete È™i nu-i adresează mamei nici o întrebare. Eu întreb, singura de altfel, dar nimeni nu se sinchiseÈ™te.
― Mie îmi pasă, spuse Vorbitorul. Vreau să È™tiu care-È›i sunt întrebă­rile.
― Bine. Uite una. Dincoace de gard avem o turmă de cabra. Nu pot sări gardul, nici măcar să se apropie de el. Am examinat È™i am marcat fiecare exemplar din turmă, È™i È™tii ceva? Printre ele nu e nici un mascul. Toate sunt femele.
― Ce ghinion, exclamă Ender. Cred că era bine să lase cel puÈ›in un mascul aici.
― N-are importanță. Nu È™tiu dacă există masculi. ÃŽn ultimii cinci ani, fiecare cabra adultă a fătat cel puÈ›in o dată È™i nici una nu s-a împerecheat.
― Poate că se clonează!
― Din punct de vedere genetic, puiul nu e identic cu mama. Măcar atâta lucru am reuÈ™it È™i eu să fac È™i eu pe furiÈ™ în laborator fără ca mama să afle. Se petrece un soi de transfer genetic.
― Hermafroditism?
― Nu. Sunt femele. Nu există organe sexuale masculine. Asta trece drept întrebare esenÈ›ială. ÃŽntr-un fel, cabra efectuează un schimb genetic, dar nu prin act sexual.
― Dacă te gândeÈ™ti bine, însuÈ™i implicaÈ›iile teologice sunt năucitoare.
― Nu mai lua lucrurile în râs.
― Care dintre ele? Cele care È›in de È™tiință sau de teologie?
― De amândouă. Vrei să mai auzi È™i alte întrebări de-ale mele?
― Sigur că vreau, spuse Mărturisitorul.
― Atunci ascultă: iarba pe care stai ― noi o numim iarbă de râu. ToÈ›i È™erpii de apă eclozează aici. NiÈ™te viermi atât de mici încât abia îi poÈ›i vedea. Mănâncă iarba până la nivelul solului È™i se devoră unii pe alÈ›ii, năpârlind de fiecare dată când cresc. Apoi, dintr-o dată, după ce iarba ajunge ca o mâzgă din pricina pieilor pe care le leapădă, toÈ›i È™erpii se târăsc până la râu È™i nu se mai întorc niciodată.
Ender nu era xenobiolog. Nu intui din capul locului implicațiile.
― Șerpii eclozează aici, explică ea, dar nu se întorc din apă ca să depună ouă.
― Rezultă că se împerechează aici, înainte de a se pierde în râu.
― Evident, aÈ™a e. I-am văzut împerechindu-se. Nu asta-i problema. ÃŽntrebarea e: de ce sunt È™erpi de apă?
El tot nu pricepea.
― Uite, sunt complet adaptaÈ›i pentru viaÈ›a subacvatică. Au branhii alături de plămâni, sunt înotători excelenÈ›i, au aripioare È™i sunt pe deplin evoluaÈ›i pentru a-È™i trăi viaÈ›a adultă în mediul acvatic. De ce se dezvoltă astfel dacă se nasc, se împerechează È™i se reproduc pe uscat? Din punctul de vedere al evoluÈ›iei, tot ce se petrece după reproducere nu are nici o relevanță, cu excepÈ›ia creÈ™terii puilor, iar mie îmi este clar că È™erpii de apă nu-È™i cresc urmaÈ™ii. ViaÈ›a acvatică nu contribuie cu nimic la îmbunătățirea capacității lor de supravieÈ›uire până se reproduc. S-ar putea furiÈ™a în apă È™i să se înece, iar asta n-ar avea nici o importanță, fiindcă reproducerea s-a încheiat.
― Da, recunoscu Vorbitorul. Acum înÈ›eleg.
― Există totuÈ™i în apă niÈ™te ouă mici, străvezii. N-am văzut nici măcar o dată un È™arpe depunându-le, dar cum în râu sau prin apropiere nu mai există animale destul de mari ca să facă ouă, pare logic să considerăm că sunt ouă de È™arpe de apă. Numai că ouăle astea translucide ― cu diametrul de un centimetru ― sunt complet sterile. ConÈ›in substanÈ›e nutritive, totul e gata, dar nu există embrion. Nimic. Unele au un gamet ― jumătate de grup de gene într-o celulă, gata să se combine ― dar nici unul viu. Și pe mal n-am găsit niciodată ouă de È™arpe de apă. Acum nu mai există aici decât iarba de râu, crescând tot mai înaltă, iar mâine firele de iarbă colcăie de pui de È™arpe de apă. Asta sună ca o întrebare la care merită să caut răspunsul?
― Mie mi se pare că e vorba de o generaÈ›ie spontanee.
― Bun, de acord, eu aÈ™ vrea să găsesc suficiente informaÈ›ii pentru a testa ipoteze alternative, dar mama nu mă lasă. I-am explicat problema, iar ea m-a silit să refac întregul proces de testare a È™tirului, ca să nu mai am timp să ajung la râu. Și mai e ceva: de ce sunt atât de puÈ›ine specii? Pe oricare altă planetă, chiar È™i pe una pustie ca Trondheim, există mii de specii diferite, cel puÈ›in acvatice. Din câte È™tiu, pe cele de aici le poÈ›i număra pe degete. Xingadora sunt singurele păsări pe care le-am văzut. MuÈ™tele-sugătoare, singurul gen de muscă. Cabra sunt unicele rumegă­toare care pasc iarba capim. Cu excepÈ›ia cabrelor, purceluÈ™ii sunt singu­rele animale mari pe care le cunoaÈ™tem. ÃŽn zona de preerie creÈ™te doar o specie de iarbă, capim È™i singura plantă concurentă e tropeça, un lujer lung care se târâie pe sol metri întregi. Xingadora mănâncă muÈ™te-sugă­toare È™i nimic altceva. MuÈ™tele-sugătoare consumă alge pe care le găsesc pe malul râului È™i în gunoaiele noastre, È™i gata. Xingadora n-are duÈ™mani. Nimeni nu consumă carne de cabra.
― Foarte limitat, recunoscu Ender.
― Pare imposibil. Există mii de niveluri ecologice neocupate. Nu înÈ›eleg modul în care, în ciuda evoluÈ›iei, lumea asta e atât de săracă în specii.
― Doar dacă nu s-a petrecut vreun cataclism.
― Exact.
― Ceva care a distrus toate speciile în afară de acestea câteva, capabile să se adapteze.
― Da, spuse Ela. ÃŽnÈ›elegi? Și am È™i dovezi. Cabra au un model comportamental de apărare. Când te apropii de ele, când te miros, exemplarele adulte se aÈ™ază astfel încât să formeze un cerc È™i stau cu capetele spre interiorul lui, ca să-È™i apere puii È™i să poată lovi cu copitele intruÈ™ii.
― Multe animale de turmă procedează aÈ™a.
― Să-i protejeze contra cui? PurceluÈ™ii sunt fiinÈ›e silvane ― niciodată nu vânează în preerie. Animalul care a obligat cabra să adopte acest model comportamental a dispărut. Și asta s-a întâmplat recent, în ultima sută de mii de ani sau, cel mult, în ultimul milion de ani, probabil.
― Nu există dovezi referitoare la căderi de meteoriÈ›i mai recente de douăzeci de milioane de ani, remarcă Vorbitorul.
― AÈ™a e. Un asemenea dezastru ar ucide toate animalele È™i plantele mari È™i ar lăsa sute din cele mici, sau poate că ar distruge toate formele de viață de pe uscat È™i le-ar cruÈ›a pe cele marine. ÃŽnsă toate mediile ― uscat, acvatic ― au fost sărăcite È™i totuÈ™i câteva exemplare de talie mare au supravieÈ›uit. Nu, eu cred că a fost o boală. O boală care a lovit în toate speciile, fără să È›ină seama de graniÈ›e, È™i s-a adaptat la fiecare ființă. BineînÈ›eles că noi n-am avea cum să observăm boala acum, pentru că toate speciile rămase în viață s-au adaptat la ea. A devenit o parte integrantă din modul normal de viață. Singurul fel în care am putea studia boala asta...
― ... ar fi dacă am contracta-o, spuse Ender. Descolada.
― Vezi? Facem ce facem È™i ne întoarcem la Descolada. Bunicii mei au găsit calea de a o împiedica să ucidă fiinÈ›ele umane, dar au apelat la manipularea genetică. Cabra È™i È™erpii de apă au găsit de asemenea modul de adaptare È™i mă îndoiesc că folosesc suplimente în alimentaÈ›ie. Cred că toate iÈ›ele se adună aici. Bizarele anomalii în reproducere, goliciunea ecosistemului toate pornesc de la corpusculii Descolada, iar mama nu mă lasă să-i examinez. Nu-mi îngăduie să aflu ce sunt, cum acÈ›ionează, în ce fel sunt implicaÈ›i în...
― ... ÃŽn viaÈ›a purceluÈ™ilor.
― Da, sigur, dar nu numai a lor, ci a tuturor animalelor.
Pe chipul Vorbitorului se citea efortul de a-și controla emoțiile, ca și cum Ela i-ar fi dat o explicație pe care o căuta de mult.
― ÃŽn noaptea în care a murit Pipo, Novinha a blocat fiÈ™ierele în care se aflau lucrări curente È™i a interzis accesul la fiÈ™ierele conÈ›inând toate cercetările referitoare la Descolada. Ceea ce i-a arătat lui Pipo avea legătură cu corpusculii Descolada È™i cu purceluÈ™ii...
― Atunci a blocat fiÈ™ierele? întrebă Ela.
― Da. Da.
― Deci am dreptate, aÈ™a-i?
― Da, răspunse el. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. M-ai ajutat mai mult decât îți închipui.
― Asta înseamnă că o să mărturiseÈ™ti curând moartea tatei?
Ender o privi cercetător.
― Adevărul e că n-ai vrea să mărturisesc moartea tatei. Ai prefera să rostesc despre mama ta.
― Ea n-a murit.
― Dar È™tii că nu pot mărturisi moartea lui Marcăo fără să explic de ce s-a căsătorit cu Novinha È™i de ce au rămas împreună toÈ›i aceÈ™ti ani.
― Exact. Vreau ca toate secretele să iasă la lumină. Și mai vreau ca fiÈ™ierele să fie deblocate. Să nu mai rămână nimic ascuns.
― Nici nu-È›i imaginezi ce-mi ceri. N-ai idee câtă durere voi provoca dacă dezvălui toate secretele.
― Uită-te la familia mea, Vorbitorule, îi răspunse Ela. Cum s-ar putea ca adevărul să provoace mai multă suferință decât secretele?
El îi zâmbi, dar nu amuzat, ci plin de afecțiune, chiar de milă:
― Ai dreptate întru totul, dar s-ar putea să nu-È›i dai seama de asta decât atunci când vei auzi întreaga poveste.
― Știu întreaga poveste, atât cât poate fi ea cunoscută.
― AÈ™a își închipuie toÈ›i, dar se înÈ™eală.
― Când vei face mărturisirea?
― Cât de curând voi putea.
― De ce nu acum? Astăzi. Ce mai aÈ™tepÈ›i?
― Nu pot face nimic până nu vorbesc cu purceluÈ™ii.
― GlumeÈ™ti, desigur. Cu excepÈ›ia zenadorilor, nimeni nu poate vorbi cu purceluÈ™ii. AÈ™a sună Ordinul Congresului. Nimeni nu-l poate încălca.
― Da, recunoscu Vorbitorul. Tocmai de aceea va fi greu.
― Nu greu, imposibil...
― Probabil, spuse el. Se ridică; ea îl imită. Ela, m-ai ajutat imens. Am învățat de la tine mai mult decât sperasem. La fel ca È™i Olhado, dar lui nu i-a plăcut cum am folosit lucrurile învățate de la el, iar acum crede că l-am trădat.
― E un copil. Eu am optsprezece ani.
Ender dădu din cap, îi puse mâna pe umăr și o strânse ușor.
― Atunci ne-am înÈ›eles. Rămânem prieteni.
Era aproape sigură că în vorbele lui era o undă de ironie. Ironie și, probabil, o rugăminte.
― Da, insistă ea. Rămânem prieteni. Pentru totdeauna.
Mai clătină o dată din cap, se întoarse, împinse barca de la mal și păși prin apă, printre trestii și prin glod.
După ce scoase barca dintre trestii apucă ramele, vâsli, apoi ridică ochii spre ea și-i zâmbi. Ela îi răspunse la zâmbet, dar gestul ei nu putea transmite exaltarea pe care o simțea, senzația de de spovărare. Ascultase totul, înțelesese și avea să pună lucrurile pe un făgaș normal. Era încredințată de asta, atât de convinsă încât nici nu băgă de seamă că aici se afla sursa fericirii ei neașteptate. Știa doar că petrecuse o oră cu Vorbitorul în numele Morților, iar acum se simțea mai bine ca niciodată.
Își găsi pantofii, îi încălță și plecă spre casă. Mama era încă la Stațiunea Biologilor, dar Ela nu voia să mai lucreze în după-amiaza aceasta. Dorea să meargă acasă pentru a pregăti cina, asta era întotdeauna o muncă solitară. Spera ca astăzi să nu mai vorbească cu nimeni. Spera să nu mai apără vreo problemă a cărei rezolvare să cadă în sarcina ei. Dorea ca acest sentiment să dureze veșnic.
Se afla acasă doar de câteva minute când Miro năvăli în bucătărie:
― Ela, nu l-ai văzut pe Vorbitor?
― Ba da, răspunse ea. La râu.
― Unde la râu?
Dacă-i spune că se întâlniseră va înțelege imediat că nu fusese vorba de o întâmplare.
― Da' de ce? întrebă ea.
― Ascultă, Ela, nu e momentul potrivit să fim suspicioÈ™i, te rog. Trebuie să-l găsesc. Am lăsat mesaje pentru el È™i nici computerul nu-l poate găsi.
― Era cu barca pe râu, vâslind spre casă. Probabil că va ajunge curând.
Miro se năpusti în camera din față. Ela îl auzi lucrând la terminal. Într-un târziu, băiatul se întoarse în bucătărie.
― MulÈ›umesc, spuse el. Să nu mă aÈ™tepÈ›i cu cina.
― Ce-i cu graba asta?
― Nimic. Era atât de ridicol ca Miro să spună "nimic", deÈ™i se vedea limpede că era agitat È™i grăbit, încât amândoi izbucniră în râs în aceeaÈ™i clipă. Bine, spuse el, nu-i chiar nimic, e ceva, dar acum nu pot să-È›i vorbesc despre asta, înÈ›elegi?
― Bine. "Curând toate secretele vor fi cunoscute, Miro."
― Nu reuÈ™esc să pricep de ce nu a primit mesajul nostru. Vreau să spun că e anunÈ›at prin computer. Nu poartă un implant în ureche? Computerul ar trebui să-l găsească, dar, bineînÈ›eles, poate că l-a deconectat.
― Ba nu, spuse Ela. LuminiÈ›a era aprinsă.
― N-aveai cum să vezi luminiÈ›a aceea minusculă È™i roÈ™ie a implan­tului din ureche decât dacă te aflai, din întâmplare, lângă el, în mijlocul râului.
― A venit la țărm. Am discutat.
― Despre ce?
Ela zâmbi.
― Nimicuri, spuse ea.
Miro zâmbi la rândul lui, dar starea de iritare nu-l părăsise. Ea înțelese: "Þi se pare normal să ai secrete față de mine, dar anormal ca și eu să-ți ascund unele lucruri, nu-i așa, Miro?"
Cu toate acestea, el nu mai comentă. Se grăbea prea tare. Trebuia să-l găsească pe Vorbitor, și încă repede, așa că nu se va întoarce să mănânce.
Convinsă, timp de o clipă, că Vorbitorul avea să discute cu purce­lușii mai curând decât își închipuise, Ela se simți cuprinsă de entuziasm: așteptarea va lua sfârșit.
Apoi entuziasmul se risipi, fiind înlocuit de altceva. O spaimă ascunsă. Un coșmar. Dragul de Libo zăcând pe panta dealului, sfârtecat de purceluși. Numai că în scena înfiorătoare pe care și-o imaginase de atâtea ori nu apărea Libo, ci Miro. Ba nu, nu era nici Miro. Era Vorbito­rul. Vorbitorul va fi torturat până va muri.
― Nu, È™opti ea.
Apoi se scutură și coșmarul dispăru; se întoarse la ale ei, încercând să condimenteze și să asezoneze pastele făinoase ca să nu mai aibă gustul ca de clei al știrului.




Capitolul 14
RENEGAÞII

MÂNCÃTORUL-DE-FRUNZE: Uman spune că pe frații voștri morți îi îngropați în țărână și apoi faceți case din aceeași țărână. (Râse­te. )
MIRO: Nu-i adevărat. Niciodată nu săpăm acolo unde sunt îngropați oameni.
MÂNCÃTORUL-DE-FRUNZE: (împietrit de emoție) Atunci morții voștri nu vă fac nici un bine!

Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi
Transcripții de dialoguri 103: 0 din 13-04-1969, III


Ender se așteptase să întâmpine dificultăți ca să-l treacă dincolo de gard, dar Ouanda ascunse cutia în palmă, Miro deschise poarta și pășiră toți trei afară. Nu se întâmplă nimic. Trebuia să fie exact cum sugerase Ela: nimeni nu voia să iasă din îngrăditură, astfel că nu era nevoie de măsuri severe de securitate. Ender nu avea timp să aprecieze dacă acest fapt demonstra că oamenii se mulțumeau să rămână în Milagre sau se temeau de purceluși, ori își detestau detenția într-o asemenea măsură încât se sileau să creadă că acel gard nici nu exista.
Dar Ouanda și Miro erau foarte încordați, aproape înspăimântați. Părea de înțeles întrucât, lăsându-l să meargă cu ei, încălcau regulile stabilite de Congres. Dar Ender bănuia că mai era și altceva. Neliniștea lui Miro era dublată de înfrigurare, de un sentiment de urgență; poate se temea, dar dorea să vadă ce se va întâmpla, voia să meargă înainte. Ouanda era reținută, mergea cu pași măsurați și răceala ei nu trăda doar teama, ci și ostilitatea. N-avea încredere în el.
De aceea Ender n-a fost luat prin surprindere când ea s-a apropiat de copacul mare aflat lângă poartă și a așteptat ca Miro și Vorbitorul să facă același lucru. Ender văzu aerul iritat al lui Miro, care își regăsi controlul într-o clipă. Chipul lui deveni o mască impenetrabilă, așa cum Săvârși­torul nu mai văzuse de mult. Se trezi comparându-l pe Miro cu băieții pe care îi cunoscuse la Școala de Luptă, considerându-l un camarad de arme, și se gândi că Miro s-ar fi putut descurca acolo de minune. Și despre Ouanda putea spune la fel, dar din cu totul alte motive: ea se considera răspunzătoare de ceea ce se întâmpla, chiar dacă Vorbitorul era bărbat în toată firea iar ea cu mult mai tânără. Nu se putea pleca în fața lui. Se temea de orice, numai de autoritatea altora nu.
― Aici? întrebă Miro resemnat.
― Aici sau niciunde, răspunse Ouanda.
Săvârșitorul se aplecă pentru a se așeza lângă trunchiul copacului.
― Asta-i copacul lui Rădăcină, aÈ™a e? întrebă el.
Ei își păstrară calmul ― bineînÈ›eles ― dar momentul de tăcere îi dovedi că aÈ™a era. ÃŽi surprinse È™tiind ceva despre un trecut pe care cu siguranță că-l considerau doar al lor. "S-ar putea să fiu framling aici..., își spuse el în gând, "dar nu trebuie să mă arăt È™i ignorant."
― Da, răspunse Ouanda. E totemul de la care se pare că primesc majoritatea sfaturilor. ÃŽn ultimul timp ― de vreo È™apte sau opt ani. Nu ne-au lăsat niciodată să stăm la ritualurile prin care le vorbesc strămoÈ™ilor, dar s-ar părea că presupune lovirea scoarÈ›ei copacilor cu beÈ›e grele, lustruite. Auzim uneori zgomote în timpul nopÈ›ii.
― BeÈ›e? Făcute din lemne căzute din copaci?
― Noi aÈ™a credem. De ce?
― Pentru că n-au unelte din piatră sau metal ca să taie lemnul ― am dreptate? Pe de altă parte, dacă venerează copacii înseamnă că nu-i pot doborî.
― Nu credem că venerează copacii. E ceva totemic. Copacii repre­zintă strămoÈ™i morÈ›i. ÃŽi plantează. ÃŽn cadavre.
Ouanda voise să se oprească, să discute cu el sau să-i afle intențiile, dar nici Săvârșitorul, nici Miro nu doreau s-o lase să creadă că ea conduce această expediție. Săvârșitorul plănuia să vorbească personal cu purcelușii. Niciodată nu se pregătise pentru o mărturisire permițând altcuiva să-i hotărască programul și nu avea de gând să înceapă acum. Pe de altă parte, era în posesia unei informații la care ei nu aveau acces. Cunoștea teoria Elei.
― Unde mai sunt? întrebă. Plantează copaci È™i cu alte ocazii?
Se priviră unul pe altul.
― Noi n-am mai văzut È™i alÈ›ii.
Ender nu era doar curios. Îi rămăsese gândul la ceea ce-i spusese Ela despre anomaliile legate de reproducere.
― Și copacii cresc singuri? Prin pădure se mai găsesc puieÈ›i?
Ouanda scutură din cap.
― Nu avem dovezi convingătoare că ar planta copaci È™i în altă parte decât în trupurile celor morÈ›i. Mai precis, toÈ›i copacii pe care-i È™tim noi sunt foarte bătrâni, în afară de aceÈ™tia trei de aici...
― Patru, dacă nu ne grăbim, o întrerupse Miro.
Aha. Asta explica starea de tensiune dintre ei. Miro se grăbea pentru a salva un purceluș, care altfel avea să fie plantat la rădăcina altui copac, dar Ouanda era îngrijorată din alt motiv. Amândoi îi dezvăluiseră destule amănunte despre ceea ce știau; acum se putea lăsa interogat de Ouanda. Rămăsese drept și-și plecă puțin capul pe spate pentru a privi frunzele copacului de deasupra lui, ramurile răsfirate, verdele deschis al fotosin­tezei care confirma convergența, inevitabilitatea evoluției pe fiecare lume. Aici se afla miezul tuturor paradoxurilor descoperite de Ela: evoluția de pe această lume se încadra în modelul pe care xenologii îl găsiseră pe toate cele O Sută de Lumi și totuși modelul acesta se degradase, se prăbușise. Purcelușii constituiau una dintre speciile care supraviețuiseră destrămării. Ce era Descolada și cum se adaptaseră purcelușii la ea?
Intenționase să schimbe subiectul conversației și să întrebe: "De ce stăm aici, în dosul copacului?" Asta ar invita-o pe Ouanda să pună întrebări. Dar în acea clipă, stând cu capul plecat pe spate, contemplând frunzișul care se mișca molcom în briza aproape imperceptibilă, avu o puternică senzație de déjà vu. Mai privise cândva aceste frunze. Și încă recent. Dar era imposibil. Pe Trondheim nu existau copaci mari, și în îngrăditura care se numea Milagre nu creștea nici unul. De ce i se păreau atât de cunoscute și apropiate razele soarelui filtrate de frunze?
― Vorbitorule, îl chemă Miro.
― Da, răspunse el, lăsându-se trezit din visarea trecătoare.
― Noi n-am vrut să te aducem aici.
Băiatul rosti cuvintele cu fermitate și cu trupul orientat spre Ouanda, în așa fel încât Ender înțelese că, în realitate, Miro voise să-l aducă aici dar se includea și pe sine în opoziția Ouandei pentru a-i dovedi că era una cu ea. "Vă iubiți", își zise Ender în gând. "Va trebui să vă reamintesc că sunteți frate și soră. Trebuie să bat între voi țărușul tabu al incestului și sigur mă veți urî dacă o voi face."
― Vei vedea... ceva... Ouanda nu reuÈ™i să termine.
Miro zâmbi.
― Noi le numim Activități Suspecte. Ele au început, cu totul acci­dental, pe vremea lui Pipo. Libo le-a continuat în mod deliberat, iar noi îi ducem mai departe opera. Se desfășoară gradat, cu precauÈ›ie. N-am renunÈ›at cu totul la respectarea regulilor stabilite de Congres, dar au apărut crize È™i a trebuit să intervenim. Acum câțiva ani, de exemplu, purceluÈ™ii nu mai găseau macios, viermii de scoarță cu care se hrăneau pe vremea aceea.
― Cu asta vrei să începi? întrebă Ouanda.
"Aha", gândi Săvârșitorul. "Pentru ea nu-i chiar atît de important să mențină iluzia de solidaritate."
― Se află aici pentru a mărturisi moartea lui Libo, spuse Miro. Toate astea s-au întâmplat mai devreme.
― Nu avem dovezi că există o relaÈ›ie cauzală...
― LăsaÈ›i-mă pe mine să descopăr relaÈ›iile cauzale, spuse Ender calm. PovestiÈ›i-mi ce s-a întâmplat când purceluÈ™ii au început să sufere de foame.
― SoÈ›iile nu aveau ce mânca; aÈ™a spuneau purceluÈ™ii. Miro nu luă în seamă neliniÈ™tea Ouandei. ÃŽnÈ›elegi, masculii adunau mâncare pentru femele È™i pui È™i nu prea aveau ce să le ducă. Făceau mereu aluzii că vor trebui să pornească la război È™i că vor muri probabil cu toÈ›ii. Miro scutura din cap. Păreau aproape fericiÈ›i la gândul ăsta.
Ouanda se ridică.
― Nici măcar nu ne-a promis. Nu ne-a promis nimic.
― Ce vreÈ›i să vă promit? întrebă Ender.
― Că nu... Că n-o să spui nimic din...
― Că n-o să vă pârăsc? întrebă el din nou.
Ea scutură din cap, deși se vedea limpede că expresia copilărească îi era nesuferită.
― N-o să vă promit aÈ™a ceva, spuse SăvârÈ™itorul. Datoria mea e sa mărturisesc.
Ea se răsuci ca un vârtej spre Miro:
― Ai văzut?
La rândul lui, Miro părea îngrozit.
― Nu se poate să le spui. Vor închide poarta. N-or să ne mai lase niciodată să trecem de ea!
― Și va trebui să-È›i găseÈ™ti altă slujbă? întrebă Ender.
Ouanda îl măsură cu dispreț.
― Asta crezi că e xenologia? O slujbă oarecare? ÃŽn pădure trăieÈ™te o specie inteligentă, ramen, nu varelse, È™i trebuie înÈ›eleasă.
Ender nu-i răspunse, dar nu-și desprinse privirea de la chipul ei.
― AminteÈ™te-È›i de "Matca È™i Hegemonul", spuse Miro. PurceluÈ™ii sunt ca È™i Gândacii, doar că-s mai mici, mai slabi, mai primitivi. Trebuie să-i studiezi, desigur, dar nu ajunge atât. PoÈ›i examina fiare È™i să nu te sinchiseÈ™ti nicidecum atunci cînd una moare sau e mâncată, dar aceÈ™tia sunt., sunt ca È™i noi. Nu ne putem limita la studierea foametei, la observarea distrugerii lor într-un război, îi cunoaÈ™tem È™i...
― ... ÃŽi iubim, completă Ender.
― Da! îi aruncă Ouanda ca o sfidare.
― Dar dacă i-aÈ›i abandona, dacă n-aÈ›i exista, n-ar dispărea. AÈ™a e?
― Nu, recunoscu Miro.
― Þi-am spus eu c-o să se poarte ca È™i comitetul, spuse Ouanda.
Ender o ignoră.
― Și ce s-ar întâmpla cu ei dacă i-aÈ›i părăsi?
― E ca È™i cum... Miro se zbătu să-È™i găsească vorbele potrivite. Ca È™i cum ai merge pe Pământ, cu mult înainte de Xenocid, înainte de călăto­riile interstelare È™i le-ai spune oamenilor: "PuteÈ›i călători printre stele, puteÈ›i locui pe alte lumi", È™i după aceea le-ai arăta mii de minuni. Lumina care se aprinde de la comutator. OÈ›el. Chiar lucruri simple ― vase pentru apă. Agricultură. Te-ar vedea, ar È™ti ce eÈ™ti, ar È™ti că pot deveni ca tine È™i că pot face toate lucrurile pe care le ai tu. Ce È›i-ar spune? "Ia astea de aici, nu ni le arăta, lasă-ne să ne trăim viaÈ›a scurtă, brutală È™i urâtă, lasă ca evoluÈ›ia să-È™i urmeze cursul?" Nu. Ar zice: "Dă-ne, învață-ne, ajută-ne".
― Iar tu ai spune: "Nu pot" È™i ai pleca.
― E prea târziu! reluă Miro. Nu înÈ›elegi? Au văzut deja miracolele! Ne-au văzut zburând. Ne-au văzut înalÈ›i È™i puternici, cu unelte fermecate È™i cunoscând lucruri pe care nici nu le-au visat. Acum È™tiu ce se poate obÈ›ine. Și cu cât stăm mai mult, cu atât încearcă să înveÈ›e, iar cu cât învață mai multe vedem cum educaÈ›ia îi ajută. Dacă îi înÈ›elegi cât de cât, dacă pricepi că sunt...
― Umani.
― Ramen, oricum. Sunt copiii noÈ™trii, înÈ›elegi?
Ender surâse.
― Dar, după voi, care părinte îi dă fiului o piatră dacă el cere pâine?
Ouanda încuviință cu o mișcare din cap.
― Exact. Regulile Congresului susÈ›in că trebuie să le dăm pietre, chiar dacă pâinea ne prisoseÈ™te.
Ender se ridica.
― Ei, haideÈ›i să mergem.
Ouanda nu era pregătită.
― Nu ne-ai promis.
― AÈ›i citit "Matca È™i Hegemonul" ?
― Eu da, spuse Miro.
― ÃŽÈ›i poÈ›i imagina că cel care a ales să fie Vorbitor în numele MorÈ›ilor e în stare să le facă vreun rău acestor micuÈ›i, acestor pequeninos?
ÃŽngrijorarea Ouandei se mai stinsese, dar ostilitatea persista,
― EÈ™ti lunecos È™i foarte È™iret, Senhor Andrew, Vorbitor în numele MorÈ›ilor. Lui îi reaminteÈ™ti de Matcă, iar mie îmi vorbeÈ™ti în parabole nesincere despre scriptură.
― ÃŽi vorbesc fiecăruia în limba pe care o înÈ›elege cel mai bine, o puse la punct SăvârÈ™itorul. Asta nu înseamnă că sunt lunecos. ÃŽnseamnă că mă exprim limpede.
― Deci vei face exact cum doreÈ™ti.
― Atâta vreme cât nu le voi face rău purceluÈ™ilor.
Ouanda surâse batjocoritor.
― După părerea ta.
― Dacă nu o pot folosi pe a altuia?!
Se ridică și plecă de lângă ea, ieșind de sub umbra ramurilor mari ale copacului, și se îndreptă spre pădurea care parcă îl aștepta pe coama dealului. Îl urmară, pornind în goană ca să-l ajungă din urmă.
― Vreau să-È›i spun ceva, reluă Miro. PurceluÈ™ii au cerut să mergi la ei. Ei cred că eÈ™ti acelaÈ™i Vorbitor care a scris "Matca È™i Hegemonul".
― Au citit cartea?
― Au încorporat-o aproape perfect în religia lor. Tratează copia pe care le-am dat-o de parcă ar fi Cartea Sfântă, iar acum susÈ›in că matca le vorbeÈ™te.
Săvârșitorul îi aruncă o privire.
― Ea ce spune?
― Că eÈ™ti adevăratul Vorbitor È™i că ai matca la tine. Că o vei aduce să trăiască alături de ei È™i-i vei învăța totul despre tine È™i.. e o adevărată nebunie. Cel mai grav este că aÈ™teaptă imposibilul din partea ta.
Se putea ca asta să fie o simplă dorință a lor, așa cum Miro credea cu tărie, dar Săvârșitorul știa că, din gogoașa ei, matca vorbise cu cineva.
― Și cum spuneau că le vorbeÈ™te matca?
Ouanda mergea alături de el.
― Nu lor, ci numai lui Rădăcină. Iar Rădăcină le transmite lor. Totul face parte din sistemul lor totemic. Am încercat mereu să intrăm în joc È™i să ne prefacem că-i credem.
― Ce politicos din partea voastră, remarcă Ender.
― Asta-i practica antropologică standard, spuse Miro.
― Vă străduiÈ›i atât de mult să vă prefaceÈ›i că-i luaÈ›i în serios încât nu aveÈ›i absolut nici o È™ansă să învățaÈ›i ceva de la ei.
Rămaseră o clipă în urmă, astfel că Ender intră primul în pădure. Trebuiră să alerge din nou ca să-l ajungă.
― Mereu am încercat să învățăm ceva de la ei! aproape strigă Miro.
Săvârșitorul se opri.
― Nu de la ei. Se aflau deja printre copaci; razele răzleÈ›e care pătrundeau prin frunziÈ™ făceau ca trăsăturile lor să fie impenetrabile, dar Ender È™tia ce poate citi pe feÈ›ele lor: iritare, indignare, dispreÈ›. "Cum de îndrăzneÈ™te acest necunoscut neÈ™colit să ne pună la îndoială atitudinea profesională?" Iată de ce: sunteÈ›i pătrunÈ™i până în măduva oaselor de ideea supremaÈ›iei voastre culturale. Vă desfășuraÈ›i Activitățile Suspecte pentru a-i ajuta pe bieÈ›ii purceluÈ™i, dar nu există perspectiva ca voi să băgaÈ›i de seamă când pot È™i ei să vă înveÈ›e câte ceva.
― Ce anume? întrebă Ouanda. Nu să-l omorâm pe cel mai apropiat binefăcător, să-l torturăm până moare după ce el a salvat viaÈ›a a zeci de soÈ›ii È™i de copii de-ai noÈ™tri?
― Atunci de ce mai suportaÈ›i? De ce-i ajutaÈ›i după câte v-au făcut?
Miro se strecură între Ouanda și Săvârșitor.
"O protejează", se gândi el, "sau o împiedică să-și dea în vileag slăbiciunile."
― AÈ™a e în meseria noastră. ÃŽnÈ›elegem că diferenÈ›ele culturale pe care nu ni le putem explica...
― ÃŽnÈ›elegeÈ›i că purceluÈ™ii sunt animale È™i că nu-i puteÈ›i condamna pentru uciderea lui Libo È™i a lui Pipo mai mult decât pe cabra pentru că rumegă capim.
― Exact, recunoscu Miro.
Ender schiță un zâmbet
― Tocmai de aceea n-o să învățaÈ›i nimic de la ei. Pentru că-i consi­deraÈ›i animale.
― ÃŽi considerăm ramen! spuse Ouanda, făcându-È™i loc în faÈ›a lui Miro. Evident că nu simÈ›ea nevoia de a fi protejată.
― ÃŽi trataÈ›i de parcă n-ar fi răspunzători de acÈ›iunile lor, spuse Ender. Ramenii răspund pentru ceea ce fac.
― Și tu ce vrei să faci? întrebă Ouanda cu sarcasm în voce. Vii să-i judeci?
― Vă spun doar atât: purceluÈ™ii au învățat mai multe despre mine de la Rădăcină decât voi, care m-aÈ›i avut alături.
― Și ce să înÈ›elegem din vorbele astea? Că eÈ™ti într-adevăr Vorbitorul original? Era vădit că Miro considera această idee drept inimaginabilă È™i ridicolă. Să presupunem că pe nava de pe orbita Lusitaniei ai câțiva Gândaci pe care vrei să-i aduci aici să...
― ÃŽnseamnă că acest amator crede că se pricepe mai bine decât noi să discute cu purceluÈ™ii, îl întrerupse Ouanda. Și, în ceea ce mă priveÈ™te, asta dovedeÈ™te că nu trebuia să acceptăm să-l aducem aici, la...
Dar în aceeași clipă Ouanda amuți, pentru că din desiș apăru un purceluș. Era mai scund decât se aștepta Ender. Deși nu chiar neplăcut, mirosul lui specific părea ceva mai puternic decât reușise Jane să sugereze prin computer.
― Prea târziu, murmură Ender. Cred că ne-am întâlnit deja.
Expresia de pe fața purcelușului, dacă se putea vorbi de așa ceva, era de nepătruns. Cu toate acestea, Miro și Ouanda erau capabili să înțeleagă ceva din limba nerostită.
― E uimit, murmură Ouanda. Spunându-i lui Ender că înÈ›elegea ceea ce lui îi rămânea străin, îl punea la punct. Nici o supărare. SăvârÈ™itorul È™tia că aici era un novice. Spera totuÈ™i că îi smulsese din modul lor obiÈ™nuit, sigur de sine, pe care-l dovedeau în gândire. Era evident că urmau un comportament bine exersat È™i practicat îndelung. Dacă dorea să obÈ›ină un ajutor real din partea lor, trebuia să-i facă să se dezbare de È™abloane È™i să încerce să vadă lucrurile în altă lumină.
― Mâncătorul-de-Frunze, spuse Miro.
Mâncătorul-de-Frunze nu-și luă ochii de la Săvârșitor.
― Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, rosti el.
― L-am adus, explică Ouanda.
Mâncătorul-de-Frunze se răsuci pe călcâie și dispăru printre tufișuri.
― Ce înseamnă asta? întrebă Ender. De ce a plecat?
― Vrei să zici că nu È›i-ai dat seama? întrebă Ouanda.
― Fie că vă convine, fie că nu, purceluÈ™ii vor să-mi vorbească È™i eu vreau să le vorbesc. Cred că ar fi mai bine dacă m-aÈ›i ajuta să pricep ce se întâmplă. Sau nici voi nu înÈ›elegeÈ›i?
Îi văzu cum se chinuie să-și alunge supărarea. Și apoi, spre ușurarea Săvârșitorului, Miro se hotărî. În loc să-i răspundă cu un aer de supe­rioritate, vorbi simplu, calm:
― Nu. Nici noi nu înÈ›elegem. ÃŽn relaÈ›iile cu ei procedăm mai mult pe ghicite. Ei ne pun întrebări, noi lor, È™i, în măsura posibilităților, până acum nici unii, nici alÈ›ii n-am dezvăluit nimic în mod deliberat. Nici măcar nu le punem întrebările la care vrem neapărat să primim un răspuns, de teamă că din întrebări vor afla mai multe despre noi.
Ouanda nu voia să accepte hotărârea lui Miro de a coopera.
― Știm mai multe decât vei învăța tu în douăzeci de ani, declară ea. EÈ™ti nebun dacă-È›i închipui că într-o discuÈ›ie de zece minute la marginea pădurii poÈ›i învăța tot ce È™tim noi.
― Nu simt nevoia să repet ceea ce È™tiÈ›i voi, o lămuri Ender.
― AÈ™a crezi?
― Da, pentru că vă am cu mine. Ender surâse.
Miro înțelese și luă vorbele ca pe un compliment. Surâse și el.
― Să vedem ce È™tim. Probabil că Mâncătorul-de-Frunze nu e prea încântat să te vadă. ÃŽntre el È™i purceluÈ™ul Uman s-a produs o ruptură. Când È™i-au închipuit că nu vrem să te aducem, Măncâtorul-de-Frunze a fost sigur că învinsese. Acum vede că victoria s-a transformat în înfrân­gere. Poate că astfel am salvat viaÈ›a lui Uman.
― Și am pus-o în pericol pe a Mâncătorului-de-Frunze, care doar încearcă să-l facă pe Uman să dea greÈ™, nu să câștige el însuÈ™i ceva.
― Dar nu È™tii sigur.
― Astea-s lucruri de care nu întrebăm niciodată. Miro zâmbi din nou. Și ai dreptate. Pentru noi a devenit un obicei atât de înrădăcinat încât am ajuns să nici nu mai băgăm de seamă că nu punem întrebări.
Ouanda se înfurie.
― Are dreptate! Nici măcar nu ne-a văzut la lucru È™i ne critică din senin...
Dar Ender nu voia să-i vadă ciondănindu-se. Porni cu pași mari în direcția în care plecase Mâncătorul-de-Frunze și-i lăsă să-l urmeze dacă aveau chef. Bineînțeles că veniră după el, lăsând disputa pentru altădată. Imediat ce-i simți alături, reîncepu să-i interogheze:
― Ce-i cu Activitățile Suspecte pe care le-aÈ›i desfășurat voi? AÈ›i introdus elemente noi în alimentaÈ›ia lor?
― I-am învățat cum să mănânce rădăcina de meredona, spuse Ouan­da. Era rigidă È™i circumspectă, dar bine măcar că îi vorbea. Furia n-o va împiedica să participe la ceea ce promitea să fie o întâlnire de importanță crucială cu purceluÈ™ii. I-am învățat cum să elimine conÈ›inutul de cianură din ea prin îmbibare cu apă È™i uscare la soare. Asta era soluÈ›ia imediată pe care le-o puteam oferi.
― SoluÈ›ia pe termen lung era să le dăm varietățile de È™tir la care renunÈ›ase mama, spuse Miro. ReuÈ™ise să obÈ›ină o specie care era atât de bine adaptată la condiÈ›iile Lusitaniei încât nu le folosea oamenilor. O structură proteică tipic lusitană, diferită de cea pământeană. Părea să fie exact ce le trebuia purceluÈ™ilor. Am convins-o pe Ela să-mi dea câteva specimene pe care oricum le aruncau, fără să-i dau de înÈ›eles cât de importante erau pentru noi.
"Nu te mai amăgi că Ela nu știe", își spuse în gând Ender.
― Libo le-a dat exemplarele È™i i-a învățat cum să le planteze. Apoi le-a arătat cum să le macine, să obÈ›ină făină È™i s-o transforme în pâine. Are un gust nesuferit, dar le-a oferit un aliment pe care, pentru prima oară, È™i-l pot pregăti singuri. De atunci încoace sunt graÈ™i È™i obraznici.
Vocea Ouandei era încărcată de amărăciune.
― Dar l-au ucis pe tata imediat după ce au dus soÈ›iilor primele pâini.
Vreme de câteva clipe, Ender continuă să meargă tăcut, încercând să priceapă. Purcelușii l-au ucis pe Libo imediat după ce i-a salvat de foamete? De neconceput, și totuși așa se întâmplase. Cum putea să evolueze o societate dacă-i ucidea pe cei care contribuiau cel mai mult la supraviețuirea ei? Ar trebui să procedeze invers: să-i răsplătească pe cei valoroși, sporind astfel posibilitatea lor de a se reproduce. În felul acesta și-ar mări șansele de supraviețuire ca grup. Cum era posibil ca purcelușii să evolueze ucigându-i pe cei care aduceau comunității cele mai mari servicii?
Și totuși existau precedente și în lumea oamenilor. Copiii aceștia, Miro și Ouanda, prin Activitățile lor Suspecte, erau mai buni și mai înțelepți decât membrii comitetului care alcătuiseră legile. Dacă vor fi prinși, vor fi exilați pe altă planetă, ceea ce echivala cu o condamnare pe viață; până se vor întoarce, dacă vor avea norocul acesta, toți cei pe care-i cunosc acum vor fi dispărut de mult. Oricum, vor fi judecați și probabil întemnițați. Nici ideile și nici genele lor nu vor da roade, societatea va sărăci.
Din păcate, legea nu dovedea îngăduință tocmai pentru că era o creație umană. Pe de altă parte, arestarea și întemnițarea lui Miro și a Ouandei avea sens în cazul în care porneai de la premiza că ființele umane constituiau o comunitate unică iar purcelușii erau dușmanii acesteia și dacă socoteai că tot ce-i poate ajuta pe purceluși să supraviețuiască reprezintă o amenințare la adresa umanității. Așadar pedepsirea oamenilor care au îmbogățit cultura purcelușilor ar avea scopul de a-i împiedica pe aceștia din urmă să progreseze, nu să-i protejeze.
În clipa aceea, Săvârșitorul înțelese că legile care guvernau contactul omului cu purcelușii nu funcționau pentru a-i proteja. Ele fuseseră instituite pentru a garanta superioritatea și puterea ființelor umane. Din punctul acesta de vedere, desfășurând Activitățile Suspecte, Miro și Ouanda erau trădători ai intereselor egoiste ale propriei lor specii.
― RenegaÈ›i, spuse el cu voce tare.
― Poftim? tresări Miro. Ce-ai spus?
― RenegaÈ›i. Cei care È™i-au respins propriul neam È™i au trecut de partea duÈ™manului.
― Aha, făcu Miro.
― Ba nu, spuse Ouanda.
― Ba suntem, repetă Miro.
― Eu nu mi-am lepădat umanitatea!
― După cum s-ar exprima episcopul Peregrino, ne-am dezis umani­tatea cu multă vreme în urmă, spuse Miro.
― Dar aÈ™a cum definesc eu conceptul...
― După tine, spuse SăvârÈ™itorul, È™i purceluÈ™ii sunt umani. Iată de ce sunteÈ›i niÈ™te renegaÈ›i.
― Parcă mai devreme spuneai că i-am tratat ca pe niÈ™te animale, nu se lăsă Ouanda.
― Când nu-i faceÈ›i direct răspunzători de faptele lor, când nu le puneÈ›i întrebări directe, când încercaÈ›i să-i amăgiÈ›i, îi trataÈ›i ca pe animale.
― Cu alte cuvinte, spuse Miro, când respectăm legile stabilite de comi­tet.
― Da, întări Ouanda, da, atunci e adevărat, suntem niÈ™te renegaÈ›i.
― Dar tu? întrebă Miro. Tu de ce eÈ™ti renegat?
― Ei bine, pe mine specia umană m-a alungat de mult. De aceea am ajuns Vorbitor în numele MorÈ›ilor.
Intrară în luminișul purcelușilor când se stinse ecoul ultimelor cuvinte.


Nici mama, nici Miro nu veniseră la cină. Elei îi convenea de minune. Când era prezent vreunul dintre ei, își pierdea orice autoritate; copiii mai mici n-o ascultau. Cu toate acestea, nici Miro, nici mama nu luau locul Elei. Nimeni nu i se supunea și, de asemenea, nimeni nu încerca să mențină ordinea. Era deci mai liniștită și-i era mai ușor când ei nu se aflau aici.
Nu pentru că cei mici erau mai cuminți acum, doar că i se opuneau mai puțin. Era de ajuns să se răstească de câteva ori la Grego ca să-l convingă să n-o mai înghiontească și s-o lovească pe sub masă. Iar astăzi, atât Quim cât și Olhado păreau liniștiți. Nu mai aveau gura spurcată ca în alte dăți.
Dar calmul dură până terminară de mâncat. Quim se rezemă de spătarul scaunului și rânji răutăcios către Olhado:
― Deci tu l-ai învățat pe spionul acela cum să ajungă la fiÈ™ierele mamei!
Olhado se întoarse spre Ela:
― Iar ai uitat să-i deconectezi gura. Când o să-nveÈ›i să fii mai ordonată? ÃŽn felul acesta ironic, Olhado cerea sprijinul Elei.
Quim nu voia însă ca Olhado să primească ajutor, indiferent de unde.
― Olhado, de data asta Ela nu-i de partea ta. Nimeni nu mai È›ine cu tine. L-ai ajutat pe spionul ăla unsuros să intre în fiÈ™ierele mamei È™i eÈ™ti tot atât de vinovat ca È™i el. E unealta diavolului, iar tu la fel.
Ela văzu cum crește furia lui Olhado; prin minte îi trecu o scenă în care Olhado azvârlea cu farfuria în Quim. În fine momentul de încordare trecu și Olhado se calmă.
― ÃŽmi pare rău, spuse Olhado. N-am vrut aÈ™a ceva.
Ceda în fața lui Quim. Recunoștea că fratele lui avea dreptate.
― Sper că regretele tale trebuie să ne facă să înÈ›elegem că n-a fost nimic intenÈ›ionat, spuse Ela, È™i nu-È›i ceri scuze fiindcă l-ai ajutat pe Vorbitor.
― Evident că-È™i cere scuze pentru că l-a ajutat pe spion, insistă Quim.
― Pentru că, reluă Ela, în măsura în care putem trebuie să-l ajutăm cu toÈ›ii pe Vorbitor.
Quim sări în picioare, se aplecă peste masă și-i strigă în față:
― Cum îndrăzneÈ™ti să spui aÈ™a ceva? A violat intimitatea mamei, voia să-i afle secretele, voia...
Spre propria-i surprindere, Ela se trezi în picioare, împingându-l pe Quim peste masă și țipând la el tot mai tare:
― Secretele mamei au otrăvit atmosfera din casa asta! Secretele mamei ne-au făcut pe toÈ›i să fim bolnavi È™i nici ea n-a scăpat! Singurul mod de a îndrepta lucrurile chiar acum e să-i furăm secretele È™i să le scoatem la lumină ca să le putem ucide! Apoi se opri din È›ipat. Atât Quim cât È™i Olhado se retrăseseră din faÈ›a ei È™i stăteau strâns lipiÈ›i de perete, ca È™i cum vorbele ei ar fi fost gloanÈ›e, iar ei aÈ™teptau să fie executaÈ›i. Ela continuă să vorbească cu voce tare, dar stăpânită: AÈ™a cum văd eu situaÈ›ia, Vorbitorul e unica noastră È™ansă de a redeveni o familie È™i secretele mamei reprezintă singurul obstacol care-i stă în cale. De aceea i-am spus astăzi tot ce È™tiam despre conÈ›inutul fiÈ™ierelor Mamei, fiindcă vreau să-i dau până È™i cel mai neînsemnat crâmpei de adevăr pe care-l pot afla.
― Atunci eÈ™ti cea mai josnică trădătoare, spuse Quim. Vocea îi tremura. Era în pragul lacrimilor.
― Eu cred că înfăptuim un act de loialitate numai dacă-l ajutăm pe Vorbitor, îi răspunse Ela. Adevărata trădare e supunerea oarbă în faÈ›a mamei, fiindcă toată viaÈ›a s-a străduit să se autodistrugă È™i să distrugă această familie.
Spre surprinderea Elei, cel care plângea nu era Quim, ci Olhado. Glandele lui lacrimale nu funcționau, bineînțeles, căci fuseseră extirpate când i se grefaseră ochii. În lipsa lacrimilor, singurul semn care arăta că plângea erau suspinele, care-l făcură să se ghemuiască, să alunece de-a lungul zidului până ajunse să stea pe podea cu capul între genunchi, icnind, incapabil să se controleze. Ela înțelese de ce: ea spusese că dragostea lui față de Vorbitor nu dovedea lipsă de loialitate, că nu Păcătuise; și el o crezuse, știa că era adevărat.
Apoi Ela își mută privirea de la Olhado și o văzu pe mama în pragul ușii. Avu o senzație de sfârșeală și începu să tremure la gândul că Novinha auzise vorbele ei.
Dar mama nu părea furioasă, doar puțin tristă și foarte obosită. Îl privea pe Olhado.
Revolta răbufni în glasul lui Olhado:
― Ai auzit ce spunea Ela? întrebă el.
― Da, răspunse mama fără să-È™i ia privirea de la Olhado. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să aibă dreptate.
Ela era la fel de surprinsă ca și Quim.
― Copii, mergeÈ›i în camerele voastre, spuse mama încet. Trebuie să discut cu Olhado.
Ela le făcu un semn lui Grego și Quarei, care coborâseră de pe scaunele înalte și, uimiți din pricina acestor întâmplări neobișnuite, veneau cu pași mici spre ea. Dacă-și aminteau bine, nici tata nu reușise vreodată să-l facă pe Olhado să plângă. Îl auzi pe Quim pășind apăsat pe hol, intrând în camera lui, trântind ușa și azvârlindu-se pe pat. În bucătărie suspinele lui Olhado se mai potoliră și încetară când, pentru prima oară după ce își pierduse ochii, mama îl ținea în brațe și-l consola și plângea tăcut, legănându-l și vărsând lacrimi în părul lui.


Miro nu știa ce să mai creadă despre Vorbitorul în numele Morților. Nu-și dădea seama de ce, dar își închipuise că un Vorbitor trebuia să semene cu un preot, sau, mai curând, să fie un preot în adevăratul înțeles al cuvântului. Tăcut, contemplativ, detașat de lumea aceasta, lăsând discret în seama altora acțiunile și hotărârile. Miro se așteptase ca Vorbitorul să fie înțelept.
În nici un caz însă nu anticipase că va fi atât de băgăreț, atât de periculos. Da, înțelept era, fără discuție, mereu vedea dincolo de aparen­țe, spunea sau făcea tot felul de lucruri deconcertante care, dacă se gândea mai bine la ele, erau perfect justificate. Părea să cunoască atât de bine modul de gândire uman încât, doar privind chipul cuiva, reușea să citească pe el cele mai adânci dorințe, cele mai bine disimulate adevăruri despre care nici acea persoană nu bănuia că sălășluiesc în adâncul ei.
De câte ori stătuseră el È™i Ouanda în felul acesta, urmărind cum discuta Libo cu purceluÈ™ii? Numai că atunci înÈ›elegeau întotdeauna ce făcea Libo; îi cunoÈ™teau tehnica, È™tiau scopurile pe care le urmărea. ÃŽnsă Vorbitorul avea un mod de gândire care lui Miro îi rămânea complet străin. Cu toate că străinul se înfățiÈ™a ca orice altă ființă umană, Miro se simÈ›ea îndemnat să creadă că el era de fapt un framling ― reuÈ™ea să fie la fel de deconcertant ca È™i purceluÈ™ii. Ramen ca È™i ei, străin, dar nu era totuÈ™i un animal.
Ce a observase Vorbitorul? Ce văzuse? Arcul pe care-l poartă mereu Săgeată? Vasul de lut plin cu apă în care, emanând un miros respingător, era înmuiată meradona? Pe care anume dintre Activitățile Suspecte le-a recunoscut și despre câte a crezut că sunt practici ale băștinașilor?
Purcelușii deschiseră "Matca și Hegemonul".
― Tu, spuse Săgeată, ai scris asta?
― Da.
Miro îi aruncă o privire Ouandei. În ochii ei se strecură o licărire de satisfacție. Prin urmare, Vorbitorul mințea.
― CeilalÈ›i doi, Miro È™i Ouanda, cred că eÈ™ti un mincinos, interveni Uman.
Miro se uită imediat la Vorbitor, dar el nu privi în direcția lor.
― BineînÈ›eles că da, spuse el. Nu le-a trecut prin minte că s-ar putea ca Rădăcină să fi rostit adevărul.
Vorbele calme ale bărbatului îl tulburară pe Miro. Putea fi adevărat? La urma-urmelor, oamenii care călătoreau spre alte sisteme solare săreau peste decenii întregi, adeseori secole, uneori chiar și jumătate de mileniu. Pentru a supraviețui trei mii de ani nu erau necesare foarte multe călătorii, dar era prea greu de crezut că adevăratul Vorbitor sosise tocmai aici. Acel prim Vorbitor scrisese "Matca și Hegemonul"; doar pe el l-ar interesa prima rasă ramen descoperită după dispariția Gândacilor. "Nu cred așa ceva", își spuse Miro în gând, dar trebui să admită că probabil acesta era adevărul.
― De ce sunt atât de proÈ™ti? întrebă Uman. Cum de nu recunosc adevărul când îl aud rostit?
― Nu sunt proÈ™ti. AÈ™a sunt fiinÈ›ele umane: pun la îndoială credinÈ›ele lor în afară de cele în care cred cu adevărat È™i cele pe care nu se gândesc niciodată să le pună la îndoială. Nu s-au gândit să conteste faptul că originalul Vorbitorul originar a murit acum trei mii de ani, chiar dacă È™tiu că zborul printre stele prelungeÈ™te viaÈ›a.
― Dar noi le-am spus.
― Ba nu, le-aÈ›i spus doar că matca i-a dezvăluit lui Rădăcină că eu am scris cartea aceasta.
― Tocmai de aceea ar trebui să È™tie că e adevărat, spuse Uman. Rădăcină e înÈ›elept, e tată; n-ar face niciodată vreo greÈ™eală.
Lui Miro îi veni să zâmbească, dar se abținu. Vorbitorul își închipuia că e foarte inteligent, dar iată-l acum aici, unde sfârșeau toate întrebările importante, încâlcite fiind de insistența cu care purcelușii susțineau că lor le puteau vorbi niște copaci totemici.
― Da, continuă Ender. Sunt nenumărate lucruri pe care noi nu le înÈ›elegem È™i altele pe care nu le înÈ›elegeÈ›i voi. Ar trebui să ne spunem mai multe.
Uman se așeză lângă Săgeată, împărțind cu el locul de onoare.
Săgeată nu dădu semne că l-ar deranja.
― Vorbitorule în numele MorÈ›ilor, spuse Uman, ne vei aduce matca?
― ÃŽncă nu m-am hotărât
Miro privi din nou către Ouanda. Oare Wiggin își pierduse mințile sugerând că putea da ceea ce nu avea?
Apoi își aminti ce spusese Vorbitorul despre faptul că omul pune la îndoială toate credinÈ›ele, cu excepÈ›ia celor pe care le consideră de netăgăduit. Miro luase întotdeauna drept adevăr ceea ce È™tia toată lumea ― È™i anume că toÈ›i Gândacii fuseseră nimiciÈ›i. Dar dacă o matcă rămăsese în viață? Dacă Vorbitorul găsise un Gândac, discutase cu el È™i aÈ™a reuÈ™ise să-È™i scrie cartea? Era extrem de improbabil, dar nu imposibil. Miro nu È™tia cu toată certitudinea că până È™i ultimul Gândac fusese ucis. Știa doar ce credea lumea, È™i vreme de trei mii de ani nimeni nu adusese vreun argument oricât de neînsemnat care să probeze contrariul.
Dar chiar dacă era adevărat, cum de-ar fi putut să afle Uman? Explicația cea mai simplă era că purcelușii încorporaseră convingătoarea istorie a Mătcii și a Hegemonului în religia lor și nu pricepeau ideea că existau mulți Vorbitori și nici unul dintre ei nu era autorul cărții, că toți Gândacii muriseră și matca n-avea cum să fie adusă la ei. Era cea mai simplă explicație, cea mai ușor de acceptat. Oricare alta l-ar sili să recunoască posibilitatea că, într-un fel sau altul, copacul totemic al lui Rădăcină vorbea cu purcelușii.
― Ce te va face să te hotărăști? vru să È™tie Uman. Noi oferim daruri soÈ›iilor pentru a le câștiga respectul, dar tu eÈ™ti cel mai înÈ›elept dintre oameni È™i nu avem nimic de folos pentru tine.
― PosedaÈ›i multe lucruri de care aÈ™ avea nevoie, spuse Ender
― Ce anume? Nu faceÈ›i vase mai bune ca acesta? SăgeÈ›i mai ascuÈ›ite? VeÈ™mântul pe care îl port e È›esut din lână de cabra, dar hainele tale sunt mai fine.
― Nu-mi trebuie asemenea lucruri. Eu am nevoie de poveÈ™ti adevă­rate.
Uman se aplecă în față și trupul i se încordă de emoție și așteptare.
― O, Vorbitorule! izbucni el È™i vocea îi deveni puternică, încărcată de importanÈ›a cuvintelor. Vrei să adaugi povestea noastră la Matca È™i Hegemon?
― Nu vă È™tiu povestea.
― ÃŽntreabă-ne! ÃŽntreabă-ne orice!
― Dar cum aÈ™ putea rosti povestea voastră? Eu rostesc doar poveÈ™tile morÈ›ilor.
― Dar suntem morÈ›i! striga Uman. Miro nu-l văzuse niciodată atât de agitat. Suntem uciÈ™i în fiecare zi. FiinÈ›ele umane umplu toate lumile. Navele călătoresc prin bezna nopÈ›ii, de la o stea la alta, ocupând fiecare loc gol. Și uită-te la noi cum trăim pe lumea noastră mică, de unde privim cum cerul se umple de oameni. FiinÈ›ele umane înalță garduri ridicole, dar asta nu înseamnă mare lucru. Cerul e gardul nostru! Uman făcu un salt în sus, uimitor de înalt pentru că avea picioare puternice. Uite cum mă aruncă gardul la pământ!
Alergă spre cel mai apropiat copac, se urcă pe trunchi și se cățără iute spre vârf, așa cum Miro nu-l văzuse niciodată; alunecă pe o ramură și se aruncă în sus. În momentul în care atinse punctul maxim al saltului, păru să rămână suspendat în aer, apoi gravitația îl azvârli cu forță pe pământul tare.
Miro auzi icnetul puternic provocat de cădere. Vorbitorul se ridică imediat și dădu fuga spre Uman, iar Miro porni pe urmele lui. Uman nu mai respira.
― A murit? întrebă Ouanda.
― Nu! strigă un purceluÈ™ în limba masculilor. Nu poÈ›i muri! Nu, nu, nu! Miro se uita în jur; spre surprinderea lui, cel care vorbise era Mâncătorul-de-Frunze. Nu poÈ›i muri!
Apoi Uman întinse o mână tremurătoare și atinse fața Vorbitorului. Trase aer adânc în piept, într-un suspin adânc, și apoi vorbi.
― Vezi, Mărturisitorule? Sunt în stare să mor ca să trec zidul care ne separă de stele.
De când îi cunoștea Miro pe purceluși, în toți anii de până atunci, niciodată nu vorbiseră de călătoria stelară și nici nu întrebaseră despre ea. Abia acum înțelegea că majoritatea întrebărilor pe care le puneau aveau scopul de a descoperi secretul zborului. Xenologii nu pricepuseră pentru că știau ceea ce li se părea evident: purcelușii se aflau atât de departe de nivelul cultural care să le permită construirea navelor cosmice încât aveau să treacă o mie de ani până când le va fi accesibilă o asemenea performanță. Dar adânca lor sete de cunoaștere, dorința de a afla cât mai multe despre metale, motoare și zbor erau căile alese de ei în încercarea de a descoperi secretul călătoriilor interstelare.
Uman se ridică încet în picioare, ținându-se de mâinile lui Ender. Miro își dădu seama că, până în clipa aceea niciodată nu fusese luat de mână de vreun purceluș. Îl cuprinse un regret profund și o durere adâncă, vecină cu gelozia.
Acum, când era limpede că Uman nu se rănise grav, ceilalți purceluși se strânseră mai aproape în jurul Vorbitorului. Nu se îngrămădeau, nu se îmbrânceau, pur și simplu doreau să se afle în preajma lui.
― Rădăcină spune că matca È™tie cum se construiesc navele, începu Săgeată.
― Rădăcină spune că matca ne va învăța totul, continuă CeÈ™ti. Metal, foc născut din stânci, case făcute din apă neagră, orice.
Ender ridică mâna, punând capăt dorinței lor de a vorbi toți deodată:
― Dacă v-ar fi foarte sete È™i aÈ›i vedea că am apă, mi-aÈ›i cere cu toÈ›ii să beÈ›i. Dar dacă eu aÈ™ È™ti că apa e otrăvită?
― ÃŽn navele care zboară spre stele nu e otravă, spuse Uman.
― Sunt multe drumurile care duc spre zborul interstelar. Unele sunt bune, altele mai rele. Va voi da ceea ce pot, fără să vă distrug.
― Matca promite!
― Și eu la fel.
Uman se repezi înainte, îl prinse pe Ender de păr și de urechi și-l trase până ajunseră să se privească în ochi. Miro nu mai văzuse un gest de o asemenea violență din partea lor; era lucrul de care se temuse, hotărârea de a ucide...
― Dacă suntem ramen, răcni Uman către Vorbitor, atunci noi hotă­râm, nu tu! Iar de suntem varelse poÈ›i să ne ucizi pe toÈ›i, chiar acum, aÈ™a cum ai făcut-o cu toate surorile mătcii!
Miro încremeni ca fulgerat. Era treaba purcelușilor dacă-l socoteau pe Vorbitor autorul cărții. Dar cum de ajunseseră la concluzia de necon­ceput că tot el era vinovat de Xenocid? Drept cine îl luau? Drept Monstruosul Săvârșitor.
Și totuși Vorbitorul în numele Morților stătea acolo, cu capul plecat, iar din ochii închiși lacrimile îi curgeau pe obraji, ca și cum acuzația lui Uman avea forța adevărului.
Uman întoarse capul ca să i se adreseze lui Miro.
― Ce-i cu apa asta? întrebă el în È™oaptă. Apoi atinse lacrimile.
― AÈ™a ne arătăm durerea, necazul sau suferinÈ›a, îi răspunse băiatul.
Mandachuva scoase brusc un urlet înfiorător pe care Miro nu-l mai auzise; semăna cu acela al unui animal pe moarte.
― AÈ™a ne arătăm noi durerea, È™opti Uman.
― Ah! Ah! strigă Mandachuva. Am mai văzut apa asta! Am văzut-o în ochii lui Libo È™i Pipo.
Mai întâi unul câte unul, apoi cu toții în același timp, purcelușii porniră să strige la fel. Miro era îngrozit, fascinat, emoționat. Nu știa câtuși de puțin ce însemna acest strigat, dar purcelușii dădeau acum frâu liber unor emoții pe care vreme de patruzeci și șapte de ani le ascunseseră față de xenologi.
― ÃŽl jelesc pe tata? întrebă Ouanda în È™oaptă. Și ochii ei luceau, umezi de emoÈ›ie, iar părul i se năclăi de sudoarea rece a spaimei.
Imediat ce înțelese, Miro spuse:
― Până în clipa asta n-am È™tiut că Pipo È™i Libo au plâns când au murit. Miro nu avea cum să intuiască ce gândea Ouanda în acele momente; văzu doar cum ea se întoarse, se îndepărtă cu paÈ™i nesiguri, se prăbuÈ™i în genunchi È™i începu să plângă amar.
Era de netăgăduit că sosirea Vorbitorului răscolise din străfunduri viața fiecăruia dintre ei.
Miro îngenunche alături de Vorbitor care-și ținea capul plecat, cu bărbia în piept.
― Vorbitorule, începu Miro. Como pode ser? Cum se face că tu eÈ™ti primul mărturisitor È™i SăvârÈ™itorul în acelaÈ™i timp? Năo pode ser.
― Matca le-a spus mai multe decât mi-am închipuit
― Dar Vorbitorul în numele MorÈ›ilor care a scris această carte e cel mai înÈ›elept om care a trăit în epoca zborurilor interstelare, în timp ce SăvârÈ™itorul a fost un criminal: a ucis un neam întreg, o rasă frumoasă de rameni care ne-ar fi putut învăța totul...
― Și uman pe deasupra, È™opti Ender.
Uman se afla acum lângă ei și rosti câteva versete din Hegemon: "Boala și leacul ei sălășluiesc în orice inimă. Moartea și mântuirea stau în puterea aceleiași mâini".
― Uman, vorbi Ender, spune neamului tău să nu jelească pentru ceea ce a făptuit din neÈ™tiință.
― Am făcut ceva îngrozitor, spuse Uman. Și era cel mai mare dar al nostru.
― Spune semenilor tăi să se liniÈ™tească È™i să mă asculte.
Uman strigă câteva vorbe, nu în limba masculilor, ci în cea a soțiilor, limba autorității. Tăcură cu toții și se așezară să asculte ceea ce avea Vorbitorul de spus.
― Voi face tot ce-mi stă în puteri, începu el, dar întâi trebuie să vă cunosc, altfel cum aÈ™ putea rosti povestea voastră? Trebuie să aflu mai multe despre voi, altfel cum aÈ™ putea È™ti dacă băutura este otrăvitoare sau nu? Și problema cea mai grea dintre toate rămâne să fie rezolvată. Specia umană e liberă să-i iubească pe Gândaci întrucât socoteÈ™te că au murit cu toÈ›ii. Voi încă trăiÈ›i, È™i de aceea îi înspăimântaÈ›i pe oameni.
Aflat între ceilalți purceluși, Uman se ridică și gesticulă către pro­priul lui trup, de parcă ar fi fost ceva fragil și lipsit de putere.
― Noi?!
― Se tem de acelaÈ™i lucru ca È™i voi, care vă îngroziÈ›i când priviÈ›i spre cer È™i vedeÈ›i cum stelele sunt acaparate de oameni. Se tem că vor ajunge într-o bună zi pe o lume È™i vor constata că voi aÈ›i ajuns primii acolo.
― Nu vrem să fim primii, spuse Uman. Vrem să avem È™i noi un loc acolo.
― Atunci păsuiÈ›i-mă, spuse Ender. AjutaÈ›i-mă să învăț cine sunteÈ›i, că să-i pot învăța È™i eu pe oameni.
― Orice, întări Uman. Privi roată către ceilalÈ›i. Te vom învăța tot ce vrei.
Mâncătorul-de-Frunze se ridică. Vorbi în limba masculilor, dar Miro nu înțelese.
― Nu poÈ›i da altora lucruri care nu-È›i aparÈ›in.
Uman îi răspunse tăios în Esențială:
― Nici lui Pipo, Libo, Ouanda È™i Miro nu le aparÈ›ineau lucrurile pe care ni le-au oferit. Dar, cu toate astea, au făcut-o.
― Nu trebuie să dovedim aceeaÈ™i nechibzuință. Mâncătorul-de-Frun­ze vorbea încă în limba masculilor.
― Nici înÈ›elepciunea lor nu ne aparÈ›ine în mod necesar, îl puse la punct Uman.
Apoi Mâncătorul rosti ceva în limba copacilor și nici acum Miro nu reuși să priceapă. Uman nu răspunse și Mâncătorul-de-Frunze plecă.
În timp ce acesta se îndepărta, Ouanda se întoarse cu ochii înroșiți de plâns.
Uman se răsuci spre Vorbitor.
― Ce vrei să È™tii? întrebă el. Dacă putem, îți vom spune È™i-È›i vom arăta.
La rândul lui, Ender se uită la Miro și Ouanda.
― Ce-ar trebui să întreb? Știu atât de puÈ›ine încât nu am idee ce ne-ar fi de folos.
Miro o privi pe Ouanda, consultându-se din ochi cu ea.
― Nu aveÈ›i unelte din piatră sau metal, spuse ea. Dar casa voastră e făcută din lemn È™i tot aÈ™a arcurile sau săgeÈ›ile.
Uman nu răspunse. Momentul de tăcere se prelungi.
― Dar care vă e întrebarea? spuse Uman într-un târziu.
"Cum de n-a priceput legătura?" gândi Miro.
― Noi, oamenii, explică Vorbitorul, folosim unelte din piatră ca să doborâm copaci atunci când vrem să-i transformăm în case, săgeÈ›i sau bâte ca acelea pe care văd că le aveÈ›i unii dintre voi.
Trecură câteva momente până când vorbele lui fură înțelese pe deplin. Apoi, brusc, toți purcelușii se ridicară în picioare, parcă înnebuniți, ciocnindu-se uneori unul de altul, de copaci sau de casele din bușteni. Majoritatea rămaseră muți, dar câte unul dintre ei urla când și când, exact cum o făcuseră cu toții mai devreme. Sminteala aproape mută a purcelușilor era stranie, lăsând impresia că, dintr-o dată, își pierduseră orice control asupra trupurilor. După atâția ani de precauție și non-comunicare, de eforturi pentru a nu li se spune nimic, Vorbitorul încălcase acest comandament și rezultatul era demența colectivă la care asistau acum.
Uman se desprinsese din haosul acela și se azvârli la pământ în fața lui Ender.
― O, Vorbitorule! strigă el din răsputeri. Promite-mi că n-o să le îngădui niciodată să-l doboare pe tatăl meu Rădăcină cu unelte din piatră È™i metal! Dacă vrei să ucizi pe cineva, există fraÈ›i mai bătrâni care È™i-ar da viaÈ›a; È™i eu sunt gata sa mor, dar nu-i lăsa să-mi ucidă tatăl!
― Sau pe tatăl meu! strigară ceilalÈ›i purceluÈ™i. Sau pe-al meu!
― Dacă am fi È™tiut că sun... sunteÈ›i varelse, nu l-am fi sădit pe Rădăcină atât de aproape de gard, spuse Mandachuva.
Ender ridică din nou brațele.
― A tăiat vreun om copaci în Lusitania? Niciodată. Legea ne-o interzice. N-aveÈ›i a vă teme de noi.
Se făcu tăcere și purcelușii se liniștiră. Uman se ridică în cele din urmă de la pământ.
― Ne-ai făcut să ne temem È™i mai mult de fiinÈ›ele umane, Vorbitoru­le. Mai bine nu veneai deloc în pădurea noastră.
Vocea Ouandei răsună mai tare decât a lui:
― Cum mai poÈ›i spune asta după ce mi-ai ucis tatăl?
Uman o privi stupefiat și rămase fără grai. Miro o luă pe Ouanda pe după umeri. În tăcerea care se lăsă, se auzi glasul puternic al Vorbitorului:
― Ai promis că vei răspunde la toate întrebările mele. Te mai întreb o dată: cum vă construiÈ›i casele din buÈ™teni È™i cum vă faceÈ›i bâtele, arcurile È™i săgeÈ›ile? Noi v-am arătat singura cale pe care o cunoaÈ™tem; spune-mi care e calea voastră, cum faceÈ›i?
― Fratele se dăruieÈ™te singur, răspunse Uman. Þi-am spus. ÃŽi comu­nicăm fratelui despre nevoile noastre È™i-i arătăm forma, iar el ni se oferă.
― Putem să vedem cum se întâmplă asta? întrebă Ender.
Uman privi în jur, către ceilalți purceluși.
― VreÈ›i să-i cerem unui frate să se dăruiască pentru ca Vorbitorul să poată vedea? N-avem nevoie de casă, nici acum, nici în anii ce vor veni, iar săgeÈ›ile ne prisosesc...
― Arată-i!
Miro se întoarse, iar ceilalți făcură același lucru și-l văzură pe Mâncătorul-de-Frunze ieșind din nou din pădure. Păși dinadins până în mijlocul luminișului; nu-i privi pe nici unul și vorbi de parcă ar fi fost un herald care nu se sinchisește dacă-l ascultă cineva. Li se adresă în limba soțiilor, astfel că Miro nu înțelese decât frânturi.
― Ce spune? È™opti Ender.
Aflat în genunchi lângă el, Miro traduse cât pricepu: Mi-e limpede că s-a dus la soÈ›ii, care le-au spus să facă tot ce le ceri. Dar nu-i chiar atât de uÈ™or, le mai zice ― nu înÈ›eleg cuvintele astea ― că mor cu toÈ›ii. ÃŽn orice caz, ceva despre fraÈ›ii care mor. Uită-te la ei, nici unul nu se teme.
― Nu È™tiu cum își exteriorizează teama. Nu cunosc neamul ăsta deloc.
― Nici eu, recunoscu Miro. Te las să te descurci singur; în mai puÈ›in de jumătate de oră ai creat o agitaÈ›ie cum n-am avut prilejul să văd în toÈ›i aceÈ™ti ani de când îi vizitez.
― E un dar cu care m-am născut, îl lămuri Ender. ÃŽÈ›i propun un târg. N-o să spun nimănui despre Activitățile Suspecte pe care le-aÈ›i desfășu­rat, iar voi nu povestiÈ›i nimănui cine sunt eu.
― Asta e uÈ™or, spuse Miro. Oricum nu cred.
Cuvântarea Mâncătorului-de-Frunze se sfârși. După aceea păși rar spre casă și intră.
― Vom cere darul unui frate bătrân, încheie Uman. AÈ™a au spus soÈ›iile.
După aceea, Miro rămase în picioare îmbrățișând-o pe Ouanda și avându-l alături pe Mărturisitor, iar purcelușii realizară un miracol cu mult mai convingător decât cel care le adusese lui Gusto și Cidei titlul de Os Venerados.
Purcelușii se strânseseră într-un cerc în jurul unui copac bătrân și gros de la marginea luminișului. Apoi se cățărară în copac unul câte unul și începură să lovească în el cu bețe. La scurt timp după aceea se aflau cu toții în copac, bătând într-un ritm complicat și cântând.
― Limba taÈ›ilor, È™opti Ouanda.
Ramurile porniră să cadă una după alta. Purcelușii alergară imediat și le adunară, târându-le în afara zonei în care urma să cadă copacul.
Uman îi aduse una, care o luă cu grijă È™i le-o arătă lui Miro È™i Ouandei. Capătul cu care fusese legată de trunchi rămăsese perfect neted. Nu era plat ― suprafaÈ›a prezenta o uÈ™oară vălurire. Dar ramura nu era câtuÈ™i de puÈ›in aspră, din ea nu curgea sevă È™i nu avea nici un semn care să dovedească violenÈ›a în separarea ei de copac. Miro atinse supra­faÈ›a cu degetul È™i simÈ›i răceala È™i netezimea ca de marmură.
În cele din urmă copacul rămase doar un trunchi drept, dezgolit și maiestuos; petele de culoare mai deschisă unde crescuseră cândva ramu­rile străluceau în razele soarelui de după-amiază. Cântecul atinse apo­geul și încetă. Copacul se înclină și începu să cadă lin și grațios spre pământ. Când trunchiul se prăbuși, solul bubui și se cutremură, apoi se lăsă o tăcere deplină.
Uman păși către copacul doborât și, în timp ce cânta încet, începu să-i mângâie suprafața. Coaja plesni treptat sub mișcarea mâinii lui; crăpătura se extinse într-o parte și în alta pe toată lungimea trunchiului până ce scoarța se desfăcu în două jumătăți. Apoi mai mulți purceluși o și o desprinseseră de trunchi, în două fâșii lungi. Purcelușii le traseră deoparte.
― I-ai văzut vreodată folosind coaja? îl întrebă Eder pe Miro.
Miro clătină din cap. Nu se simțea în stare să scoată vreo vorbă. Săgeată făcu apoi un pas înainte și începu să cânte molcom. Își plimbă degetele în sus și-n jos pe trunchi de parcă ar fi desenat lungimea și grosimea exactă a unui arc. Miro văzu cum apăreau liniile, cum lemnul dezgolit se văluri, plesni și se desfăcu până când în căușul trunchiului rămase un arc lustruit, cu o formă perfectă.
De trunchi se apropiară și alți purceluși care, în timp ce cântau, desenară tot felul de forme. Plecară apoi cu bâte, arcuri și săgeți, cuțite cu lama subțire și mii de fâșii fire de lemn pentru împletit coșuri. În cele din urmă, după ce se consumă jumătate din trunchi, făcură toți câțiva pași înapoi și cântară în același ritm. Copacul tremură și se desfăcu în vreo zece bârne lungi. Trunchiul fusese folosit în întregime.
Uman se apropie încet de bârne și îngenunche, lăsându-și mâinile cu delicatețe pe cea mai apropiată dintre ele. Își înclină ușor capul pe spate și începu să îngâne o melodie fără cuvinte, cea mai tristă pe care Miro o auzise vreodată. Cântecul continuă, intonat doar de vocea lui Uman; abia după câteva momente, Miro își dădu seama că ceilalți purceluși îl priveau și așteptau ceva.
În cele din urmă, Mandachuva veni la el și-i spuse în șoaptă:
― Te rog. Se cuvine să cânÈ›i È™i tu pentru un frate.
― Nu È™tiu cum, È™opti Miro simÈ›indu-se înspăimântat È™i neajutorat.
― Și-a dat viaÈ›a ca să-È›i răspundă la întrebare, îl lămuri Mandachuva.
"Ca să-mi răspundă la întrebare și să mai dea naștere altor o mie", spuse Miro în gând. Dar păși înainte, îngenunche alături de Uman, își încolăci degetele în jurul aceleiași bârne netezi pe care o atinsese purce­lușul, își lăsă capul pe spate și-și încercă vocea, la început șovăitor, nesigur, neștiind ce melodie să cânte; dar curând înțelese rațiunea cânte­cului mono-tonal, simți moartea copacului sub palme și vocea îi crescu în tărie și claritate creând o dizarmonie înduioșătoare cu vocea lui Uman, care jelea moartea copacului și-i mulțumea pentru că se sacrificase, promițând să folosească pieirea lui spre binele tribului, spre binele fraților și al soțiilor și copiilor, astfel încât să trăiască și să se înmulțească și să prospere cu toții. Acesta era rostul cântecului și înțelesul morții copacului, iar în clipa în care cântecul se termin, Miro se aplecă până atinse lemnul cu fruntea și rosti cuvintele de miruire finală, aceleași pe care le șoptise cu cinci ani în urmă deasupra trupului lui Libo.




Capitolul 15
MÃRTURISIREA

UMAN: De ce nu ne vizitează și alți oameni?
MIRO: Noi suntem singurii cărora li se permite să treacă de poartă.
UMAN: Atunci de ce nu sar gardul?
MIRO: Nici unul dintre voi n-a atins gardul? (Uman nu răspun­de.) Până și o simplă atingere provoacă dureri. Dacă am încerca să-l sărim, am simți dureri insuportabile în tot corpul.
UMAN: Asta-i o prostie. Oare iarba nu crește de o parte și de alta a gardului?

Ouanda Quehatta Fifueria Mucumbi, Transcrieri de dialoguri
1-1-1970, ora 5, pag 103: 0


Soarele mai avea o oră până sa atingă linia orizontului când primarul Bosquinha urcă scările ce duceau spre biroul particular de la catedrală al episcopului Peregrino. Dom Cristăo și Dona Cristă se aflau deja acolo, având un aer grav întipărit pe chipuri. Cu toate acestea, episcopul Peregrino părea mulțumit de sine. Întotdeauna se bucura să-i strângă sub acoperișul său pe liderii politici și religioși din Milagre. Nu avea nici o importanță că Bosquinha solicitase această întâlnire și apoi tot ea propu­sese că aceasta să aibă loc la catedrală întrucât se putea deplasa cu vehiculul zburător. Pe Peregrino îl încânta ideea că, într-un anume fel, era stăpânul Coloniei Lusitania. Și totuși, la sfârșitul discuției, fiecăruia dintre ei avea să-i fie limpede că nimeni nu era stăpân peste nimic.
Bosquinha îi salută pe cei prezenți. Nu se așeză însă pe scaunul ce i se oferi, ci în fața terminalului care aparținea episcopului, îl comută și rulă programul pe care îl pregătise. În aer apărură câteva straturi formate din cuburi minuscule. Stratul cel mai de sus era compus doar din câteva cuburi, restul din mai multe. Mai bine de jumătate dintre straturi, începând de sus în jos, erau colorate în roșu, restul în albastru.
― Foarte atrăgător, comentă episcopul Peregrino.
Bosquinha își mută privirea spre Dom Cristăo.
― RecunoÈ™ti modelul?
El clătină din cap nelămurit.
― Nu, dar cred că È™tiu care este scopul acestei întâlniri.
Dona Cristă se aplecă ușor în față și întrebă:
― Există vreun loc sigur în care putem ascunde lucrurile pe care vrem să le păstrăm?
Expresia de detașare amuzată de pe chipul episcopului Peregrino dispăru:
― Eu nu È™tiu despre ce vom discuta.
Bosquinha se întoarse pe scaun și-l privi drept în ochi:
― Când am fost numită Guvernator al noii Colonii Lusitania eram foarte tânără. Prin această alegere mi s-a acordat o mare onoare, o încredere deosebită. ÃŽncă din copilărie am studiat conducerea comuni­tăților È™i sistemele sociale È™i în scurta mea carieră de pe Oporto am avut rezultate bune. Comitetul a pierdut din vedere că eram deja suspicioasă, vicleană È™i È™ovină.
― Acestea sunt virtuÈ›i pe care am ajuns să le admirăm cu toÈ›ii în persoana ta, spuse episcopul Peregrino.
Bosquinha zâmbi.
― Prin È™ovinism am înÈ›eles că, imediat ce Colonia Lusitania a fost a mea, am devenit mai loială față de interesele Lusitaniei decât ale celor O Sută de Lumi È™i ale Congresului Stelar. Viclenia m-a îndemnat să mă prefac față de comitet că, dimpotrivă, în toate împrejurările am pus interesele Congresului mai presus de orice. Și suspiciunea m-a determi­nat să consider că era cu totul improbabil să primim din partea Congre­sului un statut de independență È™i egalitate ca al celor O Sută de Lumi.
― BineînÈ›eles că aÈ™a e, interveni episcopul Peregrino. Suntem o colonie.
― Nu suntem o colonie, ci un experiment. Am studiat carta, patenta È™i toate Ordinele Congresului în ceea ce ne priveÈ™te È™i am constatat că nouă nu ni se aplică legile referitoare la independenÈ›a hotărârilor proprii. Am descoperit că, prin lege, comitetul este autorizat să aibă acces nelimitat la toate fiÈ™ierele persoanelor sau instituÈ›iilor de pe Lusitania.
Episcopul începu să se înfurie:
― Vrei să spui că are dreptul să pătrundă în fiÈ™ierele secrete ale Bisericii?
― Aha, exclamă Bosquinha. ÃŽncă un È™ovin.
― ÃŽn virtutea Codului Stelar, Biserica se bucură de unele drepturi.
― Nu te supăra pe mine.
― Nu mi-ai spus-o niciodată.
― Dacă aÈ™ fi făcut-o ai fi protestat, comitetul ar fi mimat o slăbire a controlului È™i în acest caz n-aÈ™ fi reuÈ™it să realizez ce-mi propusesem.
― Adică?
― Acest program. Semnalează orice acces iniÈ›iat prin ansiblu la fiÈ™ierele Coloniei Lusitania.
Dom Cristăo chicoti.
― Nu ai voie să faci aÈ™a ceva.
― Știu. După cum v-am spus, am multe vicii ascunse. Programul n-a descoperit intruziuni grave, doar în câteva fiÈ™iere de fiecare dată când purceluÈ™ii i-au ucis pe xenologii noÈ™tri, ceea ce era de aÈ™teptat; dar repet, nimic ieÈ™it din comun. Asta până acum patru zile.
― Când a sosit Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, remarcă episcopul Peregrino.
Pe Bosquinha o amuză că episcopul considera momentul sosirii Vorbitorului atât de important încât să facă imediat legătura între una și alta.
― Acum trei zile, reluă Bosquinha, a avut loc prin ansiblu o cercetare nondistructivă. Ea a urmat un traseu interesant. Se întoarse către terminal È™i modifică imaginea. Acesta arăta acum că accesările se făcuseră în primul rând în zonele de nivel superior È™i se limitaseră la o singură porÈ›iune a imaginii. S-a pătruns în toate fiÈ™ierele care aveau vreo legătură cu xenologii È™i xenobiologii din Milagre. A ignorat toate rutinele de protecÈ›ie de parcă nici n-ar fi existat. Au prezentat interes toate descope­ririle È™i amănunte privind viaÈ›a lor personală. Și ai dreptate, episcop Peregrino: ca È™i atunci, acum cred că această acÈ›iune are legătură cu Vorbitorul.
― Dar e evident că el nu a primit autorizarea din partea Congresului Stelar, spuse episcopul.
Dom Cristăo clătină din cap cu înțelepciune:
― ÃŽn jurnalele lui intime pe care, în afară de Copiii MinÈ›ii, nimeni nu le citeÈ™te, San Angelo scria că...
Satisfăcut, episcopul se întoarse spre el.
― Deci Copiii MinÈ›ii posedă scrieri secrete ale lui San Angelo.
― Nu-s secrete, spuse Dona Cristâ. Doar plicticoase. Oricine poate citi jurnalele, dar numai noi ne batem capul cu ele.
― El scrie acolo că Vorbitorul Andrew e mai bătrân decât ne închipuim, spuse Dom Cristăo. Mai în vârstă decât Congresul Stelar È™i, într-un fel, mai puternic.
― E un copilandru. N-are nici patruzeci de ani, pufni episcopul Peregrino.
― Rivalitățile voastre stupide ne fac să pierdem timpul, spuse tăios Bosquinha. Am convocat această întrunire fiindcă trecem printr-o si­tuaÈ›ie critică. ÃŽn semn de respect față de voi, căci eu am acÈ›ionat deja în numele guvernului Lusitaniei.
Bosquinha comută terminalul pe imaginea originală.
― ÃŽn dimineaÈ›a asta programul m-a alertat a doua oară. S-a reuÈ™it o nouă pătrundere sistematică, numai că de data asta nu a avut caracterul selectiv È™i nondistructiv de acum trei zile. CiteÈ™te totul cu viteză de transfer de date, ceea ce presupune că orice fiÈ™ier existent este copiat în computerele de pe altă planetă. Apoi directorii sunt rescriÈ™i în aÈ™a fel încât o singură comandă dată prin ansiblu va distruge până la ultimul toate fiÈ™ierele din memoriile computerelor noastre.
Bosquinha văzu că, spre deosebire de Copiii Minții, episcopul Peregrino era surprins.
― De ce? întrebă el. Să ne È™teargă toate fiÈ™ierele... asta se întâmplă în cazul unei naÈ›iuni sau lumi care se... se revoltă È™i pe care vrei s-o distrugi È™i...
― Constat că È™i voi sunteÈ›i È™ovini È™i suspicioÈ™i, spuse Bosquinha adresându-se Copiilor MinÈ›ii.
― ÃŽntr-un mod mai îngust, o spun cu regret, o corectă Dom Cristăo. Dar È™i noi am detectat intruziunea. BineînÈ›eles că am copiat toate documentele ― cu mari cheltuieli ― È™i le-am trimis la mănăstirile Copiilor MinÈ›ii de pe alte lumi, unde se va încerca refacerea fiÈ™ierelor noastre dacă vor fi È™terse. Dacă suntem însă trataÈ›i ca o colonie rebelă, mă îndoiesc că se va permite o asemenea reconstituire. De aceea copiem informaÈ›iile vitale pe hârtie. Nu cred că vom putea tipări totul, dar sper să salvăm măcar o parte, pentru a ne descurcam continuare. Prin urmare, munca noastră nu va fi distrusă în mod iremediabil.
― Aveai cunoÈ™tință despre asta?! se miră episcopul. Și nu mi-ai spus È™i mie!
― Iartă-mă, Peregrino, dar nu mi-a trecut prin minte că n-aÈ›i desco­perit È™i singuri.
― Nu crezi că È™i noi facem cercetări destul de importante, care merită să fie tipărite È™i salvate?
― De-ajuns! interveni primarul Bosquinha. Prin tipărire nu putem salva decât un procent infim ― în Lusitania nu avem suficiente impriman­te ca să rezolvăm cât de cât problema. N-am putea menÈ›ine nici măcar serviciile esenÈ›iale. Nu cred că ne-a rămas mai mult de o oră până să se încheie procesul de copiere È™i s-ar putea să ne È™teargă apoi toată memo­ria. Dar chiar dacă începeam azi dimineață, când am descoperit intruziu­nea, tot n-am fi reuÈ™it să tipărim mai mult de a zecea mia parte din fiÈ™ierele la care avem acces în fiecare zi. Fragilitatea, mai bine spus vulnerabilitatea noastră, e deplină.
― Deci suntem neajutoraÈ›i, conchise episcopul Peregrino.
― Nu, dar voiam să vă fac să înÈ›elegeÈ›i clar gravitatea extremă a situaÈ›iei, astfel încât să acceptaÈ›i singura alternativă. Ea are să vă provoa­ce dezgust.
― Nici nu mă îndoiesc, aprobă episcopul.
― Acum o oră, pe când mă chinuiam cu problema asta È™i încercam să văd dacă există vreo categorie de fiÈ™iere care ar putea fi imune la un asemenea tratament, am descoperit că printre noi se află o persoană ale cărei fiÈ™iere au fost ignorate total. La început am crezut că asta se datora faptului că persoana e framling, dar motivul pare mai subtil. Vorbitorul nu are nici un fiÈ™ier în memoria lusitană.
― Nici unul? Imposibil, spuse Dona Cristâ.
― Toate fiÈ™ierele lui sunt asistate de ansiblu. Din afara planetei. Toate documentele, toate problemele financiare, absolut tot. Orice mesaj i se transmite. ÃŽnÈ›elegeÈ›i?
― Și totuÈ™i n-are acces la ele, murmură Dom Cristăo.
― E invizibil pentru Congresul Stelar. Dacă se va hotărî impunerea unui embargou asupra tuturor transferurilor de date dinspre sau către Lusitania, fiÈ™ierele lui vor rămâne accesibile deoarece computerele nu-i percep intrarea în fiÈ™iere drept transferuri de date. Ele sunt stocări originale, È™i totuÈ™i nu există în memoria lusitană.
― Sugerezi ca noi să transferăm cele mai confidenÈ›iale È™i importante fiÈ™iere ca mesaje către acel... acel necredincios infam, izbucni episcopul Peregrino.
― Vă anunÈ› că eu am făcut-o deja. Transferul celor mai importante È™i mai delicate fiÈ™iere guvernamentale e aproape încheiat. Am apelat la un transfer cu prioritate specială la viteză locală, astfel încât el se derulează mult mai repede decât copierea pe care o efectuează Congresul. Vă ofer È™ansa de a folosi prioritatea mea ca să beneficiaÈ›i de întâietate față de orice alte operaÈ›iuni locale pe computer. Dacă nu vreÈ›i, foarte bine, eu voi folosi însă prioritatea la care îmi dă dreptul funcÈ›ia pentru a transfera al doilea set de fiÈ™iere guvernamentale.
― Dar Vorbitorul ar putea să citească fiÈ™ierele noastre, remarcă episcopul.
― Da, bineînÈ›eles.
Dom Cristăo făcu un gest din cap.
― Dacă-l rugăm, n-o va face.
― EÈ™ti naiv ca un copil, spuse episcopul Peregrino. Nimic nu l-ar putea sili să-mi înapoieze datele mai târziu.
Bosquinha dădu aprobator din cap.
― Adevărat. Va intra in posesia datelor noastre vitale È™i le poate păstra sau returna, după cum doreÈ™te. Dar, ca È™i Dom Cristăo, cred că e un om bun care ne va ajuta în situaÈ›ia asta disperată.
Dona Cristă se ridică.
― ScuzaÈ›i-mă, spuse ea. AÈ™ vrea să încep neîntârziat transferurile esenÈ›iale.
Bosquinha se întoarse către terminalul episcopului și se conectă în modul de prioritate specială.
― Lansează clasele de fiÈ™iere pe care vrei să le transmiÈ›i în È™irul de aÈ™teptare a mesajelor Vorbitorului Andrew. De vreme ce tu începuseÈ™i să le tipăreÈ™ti, presupun că ai stabilit deja prioritățile.
― Cât timp mai avem? întrebă Dom Cristăo. Dona Cristă scria de zor la terminal.
― Timpul e afiÈ™at aici, în partea de sus. Bosquinha puse mâna pe afiÈ™ajul holografic È™i atinse cu degetul cifrele contorului de numărare inversă.
― Nu te mai pot deranja să transferi fiÈ™ierele pe care le-ai tipărit deja, spuse Dom Cristăo. Le putem reface oricând. Oricum, sunt mult prea puÈ›ine.
Bosquinha se întoarse spre episcop.
― Știam eu că are să fie greu.
Episcopul râse ironic.
― Greu?!
― Sper că vei cugeta profund înainte de a respinge această...
― S-o resping?! izbucni episcopul. Mă crezi nebun? Cu toate că detest pseudo-religia profesată de aceÈ™ti oameni, defăimători ai credinÈ›ei adevărate, dacă asta este singura cale pe care ne-a lăsat-o deschisă pentru a păstra documentele vitale ale Bisericii, aÈ™ fi un prost slujitor al Domnului să las ca mândria să mă împiedice s-o folosesc. N-am stabilit prioritatea în cazul fiÈ™ierelor noastre È™i-mi vor trebui câteva minute, dar sunt încredinÈ›at că Filhos da Mente ne vor da destul timp pentru a efectua transferai de date.
― Cât timp crezi că-È›i va trebui? întreabă Dom Cristăo.
― Nu mult. Zece minute, bănuiesc.
Bosquinha rămase surprinsă, dar în mod plăcut. Se temuse că episcopul va insista să-și copieze toate fișierele înaintea Copiilor Minții, făcând astfel o nouă încercare de a declara prioritatea pe care o avea asupra mănăstirii.
― MulÈ›umesc, spuse Dom Cristăo, sărutînd mâna pe care i-o întinse Dom Peregrino.
Episcopul privi cu răceală către Bosquinha.
― Nu trebuie să te surprindă, Bosquinha. Copiii MinÈ›ii lucrează au cunoÈ™tinÈ›e lumeÈ™ti, astfel că ei depind mult mai mult de maÈ™inile lumii. Biserica-Mamă își face lucrarea cu idei ce È›in de Spirit, aÈ™adar datele noastre publice sunt pur funcÈ›ionăreÈ™ti. Cât priveÈ™te Biblia ― suntem atât de demodaÈ›i È™i aÈ™ezaÈ›i în obiceiuri încât păstrăm în catedrală zeci de exemplare legate în piele. Congresul Stelar nu ne poate răpi cuvântul lui Dumnezeu. Zâmbi. Răutăcios, desigur. Bosquinha însă îi răspunse cu un zâmbet deschis.
― Ar mai fi un mic detaliu, spuse Dom Cristăo. După ce fiÈ™ierele vor fi distruse È™i noi le vom copia iarăși din arhiva Vorbitorului, cine sau ce va mai opri Congresul să le È™teargă a doua oară? Sau a treia, ba chiar a patra oară?
― E o hotărâre dificilă, răspunse Bosquinha. De ceea ce încearcă sa realizeze Congresul depinde È™i ceea ce vom face noi. Poate că nu vor distruge fiÈ™ierele noastre. După această demonstraÈ›ie de forță, s-ar putea să ne refacă fiÈ™ierele cele mai importante. Dar cum nu am idee de ce vor să ne disciplineze, de unde să È™tiu cât de departe vor ajunge? Dacă ne vor lăsa vreo È™ansă de a ne dovedi loialitatea, atunci e sigur că vom fi vulnerabili È™i vom suferi È™i alte măsuri disciplinare.
― Dar dacă, din motive care ne scapă, Congresul a hotărât să ne trateze drept rebeli?
― Ei bine, dacă se îngroașă gluma, puteam copia totul înapoi în memoria locală È™i apoi întrerupem legătura prin ansiblu.
― Dumnezeu să ne păzească de aÈ™a ceva, spuse Dona Cristă. Am rămâne complet izolaÈ›i.
Episcopul Peregrino părea iritat:
― Soră Detestai ó Pecado, asta-i o idee absurdă. Sau poate crezi că Domnul nostru Isus Cristos depinde de ansiblu ori Congresul are puterea de a-i băga pumnul în gură È™i Duhului Sfânt?
Dona Cristă roși și se întoarse la operațiunile pe care le făcea pe terminal.
Episcopul primi de la secretarul său o hârtie cu lista fișierelor.
― PoÈ›i È™terge de pe listă corespondenÈ›a mea personală, spuse episco­pul. Mi-am transmis deja mesajele. Vom lăsa Biserica să decidă care dintre scrisorile mele merită să fie păstrate. Pentru mine n-au valoare.
― Episcopul e pregătit, spuse Dom Cristăo. SoÈ›ia lui se ridică imediat de la terminal È™i secretarul îi luă locul.
― Apropo, interveni Bosquinha. Mă gândeam că v-ar interesa: Vor­bitorul a anunÈ›at că diseară, în praça, va rosti moartea lui Marcos Maria Ribeira.
― De ce crezi că m-ar interesa? întreabă sarcastic episcopul.
― Am socotit că vrei să trimiÈ›i un reprezentant
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că ne-ai spus, interveni Dom Cristăo. Cred că voi merge. AÈ™ vrea să aud o mărturisire făcută de omul care a rostit moartea lui San Angelo. Se întoarse către episcop: ÃŽÈ›i voi aduce o informare cu ceea ce a spus, asta dacă doreÈ™ti.
Episcopul se rezemă de spătarul scaunului și zâmbi reținut:
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, dar voi trimite pe unul dintre oamenii mei.
Bosquinha ieși din biroul episcopului, coborî scările și ieși pe ușa catedralei. Acum trebuia să se întoarcă la biroul ei fiindcă, oricare ar fi fost planurile Congresului, avea să primească, mesajele lui.
Evident că xenologii făcuseră o greșeală din cale afară de gravă. Deoarece Bosquinha nu aflase de nici o violare a legilor, aceasta trebuia să fie atât de strigătoare la cer încât fusese pusă în evidență de sateliți, singurele instrumente de control care raportau comitetului fără ca infor­mațiile să mai treacă prin mâna ei. Încercase să ghicească ce făcuseră Miro si Ouanda. Declanșaseră un incendiu de pădure? Tăiaseră copaci? Conduseseră vreun război între triburile de purceluși? Toate ideile care-i trecuseră prin minte i se păreau absurde.
Încercă să-i cheme pentru a-i trage de limbă, dar bineînțeles că erau plecați. Ieșiră din împrejmuire și se afundaseră în pădure pentru a-și continua, neîndoielnic, activitățile care determinaseră măsurile de dis­trugere a Coloniei Lusitania. Bosquinha își spuse iarăși că amândoi erau tineri, că putea fi vorba de vreo greșeală ridicolă și copilărească.
Dar nu mai erau chiar atât de tineri și se dovediseră a fi două dintre mințile cele mai strălucite din colonia aceasta în care trăiau destui oameni inteligenți. Era bine că guvernelor aflate în subordinea Congre­sului Stelar li se interzisese sa posede instrumente de pedepsire care să poată fi folosite pentru tortură. Pentru prima oară în viața ei, Bosquinha simți o asemenea pornire de furie încât, dacă ar fi avut astfel de instru­mente, sigur le-ar fi folosit. "Nu știu ce ați avut de gând să faceți, Miro si Ouanda, și nici n-am idee ce-ați făptuit; dar oricare v-ar fi fost scopul, întreaga comunitate va plăti pentru asta. Și dacă există dreptate, o să vă fac să plătiți pentru faptele voastre."


Mulți oameni declaraseră că nici prin gând nu le trece să asiste la mărturisire. Doar erau cu toții buni catolici, nu? Nu le spusese episcopul că Vorbitorul grăiește cu glasul Satanei?
Dar de când venise Vorbitorul, se mai șopteau și alte lucruri. Majo­ritatea erau zvonuri, dar Milagre era o așezare mică, unde bârfa devenea sarea și piperul unei vieți foarte anoste, iar zvonurile n-au nici o valoare decât dacă li se dă crezare. Așa se răspândise vestea că fetița lui Marcăo, Quara, care rămăsese mută de la moartea tatălui ei, era acum atât de vorbăreață încât dăduse de bucluc la școală. Iar despre Olhado, băiatul acela prost crescut, cu ochi metalici care te țineau la distanță, se zicea că devenise dintr-o dată vesel și plin de viață. Vreo manie, probabil, sau poate că era posedat. Zvonurile lăsau să se creadă că, într-un anume fel, Vorbitorul avea o mână tămăduitoare, că avea ochi diavolești, că bine­cuvântările lui te făceau din nou întreg, blestemele puteau ucide iar vorbele lui fermecate te făceau supus. Bineînțeles că nu toată lumea auzise aceste lucruri și nu toți cei care le auzeau le și credeau. Totuși în cele patru zile ce trecuseră de la sosirea Vorbitorului și până în seara în care el avea să rostească moartea lui Marcos Maria Ribeira, membrii comunității din Milagre hotărâră, fără să fie vorba de vreun anunț oficial, să vină la mărturisire și să asculte ce avea de zis străinul, chiar dacă episcopul le spusese să stea deoparte.
Vina îi aparținea numai și numai episcopului. Faptul că din poziția lui înaltă episcopul îl numise pe Vorbitor unealtă a Satanei, îl așezase pe Andrew Wiggin la cealaltă extremă față de sine și de toți bunii catolici: el e antonimul nostru. Dar dacă petru cei nu prea rafinați din punct de vedere teologic Satana părea înspăimântător și atotputernic, tot astfel se înfățișa și Dumnezeu. Percepeau destul de bine granița fragilă dintre bine și rău la care se referise episcopul, dar îi interesa mai curând prezența neîntreruptă a forței și slăbiciunii, căci pe acestea le trăiau zi de zi. Dumnezeu, Satana și episcopul cei puternici. Episcopul îl înălțase pe Vorbitor, punându-l pe același plan de putere cu sine. Tocmai de aceea oamenii erau gata să creadă aluziile spuse în șoaptă în legătură cu miracolele înfăptuite de străin.
În concluzie, deși anunțul doar cu o oră înainte de mărturisire, praça se umpluse, iar oamenii se strânseseră în clădirile și casele care aveau fațadele spre piață și se îngrămădiseră pe aleile și străzile năpădite de ierburi. Așa cum prevedea legea, primarul Bosquinha îi dăduse Vorbito­rului microfonul simplu pe care-l folosea și ea cu ocazia rarelor întruniri publice. Oamenii se așezară cu fața spre podiumul pe care avea să urce Andrew Wiggin, apoi priviră în jur să vadă cine mai venise. Toată lumea era acolo. Familia lui Marcăo, desigur, și Bosquinha. Dar și Dom Cristăo și Dona Cristă și, de la catedrală, numeroși preot îmbrăcații în sutane. Doctorul Navio, văduva lui Pipo, bătrâna Conçeicăo, arventista. Văduva lui Libo, Bruxinha și copiii. Se zvonea că Vorbitorul voia să rostească într-o bună zi și moartea lui Pipo și a lui Libo.
Și, în sfârșit, tocmai când Mărturisitorul păși spre tribună, prin mulțimea strânsă în praça se răspândi zvonul: era prezent și episcopul Peregrino. Nu în straiele lui de înalt prelat, ci în sutană modestă de preot. Venise în persoană ca să audă blasfemiile pe care le va rosti Vorbitorul! Mulți cetățeni din Milagre simțiră un fior delicios la gândul acesta. Oare episcopul se va ridica pentru a-l doborî, ca prin miracol, pe Satan? Oare se va desfășura o bătălie cum nu se mai pomenise de la viziunea Apocalipsei Sfântului Ioan încoace? Vorbitorul se așeză în dreptul mi­crofonului și așteptă ca lumea să se liniștească. Era destul de înalt, încă tânăr, dar tenul alb îl făcea să arate bolnăvicios în comparație cu miile de nuanțe de cafeniu ale cetățenilor lusitani. Spectral. Tăcură cu toții, iar el începu să vorbească:
― A fost cunoscut sub trei nume. Documentele oficiale l-au reÈ›inut pe primul: Marcos Maria Ribeira. Și datele de stare civilă: născut în 1929, decedat în 1970. A lucrat la turnătoria de oÈ›el. Seriozitate exem­plară în muncă. Niciodată arestat. O soÈ›ie, È™ase copii. Un cetățean model, pentru că niciodată n-a comis vreo faptă suficient de gravă care să fie prevăzută È™i pedepsită de lege.
Mulți dintre cei care ascultau simțiră o umbră vagă de dezamăgire. Se așteptau la oratorie, iar vorbele lui nu aveau nimic din rigoarea predicilor religioase. Limpezi, simple, aproape firești. Doar câțiva băga­ră de seamă că însăși simplitatea făcea ca vocea și cuvântarea lui să fie perfect credibile. Nu rostea Adevărul însoțit de surle și trâmbițe; el spunea adevărul, istorisirea pe care nici nu te gândești s-o pui la îndoială, fiindcă ea va fi crezută de la sine. Numai episcopul Peregrino înțelese și asta îi picură neliniște în suflet. Acest Mărturisitor va fi un adversar teribil, unul care nu putea fi doborât cu focul din fața altarului.
― Al doilea nume pe care l-a avut a fost Marcăo, Marcos cel Mare. Fiindcă era un munte de om. A ajuns la statura de adult foarte de timpuriu. Câți ani avea când atinsese înălÈ›imea de doi metri? Unspreze­ce? Dacă nu, atunci sigur când a împlinit doisprezece. Statura È™i puterea l-au făcut de nepreÈ›uit la turnătorie, unde È™arjele de oÈ›el sunt atât de mici încât mai toată munca e manuală È™i forÈ›a devine esenÈ›ială. ViaÈ›a oame­nilor depindea de puterea lui Marcăo.
Aflați în praça, oamenii de la turnătorie dădură aprobator din cap. Se lăudaseră unii față de alții că în viața lor nu vor schimba vreo vorbă cu un ateu framling. Se vedea că unul dintre ei o făcuse, dar acum erau mulțumiți că Vorbitorul înțelesese esențialul, că pricepuse ceea ce-și aminteau ei despre Marcăo. Acum fiecare voia să fi fost în pielea celui care-i povestise Vorbitorului despre Marcăo. Nu le trecu prin minte că străinul nici măcar nu încercase să discute cu ei. După atâția ani, știa multe lucruri fără să mai întrebe.
― Cel de-al treilea nume era Căo. Câinele.
"A, da", gândiră lusos. "Asta am auzit și noi despre Vorbitori. N-au nici un respect față de morți, nici un sentiment de decență."
― Acesta era numele pe care-l foloseaÈ›i întotdeauna când aflaÈ›i că soÈ›ia lui, Novinha, mai avea o vânătaie la ochi, mergea È™chiopătând sau avea buza prinsă în copci. Dacă se purta cu ea într-un asemenea hal, era un animal.
"Cum de îndrăznește să spună așa ceva? Marcăo e mort!" Dar dincolo de revolta pe care o simțeau, oamenii erau neliniștiți din cu totul alt motiv. Își aminteau că aproape toți folosiseră sau auziseră cuvintele acelea, dar repetând în public ceea ce afirmau ei pe vremea când Marcăo era în viață, Vorbitorul comitea o indiscreție.
― Și asta nu pentru că vreunul dintre voi o plăcea pe Novinha, femeia aceea rece care nu vă dădea bună dimineaÈ›a, însă era mai măruntă decât el È™i era mama copiilor lui, iar atunci când o bătea își merita numele de Căo.
Se simțeau stânjeniți; murmurară unii către alții. Cei care stăteau pe iarbă lângă Novinha furișau priviri spre ea, dorind să vadă cum reacțio­nează, apoi își îndreptau iute ochii în altă parte, înțelegând, îndurerați, că Vorbitorul avea dreptate, că nu țineau la ea, ca se temeau de ea și că, în același timp, o căinau.
― SpuneÈ›i-mi, acesta e băiatul pe care l-aÈ›i cunoscut? ÃŽÈ™i petrecea timpul prin baruri mai mult decât oricare altul È™i totuÈ™i niciodată n-a reuÈ™it să-È™i facă prieteni acolo, nu s-a bucurat de camaraderia pe care o naÈ™te băutura. Era ursuz, irascibil chiar È™i fără să bea vreun păhărel, morocănos È™i nervos înainte de a cădea lat, nimeni n-ar fi putut să spună vreodată dacă era beat sau treaz. Niciodată n-aÈ›i auzit că ar avea vreun prieten È™i puÈ›ini dintre voi vă bucuraÈ›i când îl vedeaÈ›i intrând în camera în care vă aflaÈ›i. Acesta e omul pe care l-aÈ›i cunoscut mai toÈ›i. Cu greu putea fi numit om.
"Da", gândiră ei. "Acesta a fost omul." De-acum, șocul inițial provocat de lipsa de decență trecuse. Se obișnuiseră cu faptul că Vorbi­torul nu avea de gând să înfrumusețeze ceva prin istorisirea lui. Și totuși erau încă stânjeniți, pentru că apărea o notă de ironie, nu în glas, ci în cuvinte. "Cu greu putea fi numit om", spusese el, dar bineînțeles că era om și realizaseră ca prin ceață că deși străinul înțelegea sentimentele lor față de Marcăo însă nu le aproba întru totul.
― PuÈ›ini alÈ›ii, cei de la turnătoria din Bairro das Dabricadoras, îl cunoÈ™teau ca bărbatul cu braÈ›e tari, în care puteau avea încredere. Știau că niciodată nu se lăuda că va face mai mult decât putea È™i că făcea întotdeauna ceea ce promitea. Se puteau bizui pe el, aÈ™adar între zidurile turnătoriei se bucura de respectul lor. Dar imediat ce ieÈ™ea de acolo, îl tratau ca toată lumea ― îl ignorau, îl desconsiderau.
Acum ironia se accentuase. DeÈ™i în vocea Vorbitorului nu se strecură nici o aluzie ― vorbea la fel de simplu È™i de limpede precum începuse ― bărbaÈ›ii care lucraseră cu Marcăo înÈ›eleseră dincolo de cuvinte: "N-ar fi trebuit să-l ignorăm aÈ™a cum am făcut-o. Dacă îl preÈ›uiam în turnătorie, atunci trebuia să È›inem la el È™i în afara ei."
― Unii dintre voi mai cunosc un amănunt despre care nu s-a prea vorbit. ȘtiÈ›i că i-aÈ›i dat numele de Căo cu mult timp înainte de a-l merita. AveaÈ›i zece, unsprezece sau doisprezece ani. NiÈ™te băieÈ›aÈ™i. El crescuse înalt. Vă simÈ›eaÈ›i umiliÈ›i în preajma lui È™i eraÈ›i temători, fiindcă vă provoca un sentiment de neajutorare.
Dom Cristăo murmură către soția lui:
― Au venit să audă bârfe, iar el le dă exemple de responsabilitate.
― Prin urmare aÈ›i luat față de el aceeaÈ™i atitudine pe care o adoptă fiinÈ›ele umane când se confruntă cu forÈ›e care le depășesc. V-aÈ›i aliat. Ca vânătorii care încearcă să doboare un mastodont, ca toreadorii care se străduiesc să slăbească un taur uriaÈ™, pregătindu-l pentru lovitura finală. Ghionturi, ocări, sâcâieli. Ca să-l faceÈ›i să se miÈ™te în loc. Nu putea ghici de unde va veni următoarea lovitură. ÃŽnÈ›epaÈ›i-l cu È›epuÈ™e care să rămână sub piele! SlăbiÈ›i-i forÈ›a prin durere! InnebuniÈ›i-l! Fiindcă aÈ™a mare cum este, îl puteÈ›i sili să reacÈ›ioneze. PuteÈ›i să-l faceÈ›i să urle. Să alerge. Să plângă. ÃŽnÈ›elegeÈ›i? La urma-urmei, e mai slab decât voi toÈ›i la un loc.
Ela se înfuriase. Voia ca el să-l acuze pe Marcăo, nu să-i găsească scuze. Faptul că avusese o copilărie grea nu-i dădea dreptul s-o doboare pe mama ori de câte ori i se năzărea.
― Asta nu e o acuzaÈ›ie. Pe vremea aceea eraÈ›i copii, iar copiii dau dovadă de cruzime pentru că nu cunosc măsura. Acum n-aÈ›i mai face aÈ™a ceva. Și fiindcă tot v-am amintit de asta, puteÈ›i găsi lesne un răspuns. ÃŽi spuneaÈ›i "câine", aÈ™a că el a devenit câine. Pentru tot restul vieÈ›ii. Făcând rău celor neajutoraÈ›i. Bătându-È™i soÈ›ia. Vorbindu-i atât de jignitor È™i purtându-se atât de nemilos cu fiul lui, Miro, încât l-a alungat de acasă. Se purta aÈ™a cum fusese tratat de voi, devenise ceea ce spuneaÈ›i că era.
"Ești un nechibzuit", gândi episcopul Peregrino. "Dacă oamenii ar reacționa după modul cum îi tratează semenii lor, atunci nimeni n-ar mai fi răspunzător de faptele sale. Dacă păcatele nu-ți aparțin prin alegere, atunci cum mai poți să te căiești?"
Ca și cum ar fi auzit argumentația mută a episcopului, Vorbitorul ridică o mână și făcu un gest prin care alungă propriile sale cuvinte.
― Dar răspunsul obÈ›inut atât de uÈ™or nu e cel adevărat. Chinurile la care l-aÈ›i supus nu l-au făcut violent ― l-au împins spre o singurătate ursuză. Și când nu l-aÈ›i mai sâcâit, i-a trecut È™i ura față de voi. Nu era el acela care să fie ranchiunos. Furia lui s-a răcit È™i s-a transformat în suspiciune. Știa că-l dispreÈ›uiÈ›i; a încercat sa trăiască fără voi. ÃŽn pace.
Ender tăcu un moment și apoi dădu glas întrebării pe care și-o puseseră toți:
― Prin urmare, cum a devenit omul crud pe care-l cunoÈ™teaÈ›i? Gân­diÈ›i-vă puÈ›in. Cine a avut parte de cruzimea lui? SoÈ›ia. Copiii. Unii oameni își bat soÈ›iile È™i copiii fiindcă tânjesc după putere, dar sunt prea slabi sau proÈ™ti ca s-o dobândească în lume. O soÈ›ie È™i niÈ™te copii lipsiÈ›i de apărare, legaÈ›i de un asemenea bărbat prin necesitate È™i obicei È™i, cu amărăciune o spun, prin dragoste, sunt singurele victime pentru a căror dominare are suficientă putere.
"Da", gândi Ela, aruncând o privire către Novinha. "Asta voiam. De aceea l-am rugat să mărturisească moartea tatei."
― Asemenea oameni există, dar Marcos Ribeira nu era unul dintre aceÈ™tia. GândiÈ›i-vă o clipă. AÈ›i auzit vreodată să-i fi lovit pe copii? AÈ›i auzit aÈ™a ceva? Voi, cei care aÈ›i lucrat cu el ― a încercat să-È™i impună voinÈ›a asupra voastră? Să se răzbune când lucrurile nu-i ieÈ™eau cum voia? Marcăo nu a fost un om slab È™i rău. A fost un bărbat tare. Nu dorea puterea. A căutat dragostea. Nu dominare, ci loialitate.
Episcopul Peregrino zâmbi sumbru, ca un spadasin salutându-și temutul adversar. "Pășești pe o potecă întortocheată, Vorbitorule, te învârtești în jurul adevărului, fandând fără a lovi. Dar când o vei face, lovitura se va dovedi mortală. Oamenii ăștia au venit să se distreze, dar i-ai transformat în ținte; o să-i străpungi drept în inimă."
― Poate că unii dintre voi își amintesc de un incident, continuă Ender. Marcos avea probabil vreo treisprezece ani, ca È™i voi. Vă aflaÈ›i pe panta înverzită a dealului din spatele È™colii È™i nu-i dădeaÈ›i pace. AÈ›i aruncat cu pietre în el, l-aÈ›i È™fichiuit cu fire de capim. L-aÈ›i însângerat niÈ›el, dar el a rezistat. A încercat să scape de voi. Apoi unul dintre voi l-a lovit tare în burtă È™i l-a durut mai rău decât v-aÈ›i putea închipui, pentru că suferea deja de boala care mai târziu l-a ucis. ÃŽncă nu se obiÈ™nuise cu fragilitatea È™i cu durerea. I se părea că trece prin chinurile morÈ›ii. Și a dat în voi.
"De unde știe?" se întrebară câțiva oameni. "A trecut atâta vreme de când s-a întâmplat Cine i-a spus cum s-au petrecut lucrurile? Am depășit măsura, atâta tot. N-am vrut să-i facem rău, dar când brațul a țâșnit înainte cu mâna uriașă strânsă pumn, ca o lovitură de cabra... voia să mă doboare..."
― Oricare dintre voi ar fi putut să cadă secerat. ÃŽncă de atunci È™tiaÈ›i că era chiar mai puternic decât părea. Cel mai rău v-a înspăimântat faptul că asta era pedeapsa pe care o meritaÈ›i. ÃŽngroziÈ›i, aÈ›i strigat după ajutor. Și ce-au văzut profesorii când au venit? Un băieÈ›aÈ™ plângând, plin de sânge, prăbuÈ™it la pământ È™i un băiat solid, cu statură de bărbat, care avea ici-colo câteva zgârieturi È™i spunea: "ÃŽmi pare rău, n-am vrut." AlÈ›i È™ase au strigat: "L-a lovit! A vrut să-l omoare din senin. Am încercat să-l oprim, dar Căo e atât de mare... ÃŽntotdeauna se ia de copiii mai mici."
Micuțul Grego trăia fiecare moment al istorisirii.
― Mentirosos! strigă el. MinÈ›eau!
Câțiva oameni din preajmă pufniră în râs. Quara sâsâi către el să taci
― Atâția martori! Profesorii nu aveau cum să nu dea crezare acu­zaÈ›iei. De undeva a apărut însă o fetiță care le-a spus că văzuse totul. Marcos ripostase la atacul nejustificat, sălbatic È™i dureros, al haitei de băieÈ›i a căror comportare aducea È™i mai mult cu aceea a câinilor decât reacÈ›iile lui Ribeira. Relatarea ei a fost acceptată drept adevăr, fără nici o rezervă. La urma-urmei, era fiica celor doi Os Venerados.
Grego o privi pe Novinha cu ochi strălucitori și umezi, apoi sări în picioare și strigă către cei din jur:
― A mamăe o libertou! Mama l-a salvat!
Oamenii râseră, se întoarseră și se uitară la Novinha, dar chipul ei era impenetrabil, pentru că refuza să recunoască afecțiunea pe care o simțea față de copilul ei în acele momente.
― Novinha, reluă Vorbitorul. Purtarea rece È™i mintea ei sclipitoare o făceau să se simtă la fel de surghiunită printre voi ca È™i Marcăo. Nici unul dintre voi nu-È™i poate aminti ca ea să fi făcut vreodată un gest de prietenie față de cineva. Ei bine, cunoaÈ™teÈ›i adevărul. Ea nu-l salva pe Marcăo, vă împiedica să scăpaÈ›i nepedepsiÈ›i.
Cei ale căror încercări de a se împrieteni cu Novinha fuseseră respinse dădură din cap și zâmbiră cu subînțeles: "Asta e Dona Novinha, biologista, prea bună pentru oricare dintre noi."
― Marcăo n-a înÈ›eles lucrurile astfel. I se spusese de atâtea ori că e un animal încât ajunsese el însuÈ™i s-o creadă. Novinha îi arătase înÈ›ele­gere, ca unei adevărate fiinÈ›e umane. O fată drăguță, un copil deosebit de inteligent, fiica sfinÈ›ilor Venerados, întotdeauna arogantă ca o zeiță, ea coborâse din înalt ca să-l binecuvânteze È™i să-i împlinească ruga. A început s-o venereze. Șase ani mai târziu s-a căsătorit cu ea. Nu-i o poveste miÈ™cătoare?
Ela îl privi pe Miro, care ridică din sprâncene:
― Aproape că te face să-l iubeÈ™ti pe ticălos, nu-i aÈ™a?
Brusc, după o pauză mai lungă, mai puternică decât până atunci, vocea Vorbitorului explodă. Tresăriră cu toții și deveniră mai atenți.
― De ce a ajuns s-o urască, s-o bată, să-i dispreÈ›uiască pe copiii născuÈ›i de ea? Și femeia aceasta sclipitoare, cu o voință de fier, de ce a suportat totul? Ar fi putut pune oricând pune capăt căsătoriei. Adevărat, Biserica nu îngăduie divorÈ›ul, dar rămânea separarea È™i n-ar fi fost prima femeie din Milagre care să-È™i părăsească soÈ›ul. Putea să ia copiii È™i să-l abandoneze. Dar ea a rămas. Atât primarul cât È™i episcopul i-au sugerat să-l părăsească. Le-a spus că se puteau duce dracului amândoi.
Mulți dintre lusos râseră; și-o puteau imagina pe Novinha cea scumpă la vorbă răstindu-se la episcop și înfruntând-o pe Bosquinha. Chiar dacă n-o plăceau din cale-afară pe Novinha, ea era practic singura persoană din Milagre care scăpase basma curată după ce dăduse cu tifla autorității.
Episcopul își aminti scena petrecută în biroul său cu mai bine de zece ani în urmă. Nu spusese întocmai cuvintele citate de Vorbitor, dar chiar dacă le-ar fi reprodus aidoma, efectul de acum ar fi fost același. Și totuși fusese singur în birou. Nu se destăinuise nimănui. Cine era omul acesta și cum de aflase atât de multe lucruri pe care n-avea de unde să le cunoască?
După ce râsetele se mai stinseră, Ender continuă:
― ÃŽn căsătoria pe care o urau amândoi a existat ceva care i-a legat strâns. Acea legătură a fost boala lui Marcăo.
Acum vocea lui era mai domoală. Lusos își încordară auzul ca să prindă mai bine vorbele.
― Boala i-a influenÈ›at viaÈ›a încă de când a fost conceput. Genele părinÈ›ilor lui s-au combinat în aÈ™a fel încât, din momentul în care a început pubertatea, celulele din glandele lui au început să se transforme, continuu È™i ireversibil, în celule lipidice. Doctorul Navio vă poate spune mai bine decât mine cum a progresat boala. Marcăo a È™tiut încă din copilărie că suferă de această boală; părinÈ›ii lui au aflat de ea înainte să moară din pricina Descoladei; Gusto È™i Cida erau la curent cu ea din examinările genetice la care supuseseră întreaga populaÈ›ie a Lusitaniei. ToÈ›i erau morÈ›i. Doar o persoană mai È™tia, cea care moÈ™tenise fiÈ™ierele de xenologie. Novinha.
Doctorul Navio era uimit. Dacă ea știuse totul înainte de căsătorie, atunci nu-i era străin nici faptul că majoritatea celor care sufereau de această boală erau sterili. Atunci de ce se măritase cu Marcăo dacă era sigură că el nu putea avea copii? În clipa aceea înțelese ceea ce s-ar fi cuvenit să știe de multă vreme: Marcăo nu era o excepție. Nu existau excepții. Navio se înroși la față. Vorbitorul era pe cale să dezvăluie ceva infam.
― Novinha È™tia că Marcăo era pe moarte. Și mai È™tia, încă dinaintea căsătoriei, că el era complet steril.
Trecură câteva clipe până ce înțelesul vorbelor deveni evident. Ela avu senzația că toate măruntaiele îi iau foc și încep să i se topească în trup. Fără a-și întoarce capul spre Miro, văzu că băiatul înmărmurise și obrajii îi păliseră.
În ciuda murmurelor din public, Vorbitorul continuă:
― Am văzut evaluările genetice. Marcos Maria Ribeira n-a zămislit niciodată. SoÈ›ia lui a avut È™ase copii, dar nu erau ai lui, iar ea È™tia că el È™tie. Asta făcea parte din înÈ›elegerea pe care o făcuseră înainte de căsătorie.
Murmurele se transformară în șușoteli, mârâielile în expresii de nemulțumire și, în clipa când zgomotul deveni un vacarm de nedescris, Quim sări în picioare și strigă, urlă la Ender:
― Mama mea e cinstită! O să te ucid c-ai făcut-o târfă!
Ultimul cuvânt părea suspendat în tăcerea care se lăsase dintr-o dată. Vorbitorul nu răspunse. Rămase nemișcat, fără să-și ia ochii de la chipul împurpurat al lui Quim. Și, într-un târziu, Quim își dădu seama că acel cuvânt, care încă îi vibra în urechi, ieșise din gura lui, nu din cea a Vorbitorului. Se uită la Novinha, care stătea pe pământ alături de el, dar nu dreaptă și semeață, ci prăbușită, cu privirea țintă la mâinile care-i tremurau în poală.
― Spune-le, mamă, o rugă Quim. Vocea îi era mai imploratoare decât ar fi vrut.
Ea nu răspunse. Nu scoase un cuvânt și nici nu-și ridică ochii. Dacă n-ar fi avut bun simț, ar fi crezut că tremurul mâinilor era o recunoaștere, că se simțea rușinată, ca și cum ceea ce spusese Vorbitorul reprezenta adevărul pe care însuși Dumnezeu l-ar fi rostit la rugămintea lui Quim. Își aminti cum descrisese părintele Mateu chinurile iadului: Dumnezeu îi scuipă pe adulteri, căci ei batjocoresc puterea creației pe care El le-a împărtășit-o și n-au bunătate în suflet nici cât să se ridice deasupra viermilor. Quim simți un gust amar în gură. Ceea ce spusese Andrew Wiggin era adevărat.
― Mamăe, izbucni el cu voce tare È™i sarcastică, quem fode p'ra fazer-me?
Oamenilor li se tăie răsuflarea. Cu pumnii strânși, Olhado țâșni brusc în picioare. Abia acum reacționă și Novinha: întinse o mână, parcă voind să-l împiedice pe Olhado să-și lovească fratele. Quim nici măcar nu băgă de seamă că Olhado sărise în apărarea mamei; se mira doar că Miro n-o făcuse încă, deci și el înțelesese că acesta era adevărul.
Quim respiră adînc, apoi se răsuci pe călcâie, șovăitor, cu o expresie de rătăcire întipărită pe chip; după câteva clipe, se strecură printre oameni și se îndepărtă. Deși îl urmăriră cu toții plecând, nimeni nu-i adresă o vorbă. Pe Novinha ar fi crezut-o dacă ar fi respins acuzația și l-ar fi linșat pe Vorbitor fiindcă aruncase un asemenea păcat asupra fiicei sfinților Os Venerados. Dar ea nu negase. Îl ascultase pe fiul ei acuzând-o în mod josnic și nu spusese nimic. Era deci adevărat. Iar acum ascultau fascinați. Puțini dintre ei trăiau vreun sentiment de neliniște. Voiau să afle cine era tatăl copiilor Novinhei.
Cu glas domol, Ender își continuă povestirea:
― După ce părinÈ›ii i-au murit È™i înainte de a da naÈ™tere copiilor, Novinha nu a iubit decât doi oameni. Pipo i-a fost ca un al doilea tată. Novinha È™i-a statornicit viaÈ›a lângă el; vreme de câțiva ani, a simÈ›it ce înseamnă să aibă o familie. Apoi el a murit, iar Novinha a crezut că ea l-a ucis.
Oamenii care ședeau lângă familia Novinhei o văzură pe Quara îngenunchind în fața Elei și întrebând-o:
― De ce s-a supărat Quim aÈ™a de tare?
Ela îi răspunse încet:
― Pentru că Papai nu a fost tatăl nostru cel bun.
― A, exclamă Quara. Și acum Vorbitorul e tatăl nostru?
Ela o rugă să tacă.
― ÃŽn noaptea în care a murit Pipo, Novinha i-a arătat ultima ei descoperire, ceva în legătură cu Descolada È™i cu modul în care acÈ›ionează asupra plantelor È™i animalelor de pe Lusitania. Pipo a înÈ›eles mai mult decât ea din acea proiecÈ›ie. S-a grăbit să plece în pădure, unde-l aÈ™teptau purceluÈ™ii. Probabil le-a spus ce aflase. Poate că doar au ghicit. Novinha s-a considerat însă vinovată că-i arătase un secret pentru păstrarea căruia purceluÈ™ii ar fi fost în stare să ucidă.
Era prea târziu să mai repare ce făcuse, dar putea să împiedice repetarea accidentului. De aceea a sigilat toate fișierele care aveau ceva de-a face cu Descolada, inclusiv ceea ce-i arătase lui Pipo în noaptea aceea. Știa cine va dori să vadă fișierele. Libo, noul zenador. Dacă Pipo îi fusese tată, Libo îi fusese frate și chiar mai mult decât atât. Deși suferise cumplit la moartea lui Pipo, pierderea lui Libo ar fi fost de nesuportat. El a solicitat fișierele. Le-a cerut cu insistență. I-a spus că n-o să-l lase niciodată să le vadă.
Amândoi știau ce înseamnă refuzul ei. Dacă s-ar fi căsătorit cândva cu Novinha, Libo ar fi avut dreptul să treacă de sistemele de protecție stabilite de ea pentru acele fișiere. Se iubeau cu disperare, aveau nevoie unul de celălalt mai mult ca niciodată, dar Novinha nu se putea mărita cu el în veci. Libo nu i-a promis niciodată că nu va citi fișierele și chiar dacă și-ar fi luat un asemenea angajament, nu ar fi fost în stare să-l respecte. Dar, la fel ca tatăl lui, avea să înțeleagă, și să moară.
Nu-i era greu să refuze să se mărite cu el, dar îi venea mult mai greu să trăiască fără el. Așa că n-a trăit fără Libo. A încheiat târgul cu Marcăo. Se va căsători cu el după lege, dar soțul ei adevărat și tatăl tuturor copiilor ei va fi, a fost Libo.
Bruxinha, văduva lui Libo, se ridică nesigură în picioare, cu lacri­mile curgându-i pe obraji și, printre suspine, urlă:
― Mentira, mentira! Minciuni, minciuni!
Dar nu bocea de furie, ci de durere. Jelea din nou pierderea soțului ei. Trei dintre fiicele sale o ajutară să părăsească praça.
― Libo È™tia că le face un rău imens soÈ›iei È™i fetelor sale. Se detesta pentru ceea ce făcuse. A încercat să stea departe de Novinha. A reuÈ™it, luni, ba chiar ani întregi. Și Novinha s-a străduit. A refuzat să-l vadă, chiar să-i vorbească. Până È™i copiilor le-a interzis să pomenească numele lui. După o vreme, Libo s-a crezut îndeajuns de tare ca s-o poată vedea fără să mai cadă în păcat. Novinha se simÈ›ea foarte singură cu soÈ›ul ei, care nu se compara cu Libo. Niciodată nu È™i-au închipuit că ceea ce făceau era corect, dar pur È™i simplu nu puteau trăi multă vreme despărÈ›iÈ›i.
Bruxinha auzi toate acestea în vreme ce era condusă afară din praça. Pentru ea era o slabă consolare, desigur, dar urmărind-o cu privirea, episcopul Peregrino înțelese că Vorbitorul îi făcea un dar. Acest crud adevăr o transformase în cea mai nevinovată victimă însă Vorbitorul îi lăsa și altceva decât cenușa. O învăța să trăiască știind ce făcuse soțul ei. "Nu ai fost tu vinovată", părea să-i spună. "Orice-ai fi făcut, nu puteai împiedica nimic din cele ce s-au întâmplat Soțul tău a dat greș, nu tu." "Fecioară Binecuvântată", se rugă în gând episcopul, "fă ca Bruxi­nha să audă ce spune omul acesta și să-l creadă. "
Văduva lui Libo nu era singura care plângea. Sutele de ochi care o urmăreau îndepărtându-se se umplură de lacrimi. Descoperirea că Novi­nha fusese adulteră venea ca un duș rece, dar încurajator: femeia cu inimă oțelită purta o pată care n-o făcea cu nimic mai bună decât oricare alta. Dar faptul că și Libo căzuse în păcatul adulterului nu le dădu aceeași satisfacție. Îl iubiseră cu toții. Îi admiraseră generozitatea, bunătatea, înțelepciunea, iar acum nu le plăcea să afle că ele fuseseră doar o mască.
De aceea, când Vorbitorul le reaminti că azi nu rostea moartea lui Libo, le veni greu să-și ascundă surprinderea.
― De ce a acceptat Marcos Ribeira toate acestea? Novinha È™i-a închipuit că el își dorea foarte mult o soÈ›ie È™i trăia cu iluzia că este tatăl copiilor pentru a spăla ruÈ™inea pe care o simÈ›ea în faÈ›a comunității. Da, e adevărat, dar nu întru totul. Marcăo s-a căsătorit cu Novinha pentru că o iubea. De fapt, Marcăo n-a sperat niciodată că ea va ajunge să nutrească aceleaÈ™i sentimente față de el, fiindcă o venera. Novinha era o zeiță È™i È™tia că Marcăo e bolnav, respingător, un animal demn de dispreÈ›. La rândul său, Marcos È™tia că niciodată Novinha nu-i va înapoia sentimen­tele È™i nici măcar nu-l va iubi. Nădăjduia însă că într-o bună zi în sufletul ei avea să încolÈ›ească sămânÈ›a înÈ›elegerii, că va ajunge să simtă față de el un fel de... loialitate.
Ender rămase câteva clipe cu capul plecat. Lusos auziră cuvintele pe care el n-ar fi trebuit să le spună: "Niciodată n-a fost așa."
― Pentru Marcos, fiecare copil care se năștea era o nouă dovadă că dădea greÈ™. Că zeiÈ›a îl considera încă nedemn de ea. De ce? Cinstit era. Nu făcuse niciodată aluzii că vreun copil n-ar fi al lui. Nu călcase niciodată legământul făcut Novinhei. Nu merita oare ceva mai mult din partea ei? Uneori nu mai putea îndura. Refuza să accepte judecata ei. Nu era o zeiță. ToÈ›i copiii ei erau bastarzi. Asta își spunea el în gând când își vărsa furia pe Novinha, când răcnea la Miro.
Miro își auzi numele pronunțat, dar nu-l recunoscu drept ceva care să-i aparțină. Legătura lui cu realitatea era mai fragilă decât își închipui­se, iar ziua de azi îi confirmase bănuiala, provocându-i prea mult zbu­cium: magia imposibilă cu purcelușii și copacii; mama și Libo amanți; smulsă atât de brutal, după ce făcuse parte din propria lui ființă, Ouanda era acum îndepărtată dintr-o singură lovitură, devenind, ca și Ela sau Quara, o altă soră. Cu capul în pământ, nu reușea să vadă nici măcar iarba; vocea Vorbitorului devenise sunet pur, iar în cuvinte nu mai percepea înțelesuri, ci doar un vuiet îngrozitor. El chemase acea voce, el voise ca ea să rostească moartea lui Libo. Cum putea să știe dinainte că, în locul unui preot binevoitor aparținând unei religii umaniste, va avea parte de adevăratul Vorbitor, cu mintea lui pătrunzătoare și cu o perfectă capacitate de înțelegere? N-ar fi putut să știe că sub masca bunătății se ascunde Săvârșitorul, distrugătorul, miticul Lucifer al celei mai grozave crime comise de umanitate, hotărât să trăiască astfel încât să-și justifice numele, făcând o batjocură din munca de o viață a lui Pipo, a lui Libo, a Ouandei și a lui însuși, pricepând în decurs de numai o oră, cât stătuse printre purceluși, ceea ce alții nu reușiseră în aproape cincizeci de ani, despărțind-o pe Ouanda de el cu o singură lovitură nemiloasă dată cu sabia adevărului; aceasta era vocea pe care o auzea Miro, singura certitudine ce-i mai rămăsese, o voce necruțătoare și teribilă. Miro se agăță de sunetul ei, încercând să o urască dar nereușind, fiindcă știa, nu se putea amăgi; știa că Săvârșitorul era nemilos dar în același timp nimicea iluziile, iar iluziile trebuiau să moară. "Adevărul despre purce­luși, adevărul despre noi înșine! Urmând neștiute căi, acest om bătrân cât lumea e capabil să vadă adevărul, care nu-l orbește și nici nu-l face să-și piardă rațiunea. Trebuie să ascult vocea asta și să las puterea ei să mă pătrundă, să mă cuprindă și pe mine, ca să pot privi lumina fără să mor."
― Novinha È™tia foarte bine ce este: o adulteră, o ipocrită. Știa că e vinovată față de Marcăo, față de Libo, de copii È™i de Bruxinha. Știa că ea l-a ucis pe Pipo. Iată de ce suporta, ba chiar chema pedeapsa venită din partea lui Marcăo. Aceasta era penitenÈ›a ei, dar niciodată nu-i era de ajuns. Indiferent cât de mult o ura Marcăo, ea se ura pe sine însutit.
Episcopul încuviință din cap. Dezvăluind aceste secrete în fața întregii comunități, Vorbitorul comisese o faptă monstruoasă. Tainele acestea trebuiau rostite doar în confesional. Peregrino simțise totuși forța dezvăluirii, felul în care membrii comunității se vedeau siliți să-i desco­pere pe acești oameni, pe care își închipuiseră că-i cunoșteau, pentru ca apoi să-i mai redescopere o dată, și încă o dată; și fiecare întorsătură a istorisirii îi obliga să se regândească pe ei înșiși, căci și ei făcuseră parte din ea, participaseră la ea de nenumărate ori, dar până acum nu știuseră alături de cine. Trăiseră o experiență înspăimântătoare, dureroasă, care în cele din urmă avusese un efect ciudat de liniștitor. Episcopul se aplecă spre secretarul său și-i șopti:
― Bine măcar că bârfa nu va mai avea din ce să se hrănească; n-au mai rămas secrete nedezvăluite.
― ToÈ›i oamenii din această istorisire au suferit, toÈ›i s-au sacrificat pentru cei pe care îi iubeau, toÈ›i au provocat suferinÈ›e groaznice celor pe care i-au iubit, iar voi, care m-aÈ›i ascultat astăzi, È™i voi aÈ›i adus durerea. Dar să È›ineÈ›i minte: viaÈ›a lui Marcăo a fost crudă È™i tragică; deÈ™i ar fi putut pune capăt oricând înÈ›elegerii cu Novinha, a preferat să-i rămână fidel. Trebuie să fi găsit vreo bucurie în asta. Cât despre Novinha, ea a încălcat legile lui Dumnezeu, legile care È›in această comunitate laolaltă. Și ea È™i-a primit pedeapsa. Biserica nu cere o penitență atât de îngrozi­toare precum cea pe care Novinha È™i-a impus-o sieÈ™i. Iar dacă vă simÈ›iÈ›i îndemnaÈ›i să credeÈ›i că ar merita vreo răutate meschină din partea voastră, vă invit să È›ineÈ›i minte: a suferit totul È™i a făcut toate acestea dintr-un singur motiv: pentru a-i împiedica pe purceluÈ™i să-l ucidă pe Libo.
Cuvintele lui cernură cenușă în inimile tuturor.


Olhado se ridică, apoi îngenunche lângă Novinha și își trecu un braț pe după umărul ei. Ela stătea alături, dar privea în pământ și plângea tăcut. Quara se apropie și rămase în picioare în fața mamei, privind-o cu venerație, iar Grego își îngropă fața în poala Novinhei și începu să suspine. Cei care se aflau suficient de aproape reușiră să-l audă jelind:
― Todo papai e morto. Năo tenho nem papai. ToÈ›i tăticii mei sunt morÈ›i. Nu mai am nici un tătic.
Ouanda aștepta în capătul aleii, unde o însoțise pe mama ei cu puțin timp înainte ca Vorbitorul să fi încheiat. Îl căută din ochi pe Miro, dar el plecase deja.
Ender rămase în spatele podiumului, uitându-se la familia Novinhei, dorind să facă ceva care să le mai aline durerea. Mărturisirile pricinuiau întotdeauna suferințe, fiindcă un Vorbitor nu se străduiește deloc să înfrumusețeze adevărul. Dar rareori se întâmpla ca oamenii să aibă o viață atât de încărcată de amăgiri precum Marcăo, Libo și Novinha; arareori apăreau atâtea momente de uimire, atât de multe informații care să-i silească pe oameni să-și revizuiască părerile despre cei pe care îi cunoscuseră, despre cei pe care îi iubiseră. În vreme ce mărturisise, văzând chipurile celor care îl priveau, Săvârșitorul înțelesese că astăzi provocase o durere de neînchipuit. O simțise chiar el, de parcă oamenii i-ar fi transmis suferința lor. Bruxinha fusese cea mai uimită, dar Săvâr­șitorul știa că nu ea era cea mai adânc rănită. Miro și Ouanda înduraseră cea mai înfiorătoare tortură, deoarece își imaginaseră că știau ce le va aduce viitorul. Săvârșitorul mai simțea însă și durerea prin care trecuseră înainte și își dădea seama că noile răni pricinuite astăzi se vor vindeca mult mai repede decât cele vechi. Poate că Novinha nu recunoștea încă, dar Săvârșitorul o eliberase de o povară mult prea grea, pe care n-ar mai fi reușit s-o poarte multă vreme.
― Vorbitorule, îl chemă Bosquinha.
― Doamnă primar... Nu-i plăcea să discute cu oamenii după mărtu­risire, dar se obiÈ™nuise cu faptul că întotdeauna se găsea cineva care să insiste să discute cu el. Făcu un efort să zâmbească: Au venit mai mulÈ›i oameni decât mă aÈ™teptam.
― O chestiune de moment pentru cei mai mulÈ›i, răspunse Bosquinha. Până dimineață vor uita.
Ender se simți deranjat că ea bagateliza totul.
― Asta dacă nu cumva se va întâmpla ceva ieÈ™it din comun în cursul nopÈ›ii.
― Mda. Ei bine, s-a aranjat È™i asta.
Ender observă abia acum că Bosquinha era extrem de tulburată și reușea cu greu să-și țină în frâu emoțiile. O luă de cot și apoi își petrecu brațul pe după umărul ei; recunoscătoare, ea se lăsă sprijinită.
― Vorbitorule, am venit să-mi cer iertare. Congresul Stelar È›i-a rechiziÈ›ionat nava. AcÈ›iunea nu are nici o legătură cu vreo faptă de-a ta. Aici s-a comis o crimă, o crimă atât de... îngrozitoare... încât vinovaÈ›ii trebuie duÈ™i pe cea mai apropiată planetă, Trondheim, pentru a fi judecaÈ›i È™i pedepsiÈ›i. Cu nava ta.
Ender rămase pe gânduri câteva clipe.
― Miro È™i Ouanda.
Bosquinha întoarse capul și-l săgetă cu privirea:
― Nu pari surprins.
― Nu-i voi lăsa să plece.
Femeia se îndepărtă brusc de el.
N-o să-i lași?
― Am o bănuială privind acuzaÈ›ia ce li se aduce.
― Te afli aici doar de patru zile È™i È™tii deja ce nici măcar eu nu am bănuit?
― Uneori guvernele sunt ultimele care află.
― Dă-mi voie să-È›i spun de ce îi vei lăsa să plece È™i de ce noi toÈ›i vom accepta să fie judecaÈ›i: pentru că exact acum Congresul ne-a È™ters toate fiÈ™ierele. Memoria computerelor este goală, cu excepÈ›ia câtorva progra­me rudimentare care controlează aprovizionarea cu energie, apă È™i siste­mul de canalizare. Mâine nu se va putea lucra, deoarece nu avem suficientă energie pentru fabrici, nici pentru mine sau pentru acÈ›ionarea tractoarelor. Eu am fost destituită din funcÈ›ie. Acum nu sunt decât adjunct al È™efului poliÈ›iei, pentru a mă îngriji de îndeplinirea directivelor Comitetului de Evacuare a Lusitaniei.
― Evacuare?
― Patenta coloniei a fost revocată. Vor trimite nave pentru transpor­tul populaÈ›iei. Orice semn al prezenÈ›ei umane trebuie È™ters de pe faÈ›a planetei. Până È™i pietrele de mormânt ale morÈ›ilor noÈ™tri.
Ender încercă să cântărească răspunsul ei. Nu se gândise că Bosqui­nha era tipul de om care să se plece în fața autorității absurde.
― IntenÈ›ionezi să te supui acestor ordine?
― ReÈ›elele de furnizare a apei È™i energiei electrice sunt controlate prin ansiblu, iar împrejmuirea coloniei e în puterea Comitetului. Ne poate închide aici, fără energie, apă sau canalizare È™i nu avem cum să scăpăm. Ni s-a comunicat că imediat ce Miro È™i Ouanda se vor îndrepta spre Trondheim la bordul navei tale, o parte din restricÈ›ii vor fi ridicate. Oftă: Regret, Vorbitorule, dar nu e momentul potrivit pentru a face turism în Lusitania.
― Nu sunt turist. Ender nu făcu efortul să-i împărtășească bănuiala lui: faptul că Activitățile Suspecte fuseseră descoperite de către Congres după ce el venise pe Lusitania nu era o simplă coincidență. AÈ›i reuÈ™it să salvaÈ›i măcar unele fiÈ™iere?
Bosquinha suspină.
― Regret, dar abuzând de amabilitatea ta. Am observat că toate fiÈ™ierele tale sunt menÈ›inute prin ansiblu, din afara planetei. Am transmis cele mai importante fiÈ™iere ca mesaje în numele tău.
Ender pufni în râs.
― Da, ai dreptate, foarte bine aÈ›i făcut.
― Nu prea cred. Nu le putem primi înapoi. Ba, de fapt, am putea, dar s-ar afla neîntârziat È™i vei avea aceleaÈ™i necazuri ca È™i noi. Abia atunci Comitetul ar È™terge totul.
― Asta se va întâmpla dacă nu întrerupeÈ›i legătura prin ansiblu imediat ce copiaÈ›i toate fiÈ™ierele mele în memoria locală.
― Ar însemna să declarăm rebeliunea. Pentru ce am face-o?
― Pentru È™ansa ca Lusitania să devină cea mai bună È™i cea mai importantă dintre cele O Sută de Lumi.
Bosquinha râse.
― Cred că ei ne consideră importanÈ›i, dar trădarea nu mi se pare calea cea mai potrivită pentru a fi recunoscuÈ›i drept cei mai buni.
― Te rog să nu faci nimic. Nu-i aresta pe Miro È™i pe Ouanda. AÈ™teaptă o oră È™i permite-mi să mă reîntâlnesc cu tine È™i cu toÈ›i cei care trebuie să participe la luarea hotărârii.
― Hotărârea dacă ne revoltăm sau nu? Mărturisitorule, nu înÈ›eleg de ce trebuie să fii prezent la discuÈ›ia asta.
― O să înÈ›elegi atunci. Te rog, locul ăsta e prea important ca să ratăm È™ansa.
― Șansa de a realiza ce?
― De a repara ceea ce a făptuit SăvârÈ™itorul în Xenocidul de acum trei mii de ani.
Bosquinha îl privi cercetător.
― Și eu care credeam că nu eÈ™ti decât un individ indiscret care răspândeÈ™te zvonuri răuvoitoare...
Poate glumea. Sau poate vorbea serios.
― Dacă socoÈ›i că mărturisirea înseamnă să răspândeÈ™ti zvonuri, atunci s-ar putea trage concluzia că eÈ™ti prea mărginită ca să conduci comunitatea asta.
Ender surâse. Bosquinha își dădu brațele în lături și ridică din umeri.
― Pois é, spuse ea. BineînÈ›eles. Ce altceva?
― Convoci întâlnirea?
― O s-o fac. ÃŽn biroul episcopului.
Ender simți o stingere de inimă.
― Episcopul n-o să vrea să vină altundeva, explică ea, iar hotărârea de a ne revolta n-o să însemne nimic dacă nu o aprobă È™i el. Bosquinha îi puse o mână pe piept. S-ar putea să nici nu te lase să calci în catedrală, pentru că eÈ™ti necredinciosul.
― Dar vei încerca.
― Voi încerca pentru ceea ce ai făcut astă seară. Doar un înÈ›elept poate să înÈ›eleagă oamenii atât de limpede È™i într-un răstimp atât de scurt. Doar cineva lipsit de milă ar fi spus totul cu voce tare. Puterea È™i slăbiciunea ta... de amândouă avem nevoie acum.
Bosquinha se întoarse și plecă grăbită. Ender știa că în adâncul inimii primarul nu dorea să se supună ordinelor Congresului Stelar. Acestea veniseră prea brusc și erau prea severe; îi anulaseră autoritatea de parcă ea ar fi fost vinovată de încălcarea legii. Cedarea era totuna cu recunoașterea vinovăției, iar ea știa că nu făcuse nici o greșeală. Voia să se opună, să găsească o modalitate plauzibilă de a întoarce Congresului palma primită, cerându-le membrilor lui să mai aștepte, să se calmeze. Ori, dacă era necesar, spunându-le de-a dreptul să se ducă învârtindu-se. Dar mărginită nu era. N-ar fi făcut nici cel mai mic gest de opoziție decât fiind sigură ca va da roade și că oamenii conduși de ea ar avea de câștigat. Ender se convinsese că Bosquinha era un bun guvernator. De dragul poporului ei își va sacrifica cu dragă inimă mândria, reputația, chiar și viitorul.
Rămăsese singur. Câtă vreme vorbise cu Bosquinha, toți oamenii plecaseră din praça. Ender se simți ca un fost soldat care cutreieră o câmpie nepăsătoare, scena unei bătălii de mult purtate, unde se mai aud ecourile măcelului în adierea vântului printre firele foșnitoare de iarbă.
― Să nu-i laÈ™i să întrerupă legătura prin ansiblu.
Vocea din ureche îl făcu să tresară, dar o recunoscu imediat.
― Jane!
― Pot să-i determin pe membrii Congresului să creadă că ai tăiat legătura, dar dacă o faci cu adevărat n-o să te mai pot ajuta.
― Jane, tu ai făcut asta, nu-i aÈ™a? Cum puteau să afle ce-au făcut Miro È™i Ouanda dacă nu le-ai fi atras tu atenÈ›ia?
Ea nu-i răspunse.
― Jane, îmi pare rău că am întrerupt legătura cu tine, niciodată n-o să...
Ender era convins că Jane știa ce dorea el să spună; când vorbea cu ea, nu trebuia să-și încheie frazele. Totuși nu primi nici un răspuns.
Ce rost avea să încheie când știa că ea va înțelege oricum? Încă nu-l iertase, asta era explicația, altfel i-ar fi răspuns deja, atrăgându-i atenția să nu-i răpească timpul. Cu toate acestea, nu reuși să-și stăpânească impulsul de a mai încerca o dată.
Nici acum nu primi răspuns. Spusese ce avea de spus ― să menÈ›ină legătura prin ansiblu - È™i gata. Pentru moment. AÈ™teptarea nu-l deranja pe Ender. ÃŽi era de ajuns să È™tie că Jane se afla lângă el, ascultând. Nu mai era singur. Descoperi cu surprindere că pe obraji îi curgeau lacrimile. Lacrimi de uÈ™urare, socoti el. Catharsis. O mărturisire, o criză, vieÈ›ile oamenilor într-o teribilă cumpănă, viitorul coloniei primejduit. "Iar eu plâng de uÈ™urare pentru că un program arogant îmi vorbeÈ™te din nou."


Acasă o găsi pe Ela așteptându-l. Avea ochii înroșiți de plâns.
― Bună, îl salută ea.
― Am reuÈ™it să fac ce doreai? întrebă el.
― N-am bănuit niciodată, recunoscu ea. Nu era tatăl nostru. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
― Nu cred că ai fi putut.
― Iar eu ce-am făcut? Te-am chemat să mărturiseÈ™ti moartea tatălui meu... a lui Marcăo. ÃŽncepu să plângă din nou. Secretele mamei... credeam că le cunosc, mi-am închipuit că se aflau doar în fiÈ™ierele ei... am crezut că-l ura pe Libo.
― N-am făcut decât să deschid ferestrele ca să aerisesc puÈ›in.
― Asta să le-o spui Ouandei È™i lui Miro.
― Dar, Ela, ia gândeÈ™te-te puÈ›in: până la urmă tot ar fi aflat. ÃŽngrozi­tor este că nu au È™tiut vreme de atâția ani. Acum, când cunosc adevărul, își pot găsi fiecare propriul său drum.
― AÈ™a cum l-a găsit mama? De data asta chiar mai rău decât adulte­rul?
Ender îi atinse ușor părul și îl mângâie. Ela acceptă atingerea, încercarea de a o consola. El nu reuși să-și amintească dacă tatăl sau mama lui îl mângâiaseră vreodată astfel. Pesemne că da, altfel cum ar fi știut să facă un asemenea gest?
― Ela, vrei să mă ajuÈ›i?
― De ce? Þi-ai încheiat treaba, nu?
― Asta n-are nimic de a face cu mărturisirea pentru morÈ›i. ÃŽn mai puÈ›in de-o oră trebuie să aflu cum acÈ›ionează Descolada.
― Va trebui să o rogi pe mama... Dar ea È™tie?
― Nu cred că ar fi prea încântată să mă vadă în seara asta.
― Și ar trebui să o rog eu? "Bună seara, mamă, tocmai ai fost dată în vileag în faÈ›a tuturor oamenilor din Milagre ca adulteră care È™i-a minÈ›it copiii toată viaÈ›a. AÈ™adar, dacă nu te superi, aÈ™ vrea să-È›i pun câteva întrebări È™tiinÈ›ifice."
― Ela, e o chestiune de care È›ine supravieÈ›uirea Lusitaniei, ca să nu mai vorbesc că de ea depinde È™i viaÈ›a fratelui tău Miro. ÃŽi făcu semn È™i se întoarse spre terminal: Conectează-l.
Cuprinsă de mirare, Ela făcu întocmai. Computerul nu-i recunoscu numele.
― Numele meu a fost È™ters. ÃŽl privi alarmată. De ce?
― Nu eÈ™ti singura căreia i s-a întâmplat asta. La fel e cu toÈ›i ceilalÈ›i.
― Nu-i o defecÈ›iune, înÈ›elese ea. Cineva a È™ters fiÈ™ierul abonaÈ›ilor.
― Congresul Stelar a È™ters numele tuturor abonaÈ›ilor locali. N-a rămas nimic. Suntem consideraÈ›i rebeli. Miro È™i Ouanda urmează să fie arestaÈ›i È™i trimiÈ™i pe Trondheim pentru proces. Mai au o È™ansă doar dacă reuÈ™esc să-i conving pe episcop È™i pe Bosquinha să declanÈ™eze o revoltă adevărată. ÃŽnÈ›elegi? Dacă mama ta nu-mi spune tot ce trebuie să È™tiu, Miro È™i Ouanda vor fi trimiÈ™i la douăzeci È™i doi de ani depărtare. Pedeapsa pentru trădare e moartea, dar È™i călătoria către locul de judecată e la fel de rea ca o condamnare la închisoarea pe viață. Până să se întoarcă, vom fi cu toÈ›ii foarte bătrâni sau chiar morÈ›i, asta dacă...
Ela privi pierdută către perete.
― Ce vrei să afli?
― Ceea ce va descoperi È™i Comitetul când va cerceta fiÈ™ierele ei. Modul în care acÈ›ionează Descolada.
― Da, spuse Ela. O va face de dragul lui Miro. ÃŽl privi sfidător. Ne iubeÈ™te, să È™tii. Pentru a salva viaÈ›a unuia dintre copiii ei, va accepta să discute cu tine.
― Foarte bine. Ar fi încă È™i mai bine dacă ar veni singură. ÃŽntr-o oră, în biroul episcopului.
Ela încuviință și, timp de o clipă, rămase neclintită. Apoi în mintea i se stabili o conexiune; se ridică și porni în fugă către ușă.
Se opri brusc. Se întoarse, îl îmbrățișă pe Ender și-l sărută pe obraz.
― Mă bucur că ai spus totul. Mă bucur că È™tiu.
El o sărută pe frunte și-i făcu semn să plece. După ce ușa se închise în urma ei, se întinse pe pat și rămase cu privirea ațintită în tavan. Se gândi la Novinha, încercând să-și imagineze ce simțea ea acum. "Novi­nha, oricât de groaznic ar fi, în clipa asta fiica ta aleargă spre casă, încredințată că vei uita complet de tine însăți și vei face tot ce trebuie ca să-ți salvezi fiul, în ciuda durerii și umilinței prin care treci. Te-aș ușura de întreaga povară a suferinței, Novinha, dacă mi-ai da în schimb o copilă care să aibă încredere nețărmurită în mine."




Capitolul 16
GARDUL

Un rabin ține o lecție în piață. Din întâmplare, în aceeași dimineață, un bărbat descoperă că soția lui e adulteră și mulți­mea o târăște spre piață pentru a o lapida. (Există o versiune binecunoscută a acestei istorioare, dar un prieten de-al meu, Vorbitor în numele Morților, mi-a povestit despre alți doi rabini care s-au confruntat cu situații similare. Despre ei vreau să vă istorisesc la rândul meu.)
Rabinul face câțiva pași și ajunge în fața femeii. Din respect, oamenii se feresc din calea lui și așteaptă cu pietrele grele în mâini.
Rabinul întreabă:
― Se află printre voi cineva care n-a dorit pentru sine femeia altuia sau bărbatul altei femei?
Ei mormăie și răspund:
― Cu toÈ›i cunoaÈ™tem dorinÈ›a asta, dar, rabinule, nici unul dintre noi nu i-a dat ascultare.
― Atunci îngenuncheaÈ›i È™i mulÈ›umiÈ›i-i lui Dumnezeu că v-a fă­cut tari, spuse rabinul.
Apoi o ia de mână pe femeie și o scoate din piață. Înainte de a-i da drumul, o sfătuiește:
― Să-i spui înălÈ›imii-sale magistratul cine i-a salvat ibovnica. Va È™ti că-i sunt supus credincios.
Astfel femeia scăpă cu viață, deoarece comunitatea era prea coruptă ca să se poată apăra singură de dezordine.
Un alt rabin, în alt oraș. Rabinul oprește mulțimea ca și în cealaltă istorisire, spunând:
― Care dintre voi e fără de păcate, acela să arunce primul piatra.
Amintindu-și de păcatele lor, oamenii se rușinează și uită ce scop i-a unit. "Într-o bună zi, se gândesc ei, s-ar putea să fiu și eu ca femeia asta și să nădăjduiesc că voi primi iertarea. Ar trebui să mă port cu ea așa cum aș dori să se poarte ceilalți cu mine."
Când ei dau drumul pietrelor la pământ, rabinul se aplecă și ridică una, o înalță deasupra capului femeii și o slobozește cu toată forța. Îi sfărâmă țeasta și-i împrăștie creierii pe caldarâmul pieții.
― Nici eu nu-s fără de păcate, le zice el oamenilor, dar dacă le vom îngădui doar celor perfecÈ›i să aplice legea, ea va muri curând È™i odată cu ea È™i oraÈ™ul nostru.
Prin urmare, femeia a murit deoarece comunitatea era prea rigidă ca să-i îngăduie rătăcirea de la calea cea dreaptă.
Binecunoscuta versiune a acestei istorioare ne atrage atenția fiindcă apare uimitor de rar în viața noastră. Majoritatea comuni­tăților oscilează între decădere și rigor mortis, iar când deviază prea mult se sting. Un singur rabin a îndrăznit să spere din partea noastră un asemenea echilibru perfect încât să ne putem păstra legea și să iertăm totuși rătăcirea. Ca urmare, bineînțeles că l-am ucis noi pe el.

San Angelo, Scrisori către un eretic în fașă,
Transcriere, Amai a Tudumundo Para Que Deus Vos
Ame Cristăo,
103: 72: 54: 2


Minha-irma. Sora mea. Cuvintele continuară să se fugărească prin mintea lui Miro până ce, devenind o parte din gândurile lui, nici nu le mai auzi. A Ouanda é minha irma. Ea e sora mea. Picioarele îl duseră mecanic de la praça până la terenul de joacă și dincolo de șaua dealului. Pe culmea lui cei mai înaltă se aflau catedrala și mânăstirea, care dominaseră dintotdeauna Stațiunea Zenadorilor de parcă ar fi alcătuit împreună o fortăreață care să vegheze cu strășnicie asupra porții. Pe poteca aceasta pășea Libo când se ducea s-o întâlnească pe mama. Se vedeau în Stațiunea Xenobiologilor sau o făceau mai discret, trăindu-și rutul în iarbă, ca niște porci de pe fazenda?
Rămase la uÈ™a StaÈ›iunii Zenadorilor È™i încercă să găsească un motiv întemeiat pentru a intra. Nu avea ce să facă acolo. Nu scrisese raportul despre ceea ce se întâmplase astăzi, dar oricum nu È™tia cum să-l redacte­ze. "Puteri magice, despre asta era vorba. PurceluÈ™ii le cântă copacilor, iar aceÈ™tia se desfac singuri în bârne È™i scânduri. Mult mai bune decât cele obÈ›inute prin tâmplărie. Aborigenii sunt cu mult mai complicaÈ›i decât s-a presupus până acum. Utilizări multiple ale aceluiaÈ™i lucru. Fiecare copac e concomitent totem, cruce de mormânt È™i o mică fabrică de cherestea. Soră. Trebuie să fac ceva, dar nu-mi amintesc ce anume. PurceluÈ™ii au planul cel mai înÈ›elept. Trăiesc precum fraÈ›ii È™i nu-i interesează femelele. Ar fi fost mai bine pentru tine, Libo, ăsta-i adevărul ― ba nu, ar trebui să-È›i spun Papai, nu Libo. Păcat că mama nu È›i-a zis niciodată, altfel m-ai fi legănat pe genunchi. Cei doi copii mai mari ai tăi, Ouanda pe un genunchi È™i Miro pe celălalt. Nu ne mândrim cu cei doi copii ai noÈ™tri? NăscuÈ›i în acelaÈ™i an, la doar două luni distanță, ce individ ocupat era Papai pe vremea aceea, strecurându-se de-a lungul gardului ca să se împerecheze cu mamăe. ÃŽn curtea ei. Toată lumea îți plângea de milă pentru că nu aveai decât fete. Nici una care să-È›i ducă numele mai departe. Milă risipită în zadar. Aveai fii să dai È™i altora, iar eu am mult mai multe surori decât am crezut. ÃŽn orice caz, cu una mai mult decât aÈ™ fi vrut."
Rămăsese la poartă, privind către pădurea de pe dealul purcelușilor. "Nu servesc nici un scop științific dacă le fac o vizită. Prin urmare, o să fac un act gratuit și neștiințific și o să aflu dacă au loc în trib pentru un nou frate. Probabil că sunt prea mare ca să capăt un pat în casa din bușteni, așadar o să dorm afară. Nu-s tare priceput la cățărat în copaci, dar mă pricep cât de cât la tehnologie și, cum nu mai am rețineri, o să vă spun tot ce vreți sa știți." Puse mâna dreaptă pe cutia de identificare și o întinse pe stânga pentru a împinge poarta. Vreme de o fracțiune de secundă nu pricepu ce s-a întâmplat Apoi simți că mâna i-a luat foc; parcă îi era tăiată chiar în momentul acela cu fierăstrăul. De când fusese construit, gardul nu rămăsese niciodată activ după atingerea cutiei de către vreun zenador.
― Marcos Vladimir Ribeira von Hesse, dreptul de a trece prin gard È›i-a fost revocat prin Ordinul Comitetului de Evacuare a Lusitaniei.
Până în clipa aceea, vocea nu mai avertizase astfel un zenador. Îi trebui câtva timp să înțeleagă ce spunea glasul.
― Tu È™i Ouanda Quenhatta Figueira Mucumbi vă veÈ›i prezenta la adjunctul È™efului poliÈ›iei, Fana Maria do Bosque, pentru a fi arestaÈ›i în numele Congresului Stelar È™i pentru a fi duÈ™i pe Trondheim, unde urmează să fiÈ›i judecaÈ›i.
Deocamdată era amețit și își simțea stomacul îngreunat. "Știu. Tocmai în noaptea asta s-au găsit să afle. S-a terminat cu toate. O voi pierde pe Ouanda, purcelușii, cercetările; totul s-a năruit. Arestare. Trondheim. De unde a venit Vorbitorul. O călătorie de douăzeci și doi de ani. Toate vor rămâne în urmă în afară de Ouanda, singura, iar ea e sora mea."
Întinse iute mâna ca să tragă poarta, dar durerea insuportabilă îl fulgeră, îi trecu prin toți nervii, care luară foc instantaneu. "Nu pot să dispar pur și simplu. Vor închide poarta pentru oricine. Nimeni nu va mai merge la purceluși, nimeni n-o să le mai spună nimic, iar ne vor aștepta, dar niciodată nu va mai deschide cineva poarta asta. Nici eu, nici Ouanda, nici Vorbitorul, nimeni, fără nici o explicație. Comitetul de Evacuare. Ne vor duce de aici și apoi vor șterge orice urmă a trecerii noastre. Așa prevăd regulile, dar mai sunt și altele, nu? Ce au constatat? Cum de-au aflat? Le-a spus Vorbitorul? E atât de împătimit după adevăr? Trebuie să le explic purcelușilor de ce n-o să ne mai întoarcem, trebuie să-i anunț."
Totdeauna erau urmăriÈ›i de câte un purceluÈ™ de îndată ce intrau în pădure. Oare nu era È™i acum unul de pază? Miro făcu un semn cu mâna. Era totuÈ™i prea întuneric. Nu aveau cum să-l vadă. Sau poate că-l vedeau. Nimeni nu È™tia cât de bine vedeau purceluÈ™ii pe întuneric. Chiar dacă-l observaseră sau nu, nici unul nu veni. Curând avea să fie prea târziu; dacă framlingii supravegheau poarta, fără îndoială că o anunÈ›aseră deja pe Bosquinha, iar ea era pe drum, zburând pe deasupra ierbii. ÃŽÈ™i va exprima ― vai ― regretul că trebuie să-l aresteze, dar își va face datoria, È™i degeaba ar încerca să discute cu ea dacă această hotărâre era bună pentru oameni sau pentru purceluÈ™i sau pentru toÈ›i, dacă merita să menÈ›ină această separare prostească. Ea nu era genul de om care să pună legea la îndoială, ci făcea exact aÈ™a cum i se spunea. Iar el se va preda, n-avea nici un rost să se opună, unde se putea ascunde de partea asta a gardului? Prin turmele de cabra? Dar înainte de a ceda de bună voie, le va spune totul purceluÈ™ilor, trebuia să le spună.
Porni de-a lungul gardului, îndepărtându-se de poartă, către pajiștea pustie de sub dealul catedralei, unde nu locuia nimeni care să-i poată auzi glasul. În timp ce mergea, striga. Nu cuvinte, ci un uguit înalt și prelung, un țipăt pe care el și Ouanda îl foloseau pentru a-și atrage atenția unul altuia atunci când se aflau între purceluși și erau despărțiți. Vor auzi, trebuiau să-l audă, neapărat trebuiau să vină la el, fiindcă el nu putea să sară gardul. "Veniți, Uman, Mîncătorule-de-Frunze, Mandachuva, Să­geată, Cești, Calendar, oricare, toți, veniți să vă spun că de-acum încolo nu mai putem vorbi.''


Copleșit de durere, Quim stătea pe un scaun fără spătar în biroul episcopului.
― Estevăo, spuse episcopul încet, peste câteva minute voi avea o întrunire aici, dar vreau să discut ceva cu tine.
― N-avem ce să mai vorbim, È™opti Quim. Ne-aÈ›i avertizat È™i aÈ™a s-a întâmplat. E diavolul în persoană.
― Estevăo, schimbăm câteva vorbe È™i apoi te duci acasă să te culci.
― Nu mă mai întorc acolo în veci.
― Stăpânul nostru a stat la masă cu păcătoÈ™i mai răi decât mama ta È™i i-a iertat. EÈ™ti cumva mai bun decât El?
― Nici una dintre stricatele pe care le-a iertat nu era mama Lui.
― Nu orice mamă poate fi Fecioara cea Binecuvântată.
― Atunci sunteÈ›i de partea lui? Biserica de aici face loc Vorbitorilor? Trebuie să dărâmăm catedrala piatră cu piatră pentru a construi un amfiteatru în care toÈ›i morÈ›ii noÈ™tri să fie ponegriÈ›i înainte de a-i aÈ™eza în pământ?
― Eu sunt episcopul tău, Estevăo, rosti amenințător Peregrino, vica­rul lui Cristos pe această planetă, È™i să-mi vorbeÈ™ti cu respectul pe care-l datorezi funcÈ›iei mele.
Furios, Quim rămase împietrit o clipă, incapabil să vorbească.
― Și eu cred că era mai bine dacă Vorbitorul nu spunea toate acele istorii în public. Despre unele era preferabil să aflăm în tăcere È™i singu­rătate, ca să nu fim văzuÈ›i când suferim. De aceea folosim noi confesio­nalul, ca să ne păzim de ruÈ™inea publică atunci când ne zbatem cumplit din pricina păcatelor individuale. Dar fii cinstit, Estevăo. Chiar dacă Vorbitorul a dezvăluit aceste lucruri, ele sunt adevărate până la ultimul. Né?
― E.
― Estevăo, acum să reflectăm puÈ›in. Până azi È›i-ai iubit mama?
― Da.
― Iar mama aceasta pe care o iubeai comisese deja un adulter?
― De zece mii de ori.
― Eu nu cred că e chiar atât de desfrânată. Dar zici că ai iubit-o deÈ™i era adulteră? ÃŽn seara asta nu era aceeaÈ™i persoană? S-a schimbat de ieri până azi? Sau tu eÈ™ti cel care s-a schimbat?
― Ieri era o minciună.
― Dacă i-a fost ruÈ™ine să le spună copiilor ei despre păcatul adulte­rului, crezi că a minÈ›it È™i atunci când le-a purtat de grijă ani de zile, până s-au făcut mari, când a avut încredere în ei, când i-a învățat ce È™tia... ?
― N-a fost o mamă chiar atât de iubitoare.
― Dacă ar fi venit să se spovedească È™i ar fi primit iertarea pentru adulter n-ar mai fi trebuit să vă spună nici o vorbă. Ai fi murit fără să È™tii nimic. N-ar fi fost o minciună. N-ar mai fi fost adulteră, fiindcă i se iertaseră păcatele. RecunoaÈ™te adevărul, Estevăo. Tu nu eÈ™ti furios È™i pornit împotriva adulterului comis de ea. Tu eÈ™ti furios fiindcă te-ai făcut singur de râs în faÈ›a întregului oraÈ™ încercând s-o aperi.
― Mă faceÈ›i să par un netrebnic.
― Nimeni nu te consideră un netrebnic. Toată lumea socoteÈ™te că eÈ™ti un fiu credincios. Iar acum, dacă ai fi un adevărat ucenic al Domnului, ai ierta-o È™i i-ai arăta că o iubeÈ™ti mai mult ca niciodată, pentru că azi îi înÈ›elegi suferinÈ›a. Episcopul aruncă o privire către ușă. ― Am o È™edință, Estevăo. Mergi, te rog, în sanctuarul meu È™i roagă-te la Magdalena să te ierte pentru inima ta împietrită.
Arătând mai mult doborât decât furios, Quim trecu dincolo de draperia din spatele biroului.
Secretarul episcopului deschise cealaltă ușă și îi permise Vorbitoru­lui în numele Morților să intre în cameră. Episcopul nu se ridică. Spre uimirea lui, Vorbitorul îngenunche și își lăsă capul în piept Era un act pe care catolicii nu-l făceau decât în cazul prezentării publice în fața episcopului, iar Peregrino nu înțelegea ce voia de fapt străinul să arate prin gestul său. Acesta rămase totuși îngenuncheat, așteptând, astfel că episcopul se ridică de pe jilțul său, merse către el și-i întinse inelul spre a fi sărutat. Dar chiar și după aceea, Vorbitorul așteptă până când, într-un târziu, Peregrino spuse:
― Fii binecuvântat, fiul meu, deÈ™i nu mi-e limpede dacă prin smere­nia ta nu cumva mă iei în batjocură.
Cu capul încă plecat, Vorbitorul răspunse:
― Batjocura mi-e străină. Apoi ridică ochii spre Peregrino: Tatăl meu a fost catolic. S-a prefăcut că nu e, de dragul convenienÈ›elor sociale, dar nu È™i-a iertat niciodată lipsa de credință.
― Ai fost botezat?
― Sora mea mi-a spus că da. Tata m-a botezat la scurt timp după naÈ™tere. Mama era protestant! ÃŽmpărtășea credinÈ›a care respinge botezul sugarilor, astfel că s-au certat din pricina asta. Episcopul întinse o mână în semn că Vorbitorul se putea ridica în picioare, dar el chicoti: ― De necrezut! Un catolic de alcov È™i un mormon ascuns care se ceartă în legătură cu obiceiuri religioase pe care amândoi se prefac că nu le cred.
Peregrino era încă sceptic. Faptul că Vorbitorul dorea să arate a fi un bun catolic părea din cale afară de curtenitor.
― Credeam că voi, Vorbitorii în numele MorÈ›ilor, renunÈ›aÈ›i la orice religie când vă alegeÈ›i, să-i zicem aÈ™a, vocaÈ›ia.
― Nu È™tiu ce fac alÈ›ii. Cred că nu există reguli ― în orice caz, sigur nu erau când eu am devenit Vorbitor.
Episcopul Peregrino știa că oamenii aceștia nu aveau obiceiul să mintă, dar cel din fața lui părea să fie deosebit de evaziv.
― Vorbitor Andrew, în cele O Sută de Lumi nu există nici un loc în care catolicii să fie siliÈ›i să-È™i ascundă credinÈ›a È™i situaÈ›ia asta durează de trei mii de ani. Aceasta a fost marea binecuvântare pe care ne-a adus-o călătoria în spaÈ›iu, pentru că ea a È™ters groaznicele restricÈ›ii în problema natalității pe un Pământ suprapopulat. Să înÈ›eleg că tatăl tău a trăit pe Pământ acum trei mii de ani?
― Spun că tatăl meu s-a îngrijit să fiu botezat catolic È™i de dragul lui am făcut ceea ce el nu a reuÈ™it toată viaÈ›a. Pentru el am îngenuncheat în faÈ›a unui episcop È™i i-am primit binecuvântarea.
― Dar eu te-am binecuvântat pe tine. "Și tot tu eviÈ›i să-mi dai răspunsuri directe la întrebări, ceea ce sugerează că se adevereÈ™te bănuia­la mea în legătură cu perioada în care a trăit tatăl tău, dar nu vrei să discuÈ›i despre asta. Dom Cristăo spunea că eÈ™ti mai mult decât ceea ce poate vedea ochiul."
― Sigur, răspunse Ender. Am nevoie de binecuvântarea SfinÈ›iei-Voastre mai mult decât tatăl meu, fiindcă el este mort, iar eu am numeroase probleme de rezolvat.
― Ia loc, te rog. Vorbitorul alese un scaun aÈ™ezat lângă perete. Episcopul se instală în jilÈ›ul masiv de la birou. AÈ™ fi preferat să nu mărturiseÈ™ti astăzi. N-a fost momentul cel mai potrivit.
― Nu am fost prevenit asupra acÈ›iunii Congresului.
― Dar ai È™tiut că Miro È™i Ouanda au încălcat legea. AÈ™a mi-a comu­nicat Bosquinha.
― Am aflat doar cu câteva ore înainte de mărturisire. Vă sunt recu­noscător că nu i-aÈ›i arestat încă.
― Aceasta e o chestiune civilă. Episcopul lăsa să se înÈ›eleagă că problema nu-l privea, dar amândoi È™tiau că dacă ar fi insistat, Bosquinha ar fi trebuit să se supună ordinelor primite È™i să-i aresteze fără a mai lua în seamă rugămintea Vorbitorului. ― Mărturisirea ta a pricinuit multă suferință.
― Mai multă decât de obicei, È™i-mi pare rău.
― Și... răspunderea ta se încheie aici? Provoci rănile È™i laÈ™i în sarcina altora să le tămăduiască?
― Nu răni, SfinÈ›ia-Voastră. Chirurgie. Și dacă pot ajuta la alinarea durerilor de după, atunci da, rămân ca să fiu de folos. La anestezie nu mă pricep, dar puteÈ›i fi sigur că voi încerca să dezinfectez.
― S-ar fi cuvenit să fii preot, să È™tii.
― Fiii mai mici aveau de ales doar între două căi: sutana sau milită­ria. PărinÈ›ii mi-au ales-o pe cea de a doua.
― Fiul mai mic... Ai avut totuÈ™i o soră È™i ai trăit pe vremea când controlul naÈ™terilor interzicea soÈ›ilor să aibă mai mult de doi copii dacă nu obÈ›ineau o aprobare specială din partea autorităților. Un asemenea copil se numea TerÈ›. AÈ™a e?
― CunoaÈ™teÈ›i bine istoria.
― Te-ai născut pe Pământ, înainte de zborul interstelar.
― SfinÈ›ia-Voastră, ceea ce trebuie să ne preocupe acum este viitorul Lusitaniei, nu biografia unui Vorbitor care, după cum se vede, nu are decât treizeci È™i cinci de ani.
― Viitorul Lusitaniei cade în sarcina mea, Andrew Wiggin, nu a ta.
― Sarcina dumneavoastră trebuie să fie viitorul fiinÈ›elor umane de pe Lusitania. Pe mine mă preocupă È™i soarta purceluÈ™ilor.
― Să nu ne luăm la întrecere pentru a vedea cine are îndatoriri mai importante.
Secretarul deschise din nou ușa și Bosquinha, Dom Cristăo și Dona Cristă intrară în cameră. Bosquinha se uita când la episcop, când la Vorbitor.
― Nu e sânge pe podea, dacă asta cauÈ›i, spuse episcopul.
― Voiam doar să măsor temperatura, explică Bosquinha.
― Căldura respectului reciproc, bănuiesc, interveni Ender, nu focul furiei sau gheaÈ›a urii.
― Vorbitorul e catolic prin botez, dacă nu cumva chiar prin credință, zise episcopul. L-am binecuvântat È™i asta pare să-l fi făcut mai maleabil.
― ÃŽntotdeauna am arătat respectul cuvenit față de autorități, îl lămuri Ender.
― Dar tu ai fost acela care ne-a ameninÈ›at cu un inchizitor, îi reaminti episcopul.
Schiță un zâmbet. Vorbitorul îi răspunse cu un surâs la fel de înghețat:
― Iar SfinÈ›ia-Voastră a fost acela care a spus oamenilor că sunt Satana È™i că n-ar trebui să discute nimeni cu mine.
În vreme ce episcopul și Vorbitorul schimbau zâmbete reci, ceilalți începură să râdă stânjeniți, apoi se așezară și așteptară.
― Tu ai convocat întâlnirea aceasta, Vorbitorule, aminti Bosquinha.
― IertaÈ›i-mă, se scuză el. Mai am un invitat. Lucrurile s-ar simplifica dacă am mai aÈ™tepta câteva minute până ce va sosi.


Ela își găsi mama în fața casei, nu departe de gard. O adiere slabă, care abia foșnea prin iarba capim, îi vălurea ușor părul. Elei îi trebuiră câteva clipe ca să-și dea seama ce o mirase. Mama nu-și mai lăsase părul liber de mulți ani. Părea ciudat de liber, cu atât mai slobod cu cât Ela putea vedea cât era de ondulat după ce fusese siluit atâta vreme într-un coc. Abia acum înțelese că Vorbitorul avea dreptate. Mama va răspunde invitației lui. Indiferent câtă rușine sau durere i-ar fi pricinuit mărturisi­rea din seara aceasta, simțea dorința de a sta acum în aer liber, în lumina slabă a amurgului, pentru a privi spre dealul purcelușilor. Sau poate că se uita la împrejmuire. Probabil că-și amintea de bărbatul cu care se întâlnea aici sau altundeva, printre ierburile capim, ca să se iubească neobservați. Întotdeauna pe ascuns, întotdeauna în secret. Mama e totuși mulțumită că acum se știe cine i-a fost adevăratul soț, cine e tatăl meu cel bun. Mama se bucură, iar eu mă bucur alături de ea.
Novinha nu se întoarse s-o privească, deși o auzise pe Ela venind prin iarba foșnitoare. Fata se opri la câțiva pași depărtare.
― Mamă, începu ea.
― Deci nu-i o turmă de cabra, răspunse Novinha. Ce gălăgioasă eÈ™ti, Ela!
― Vorbitorul are nevoie de ajutorul tău.
― Chiar aÈ™a?!
Ela îi povesti ce aflase de la Ender, dar Novinha nu se întoarse cu fața spre ea. Când Ela termină, așteptă un moment și apoi începu să urce povârnișul dealului.
― Mamă! Mamă, ai de gând să le spui despre Descolada? De ce acum, după atâția ani? Mie de ce nu ai vrut să-mi spui?
― Pentru că singură, fără ajutorul meu, ai obÈ›inut rezultate mai bune.
― Știi ce-am lucrat?
― Doar eÈ™ti ucenicul meu. Am acces deplin la fiÈ™ierele tale fără să las urme detectabile. Ce fel de profesor aÈ™ fi dacă nu È›i-aÈ™ supraveghea munca?
― Dar...
― Am citit È™i fiÈ™ierele pe care le-ai ascuns sub numele Quarei. Nu eÈ™ti încă mamă, deci nu È™tii că toate activitățile pe computer ale unui copil sub doisprezece ani sunt anunÈ›ate săptămânal părinÈ›ilor lui. Quara făcea niÈ™te cercetări ieÈ™ite din comun. Mă bucur că vii cu mine. O să afli È™i tu când o să-i spun Vorbitorului.
― N-ai luat-o pe drumul cel bun, remarcă Ela.
Novinha se opri.
― Casa Vorbitorului nu e lângă praça?
― ÃŽntâlnirea are loc la biroul episcopului.
Abia acum se întoarse Novinha s-o privească pe Ela drept în ochi.
― Ce v-aÈ›i pus în gând tu È™i străinul?
― ÃŽncercăm să-l salvăm pe Miro. Și colonia Lusitania, dacă vom putea.
― Mă duceÈ›i în pânza lui de păianjen!
― Episcopul trebuie să fie de partea noastră, altfel...
― De partea noastră ? ! Când spui noi te referi la tine È™i la Vorbitor, aÈ™a e? Crezi că n-am băgat de seamă? ToÈ›i copiii mei, unul câte unul, v-a fermecat pe toÈ›i...
― N-a fermecat pe nimeni!
― V-a atras prin felul lui de a spune exact ce vreÈ›i să auziÈ›i, cu...
― Nu-i linguÈ™itor, dacă la asta te referi. Nu ne spune ce ne convine. Ne spune ceea ce È™tim că-i adevărat. Nu ne-a câștigat afecÈ›iunea, mamă, ci încrederea!
― Mie niciodată nu mi-aÈ›i arătat sentimentele pe care le aveÈ›i pentru el.
― Am vrut.
De această dată, Ela nu-și plecă ochii în fața privirii tăioase și întrebătoare. În schimb, Novinha își feri privirea de la ea, apoi, când se uită din nou la Ela, pe gene îi străluceau lacrimi.
― Am vrut să vă spun. Mama nu se referea la fiÈ™ierele ei. Când am înÈ›eles cât de mult îl urâți, am vrut să vă zic: "Nu el e tatăl vostru, tatăl vostru e un om bun È™i blând."
― Care n-a avut curajul să ne-o spună cu gura lui.
În ochii Novinhei apăru o sclipire de supărare:
― A vrut. Eu nu l-am lăsat.
― Mamă, să-È›i mărturisesc ceva. L-am iubit pe Libo la fel ca toată lumea din Milagre, însă el a ales să fie ipocrit, ca È™i tine de altfel. Fără ca cineva s-o vrea, otrava minciunilor voastre ne-a făcut rău tuturor. Nu te învinuiesc pe tine, mamă, sau pe el. Dar mulÈ›umesc Cerului pentru că ni l-a trimis pe Vorbitor. El a fost pregătit să ne spună adevărul È™i ne-a eliberat.
― Când nu iubeÈ™ti pe nimeni e uÈ™or să spui adevărul, rosti încet Novinha.
― AÈ™a crezi tu? n-o slăbi Ela. Știu că am învățat ceva nou, mamă. Nu poÈ›i afla adevărul despre cineva decât dacă eÈ™ti în stare să-l iubeÈ™ti. Sunt încredinÈ›ată că Vorbitorul l-a iubit pe tata. Pe Marcăo, vreau să zic. ÃŽnainte de a-i mărturisi moartea cred că l-a înÈ›eles È™i l-a iubit.
Novinha nu-i răspunse, fiindcă Ela spunea adevărul.
― Și mai È™tiu că-i iubeÈ™te pe Grego, pe Quara È™i pe Olhado. Pe Miro È™i chiar pe Quim. Și pe mine. Știu că mă iubeÈ™te. Iar când îmi arată că mă iubeÈ™te, È™tiu că-i adevărat, pentru că niciodată nu minte.
În ochii Novinhei apărură lacrimi care începură să-i alunece în jos pe obraji.
― Eu v-am minÈ›it, pe voi È™i pe ceilalÈ›i, spuse ea. Vocea îi era slabă È™i istovită. Dar când spun că vă iubesc, trebuie să mă crezi.
Ela o îmbrățișă și, pentru prima oară după ani și ani, simți căldură în gestul ei. Zidul de minciuni care se înălțase între ele se năruise. Îl dărâmase Vorbitorul și nici una dintre ele nu mai avea motive să se ferească și să fie suspicioasă.
― Chiar È™i acum È›i-e gândul la blestematul acela de Vorbitor, aÈ™a e? È™opti mama.
― Și È›ie, îi răspunse Ela.
Au fost amândouă surprinse de hohotul de râs al Novinhei.
― Da!
Încetând să mai râdă, Novinha se trase înapoi și o privi pe Ela în ochi.
― Oare va rămâne pentru totdeauna între noi?
― Da, răspunse Ela. Va rămâne între noi ca o punte, nu ca un zid.


Miro îi văzu pe purceluși când aceștia erau la jumătatea pantei, îndreptându-se spre gard. Prin pădure mergeau fără să facă nici un zgomot, dar nu reușeau același lucru când se mișcau prin iarba capim, așa că acum; venind în goană, o făceau să foșnească puternic; poate că alergând la chemarea lui Miro nu mai simțeau nevoia să se ferească. Când se apropiară mai mult, Miro îi recunoscu: Săgeată, Uman, Manda­chuva, Mâncătorul-de-Frunze, Cești. Nu strigă și nici ei nu-i vorbiră când ajunseră în dreptul lui. Rămaseră neclintiți și-l priviră în tăcere.
Nici un zenador nu-i chemase până acum la gard. Prin nemișcare, purcelușii își arătau îngrijorarea.
― Nu mai pot veni la voi, spuse Miro.
Așteptară să li se explice.
― Framlingii au aflat despre noi. Au aflat că am încălcat legea È™i au închis poarta.
Mâncătorul-de-Frunze își duse mâna la bărbie.
― Știi cumva ce au văzut framlingii?
Miro râse cu amărăciune.
― Dar oare ce n-au văzut? Un framling a venit cu noi, nu-i aÈ™a?
― Ba nu, îl contrazise Uman. Matca spune că nu Vorbitorul a fost acela. Ea zice că au văzut din cer.
Sateliții?
― Ce să fi văzut din cer?
― Poate vânătoarea, spuse Săgeată.
― Poate tunderea cabrelor, continuă Mâncătorul-de-Frunze.
― Poate câmpul cu È™tir, zise CeÈ™ti.
― Toate astea, conchise Uman. Și poate au văzut că soÈ›iile au lăsat să se nască trei sute douăzeci de copii de la prima recoltă de È™tir încoace.
― Trei sute!
― Și douăzeci, îl corectă Mandachuva.
― Au văzut că va fi mâncare din belÈ™ug, spuse Săgeată. Acum sigur vom câștiga următorul război. DuÈ™manii noÈ™tri vor fi păduri noi, uriaÈ™e, pe toată întinderea câmpiei, iar soÈ›iile vor pune copaci-mamă în fiecare dintre ele.
Miro se îngrețoșă. Trudiseră și se sacrificaseră pentru a oferi avan­taje trecătoare unui trib de purceluși? Îi veni să strige: "Libo n-a murit pentru ca voi să puteți cuceri lumea." Pregătirea de xenolog îl ajută să se abțină, așa că puse o întrebare simplă:
― Și unde sunt aceÈ™ti copii?
― Nici unul dintre frățiori nu vine la noi, explică Uman. Avem prea multe de făcut; trebuie să deprindem totul de la voi È™i să-i învățăm pe ceilalÈ›i din casele-de-fraÈ›i. Nu-i putem pregăti pe frățiori. Apoi adăugă cu mândrie: Din trei sute, jumătate sunt ai tatălui meu, Rădăcină.
Mandachuva dădu grav din cap.
― SoÈ›iile au mare respect pentru ce ne-aÈ›i învățat. ÃŽÈ™i pun mari speranÈ›e în Vorbitorul în numele MorÈ›ilor. Ce ne spui tu acum e foarte grav. Dacă framlingii ne urăsc, noi ce ne facem?
― Nu È™tiu, spuse Miro. Deocamdată gândurile i se învălmășiseră în încercarea de a analiza toate informaÈ›iile pe care le primise. Trei sute douăzeci de copii. O explozie demografică. Și nu se È™tie cum, dar Rădăcină ajunsese tatăl a jumătate dintre ei. Până astăzi, Miro ar fi ignorat cu totul afirmaÈ›ia referitoare la paternitatea lui Rădăcină, consi­derând că face parte din sistemul de credinÈ›e totemice ale purceluÈ™ilor. Dar după ce văzuse un copac dezrădăcinându-se È™i desfăcându-se în scânduri È™i unelte ca răspuns la cântecul lor, era gata să-È™i pună la îndoială toate presupunerile anterioare. La ce bun încerca să mai lămurească toate astea acum? Nu va mai apuca să întocmească un raport; nu va putea dezvolta subiectul; se va afla la bordul unei nave stelare vreme de aproape un sfert de secol, în timp ce altul va face munca lui. Sau, È™i mai rău, nimeni.
― Nu fi nefericit, îl sfătui Uman. Vei vedea, până la urmă Vorbitorul va îndrepta toate lucrurile.
― Vorbitorul?! Da, va rezolva totul. "AÈ™a cum a făcut-o pentru mine È™i pentru Ouanda. Sora mea."
― Matca zice că el îi va învăța pe framlingi să ne iubească...
― Să-i înveÈ›e pe framlingi, repetă Miro absent. Mai bine s-ar grăbi. Acum e prea târziu să mă salveze pe mine È™i pe Quanda. Ne vor aresta È™i ne vor trimite departe de Lusitania.
― Spre stele? exclamă Uman plin de speranță.
― Da, spre stele, dar ca să fim judecaÈ›i! Să fim pedepsiÈ›i pentru că v-am ajutat Ne vor trebui douăzeci È™i doi de ani ca să ajungem acolo È™i nu ne vor lăsa să ne întoarcem.
Purcelușilor le trebuiră câteva momente pentru a pricepe cuvintele lui. "Foarte bine. Lasă-i să se întrebe cum va rezolva Vorbitorul toate problemele. Și eu am avut încredere în el și nu mi-a folosit la nimic."
Purcelușii se sfătuiră între ei. Uman se desprinse din mijlocul lor și se apropie de gard.
― Te ascundem noi.
― Nu te vor găsi nicicând în pădure, îi spuse Mandachuva.
― Au maÈ™ini care mă pot urmări după miros, îi explică Miro.
― Aha. Dar legea nu le interzice să ne arate maÈ™inile? întrebă Uman.
Miro scutură din cap.
― N-are importanÈ›i Pentru mine poarta rămâne închisă. Nu pot trece dincolo de gard.
Purcelușii se priviră uni pe alții.
― Dar ai capim È™i acolo, spuse Săgeată.
Miro se uită prostit la iarbă.
― Și ce dacă?
― Mestec-o, îl îndemnă Uman.
― De ce?
― I-am văzut pe oameni mestecând capim, spuse Mâncâtorul-de-Frunze. Seara trecută, pe deal, l-am văzut pe Vorbitor È™i pe un altul, îmbrăcat în robă, mestecând capim.
― Și de multe alte ori, întări Mandachuva.
Nerăbdarea pe care o dovedeau față de el era insuportabilă.
― Dar ce legătură e între iarbă È™i gard?
Purcelușii se uitară din nou unul la celălalt. În cele din urmă, Mandachuva rupse un smoc de iarbă, îl răsuci atent până ajunse ghemo­toc și îl băgă în gură. Începu să-l mestece și după un timp se așeză pe jos. Ceilalți începură să-l sâcâie, împungându-l cu degetele, pișcându-l. El nu dădu semne că ar băga de seamă toate acestea. Apoi Uman îl ciupi sălbatic și când Mandachuva nu tresări, purcelușii porniră să vorbească în limba masculilor: "Gata. E vremea. Acum. Gata."
Mandachuva se ridică puțin nesigur la început. Apoi alergă spre gard, se cățără până sus, se răsuci în aer și ateriză în patru labe, de aceeași parte cu Miro.
Miro sări în picioare și strigă exact în clipa în care Mandachuva ajunse pe muchia gardului; când tăcu, Mandachuva se ridicase deja de jos și se scutura de praf.
― Eu nu pot să fac asta, È™opti Miro. Stimulează toÈ›i nervii care transmit durerea prin corp. Gardul nu poate fi trecut.
― Aha, făcu Mandachuva.
De partea cealaltă a gardului, Uman își frecă picioarele unul de altul.
― N-a È™tiut, spuse el. FiinÈ›ele umane n-au È™tiut asta.
― E un anestezic, îi lămuri Miro. Te face să nu mai simÈ›i durerea.
― Ba nu, spuse Mandachuva. Durerea o simt. Cumplită. Cea mai îngrozitoare din lume.
― Rădăcină spune că trecerea gardului e chiar mai rea decât moartea, întări Uman. Dureri peste tot
― Dar vouă nu vă pasă, constată Miro.
― Asta i se întâmplă celuilalt eu al tău, spuse Mandachuva. Suferă animalul din tine. Dar sinele-copac nu se sinchiseÈ™te. Iarba te face să fii celălalt eu.
Miro își aminti un amănunt care, în agitația provocată de moartea grotescă a lui Libo, le scăpase. În gura lui Libo se găsise un ghemotoc de iarbă capim. La fel ca și în gurile purcelușilor care muriseră. Aneste­zic. Moartea părea o tortură înfiorătoare, dar nu durerea fusese scopul urmărit. Deci foloseau un anestezic. Sacrificarea nu avea nimic de a face cu durerea.
― AÈ™a, spuse Mandachuva. Mestecă iarba È™i vino cu noi. Te vom ascunde.
― Dar Ouanda? întrebă Miro.
― A, o aduc eu, îl liniÈ™ti Mandachuva.
― Dar nu È™tii unde locuieÈ™te.
― Ba È™tiu.
― Facem asta de multe ori pe an, explică Mandachuva. Știm unde locuieÈ™te fiecare.
― Dar nu v-a văzut nimeni până acum.
― Suntem foarte atenÈ›i, spuse Mandachuva, Pe de altă parte, nimeni nu s-ar aÈ™tepta la aÈ™a ceva.
Miro își imagină zeci de purceluși strecurându-se prin Milagre la miez de noapte. Nu se făcea de pază. Doar câțiva oameni aveau slujbe care îi obligau să umble noaptea. Iar purcelușii erau mici, destul de mărunți ca să se ascundă în iarba capim și să rămână nevăzuți. Nici nu era de mirare că în ciuda legilor gândite pentru a-i împiedica să afle despre existența lor, știau multe despre metale și mașini. Fără îndoială că văzuseră minele și navetele aterizând, urmăriseră cuptoarele ce ardeau cărămizi, îi studiaseră pe fazendeiros când aceștia arau și plantau știrul. Iată explicația pentru cererile lor atât de precise.
"Ce prostie a fost să ne închipuim că-i putem ține departe de cultura noastră! Au reușit să afle mai multe din secretele noastre decât am izbutit noi să descoperim din ale lor. Și mai vorbim de superioritate culturală."
Smulse un fir de capim.
― Nu aÈ™a, zise Mandachuva È™i i-l luă din mână. Să nu culegi partea dinspre rădăcină. Dacă o mesteci, nu te ajută cu nimic. Azvârli firul È™i rupse el altul, la aproximativ zece centimetri deasupra solului. Apoi îl făcu ghemotoc È™i i-l dădu lui Miro, care începu să-l mestece.
Mandachuva îl ciupi și-l înghionti.
― Lasă asta acum, spuse Miro. Du-te s-o aduci pe Ouanda. S-ar putea s-o aresteze dintr-o clipă în alta. Du-te. Acum. Hai!
Mandachuva schimbă o privire cu ceilalți, văzu un semn discret de aprobare și o porni grăbit de-a lungul gardului spre pantele din Vila Alta, unde locuia Ouanda.
Miro continuă să mestece. Acum se ciupi el însuși. Așa cum spuse­seră purcelușii, simțea durerea, dar nu-i păsa. Nu-l interesa decât faptul că aflase o cale de salvare, o modalitate de a părăsi Lusitania. O posibilitate să rămână, probabil, alături de Ouanda. Să uite de legi, de toate regulile. De îndată ce avea să părăsească enclava umană și sa pătrundă în pădurea purcelușilor, nimeni nu va mai avea putere asupra lui. Va deveni un renegat, așa cum îl și acuzase Vorbitorul, iar el și Ouanda vor lăsa în urmă toate canoanele demente ale comportamentului uman și vor trăi așa cum doreau de atâta vreme; vor întemeia o familie de ființe umane care sa aibă cu totul alte valori, să învețe de la purceluși, de la viața din pădure. Va fi ceva cu totul nou în cele O Sută de Lumi, iar Congresul nu va reuși să întreprindă nimic.
Alergă la gard și-l apucă cu ambele mâini. Durerea nu era cu nimic mai mică decât înainte, numai că acum nu-i păsa. Se cățără pe gard, dar cu fiecare mișcare durerea devenea tot mai intensă și începu să o simtă în tot trupul. Își dădu seama că iarba capim nu avea nici un efect anestezic asupra lui, dar se afla deja în partea superioară a gardului. Durerea era înnebunitoare; nici nu putea gândi. Inerția părea totuși să-l ducă dincolo de marginea de sus și se legănă acolo, încercând să se echilibreze, iar atunci capul îi trecu prin zona verticală a câmpului. Întreaga durere i se concentră în creier, ca și cum fiecare părticică din trup i-ar fi luat foc.
Micuții priveau îngroziți cum prietenul lor rămăsese agățat pe coa­ma barierei, cu capul și trunchiul de o parte și cu coapsele și picioarele de cealaltă parte a ei. Strigară toți odată, se întinseră după el, încercară să-l tragă în jos. Nu îndrăzniră să se atingă de gard pentru că nu mestecaseră capim.
Auzindu-le țipetele, Mandachuva se întoarse în fugă. Cum era încă sub efectul anestezicului, reuși să urce pe gard și să împingă trupul greu. Miro se prăbuși la pământ cu un duduit surd ca de oase sfărâmate și rămase nemișcat, cu mâinile agățate de gard. Purcelușii îl desprinseră cu grijă. Chipul îi înghețase într-o expresie de agonie.
― Repede! strigă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-l plantăm înain­te de a muri!
― Nu! răspunse Uman, împingându-l pe Mâncătorul-de-Frunze de lângă trupul înÈ›epenit al lui Miro. Nu È™tim dacă va muri! Durerea e doar o iluzie, È™tiÈ›i asta, nu are nici o rană, trebuie să-i treacă.
― Nu-i trece, spuse Săgeată. Uită-te la el.
Pumnii lui Miro erau încleștați; își ținea picioarele strânse sub el, iar șira spinării și gâtul îi erau arcuite spre spate. Deși respira scurt și sacadat, fața părea să-i fie chinuită încă de durere.
― ÃŽnainte de a muri, insistă Mâncătorul-de-Frunze. Trebuie să-i dăm rădăcină.
― AduceÈ›i-o pe Ouanda, spuse Uman. Se întoarse către Mandachu­va: Acum. Du-te È™i spune-i că Miro e pe moarte. AnunÈ›-o că poarta e închisă È™i Miro se află de partea asta a gardului È™i moare.
Mandachuva porni din nou în fugă.


Secretarul deschise ușa, dar Săvârșitorul nu se simți ușurat decât atunci când o văzu pe Novinha intrând. Când o trimisese pe Ela după ea, era sigur că va veni, dar cum minutele de așteptare li se păruseră tuturor interminabile, începuse să pună la îndoială impresia că deja o cunoaște. Nu trebuia să aibă rezerve. Era exact cum crezuse. Observă că părul îi era despletit și răsfirat de vânt și, pentru prima oară de când sosise pe Lusitania, Ender văzu chipul inconfundabil al fetiței care, îndurerată, îl chemase cu mai puțin de două săptămâni sau cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.
Părea încordată, îngrijorată, dar Ender știa că teama putea fi pusă pe seama situației în care se găsea acum, la care se adăuga prezența ei în biroul episcopului la atât de puțin timp după ce rătăcirile din trecut ieșiseră la iveală. Iar dacă Ela apucase să-i spună despre pericolul care-l pândea pe Miro, încordarea ei era pe deplin explicabilă. Toate acestea erau trecătoare; pe chipul ei, în mișcările domoale și în calmul privirii Săvârșitorul reuși să vadă că darul în care sperase și crezuse reprezenta într-adevăr ieșirea din lunga perioadă în care Novinha, autoamăgindu-se, îi înșelase și pe ceilalți. "N-am venit să-ți fac vreun rău, Novinha, și mă bucur să văd că mărturisirea mea ți-a adus și altceva mai bun decât rușinea."
Novinha rămase o clipă neclintită, cu privirea ațintită la episcop. Nu sfidătoare, ci politicoasă, demn Peregrino îi răspunse în același fel și, tăcut, îi făcu semn să ia loc. Dom Cristăo dădu să se ridice de pe scaunul lui, dar ea clătină din cap, zâmbi și se așeză pe un altul, lângă perete. Lângă Săvârșitor. Ela alese scaunul de alături, imediat în spatele mamei, astfel că acum se afla și ea foarte aproape de Săvârșitor. "Ca o fiică între părinți", își spuse Ender, apoi alungă acest gând și refuză să-i mai dea importanți Acum erau obligați să se gândească la lucruri cu mult mai grave.
― ÃŽnÈ›eleg că vrei ca această întâlnire să devină foarte interesantă, remarcă Bosquinha.
― Cred că È™i Congresul ar socoti la fel, spuse Dona Cristă.
― Fiul tău e acuzat de crime împotriva..., începu episcopul Peregrino.
― Cunosc acuzaÈ›ia, îl întrerupse Novinha. Am aflat abia în seara asta de la Ela, dar nu mă surprinde. Și fiica mea, Elanora, a sfidat unele canoane pe care le-au stabilit stăpânii ei. Amândoi au de respectat obligaÈ›ii mai importante în faÈ›a propriilor lor conÈ™tiinÈ›e ca să mai È›ină seama È™i de legile impuse de alÈ›ii. Ar păcătui dacă i-ar interesa doar menÈ›inerea ordinii, dar cum È™i-au propus să înveÈ›e È™i să se adapteze, e vorba de virtute.
― Fiul tău nu va fi judecat aici, spuse Dom Cristăo.
― V-am invitat să discutăm pentru că trebuie să luăm o hotărâre, interveni SăvârÈ™itorul, dacă e cazul să ne supunem sau nu ordinelor date de Congresul Stelar.
― Nu prea avem de ales, constată episcopul Peregrino.
― Ba da, continuă SăvârÈ™itorul, iar evenimentele ne silesc să alegem. Voi aÈ›i făcut deja o alegere: când aÈ›i descoperit că fiÈ™ierele vor fi È™terse, aÈ›i hotărât să le salvaÈ›i È™i aÈ›i preferat să mi le încredinÈ›aÈ›i mie, un necunoscut. Nu aÈ›i greÈ™it având încredere în mine: vi le voi înapoia oricând doriÈ›i, necitite È™i nemodificate.
― ÃŽÈ›i mulÈ›umim, spuse Dona Cristâ, dar am făcut asta înainte de a cunoaÈ™te gravitatea acuzaÈ›iei.
― Vor să ne evacueze, explică Dom Cristăo.
― Controlează totul, spuse episcopul Peregrino.
― I-am comunicat deja, îi lămuri Bosquinha.
― Nu controlează chiar totul, zise SăvârÈ™itorul. Vă pot controla doar prin legătura ansiblu.
― Nu putem întrerupe legătura prin ansiblu, protestă episcopul Pere­grino. E singura noastră legătură cu Vaticanul.
― Nu recomand tăierea legăturii, dar putem face altceva. Prin ce vă voi spune acum, vă acord aceeaÈ™i încredere pe care È™i voi mi-aÈ›i arătat-o. Vă rog să nu mai povestiÈ›i È™i altora planul meu, căci pentru orice indiscreÈ›ie din partea voastră eu È™i cineva drag mie, pe ajutorul căruia mă bizui, vom avea enorm de suferit.
Îi privi pe rând și fiecare clătină din cap, în semn că a înțeles și a acceptat
― Fără a fi deloc bănuită, o prietenă de-a mea controlează absolut toate comunicaÈ›iile prin ansiblu între cele O Sută de Lumi. Eu sunt singurul care È™tie de ce este ea în stare. Mi-a spus că la cererea noastră îi poate face pe framlingi să creadă că noi, cei de pe Lusitania, am întrerupt legătura. AÈ™a vom avea posibilitatea să transmitem mesaje codificate, dacă vom dori, către Vatican sau alÈ›i reprezentanÈ›i ai ordinului, vom putea citi documente È™i intercepta comunicaÈ›ii. Pe scurt, vom avea ochi, iar ceilalÈ›i vor fi orbi.
― Tăierea legăturii prin ansiblu sau chiar simularea acestei acÈ›iuni ar fi un act de revoltă. De război. Bosquinha rosti aceste vorbe pe un ton cât se poate de aspru, dar SăvârÈ™itorul simÈ›i că ideea o atrăgea, deÈ™i i se opunea din toate puterile. SusÈ›in totuÈ™i că în cazul în care am fi îndeajuns de inconÈ™tienÈ›i încât să alegem calea războiului, soluÈ›ia pe care ne-o propune Vorbitorul ne oferă o superioritate de necontestat. Dacă suntem atât de nebuni să ne răsculăm, atunci desigur vom avea nevoie de un avantaj.
― Nu câștigăm nimic prin rebeliune, spuse episcopul, în schimb putem pierde totul. Plâng È™i simt că ar fi o tragedie dacă i-am trimite pe Miro È™i pe Ouanda în faÈ›a unui tribunal de pe altă lume, mai ales că sunt atât de tineri. Dar fără îndoială că judecătorii vor È›ine seama de vârsta lor È™i-i vor trata cu îndurare. Supunându-ne ordinelor Congresului, vom scuti această comunitate de multe suferinÈ›e.
― Nu crezi că obligaÈ›ia de a evacua Lusitania va pricinui o suferință la fel de mare? întrebă SăvârÈ™itorul.
― Ba da. Tot ce se poate. Dar legea a fost încălcată È™i trebuie să suporte consecinÈ›ele.
― Dar dacă legea se întemeiază pe înÈ›elegerea greÈ™ită a realității È™i pedeapsa e disproporÈ›ionată față de păcatul comis?
― Nu noi suntem chemaÈ›i să judecăm, spuse episcopul.
― Ba noi suntem judecătorii. Dacă respectăm ordinele Congresului, atunci vom spune că legea e bună È™i pedeapsa binemeritată, dar poate că la sfârÈ™itul acestei discuÈ›ii veÈ›i hotărî altfel. Există unele amănunte de care trebuie să luaÈ›i cunoÈ™tință înainte de a adopta vreo decizie. Pe unele le È™tiu È™i eu, dar pe altele doar Ela È™i Novinha vi le pot spune. Nu trebuie să trageÈ›i concluzii decât după ce aflaÈ›i tot ce È™tim È™i noi.
― Sunt întotdeauna bucuros să aflu cât mai multe, se bucură episco­pul. BineînÈ›eles că până la urmă Bosquinha va hotărî, nu eu...
― Hotărârea finală vă aparÈ›ine tuturor împreună, conducerii civile, religioase È™i intelectuale a Lusitaniei. Dacă vreunul dintre voi se opune revoltei, atunci ea devine imposibilă. Bosquinha nu poate conduce fără sprijinul Bisericii, iar fără sprijin civil Biserica nu are nici o putere.
― Noi nu avem nici o putere, spuse Dom Cristăo. Doar păreri.
― Orice adult de pe Lusitania aÈ™teaptă de la voi înÈ›elepciune È™i gândire nepărtinitoare.
― UiÈ›i a patra putere, spuse episcopul Peregrino. Chiar tu.
― Eu sunt un framling aici.
― Unul cu totul ieÈ™it din comun, nu se dădu bătut episcopul. AÈ™a cum m-am temut È™i am anticipat, în cele patru zile de când te afli aici ai reuÈ™it să cucereÈ™ti inimile acestui popor. Acum recomanzi o revoltă care ne-ar putea costa totul. EÈ™ti la fel de primejdios ca È™i Satana. Și totuÈ™i, iată-te acum supunându-te autorității noastre, de parcă n-ai fi liber să te îmbarci pe navetă ca să ajungi la nava ta de pe orbită, avându-i È™i pe cei doi vinovaÈ›i la bord.
― Mă supun autorității voastre pentru că nu vreau să fiu un framling aici, îi răspunse SăvârÈ™itorul. Vreau să devin cetățean, învățăcel È™i enoriaÈ™ al vostru.
― ÃŽn calitate de Vorbitor în numele MorÈ›ilor? întrebă episcopul.
― ÃŽn calitate de Andrew Wiggin. Mai È™tiu È™i alte lucruri care ar putea fi utile, în special dacă vă răsculaÈ›i. Și mai am o sarcină care nu poate fi împlinită dacă fiinÈ›ele umane pleacă de pe Lusitania.
― Nu ne îndoim de sinceritatea ta, spuse episcopul, dar trebuie să ne ierÈ›i dacă pregetăm să ne legăm soarta de cea a unui cetățean proaspăt sosit.
Săvârșitorul dădu din cap în semn de înțelegere. Episcopul nu putea rosti altceva până nu știa mai multe.
― Mai întâi daÈ›i-mi voie să vă spun ce È™tiu. ÃŽn această după amiază am fost în pădure cu Miro È™i Ouanda.
― Tu! Și tu ai nesocotit legea! Episcopul se ridică pe jumătate din jilÈ›.
Bosquinha întinse mâinile în față, făcând un gest menit să domoleas­că mânia episcopului:
― Scotocirea fiÈ™ierelor noastre a început cu mult înainte. Ordinul Congresului nu putea fi legat de această infracÈ›iune.
― Am încălcat legea fiindcă purceluÈ™ii doreau să mă vadă, îi lămuri SăvârÈ™itorul. Mai exact, cereau să discute cu mine. Au văzut coborârea navetei. Știau că mă aflu aici. Și, indiferent că e bine sau nu, au citit "Matca È™i Hegemonul".
― Ei le-au dat purceluÈ™ilor cartea aceea ? exclamă episcopul.
― Le-au dat È™i Noul Testament, spuse SăvârÈ™itorul. TotuÈ™i nu cred că veÈ›i fi surprinÈ™i să aflaÈ›i că purceluÈ™ii È™i-au găsit multe elemente comune cu matca. Să vă povestesc ce mi-au spus purceluÈ™ii: m-au implorat să conving cele O Sută de Lumi să abroge legile care îi È›in izolaÈ›i aici. Să È™tiÈ›i că, la fel ca È™i noi, purceluÈ™ii nu înÈ›eleg rostul gardului. Noi vedem în el o modalitate de a proteja civilizaÈ›ia lor de influenÈ›ele È™i schimbările pe care le-ar putea exercita fiinÈ›ele umane. Ei îl consideră o cale de a-i împiedica să deprindă toate secretele minunate pe care le cunoaÈ™tem noi. ÃŽÈ™i imaginează că navele noastre merg de la o planetă la alta colonizân­du-le È™i ocupându-le pe toate, iar peste cinci sau zece mii de ani, când vor învăța în sfârÈ™it tot ce le refuzăm noi, vor ieÈ™i în spaÈ›iu È™i vor găsi întregul univers ocupat. Pentru ei nu va mai fi loc. Consideră gardul drept o formă de nimicire a unei specii. ÃŽi vom È›ine în Lusitania ca pe niÈ™te animale într-o grădină zoologică, în timp ce noi vom pune stăpânire pe tot cosmosul.
― Asta-i o prostie, exclamă Dom Cristăo. Oamenii nu au asemenea intenÈ›ii.
― AÈ™a să fie? ripostă SăvârÈ™itorul. Atunci de ce È›inem atât de mult să-i ferim de orice influență a civilizaÈ›iei noastre? Asta nu-i în interesul È™tiinÈ›ei. Nici ca metodă de xenologie nu e bună. Vă rog să vă reamintiÈ›i cum au fost descoperite ansiblul, zborul interstelar, controlul parÈ›ial al gravitaÈ›iei È™i chiar arma pe care am folosit-o pentru a distruge Gândacii: toate s-au născut ca rezultat direct al contactului nostru cu altă civilizaÈ›ie. Am dezvoltat cea mai mare parte a tehnologiei noastre pornind de la maÈ™inile rămase după prima incursiune a Gândacilor în sistemul în care se afla Pământul. Am folosit principiile acelea cu mult înainte de a le fi înÈ›eles. Unele dintre ele, cum ar fi legătura filotică, nu le pricepem nici acum. Suntem în spaÈ›iu tocmai din cauza impactului cu o cultură superioară. Și totuÈ™i, în decurs de numai câteva generaÈ›ii, le-am luat maÈ™inile, i-am depășit È™i i-am distrus. Iată ce înseamnă gardul nostru. Ne temem că purceluÈ™ii vor proceda la fel față de noi, iar ei simt că exact asta e menirea lui. Știu, È™i detestă decizia noastră.
― Nu ne temem de ei, interveni episcopul. Sunt sălbatici, pentru numele Cerului...
― Tot astfel i-am considerat È™i pe Gândaci, spuse SăvârÈ™itorul. Dar pentru Pipo È™i Libo, pentru Ouanda È™i Miro purceluÈ™ii nu au fost niciodată niÈ™te sălbatici. Da, se deosebesc de noi mai mult decât fram­lingii, dar formează un popor ramen, nu varelse. De aceea, atunci când Libo a văzut că purceluÈ™ii erau în pericol de a pieri de foame, că se pregăteau să pornească un război pentru reducerea populaÈ›iei, n-a acÈ›io­nat ca un om de È™tiință. Nu a studiat războiul luând notiÈ›e despre moartea È™i suferinÈ›a lor. A acÈ›ionat ca un creÈ™tin. A luat È™tir experimental, pe care Novinha îl considera inutil pentru fiinÈ›ele umane datorită faptului că era prea apropiat de biochimia lusitană, È™i i-a învățat pe purceluÈ™i cum să-l semene, să-l recolteze È™i să-l prepare. Nu am nici o îndoială că sporul demografic înregistrat de purceluÈ™i È™i câmpurile de È™tir au fost remarcate de Congresul Stelar. Această faptă nu poate fi considerată o încălcare voită a legii, ci un act de iubire È™i compasiune.
― Cum poÈ›i numi o asemenea nesupunere act creÈ™tinesc? izbucni episcopul.
― Cât de uman este cel care atunci când fiul său îi cere pâine, îi dă o piatră?
― Și diavolul poate cita din scripturi pentru a-È™i atinge scopurile, spuse episcopul.
― Eu nu sunt diavol, È™i nici purceluÈ™ii. Copiii lor mureau de foame È™i Libo le-a dat hrană È™i i-a salvat.
― Uite cum l-au răsplătit!
― Da, să vedem cum l-au răsplătit. L-au ucis. Exact aÈ™a cum le oferă moartea È™i celor mai respectaÈ›i membri ai tribului lor. Asta n-ar trebui să ne dea de gândit?
― Ne-a spus că sunt primejdioÈ™i È™i că nu au conÈ™tiință, nu se dădu bătut episcopul.
― Ne-a arătat că pentru ei moartea înseamnă cu totul altceva. SfinÈ›ia-Voastră, dacă aÈ›i crede cu adevărat că o persoană are o inimă perfectă, atât de plină de dreptate încât orice zi pe care ar mai avea-o de trăit ar face-o să devină mai puÈ›in perfectă, atunci n-aÈ›i socoti că lucrul cel mai bun ar fi ca ea să fie ucisă È™i trimisă astfel direct în rai?
― Ne iei în râs. Nici nu crezi în rai.
― Dar dumneavoastră credeÈ›i. Și martirii? N-au fost primiÈ›i cu bucu­rie în rai?
― Ba da, desigur. Dar oamenii care i-au omorât au fost niÈ™te fiare. Crima nu le-a adus lor sanctificarea, ci călăilor pedeapsa eternă a iadului pentru faptele comise.
― Dar dacă morÈ›ii nu merg în ceruri? Dacă ei capătă o nouă viață chiar sub ochii noÈ™tri? Cum vi se pare că atunci când moare un purceluÈ™, dacă i se desface trupul aÈ™a cum È™tiÈ›i, el prinde rădăcini È™i devine altceva? Și dacă se transformă într-un copac ce trăieÈ™te încă cincizeci, o sută sau cinci sute de ani?
― Despre ce vorbeÈ™ti acolo? Vrei să spui că purceluÈ™ii se metamor­fozează din animale în plante? întrebă Dom Cristăo. Biologia elementară ne sugerează că aÈ™a ceva e imposibil.
― Practic e imposibil, recunoscu SăvârÈ™itorul. Tocmai de aceea au supravieÈ›uit Descoladei numai câteva specii, pentru că numai câteva dintre ele au fost în stare să realizeze transformarea. Când purceluÈ™ii îl ucid pe unul dintre ai lor, acesta se transformă într-un copac. Copacul acesta păstrează cel puÈ›in o parte din inteligenÈ›a lui. Astăzi i-am văzut pe purceluÈ™i cântând unui arbore È™i, fără să-l atingă cu vreo unealtă, acesta È™i-a rupt singur rădăcinile, s-a prăbuÈ™it È™i s-a desfăcut în toate soiurile de unelte È™i cherestea de care ei aveau nevoie. Nu am visat. Eu È™i Ouanda am văzut-o cu ochii noÈ™tri, am auzit cântecul, am atins lemnul È™i ne-am rugat pentru sufletul mortului.
― Ce-are asta de a face cu hotărârea pe care trebuie s-o luăm? întrebă Bosquinha. Deci pădurile sunt alcătuite din purceluÈ™i morÈ›i. E o proble­mă de interes È™tiinÈ›ific.
― Are, pentru că atunci când purceluÈ™ii i-au ucis pe Pipo È™i pe Libo au considerat că-i ajută să treacă în a doua etapă a existenÈ›ei lor. Nu erau fiare, ci ramen, acordând cea mai înaltă onoare oamenilor care îi slujiseră atât de bine.
― O altă transformare mortală, aÈ™a e? întrebă episcopul. Exact cum ai procedat astăzi în mărturisirea ta, făcându-ne să-l vedem mereu pe Marcos Ribeira, de fiecare dată într-o nouă lumină. Vrei să credem că purceluÈ™ii sunt nobili? Foarte bine, sunt nobili. Dar cu toată suferinÈ›a pe care o va provoca hotărârea mea, eu nu vreau să mă revolt împotriva Congresului doar pentru ca oamenii noÈ™tri de È™tiință să-i poată învăța pe purceluÈ™i cum să producă frigidere.
― Vă rog, interveni Novinha.
O priviră cu toții, plini de speranță.
― SpuneÈ›i că au luat toate fiÈ™ierele? Le-au citit?
― Da, răspunse Bosquinha.
― Atunci se cunoaÈ™te conÈ›inutul fiÈ™ierelor mele cu privire la Descolada.
― Da, confirmă Bosquinha.
Novinha își încrucișă mâinile în poală.
― Nu va avea loc nici o evacuare.
― Eu nu sunt de aceeaÈ™i părere, spuse SăvârÈ™itorul. De aceea am rugat-o pe Ela să te aducă.
― De ce să nu ne evacueze? se interesă Bosquinha.
― Din cauza Descoladei.
― Ei asta-i, exclamă episcopul. PărinÈ›ii tăi i-au găsit leacul.
― N-au vindecat boala, explică Novinha. I-au controlat evoluÈ›ia. Au împiedicat-o să devină activă.
― Exact, aprobă Bosquinha. De aceea punem aditivi în apă. Colador.
― Orice ființă umană de pe Lusitania, probabil cu excepÈ›ia Vorbito­rului, care s-ar pute să nu fi contractat-o încă, e purtător al Descoladei.
― Aditivul nu e scump, spuse episcopul, dar probabil că vor trebui să ne izoleze. Cred că aÈ™a vor proceda.
― Nicăieri nu ne pot izola îndeajuns de bine, zise Novinha. Desco­lada e variabilă la infinit. Atacă orice fel de material genetic. Aditivul poate fi administrat fiinÈ›elor umane. Dar cum să-l administrezi fiecărui fir de iarbă, fiecărei păsări, fiecărui peÈ™te, fiecărui punct de plancton din mare?
― Toate îl pot contracta? întrebă Bosquinha. N-am È™tiut asta.
― N-am spus-o nimănui, dar am introdus mecanisme de protecÈ›ie în fiecare plantă pe care am creat-o. ÃŽn È™tir, în cartofi, în toate. Mecanismul nu face ca proteina să fie utilizabilă, ci determină organismele să producă inhibitorii lor proprii față de Descolada.
Bosquinha era îngrozită.
― Deci oriunde mergem...
― Putem declanÈ™a distrugerea completă a biosferei.
― Și ai păstrat secretul? întrebă Dom Cristăo.
― Nu era nevoie să-l fac public. Nimeni n-a părăsit Lusitania È™i nimeni nu plănuia aÈ™a ceva. Novinha își privi mâinile odihnindu-i-se pe genunchi. Un amănunt referitor la această informaÈ›ie i-a îndemnat pe purceluÈ™i să-l ucidă pe Pipo. Am păstrat secretul ca să nu ajungă la nimeni altcineva. Dar acum, din ce a aflat Ela în ultimii ani È™i din ce a spus Mărturisitorul aseară am tras concluzia că È™i Pipo a descoperit acelaÈ™i lucra. Descolada nu numai că desface moleculele genetice È™i le împiedică să se reformeze sau să se multiplice, ci le încurajează să se combine cu molecule genetice total străine. Ela a lucrat la această problemă împotriva voinÈ›ei mele. Toate formele de viață indigenă există È™i se dezvoltă în perechi plantă-animal. Cabra cu iarba capim. Șerpii de apă cu iarba de râu. MuÈ™tele sugătoare cu trestiile. Pasărea xingadora cu viÈ›a tropeco. PurceluÈ™ii cu copacii pădurii.
― Vrei să spui că o specie se transformă în cealaltă? Dom Cristăo era în acelaÈ™i timp fascinat È™i scârbit de această idee.
― S-ar putea ca purceluÈ™ii să fie unici când se transformă din cadavru în copac, spuse Novinha. Dar probabil că exemplarele de cabra sunt fertilizate de polenul din capim. Poate că muÈ™tele se nasc din paniculul terminal al trestiei de râu. Trebuie să studiez asta. Ar fi trebuit s-o fac în anii din urmă.
― Și acum vor È™ti toate astea? întrebă Dom Cristăo. Din fiÈ™ierele noastre?
― Nu imediat. Probabil că în următorii zece sau douăzeci de ani. Până la sosirea altor framlingi aici sigur vor afla, răspunse Novinha.
― Eu nu sunt om de È™tiință, interveni episcopul. ÃŽn afară de mine, toÈ›i par să înÈ›eleagă. Ce legătură are asta cu evacuarea?
Bosquinha începu să-și frământe mâinile.
― Nu ne pot lua de pe Lusitania, spuse ea. Am duce cu noi Descolada oriunde È™i ar ucide totul. Pe cele O Sută de Lumi nu există destui xenologi pentru a salva măcar o planetă de la devastare. Când vor ajunge aici, vor afla.
― Bine atunci, răsuflă uÈ™urat episcopul. Asta rezolvă problema noas­tră. Dacă le-o spunem de pe acum, nu vor trimite flota pentru evacuare.
― Ba nu, SfinÈ›ia Voastră, spuse Ender. Când vor descoperi de ce este în stare Descolada, se vor îngriji ca nimeni să nu părăsească vreodată planeta.
Episcopul se strâmbă:
― Și ce, crezi că vor distruge întreaga planetă? Să fim serioÈ™i, Vorbitorule, nu au mai rămas mulÈ›i SăvârÈ™itori printre fiinÈ›ele umane. ÃŽn cel mai rău caz, pot să ne È›ină în carantină aici.
― Păi atunci de ce ne-am mai supune controlului lor? întrebă Dom Cristăo. Le putem transmite un mesaj prin care să-i informăm despre Descolada È™i despre faptul că nu vom părăsi planeta iar ei nu trebuie să vină aici. Și cu asta, basta.
Nemulțumită, Bosquinha clătină din cap.
― Crezi că nu se va găsi vreunul să spună: "Lusitanii pot distruge orice lume doar trimițând pe cineva în vizită. Au o navă, sunt cunoscuÈ›i pentru caracterul lor rebel, s-au aliat cu purceluÈ™ii ucigaÈ™i. ExistenÈ›a lor reprezintă o ameninÈ›are."
― Cine ar putea spune aÈ™a ceva? se miră episcopul.
― Nimeni de la Vatican, dar Congresul nu se ocupă de salvarea sufletelor.
― Și probabil că au dreptate, constată episcopul. Tu însuÈ›i ai afirmat că purceluÈ™ii vor să zboare spre stele. Cu toate acestea, oriunde s-ar duce, vor pricinui aceeaÈ™i tragedie. Chiar pe lumile nepopulate, am dreptate sau nu? Vor duplica la nesfârÈ™it peisajul acesta sărăcăcios ― păduri formate dintr-un singur soi de copac, preerii acoperite de un singur fel de iarbă, pe care doar cabra o poate folosi drept hrană È™i deasupra cărora zboară doar xingadora.
― Poate că într-o bună zi vom descoperi o modalitate de a controla Descolada, spuse Ela.
― Nu ne putem risca viitorul pe o singură carte, È™i aceea nesigură, nu renunță episcopul.
― Tocmai de aceea trebuie să ne revoltăm, spuse SăvârÈ™itorul. La fel va gândi È™i Congresul. La fel cum a făcut-o È™i acum trei mii de ani, în timpul Xenocidului. Toată lumea condamnă Xenocidul pentru că a nimicit o specie extraterestră care s-a dovedit inofensivă în intenÈ›ii. Dar atâta timp cât Gândacii păreau hotărâți să distragă omenirea, conducă­torii noÈ™tri nu au găsit altă soluÈ›ie decât să riposteze cu toată forÈ›a. ÃŽi punem din nou în faÈ›a aceleiaÈ™i dileme. Deja se tem de purceluÈ™i. De îndată ce vor înÈ›elege Descolada, toată prefăcătoria asta despre proteja­rea purceluÈ™ilor va fi uitată. Ne vor nimici sub pretextul salvării umani­tății È™i probabil că vor distrage întreaga planetă. AÈ™a cum aÈ›i spus, astăzi nu mai există SăvârÈ™itori, dar e sigur că vor rade Milagre de pe suprafaÈ›a planetei È™i vor È™terge orice urmă a contactului uman. ÃŽi vor ucide inclusiv pe purceluÈ™ii care ne cunosc, apoi vor institui o supraveghere atentă a planetei pentru a-i împiedica pe ceilalÈ›i să depășească stadiul de primiti­vism. Dacă aÈ›i È™ti totul, n-aÈ›i proceda la fel?
― AÈ™a gândeÈ™te un Vorbitor? întrebă Dom Cristăo.
― Ai fost acolo, interveni episcopul. Ai fost acolo de la început, nu-i aÈ™a? Când au fost nimiciÈ›i Gândacii.
― Atunci nu găsisem calea de a discuta cu Gândacii, nu aveam de unde să È™tim că erau ramen È™i nu varelse. De această dată suntem aici. Știm că nu vom pleca să distrugem alte lumi. Știm că vom sta aici, pe Lusitania, până când vom putea călători în siguranță, după ce vom neutraliza Descolada. De data aceasta, continuă SăvârÈ™itorul, putem să salvăm vieÈ›ile fiinÈ›elor ramen, astfel încât cel care va scrie istoria purceluÈ™ilor să nu fie silit să devină Vorbitor în numele MorÈ›ilor.
Secretarul deschise brusc ușa și Ouanda se năpusti înăuntru.
― SfinÈ›ia-Voastră, strigă ea. Doamnă primar! Trebuie să veniÈ›i! Novinha...
― Ce s-a întâmplat? întrebă episcopul.
― Ouanda, trebuie să te arestez, spuse Bosquinha.
― Arestează-mă mai târziu, răspunse ea. Acum e vorba de Miro. A sărit gardul.
― N-ar fi făcut-o, izbucni Novinha. Știa că ar putea să moară. Apoi, îngrozită, își dădu seama ce spusese. Du-mă la el...
― AduceÈ›i-l pe Navio, ceru Dona Cristâ.
― Nu înÈ›elegeÈ›i? întrebă Ouanda. Nu putem ajunge la el. E de cealaltă parte a gardului.
― Și-atunci ce putem face?
― DezactivaÈ›i gardul, spuse Ouanda.
Bosquinha privi neajutorată către ceilalți.
― Nu pot Acum e controlat de Comitet. Prin ansiblu. Nu vor accepta să-l dezactiveze.
― Atunci Miro e ca È™i mort, È™opti Ouanda.
― Nu! strigă Novinha.
Prin spatele ei, în cameră se strecură o siluetă. Mică, acoperită cu blană. În afară de Săvârșitor, nici unul nu mai văzuse până atunci un purceluș în carne și oase, dar își dădură imediat seama ce era.
― IertaÈ›i-mă, spuse purceluÈ™ul. Asta înseamnă că trebuie să-l sădim acum?
Nimănui nu-i trecu prin minte să-l întrebe pe purceluș cum reușise să sară gardul. Erau prea preocupați să înțeleagă ce voia el să spună prin sădirea lui Miro.
― Nu! răbufni Novinha.
Mandachuva o privi uimit
― Nu?
― Cred că nu va mai trebui să plantaÈ›i fiinÈ›e umane, întări SăvârÈ™i­torul.
Mandachuva rămase neclintit.
― Ce vrei să spui? întrebă Ouanda. L-ai supărat.
― Cred că va fi È™i mai supărat până la sfârÈ™itul zilei, spuse Ender. Hai, Ouanda, du-ne la Miro.
― La ce bun, dacă nu putem trece dincolo?
― ChemaÈ›i-l pe Navio.
― Mă duc eu să-l aduc, se oferi Dona Cristâ. Nu uitaÈ›i că pe altcineva nu mai putem chema.
― V-am întrebat ce rost are să mergem acolo, zise Bosquinha.
― Þi-am mai spus, explică SăvârÈ™itorul. Dacă vă hotărâți să ne răsculăm, putem întrerupe legătura prin ansiblu È™i atunci vom dezactiva È™i gardul.
― ÃŽncerci să te foloseÈ™ti de situaÈ›ia lui Miro pentru a-mi forÈ›a mâna? întrebă episcopul.
― Da, răspunse SăvârÈ™itorul. E unul din turma ta, nu? AÈ™a că lasă cele nouăzeci È™i nouă de mioare, păstorule, È™i vino cu mine s-o salvăm pe cea care s-a rătăcit.
― Ce se întâmplă? întrebă Mandachuva.
― Du-ne la Miro. Și grăbeÈ™te-te, te rog.
Ieșiră din biroul episcopului și coborâră treptele care duceau spre catedrală. Ender îl auzi pe episcop, aflat în spatele lui, bolborosind nemulțumit despre răstălmăcirea scripturii pentru slujirea unor interese personale.
Cu Mandachuva în frunte, trecură prin nava catedralei. Ender obser­vă că episcopul se opri o clipă lângă altar, uitându-se atent la micuța creatură îmblănită pe care o urmau ființele umane. Când ieșiră, episcopul îl ajunse din urmă.
― Spune-mi, Vorbitorule, îl abordă el, doar ca o părere personală, dacă deconectaÈ›i gardul, dacă ne răsculăm împotriva Congresului Stelar vom abroga toate legile privind contactele cu purceluÈ™ii?
― AÈ™a trag nădejde, îi răspunse Ender. Sper că nu vor mai exista cariere artificiale între noi È™i ei.
― Și atunci, își continuă episcopul ideea, vom putea să-i învățăm Evanghelia pe micuÈ›i? N-ar mai fi nici o lege care să ne împiedice să încercăm.
― Exact, spuse SăvârÈ™itorul. S-ar putea să nu se convertească, dar nimic nu te va împiedica să încerci.
― Va trebui să mă gândesc la asta. Dar, dragul meu necredincios, probabil că revolta declanÈ™ată de tine va deschide calea către convertirea unui mare popor. Poate că însuÈ™i Dumnezeu te-a îndrumat încoace.
Mandachuva și femeile erau în apropierea gardului când episcopul, Dom Cristăo și Ender ajunseră acolo. După cum stătea Ela, între împrej­muire și mama ei, care își ținea capul în mâini, Ender înțelese că Novinha încercase deja să sară dincolo pentru a ajunge la fiul ei. Acum plângea și striga spre el:
― Miro! Miro, cum de-ai putut face aÈ™a ceva, cum te-ai urcat pe...? iar Ela încerca s-o calmeze.
De cealaltă parte a gardului se aflau patru purceluși uimiți. Ouanda tremura de spaimă pentru viața lui Miro, dar mai avea atâta prezență de spirit încât să-i spună câteva lucruri pe care el nu avea cum să le vadă:
― Au venit CeÈ™ti, Săgeată, Uman È™i Mâncătorul-de-Frunze. Ultimul încearcă să-i înduplece pe ceilalÈ›i să-l sădească pe Miro. Cred că acum È™tiu ce înseamnă asta, dar nu e nici un pericol. Uman È™i Mandachuva i-au convins să n-o facă.
― Dar tot nu rezolvă problema, observă Ender. De ce a făcut Miro ceva atât de nesăbuit?
― Ne-a explicat Mandachuva pe drum. PurceluÈ™ii mestecă fire de capim, care au un efect anestezic. Pot să sară gardul oricând vor. Evident că fac asta de ani de zile. S-au gândit că noi nu trecem dincolo fiindcă ne supunem legii. Acum au aflat că iarba nu are acelaÈ™i efect asupra noastră.
Ender se apropie de gard.
― Uman, rosti el.
Uman făcu un pas în față.
― Există o posibilitate ca noi să facem gardul inofensiv. Dacă proce­dăm astfel, intrăm în război cu fiinÈ›ele umane de pe celelalte lumi. ÃŽnÈ›elegi asta? Oamenii de pe Lusitania È™i purceluÈ™ii, împreună, în con­flict cu restul fiinÈ›elor umane.
― Oh, făcu Uman.
― O să câștigăm? întrebă Săgeată.
― Poate că da, spuse SăvârÈ™itorul. Dar poate că nu.
― Ne dai nouă matca? întrebă Uman.
― ÃŽntâi trebuie să discut cu soÈ›iile.
Purcelușii înlemniră.
― Despre ce vorbiÈ›i? se interesă episcopul.
― Trebuie să mă întâlnesc cu soÈ›iile, continuă SăvârÈ™itorul, pentru că vreau să încheiem un tratat. Un pact. O serie de reguli între noi. Mă înÈ›elegeÈ›i? FiinÈ›ele umane nu pot trăi după legile voastre, iar voi nu puteÈ›i trăi după ale noastre, dar dacă vrem să convieÈ›uim paÈ™nic, fără gard între noi, dacă vreÈ›i să o las pe matcă să trăiască printre voi ca să vă ajute È™i să vă înveÈ›e, atunci trebuie să ne faceÈ›i unele promisiuni È™i să le respec­taÈ›i. PricepeÈ›i?
― Pricep, spuse Uman. Dar nici nu-È›i închipui ce-mi ceri când zici că vrei să tratezi cu soÈ›iile. Ele nu-s la fel de inteligente ca fraÈ›ii.
― Dar ele iau toate hotărârile, e adevărat?
― Sigur, răspunse Uman. Doar sunt păstrătoarele mamelor, nu? Te avertizez, e periculos să vorbeÈ™ti cu soÈ›iile. Mai ales pentru tine, fiindcă te preÈ›uiesc tare mult.
― Dacă deconectăm gardul, trebuie să vorbesc cu ele. Dacă nu, gardul rămâne iar Miro moare È™i va trebui să ne supunem ordinelor Congresului ca toate fiinÈ›ele umane să părăsească Lusitania.
Nu le mai spuse că toți oamenii riscau să fie uciși. Rostea întotdeau­na adevărul, dar nu întotdeauna întreg.
― Te voi duce la soÈ›ii.
Mâncătorul-de-Frunze păși către el și, batjocoritor, își plimbă palma pe pântecul lui Uman.
― Þi-au dat un nume potrivit, zise el. Tu eÈ™ti uman, nu noi. Apoi dădu să pornească în goană, dar Săgeată È™i CeÈ™ti îl opriră.
― Te voi duce, repetă Uman. Acum distruge gardul È™i salvează-l pe Miro.
Săvârșitorul se întoarse spre episcop.
― Nu eu iau hotărârea, se feri episcopul. Bosquinha.
― Am jurat în faÈ›a Congresului Stelar, spuse Bosquinha, dar îmi voi călca jurământul chiar în clipa asta pentru că vreau să salvez viaÈ›a poporului meu. Propun să dezactivăm gardul È™i să încercăm să scoatem un folos din revolta noastră.
― Dacă putem să le È›inem predici purceluÈ™ilor... zise episcopul.
― Voi întreba când mă voi întâlni cu soÈ›iile, spuse SăvârÈ™itorul. Nu-È›i pot promite mai mult de-atât
― SfinÈ›ia-Voastră, strigă Novinha. Pipo È™i Libo au murit dincolo de gard.
― ÃŽntrerupeÈ›i, spuse episcopul. Nu vreau să asist la moartea acestei colonii fără să închei lucrarea Domnului. Zâmbi sumbru. Dar ar fi bine ca Os Venerados chiar să fi ajuns sfinÈ›i. Vom avea nevoie de ajutorul lor.
― Jane, murmură SăvârÈ™itorul.
― De aceea te iubesc eu, răspunse Jane. PoÈ›i realiza orice atâta vreme cât pregătesc eu condiÈ›iile cum se cuvine.
― ÃŽntrerupe legătura ansiblu È™i dezactivează gardul, te rog.
― S-a făcut.
Săvârșitorul se grăbi spre gard și-l sări. Cu ajutorul purcelușilor îl ridică pe Miro până pe marginea lui și lăsă trupul înțepenit să cadă în brațele episcopului, primarului, Novinhei și ale lui Dom Cristăo, care așteptau dincolo. Navio tocmai cobora în fugă povârnișul în urma Donei Cristă. Aveau să facă tot ce puteau ca să-l ajute pe Miro.
Ouanda începu să urce și ea pe gard.
― Du-te înapoi, o rugă Ender.
― Dacă te întâlneÈ™ti cu soÈ›iile vreau să merg È™i eu, spuse ea. Ai nevoie de sprijinul meu.
Săvârșitorul nu putea să o refuze. Ouanda sări gardul și veni lângă el. Navio îngenunche lângă trupul lui Miro.
― A sărit gardul? se miră el. AÈ™a ceva nu se poate. Nimeni nu suportă durerea provocată de trecerea capului prin câmp.
― Va trăi? întrebă Novinha.
― De unde să È™tiu? Navio îl dezbrăcă grăbit pe Miro È™i-l consultă cu ajutorul unui scanner. La cursuri nu s-a discutat niciodată problema asta.
Săvârșitorul observă că gardul se clătina din nou. Acum îl sărea și Ela.
― De ajutorul tău nu am nevoie, îi spuse el.
― Ar fi vremea ca cineva care se pricepe cât de cât la xenobiologie să vadă ce se întâmplă, nu se lăsă ea convinsă.
― Rămâi să-l îngrijeÈ™ti pe fratele tău, interveni Ouanda.
Ela o privi sfidător:
― E È™i fratele tău. Să facem în aÈ™a fel încât, dacă moare, să nu fie degeaba.
Porniră toți trei prin pădure, în șir, conduși de Uman și de ceilalți purceluși.
Bosquinha și episcopul îi urmăriră cu privirea.
― Când m-am culcat seara trecută nu-mi închipuiam că dimineaÈ›a o să mă trezesc răzvrătită, spuse ea.
― Nici eu nu mi-am închipuit vreodată că Vorbitorul va fi ambasa­dorul nostru între purceluÈ™i, recunoscu el.
― Se pune întrebarea dacă vom fi iertaÈ›i vreodată pentru ce-am făcut, medită Dom Cristăo.
― Crezi că e o greÈ™eală? se răsti episcopul.
― CâtuÈ™i de puÈ›in, îi răspunse Dom Cristăo. Cred că am făcut un pas către ceva cu adevărat magnific, dar omenirea n-a arătat aproape nicio­dată îndurare față de adevărata măreÈ›ie.
― Din fericire, nu omenirea e judecător în asemenea chestiuni, spuse episcopul. Iar acum vreau să mă rog pentru acest băiat, fiindcă È™tiinÈ›a medicală a ajuns la limita competenÈ›ei sale.




Capitolul 17
SOÞIILE

Să descoperi cum de s-a răspândit vestea că Flota de eva­cuare este înarmată cu Doctorașul. Aceasta e o problemă de CEA MAI MARE PRIORITATE. Apoi să afli cine este acest Demoste­ne. Conform Codului, etichetarea Flotei de evacuare drept un Al Doilea Xenocid reprezintă o încălcare flagrantă a legii și se consi­deră trădare. După părerea mea. Comitetul Congresului Stelar nu-și mai justifică existența și-l putem desființa dacă el nu va reuși să găsească această voce pentru a o reduce la tăcere.
Până atunci însă, continuă studierea fișierelor extrase de pe Lusitania. Mi se pare cu totul irațional ca oamenii de acolo să se revolte doar pentru că vrem să-i arestăm pe cei doi xenologi care au luat-o razna. Activitatea anterioară a primarului nu sugera că ar fi fost posibilă o asemenea atitudine din partea ei. Dacă se întâmplă cumva să izbucnească o revoluție, vreau să știu cine ar putea fi conducătorii ei.
Piotr, știu că-ți dai toată silința. Ca și mine. Ca toată lumea, de altfel. La fel ca oamenii de pe Lusitania, probabil. Dar numai eu răspund de siguranța și Integritatea celor O Sută de Lumi. Mă apasă o răspundere de o sută de ori mai mare decât cea pe care a avut-o Peter Hegemonul și eu am doar o zecime din puterea lui, ca să nu mai menționez faptul că nu am nici pe departe geniul lui. Nu încape nici o îndoială că tu și restul lumii ați fi mai fericiți dacă Peter s-ar afla printre noi. Tare mă tem că pentru rezolvarea acestei probleme vom avea nevoie de încă un Săvârșitor. Nimeni nu vrea un nou Xenocid, dar dacă se va întâmpla așa ceva vreau să fiu sigur că ceilalți vor dispare. Când se ajunge la război, oamenii sunt oameni și extratereștrii sunt ceea ce sunt. Când se pune problema supraviețuirii se alege praful de toată ierarhia aceea cu ramani și alte concepte.
Asta te satisface? Mă crezi când îți spun că nu sunt îngădui­tor? Ai grijă să nu fii nici tu. Ocupă-te de chestiune și să-mi dai rezultate cât mai curând. Acum. Cu dragoste și îmbrățișări, Bawa.

Gobawa Ekimbo, Preș. Comit, de Suprav. al xenologilor, către Piotr Martinov,
Dir. al SecÈ›. pt. Agric. din Congres.
Circulara 44 din 4-5-1970, 2, citat de Demostene în Al Doilea Xenocid, p. 87,
din 1-1-1972, 1


Uman le arăta drumul prin pădure. Purcelușii mergeau grăbiți, coborând și urcând pante, traversând pârâie, trecând prin tufișurile dese. Uman părea totuși să fi transformat marșul acesta într-un dans, pornind în fugă spre unii copaci, pe alții atingându-i și vorbindu-le. Ceilalți purceluși erau mult mai reținuți, alăturându-se dansului doar din când în când. Numai Mandachuva rămase în urmă, împreună cu oamenii.
― De ce face asta? întrebă încet Ender.
Pentru o clipă, Mandachuva tăcu descumpănit. Ouanda îi explică la ce se referea Ender.
― De ce se cațără Uman în copaci, de ce-i atinge È™i le cântă?
― Le cântă despre cea de-a treia viață, îi lămuri Mandachuva. Nu prea e politicos ce face. ÃŽntotdeauna a fost egoist È™i nechibzuit.
Ouanda privi surprinsă către Ender, apoi din nou spre Mandachu­va.
― Credeam că È›ineÈ›i cu toÈ›ii la Uman, spuse ea.
― Mare onoare. E înÈ›elept, aprobă purceluÈ™ul. Apoi îl împunse pe Ender în È™old: Dar e nechibzuit în altă privință. ÃŽÈ™i închipuie că o să-i faci onoarea. Crede că vrei să-l duci în cea de-a treia viață.
― Care e a treia viață? întrebă Ender.
― Darul pe care Pipo l-a păstrat pentru sine, răspunse Mandachuva, apoi grăbi pasul È™i-i ajunse din urmă pe ceilalÈ›i purceluÈ™i.
― Ai priceput ceva? o întrebă Ender pe Ouanda.
― ÃŽncă nu m-am obiÈ™nuit cu felul tău de a pune întrebări directe.
― Dar după cum vezi, nici aÈ™a nu prea capăt răspunsuri.
― Mandachuva e supărat, asta înseamnă ceva. E supărat pe Pipo, dar asta e altă chestiune. A treia viață ― un dar pe care Pipo l-a păstrat pentru sine. O să înÈ›elegem noi până la urmă.
― Când?
― Peste douăzeci de ani. Sau poate peste douăzeci de minute. Tocmai de aceea e atât de captivantă xenologia.
Ela atingea copacii și privea din când în când spre tufișuri.
― ToÈ›i din aceeaÈ™i specie. Și tufiÈ™urile la fel. Și viÈ›a care urcă pe mai toÈ›i copacii. Ouanda, aÈ›i mai văzut alte plante în pădure?
― N-am observat. Nici nu m-am uitat prea atent. ViÈ›a se numeÈ™te merdona. Macios se hrănesc cu ea, iar purceluÈ™ii mănâncă macios. Cât despre rădăcina de merdona, noi i-am învățat pe purceluÈ™i s-o prepare pentru a o face comestibilă, înainte de a le da È™tirul. Acum alimentaÈ›ia lor e asigurată de verigile inferioare ale lanÈ›ului trofic.
― PriviÈ›i, spuse Ender.
Ajunși la marginea unui luminiș, purcelușii se opriseră cu spatele la grupul de oameni. Ender, Ouanda și Ela îi ajunseră din urmă și se uitară peste capetele lor la poiana scăldată de razele lunii. Era un spațiu foarte întins, cu pământul bătătorit și lipsit de vegetație. Pe marginea poienii se aflau aliniate câteva case de bușteni, iar în mijloc se ridica un copac uriaș cum nu mai văzuseră până atunci.
Copacul părea să se miște.
― E plin de macios, spuse Ouanda.
― Nu-s macios, o contrazise Uman.
― Trei sute douăzeci, le reaminti Mandachuva.
― Frățiori, interveni Săgeată.
― Și mămici, adăugă CeÈ™ti.
― Dacă o să le faceÈ›i vreun rău, spuse Mâncătorul-de-Frunze, o să vă ucidem fără să vă sădim È™i o să doborâm copacul vostru.
― N-o să le facem nici un rău, îl asigură Ender.
Purcelușii nu mai înaintaseră nici un pas spre poiană. Așteptară până când, într-un târziu, în casa cea mai mare, pe latura opusă, se văzu o mișcare. Dinăuntru apăru un purceluș, mai înalt decât oricare dintre cei pe care-i întâlniseră până în clipa aceea.
― O soÈ›ie, murmură Mandachuva.
― Cum o cheamă? întrebă Ender.
Purcelușii se întoarseră spre el și-l priviră cu ochi mari.
― Nu ne spun nouă cum le cheamă, explică Mâncătorul-de-Frunze.
― Chiar dacă au nume, adăugă CeÈ™ti.
Uman îl trase pe Ender deoparte pentru a-i putea șopti la ureche:
― Noi îi spunem Urlătoarea, dar niciodată în preajma unei soÈ›ii.
Femela îi privi È™i apoi cântă ― nu exista alt cuvânt pentru a descrie curgerea armonioasă a vocii ei ― o propoziÈ›ie sau două în limba soÈ›iilor.
― Trebuie să te duci acolo, spuse Mandachuva. Tu, Vorbitorule.
― Singur? Prefer să le am pe Ouanda È™i pe Ela cu mine.
Mandachuva vorbi cu glas tare în limba soțiilor; suna ca o gâlgâială
În comparație cu vocea femelei. Urlătoarea răspunse scurt, cântând din nou.
― Spune că pot să te însoÈ›ească. Zice că sunt femele, nu-i aÈ™a? Nu se complică să facă deosebirea dintre fiinÈ›ele omeneÈ™ti È™i micuÈ›i.
― ÃŽncă ceva. Să vină măcar unul dintre voi ca interpret. Sau poate È™tie EsenÈ›iala?
Mandachuva transmise cererea lui Ender. Răspunsul veni laconic și Mandachuva nu părea prea încântat de el. Refuză să-l traducă. În schimb, Uman îi explică lui Ender:
― Zice că poÈ›i avea orice interpret doreÈ™ti atâta vreme cât sunt eu acela.
― Atunci am vrea să te avem pe tine ca interpret.
― Trebuie să intri primul în locul naÈ™terii, preciză Uman. Tu eÈ™ti cel invitat.
Ender păși în spațiul liber și luminat de razele lunii. Le auzi pe Ela și pe Ouanda urmându-l și pe Uman depănând iute din picioare. Acum reuși să vadă că Urlătoarea nu era singura femelă prezentă. În ușile caselor se vedeau și alte siluete.
― Câte sunt? întrebă el.
Uman nu răspunse. Ender se întoarse către el:
― Câte soÈ›ii sunt? repetă el întrebarea.
Uman se încăpățână să nu-i răspundă. N-o făcu decât atunci când Urlătoarea cântă din nou, mai tare și pe un ton de comandă. În cele din urmă, Uman îi traduse:
― Mărturisitorule, în locul naÈ™terilor vorbeÈ™ti doar când o soÈ›ie te întreabă ceva.
Ender dădu grav din cap, apoi se duse înapoi la marginea luminișu­lui, unde așteptau ceilalți masculi. Ouanda și Ela îl urmară. O auzi pe Urlătoare cântând, iar acum înțelese de ce o numeau așa: vocea ei era atât de puternică încât făcea să se cutremure copacii. Uman îl ajunse și-l trase de haină.
― ÃŽntreabă de ce ai plecat; nu È›i s-a îngăduit să te miÈ™ti de acolo. Vorbitorule, rău ai făcut, acum e foarte furioasă.
― Spune-i că n-am venit să dau sau să primesc ordine. Dacă nu mă tratează ca pe un egal, atunci nici eu n-o voi face.
― Nu pot să-i spun asemenea vorbe.
― Atunci o să se mire în veci de ce-am plecat, e bine?
― Dar e o mare onoare să fii chemat între soÈ›ii!
― Vorbitorul în numele MorÈ›ilor se simte onorat să le viziteze.
Uman rămase nemișcat câteva momente, împietrit de teamă, apoi se întoarse și strigă spre Urlătoare.
Tăcu și ea. În poiană nu se mai auzea nici un sunet.
― Sper că È™tii ce faci, Vorbitorule, murmură Ouanda.
― Improvizez È™i eu, recunoscu el. Cum crezi că va reacÈ›iona?
Ouanda nu-i răspunse.
Urlătoarea intră în casa cea mare construită din bușteni. Ender se întoarse și pomi înspre pădure, dar glasul Urlătoarei răsună aproape concomitent cu gestul lui.
― ÃŽÈ›i ordonă să aÈ™tepÈ›i, traduse Uman.
Ender nu-și rări pasul și în câteva clipe ajunse lângă ceilalți purce­luși.
― Dacă mă roagă să mă întorc s-ar putea să o ascult. Dar trebuie să-i spui că n-am venit nici să dau, nici să primesc porunci.
― Nu pot, spuse Uman.
― De ce?
― Dă-mi voie, interveni Ouanda. Uman, ce înseamnă asta? Nu poÈ›i să-i spui fiindcă te temi sau nu există cuvinte?
― Nu-s cuvinte pentru ca un frate să-i vorbească poruncitor unei soÈ›ii ori pentru ca ea să-l roage. Vorbele nu-s făcute pentru a fi folosite aÈ™a cum vreÈ›i voi.
Ouanda îi zâmbi lui Ender:
― Nu e vorba de obiceiuri, Vorbitorule. Limba e de vină.
― Uman, ele înÈ›eleg limba voastră? întrebă Ender.
― ÃŽn locul naÈ™terilor nu se poate folosi limba masculilor, explică Uman.
― Atunci spune-i că vorbele mele nu pot fi traduse în limba soÈ›iilor, ci numai în cea a masculilor, È™i anunÈ›-o că eu... o rog... să-È›i permită să tălmăceÈ™ti spusele mele în limba voastră.
― Vorbitorule, ne faci o mulÈ›ime de necazuri. Uman se întoarse È™i vorbi din nou cu Urlătoarea.
Poiana se umplu brusc de sunetele limbii soțiilor, mai bine de zece cântece diferite, ca și cum ar fi fost un cor pe mai multe voci:
― Vorbitorule, spuse Ouanda, acum ai încălcat aproape toate regulile practicii antropologice.
― Care mi-a scăpat?
― Nu È™tiu, dar tot e bine că încă n-ai ucis-o pe vreuna dintre soÈ›ii.
― Din păcate ai uitat că nu mă aflu aici în calitate de om de È™tiință care îi studiază. Am venit ca ambasador, pentru a încheia un tratat cu ei.
Soțiile tăcură la fel de brusc precum începuseră să cânte. Urlătoarea ieși din casa ei și merse până în mijlocul poienii, unde se opri foarte aproape de copacul uriaș. Cântă.
Uman îi răspunse în limba fraților. Ouanda traduse în șoaptă:
― ÃŽi comunică spusele tale despre tratamentul egal.
Soțiile izbucniră din nou într-o cacofonie de cântece.
― Cum crezi că vor reacÈ›iona? întrebă Ela.
― De unde să È™tiu? răspunse Ouanda. Am venit aici tot atât de des ca È™i tine.
― Eu cred că vor înÈ›elege È™i vor accepta condiÈ›iile mele, spuse Ender.
― De ce eÈ™ti atât de convins? nu se lăsă Ouanda.
― Fiindcă am coborât din cer È™i sunt Vorbitor în numele MorÈ›ilor.
― Nu te crede marele zeu alb, îl avertiză Ouanda. Nu dă întotdeauna rezultate.
― Nu sunt Pizzarro.
Jane îi murmură chiar atunci în ureche:
― Am început să înÈ›eleg limba soÈ›iilor. Elementele de bază ale limbii masculilor se găseau în notele lui Pipo È™i Libo, iar traducerile lui Uman îmi sunt de mare folos. Limba soÈ›iilor e strâns înrudită cu cea a mascu­lilor, doar că pare mai arhaică, mai aproape de rădăcini. Are multe forme vechi È™i toate formulele de adresare de la femelă la mascul sunt la modul imperativ, în vreme ce formele de adresare inversă sunt la modul implo­rator. ÃŽn limba soÈ›iilor cuvântul pentru frate pare a fi înrudit cu cel folosit în limba masculilor pentru macio, viermele de copac. Dacă acesta e cumva limbajul dragostei, e de mirare că reuÈ™esc să se reproducă.
Ender zâmbi. Era bine că Jane îi vorbea din nou și că se putea bizui pe ajutorul ei.
Își dădu seama că Mandachuva o întrebase ceva pe Ouanda, pentru ca auzi răspunsul ei șoptit:
― Ascultă nestemata din ureche.
― Aceea e matca? întrebă Mandachuva.
― Nu, răspunse Ouanda. E un... Se chinui să găsească un cuvânt potrivit. E un computer. O maÈ™ină cu voce.
― Pot să primesc È™i eu una?
― ÃŽntr-o zi, da, spuse Ender în locul Ouandei pentru a o scuti de efortul de a găsi un răspuns mulÈ›umitor.
Soțiile tăcură și vocea Urlătoarei răsună din nou. Imediat după aceea, masculii începură să se agite, sărind pe vârfurile picioarelor. Jane îi susură în ureche:
― VorbeÈ™te chiar ea în limba masculilor.
― E o zi cu adevărat mare, mormăi Săgeată, dacă soÈ›iile vorbesc limba masculilor în locul ăsta. Nu s-a mai întâmplat până acum.
― Te invită să vii, spuse Uman. Ca o soră pe un frate.
Ender porni imediat spre mijlocul luminișului și se apropie de soție. Cu toate că era mai înaltă decât masculii, avea cu aproape cincizeci de centimetri mai puțin decât Ender, așa că se văzu obligat să îngenungheze. Se aflau față în față.
― ÃŽÈ›i sunt recunoscător pentru bunătatea ce mi-o arăți, spuse Ender.
― Asta aÈ™ putea s-o spun în limba soÈ›iilor, comentă Uman.
― Oricum, spune-o în limba ta, îl îndemnă Ender.
Uman se supuse. Urlătoarea întinse o mână și-i atinse pielea netedă a frunții, barba aspră, buzele. Ender închise ochii, dar nu se clinti când ea își trecu delicat degetele peste pleoapele lui.
Urlătoarea spuse câteva cuvinte.
― Tu eÈ™ti sfântul Vorbitor? traduse Uman.
Jane corectă traducerea:
― A adăugat cuvântul sfânt.
Ender îl privi pe Uman drept în ochi.
― Nu sunt sfânt.
Uman înlemni.
― Spune-i.
Îl privi contrariat, agitat, apoi se gândi că Vorbitorul era mai puțin primejdios decât Urlătoarea.
― N-a spus ea sfânt.
― Să-mi traduci cât se poate de exact ce zice, îl sfătui Ender.
― Dacă nu eÈ™ti sfânt, cum de-ai È™tiut atât de bine ce a spus? întrebă Uman.
― Te rog să fii cinstit È™i corect, È™i cu mine È™i cu ea.
― Voi tălmăci cât mai bine ce spune ea, îi promise Uman. Dar ea aude vocea mea redând vorbele tale. Va trebui să le rostesc cu grijă.
― Am nevoie de fidelitate, spuse Ender. Să nu te temi. E important să audă exact ce spun. Comunică-i asta: o rog să te ierte că-i vorbeÈ™ti nepoliticos, dar eu sunt un framling necioplit È™i trebuie să afle precis ce zice ea.
Uman își dădu ochii peste cap de mirare, dar se întoarse spre Urlătoare și traduse.
Urlătoarea îi răspunse scurt. Uman traduse în Esențială:
― Zice că nu are capul cioplit din rădăcină de merdona. Sigur că înÈ›elege.
― Spune-i că noi, fiinÈ›ele umane, n-am văzut niciodată un copac atât de mare. Roag-o să ne explice ce fac ea È™i celelalte soÈ›ii cu el.
Ouanda se îngrozi.
― Mergi direct la È›intă, nu-i aÈ™a?
Dar când Uman traduse cuvintele Săvârșitorului, Urlătoarea se duse imediat lângă copac, îl atinse și începu să cânte.
Stând mai aproape de copac, acum reușiră în sfârșit să vadă vălmă­șagul de creaturi ce se vânzoleau pe scoarță. Majoritatea nu măsurau mai mult de cinci centimetri lungime. Aveau un vag aspect de fetuși, deși corpurile lor rozalii erau acoperite cu o idee de blană închisă la culoare. Þineau ochii deschiși. Se cățărau unii peste alții, luptându-se să-și croiască drum lângă una dintre petele de pastă lipicioasă de pe scoarța copacului.
― Pastă de È™tir, remarcă Ouanda.
― Copiii, preciză Ela.
― Nu-s copii, explică Uman. Au crescut cât să poată merge.
Ender se apropie și mai mult de trunchi și întinse mâna. Urlătoarea încetă brusc să mai cânte, dar el nu renunță. Atinse coaja cu degetele în apropierea unui pui de purceluș. În urcușul lui, acesta pipăi mâna și se cățără pe ea, agățându-se cu ghearele.
― Pe acesta îl È™tii pe nume? întrebă Ender.
Înspăimântat, Uman traduse în grabă, apoi îi reproduse răspunsul Urlătoarei:
― E un frate de-al meu. Nu va primi nume decât atunci când va putea merge în două picioare. Tatăl lui e Rădăcini
― Iar mama? întrebă Ender.
― A, mamele nu au niciodată nume, spuse Uman.
― ÃŽntreab-o.
Uman se supuse. Ea îi dădu răspunsul:
― Spune că mama lui a fost foarte puternică È™i curajoasă. S-a îngrășat purtându-È™i cei cinci copii. Uman își È™terse fruntea. A fost destul de grasă ca să-i hrănească pe toÈ›i.
― Mama îi aduce pasta cu care se hrăneÈ™te?
Uman îl privi îngrozit.
― Vorbitorule, nu pot spune asta. ÃŽn nici o limbă.
― De ce nu?
― Þi-am explicat. A fost îndeajuns de grasă ca să-i hrănească pe cei cinci micuÈ›i. Pune-l la loc pe frățior È™i las-o pe soÈ›ie să-i cânte copacului.
Ender își puse din nou mâna pe trunchi și frățiorul se târî mai departe pe scoarță. Urlătoare își reluă cântecul. Ouanda îl fulgeră pe Vorbitor cu o privire încărcată de reproș pentru gestul lui impulsiv, dar Ela părea emoționată.
― Nu înÈ›elegi? Nou-născuÈ›ii se hrănesc cu trupul mamei lor.
Dezgustat, Ender se trase înapoi.
― Cum poÈ›i să afirmi una ca asta? întrebă Ouanda.
― Uită-te la ei cum foÈ™găie pe copac, la fel ca È™i macios. Ei È™i macios trebuie să fi fost rivali. Ela arătă către o porÈ›iune din trunchi nepătată de È™tir. Copacul secretă o sevă. Uite, prin crăpăturile astea. ÃŽnainte de apariÈ›ia Descoladei trebuie să fi existat insecte care se hrăneau cu seva, iar macios È™i puii de purceluÈ™ se băteau să le mănânce. De aceea au reuÈ™it purceluÈ™ii să-È™i amestece moleculele genetice cu aceÈ™ti copaci. Nu numai că aici trăiesc copiii, dar adulÈ›ii trebuie să se urce pe trunchiuri ca să îndepărteze viermii macios. Chiar când existau multe alte surse de hrană, erau legaÈ›i de copaci prin toate ciclurile de viață. Cu mult înainte de a deveni copaci...
― Noi studiem societatea purceluÈ™ilor, o întrerupse nerăbdătoare Ouanda, nu îndepărtatul lor trecut evolutiv.
― Iar eu am început negocieri dificile, completă Ender. De aceea vă rog să păstraÈ›i liniÈ™tea È™i să aflaÈ›i tot ce se poate fără a transforma vizita într-un seminar.
Cântecul atinse apogeul; în scoarța copacului apăru o crăpătură
― Doar n-o să dărâme È™i copacul acesta din pricina noastră?! excla­mă speriată Ouanda.
― ÃŽi cere copacului să-È™i deschidă inima. Uman își duse o mână la frunte. Acesta e copacul-mamă, singurul din pădurea noastră. Nu trebuie să i se întâmple ceva rău, altfel toÈ›i copiii noÈ™tri se vor naÈ™te din alÈ›i copaci, iar taÈ›ii noÈ™tri vor muri.
Glasului Urlătoarei i se adăugară vocile celorlalte soții și curând în trunchiul copacului-mamă se căscă o gaură largă. Ender făcu câțiva pași și rămase în fața găurii. Înăuntru era prea întuneric și nu putea să vadă nimic.
Ela își scoase lanterna de la centură și i-o întinse. Cu o mișcare zvâcnită, Ouanda o apucă pe Ela de încheietură.
― Un obiect industrial! Nu ai voie să aduci aici aÈ™a ceva.
Ender luă calm lanterna din mâna Elei.
― Gardul nu mai există, spuse el, È™i acum putem să desfășurăm cu toÈ›ii Activități Suspecte. ÃŽndreptă lanterna spre sol È™i apăsă pe buton, apoi mai slăbi È™i dispersă fasciculul luminos. SoÈ›iile începură să murmu­re, iar Urlătoarea îl atinse pe Uman pe pântec.
― Le-am povestit că puteÈ›i face lumină de lună noaptea, explică el. Le-am spus că purtaÈ›i astfel de lucruri la voi.
― Fac vreun rău dacă las lumina asta să pătrundă în inima copacu­lui-mamă?
Uman o întrebă pe Urlătoare, iar ea întinse mâna după lanternă. Þinând-o apoi în mâinile tremurânde, cântă blând și o îndreptă spre copac astfel că razele de lumină pătrunseră în deschizătură. Tresări aproape imediat și îndreptă fasciculul în altă direcție.
― Strălucirea le orbeÈ™te, spuse Uman.
Jane îi șopti lui Ender:
― Sunetul vocii ei este amplificat ca un ecou înăuntrul copacului. Când a pătruns lumina, ecoul a modulat, provocând o armonică supe­rioară È™i o alterare a sunetului. Copacul a răspuns folosind sunetul vocii Urlătoarei.
― Tu poÈ›i vedea, È™opti Ender.
― ÃŽngenunchează È™i du-mă cât mai aproape, apoi plimbă-mă prin dreptul deschizăturii.
Ender se supuse și își mișcă ușor capul prin dreptul găurii, permițând urechii să aibă un unghi convenabil spre interior. Jane descrise ceea ce vedea. Ender rămase mult timp în genunchi fără să se clintească. Într-un târziu, se întoarse către ceilalți să le explice:
― Mămicile. ÃŽnăuntru sunt mămicile. Cele gravide. N-au decât patru centimetri lungime. Una dintre ele naÈ™te.
― Vezi cu nestemata aceea? întrebă Ela.
Ouanda îngenunche alături de el, încercând să vadă înăuntru, dar fără să reușească.
― Un dimorfism sexual incredibil. Femelele ajung la maturitate sexuală în pruncie, nasc È™i mor. Apoi îl întrebă pe Uman: ToÈ›i micuÈ›ii de afară sunt fraÈ›i?
Uman repetă întrebarea pentru Urlătoare. Ea duse mâna către un loc de lângă deschizătură și luă un prunc destul de mare. Cântă câteva cuvinte explicative.
― Aceea e o tânără soÈ›ie, traduse Uman. Se va alătura celorlalte soÈ›ii pentru a îngriji de copii când va avea vârsta potrivită.
― E numai una? întrebă Ela.
Săvârșitorul tresări și se ridică.
― Aceea e sterilă, altfel n-ar lăsa-o să se împerecheze. Nu se poate să fi avut copii.
― De ce nu? întrebă Ouanda.
― Nu există canal de naÈ™tere, explică Ender. Pruncii mănâncă din corpul mamei ca să iasă.
Ouanda murmură o rugăciune. Cu toate acestea, Ela deveni mai curioasă ca oricând.
― Fascinant, spuse ea. Dar cum se împerechează dacă sunt atât de mici?
― Le ducem noi la taÈ›i, spuse Uman. Dar ce credeaÈ›i? TaÈ›ii nu pot veni aici, nu e limpede?
― TaÈ›ii, spuse Ouanda. AÈ™a sunt numiÈ›i cei mai veneraÈ›i copaci.
― Exact, aprobă Uman. TaÈ›ii sunt maturi pe coajă. ÃŽÈ™i pun praful pe coajă, în sevă. Noi ducem mămica la tatăl pe care îl aleg soÈ›iile. Ea se târâie pe scoarță È™i praful din sevă pătrunde în pântecul ei È™i o umple cu micuÈ›i.
Fără să scoată o vorbă, Ouanda arătă cu degetul către protuberanțele perceptibile de pe pântecul lui Uman.
― Da, spuse el. Sunt cărăuÈ™ii. Fratele onorat în felul acesta o pune pe mămică pe unul dintre cărăuÈ™i, iar ea se È›ine foarte strâns tot drumul până la tată. ÃŽÈ™i atinse pântecul. E cea mai mare bucurie pe care o avem în a doua viață. Dacă am putea, am duce mămicile în fiecare noapte.
Urlătoarea cântă lung și cu forță, iar despicătura din copacul-mamă începu din nou să se închidă.
― Toate femelele È™i mămicile acelea sunt fiinÈ›e înzestrate cu raÈ›iune? întrebă Ela.
Erau cuvinte necunoscute de Uman.
― Sunt treze? întrebă Ender.
― Sigur, răspunse Uman.
― Vrea să È™tie dacă mămicile gândesc, explică Ouanda. ÃŽnÈ›eleg limba?
― Ele? făcu Uman. Nu, nu-s cu nimic mai inteligente decât cabras È™i doar puÈ›in mai deÈ™tepte decât macios. Știu doar trei lucruri: să mănânce, să se târâie È™i să se agaÈ›e de cărăuÈ™. Cele de pe scoarță încep acum să înveÈ›e. Eu îmi aduc aminte cum mă târam pe scoarÈ›a copacului-mamă. Deci atunci aveam memorie. Sunt totuÈ™i unul dintre puÈ›inii care au amintiri atât de vechi.
Nechemate, în ochii Ouandei apărură lacrimi.
― Toate mamele se nasc, se împerechează, dau naÈ™tere la rândul lor, mor È™i toate aste în pruncie. Nici nu È™tiu că trăiesc.
― Acesta e un exemplu de dimorfism sexual împins până la o limită ridicolă, constată Ela. Femelele ating maturitatea sexuală de timpuriu, iar masculii foarte târziu. Mi se pare o ironie că toate femelele dominatoare sunt sterile. Ele conduc tribul È™i totuÈ™i genele lor nu pot fi transmi­se...
― Ela, spuse Ouanda, ce-ar fi dacă am găsi o modalitate de a permite mămicilor să aibă copii fără să fie devorate? O operaÈ›ie cezariană. Creăm un aliment bogat în proteine ca substitut pentru cadavrul mamei. N-am putea proceda în aÈ™a fel încât femelele să ajungă la maturitate?
Ela nu mai apucă să răspundă. Ender le apucă pe amândouă de braț și le trase deoparte.
― Cum de îndrăzniÈ›i? È™opti el. Ce-aÈ›i zice dacă ei ar descoperi o cale de a face fetiÈ›ele să conceapă È™i să poarte copii care să se hrănească din cadavrul mamei?
― Ce tot vorbeÈ™ti acolo? întrebă Ouanda.
― Ce grozăvie! exclamă Ela.
― Nu ne aflăm aici ca să demolăm înseÈ™i rădăcinile vieÈ›ii lor. Am venit să găsim o cale de a trăi pe această lume alături de ei. Peste o sută sau cinci sute de ani, după ce vor învăța îndeajuns pentru a face singuri schimbări, ei vor hotărî dacă e cazul să modifice modul în care li se concep È™i li se nasc copiii. Nu vă daÈ›i seama ce s-ar întâmpla dacă, dintr-o dată, ar ajunge la maturitate tot atât de multe femele cât masculii? Ce să facă femelele? Mai mulÈ›i copii tot nu pot avea, aÈ™a e? Nu s-ar putea lua la întrecere cu masculii pentru a deveni taÈ›i. La ce ar sluji?
― Dar mor fără să fi trecut prin viață...
― Sunt ceea ce sunt, conchise Ender. Ei vor decide ce schimbări să facă, nu voi, din perspectiva îngust-umană, în încercarea de a le face să aibă o viață deplină È™i fericită ca noi.
― Ai dreptate, recunoscu Ela. Sigur, aÈ™a e, iartă-mă.
Pentru Ela purcelușii nu erau un popor, ci o rasă extraterestră ciudată, iar ea se obișnuise să descopere că alte animale aveau modele inumane de viață. Ender înțelese că Ouanda era încă tulburată. Ea făcuse tranzacția tipic ramen: concepea purcelușii drept noi în loc de ei. Accepta comportamentul bizar pe care-l văzuse, chiar uciderea tatălui ei, consi­derând că acesta se încadra într-un domeniu acceptabil de straneitate. Însemna că, în comparație cu Ela, Ouanda dovedea mai multă toleranță și înțelegere față de purceluși și astfel devenea mai vulnerabilă și suferea mai mult atunci când constata comportamentul crud și bestial al celor pe care îi considera prieteni.
Ender mai observă că după ani și ani de contacte cu purcelușii, Ouanda deprinsese unul dintre obiceiurile lor: în clipe de încordare extremă, tot corpul îi devenea rigid. Îi reaminti de umanitatea ei luând-o de umăr cu un gest părintesc și trăgând-o mai aproape.
Ouanda se mlădie ușor sub atingerea lui și râse nervos, apoi vorbi cu glas scăzut:
― Știi la ce mă tot gândesc? Mămicile au copii È™i mor nebotezate.
― Dacă episcopul Peregrino îi va converti, puse Ender, poate că-l vor lăsa să stropească interiorul copacului-mamă cu apă sfinÈ›ită È™i să rostească o rugăciune.
― Nu mă lua peste picior, È™opti Ouanda.
― Dar vorbeam foarte serios. Deocamdată o să le cerem să se schimbe atât cât să putem trăi alături de ei, dar nimic mai mult. Iar noi ne vom schimba în aÈ™a fel încât ei să suporte prezenÈ›a noastră pe planetă. Trebuie să fii de acord cu asta, altfel gardul se reactivează, fiindcă le amenințăm supravieÈ›uirea.
Ela încuviință, dar Ouanda înțepeni din nou. Ender își înfipse degetele brusc și brutal în umărul Ouandei. Înspăimântată, aprobă și ea. Abia atunci Ender își slăbi strânsoarea.
― Iartă-mă, se scuză el, dar sunt ceea ce sunt. Dacă vrei, aÈ™a i-a făcut Dumnezeu. Prin urmare, nu încerca să-i remodelezi după propria-È›i imagine.
Se întoarse la copacul-mamă. Urlătoarea și Uman îl așteptau.
― IertaÈ›i-mi întreruperea.
― Nu-i nimic, spuse Uman. I-am explicat ce-ai făcut.
Ender simți un gol în stomac.
― Ce i-ai spus că facem?
― I-am zis că ele vor să le ajute pe mămici să semene mai mult cu fiinÈ›ele umane, însă tu ai afirmat că nu pot face aÈ™a ceva, altfel ridici din nou gardul, È™i că noi trebuie să rămânem micuÈ›i, iar voi umani.
Ender zâmbi. Traducerea oglindea fidel adevărul, dar Uman dove­dise precauție și nu intrase în detalii. Poate că soțiile își doreau ca mămicile să supraviețuiască nașterii fără să-și dea seama de consecințele unei asemenea schimbări aparent umanitare. Uman era un diplomat desăvârșit; spusese adevărul, dar omisese cu bună știință amănuntele interpretabile și evitase astfel declanșarea unui conflict.
― Mda, făcu Ender. Dacă tot ne-am întâlnit, ar fi vremea să trecem la discuÈ›ii serioase.
Ender se așeză pe pământ Urlătoarea se ghemui exact în fața lui și cântă câteva cuvinte.
― Zice că trebuie să ne învățaÈ›i tot ce È™tiÈ›i, să ne duceÈ›i spre stele, să ne aduceÈ›i matca È™i să-i daÈ›i bățul luminos cu care a venit această nouă ființă umană, altfel îi va trimite la miez de noapte pe fraÈ›ii din pădure ca să-i ucidă pe toÈ›i oamenii în somn È™i să-i spânzure deasupra pământului ca să nu mai dobândească cea de-a treia viață. Vizând îngrijorarea oamenilor, Uman îl atinse pe Ender pe piept. Nu, nu, trebuie să înÈ›elegeÈ›i. Asta nu înseamnă nimic. AÈ™a începem întotdeauna când vorbim cu alt trib. Crezi că suntem nebuni? Nu v-am ucide niciodată! Ne-aÈ›i dat È™tir, "Matca È™i Hegemonul", ne-aÈ›i învățat olăritul.
― Spune-i să-È™i retragă amenințările, altfel nu-i vom mai da nimic.
― Þi-am spus, Vorbitorule, asta nu înseamnă...
― A rostit cuvintele È™i eu nu mai discut cu ea dacă nu È™i le retrage.
Uman i se adresă Urlătoarei. Ea sări în picioare și dădu un ocol copacului-mamă, cu brațele ridicate și cântând cu voce puternică.
― Se plânge mamei È™i tuturor soÈ›iilor că eÈ™ti un frate care nu-È™i cunoaÈ™te locul. Zice că te porÈ›i nepoliticos È™i că-i este imposibil să negocieze cu tine.
Ender dădu din cap.
― Da, întocmai. Acum am lămurit lucrurile È™i È™tim cum stăm.
Urlătoarea se așeză din nou față în față cu el. De această dată vorbi în limba masculilor.
― Spune că nu va ucide niciodată oameni È™i nici nu-i va lăsa pe fraÈ›i sau pe alte soÈ›ii s-o facă. Zice să È›ii minte că eÈ™ti de două ori mai înalt decât oricare dintre noi È™i că È™tii totul, în timp ce noi nu È™tim nimic. S-a umilit destul ca să-i poÈ›i vorbi?
Urlătoarea îl privea atentă, așteptând încordată răspunsul lui.
― Da, acum putem începe.


Novinha îngenunche pe podea lângă patul lui Miro. Quim și Olhado stăteau în spatele ei. Dom Cristăo tocmai îi culca pe Grego și pe Quara în camera lor. Acoperit de respirația șuierătoare și chinuită a lui Miro, cântecul de leagăn îngânat cu voce falsă răzbătea până la ei ca un zvon depărtat.
Miro deschise ochii.
― Miro, exclamă Novinha.
El gemu.
― Miro, eÈ™ti acasă, în patul tău. Ai sărit gardul. Doctorul Navio spune că ai suferit leziuni pe creier. Nu È™tiu dacă vătămarea e permanentă sau nu. S-ar putea să rămâi parÈ›ial paralizat. Dar trăieÈ™ti, Miro, È™i Navio susÈ›ine că te poate ajuta să compensezi ceea ce s-ar putea să fi pierdut. ÃŽnÈ›elegi? Nu-È›i ascund adevărul. Probabil că-È›i va fi greu o vreme, dar merită să încerci.
El gemu încetișor, dar nu era o exprimare a durerii. Se părea că încerca să vorbească și nu reușea.
― Miro, poÈ›i să-È›i miÈ™ti falca? întrebă Quim.
Miro deschise gura și apoi o închise.
Olhado ținu mâna la un metru deasupra capului lui Miro și o mișcă.
― PoÈ›i să urmăreÈ™ti miÈ™carea mâinii mele?
Miro își rostogoli ochii. Novinha îl strânse de braț.
― Ai simÈ›it strângerea?
Miro gemu din nou.
― ÃŽnchide gura din nou când vrei să spui nu È™i deschide-o pentru da, îl sfătui Quim.
Miro închise gura și scoase un "Mmm".
ÃŽn ciuda cuvintelor încurajatoare pe care i le spusese lui Miro, Novinha se simÈ›ea cuprinsă de disperare, fiindcă acesta era cel mai groaznic lucru ce i se întâmplase vreunuia dintre copiii ei. Când Lauro își pierduse ochii È™i devenise Olhado ― la început urâse porecla aceasta, dar acum o folosea È™i ea ― crezuse că ceva mai cumplit nici nu se putea. Dar Miro paralizat, neajutorat, incapabil să simtă măcar atingerea mâinii ei, asta era de nesuportat. La moartea lui Pipo trăise un anumit fel de durere, care nu semănase cu aceea provocată de pierderea lui Libo, iar dispariÈ›ia lui Marcao îi lăsase în suflet un regret imens. ÃŽÈ™i aminti de golul dureros pe care-l simÈ›ise atunci când privise cum mama È™i tatăl ei fuseseră coborâți în pământ. TotuÈ™i nu exista chin mai mare decât să-È™i vadă copilul suferind È™i să nu-l poată ajuta cu nimic.
Se ridică, vrând să plece. Va plânge. Va plânge tăcut în altă cameră, să n-o vadă el.
― Mmm. Mmm. Mmm.
― Nu vrea să pleci, spuse Quim.
― Voi rămâne, dacă asta doreÈ™ti, dar trebuie să mai dormi. Navio È›i-a recomandat cât mai mult somn.
― Mmm. Mmm.
― Nu vreau nici să doarmă, constată Quim.
Novinha își înăbuși impulsul de a se răsti la Quim, ca să-i arate că și ea putea să audă răspunsurile lui Miro. Nu era însă momentul potrivit pentru a se certa. Pe de altă parte, Quim era cel care concepuse sistemul pe care-l folosea Miro pentru a comunica. Avea dreptul să se mândrească și să pretindă că el e vocea lui Miro.
În felul acesta afirma că făcea parte din familie și însemna că nu-i întorcea spatele după cele aflate astăzi în praça. Era modul în care-i arăta că o iartă, așa că nu mai zise nimic.
― Poate că vrea să ne spună ceva.
― Mmm.
― Sau să întrebe ceva? sugeră Quim.
― Ma. Aa.
― Grozav, exclamă Quim. Dar cum să scrie dacă nu poate să-È™i miÈ™te mâinile?
― Sem problema, ghici Olhado. Prin scanare. Asta poate. Dacă-l ducem lângă terminal, facem literele să defileze pe ecran È™i el o să zică da când apare litera de care are nevoie.
― O să dureze o veÈ™nicie, se dezumflă Quim.
― Miro, vrei să încercăm? întrebă Novinha.
Voia.
Îl transportară în camera din față și-l întinseră pe pat. Olhado orientă terminalul astfel încât să afișeze literele alfabetului în fața lui Miro. Puse la punct un mic program care să facă fiecare literă să se aprindă câte o fracțiune de secundă. Îi trebuiră câteva încercări pentru a fixa durata de aprindere, adică una destul de lungă pentru ca Miro să poată scoate un sunet care să însemne litera asta înainte ca lumina să se mute la următoarea.
La rândul lui, Miro grăbi și mai mult lucrurile, prescurtând cuvintele în mod deliberat.
― P-U-R-C-E.
― PurceluÈ™ii, spuse Olhado.
― Da, încuviință Novinha. De ce-ai vrut să treci peste gard È™i să mergi la purceluÈ™i?
― Mmmm!
― Pune o întrebare, mamă, o lămuri Quim. Nu vrea să răspundă.
― Aa.
― Vrei să È™tii ce s-a întâmplat cu purceluÈ™ii care erau cu tine când ai sărit gardul? întrebă Novinha. S-au întors în pădure. Cu Ouanda, Ela È™i Vorbitorul în numele MorÈ›ilor. ÃŽi povesti repede despre discuÈ›ia din biroul episcopului, ce aflaseră despre purceluÈ™i, dar mai ales ce hotă­râseră să facă. ÃŽn clipa în care a fost dezactivat gardul pentru a te salva pe tine, ne-am hotărât să ne răsculăm împotriva Congresului. ÃŽnÈ›elegi, Miro? S-a terminat cu legile Comitetului. Din gard n-au rămas decât firele. Poarta va sta deschisă.
În ochii lui Miro apărură lacrimi.
― Asta era tot ce voiai să È™tii? întrebă Novinha. Acum ar trebui să dormi.
"Nu", spuse el. "Nu, nu, nu."
― AÈ™teaptă puÈ›in până i se limpezesc ochii, spuse Quim. După aceea mai facem o scanare.
D-I-G-A-F-A-L
― Diga ao Falante pelos Mortos, traduse Olhado.
― Ce trebuie să-i spunem Vorbitorului? întrebă Quim.
― Acum dormi, È™i ne spui mai târziu, încercă Novinha. Nu se întoarce decât peste câteva ore. Negociază regulile care să guverneze relaÈ›iile dintre noi È™i purceluÈ™i. Să nu mai ucidă oameni, aÈ™a cum au făcut cu Pipo È™i cu Li... cu tatăl tău.
Dar Miro refuză să doarmă. Continuă să-și scrie mesajul prin scana­re. Împreună, reușiră să priceapă ce încerca el să comunice Vorbitorului prin intermediul lor. Înțeleseră că Miro voia ca ei să plece acum, înainte de încheierea negocierilor.
Novinha îi lăsă pe Dom Cristăo și pe Dona Cristă să aibă grijă de casă și de cei mici. Înainte de a pleca, se opri lângă fiul ei cel mare. Efortul îl epuizase; ținea ochii închiși și respira regulat. Îi atinse o mână, o ținu o clipă și i-o strânse; știa că el nu putea simți atingerea ei, dar nu încercă să-l mângâie, ci să se consoleze.
Miro deschise ochii și Novinha simți cum degetele lui se strânseră încet, delicat, pe mâna ei.
― Am simÈ›it, îi È™opti. O să te faci bine.
Miro strivi câteva lacrimi sub pleoape. Novinha se ridică și porni orbește spre ușă:
― Mi-a intrat ceva în ochi, îi spuse lui Olhado. Condu-mă până o să pot vedea iarăși.
Quim se afla deja în preajma gardului.
― Poarta e prea departe! strigă el. Mamă, poÈ›i să-l sari?
Reuși, dar destul de greu.
― Fără îndoială că Bosquinha o să ne lase să facem o poartă È™i aici, îl liniÈ™ti ea.


Trecuse de miezul nopții, iar Ouanda și Ela simțeau că le cuprinde somnul. Ender era la fel de proaspăt. Tratând cu Urlătoarea ore în șir, fusese obligat să stea încordat; structura lui nervoasă reacționase prompt, ajutându-l să rămână treaz și chiar dacă s-ar fi dus acasă tot i-ar fi trebuit câteva ore ca să poată adormi.
Acum știa mult mai precis ce voiau și ce le trebuia purcelușilor. Pădurea le era cămin și patrie; nici nu simțiseră vreodată nevoia de a-și defini altfel proprietatea. Totuși, de când cultivau știr, reușiseră să înțeleagă că și preeria era un teren folositor și că era bine s-o țină sub control. Nu aveau totuși idee de modul în care se putea măsura pământul. De câte hectare aveau nevoie pentru culturi? Cât teren puteau să folo­sească oamenii? Întrucât purcelușii nu-și înțelegeau încă necesitățile, lui Ender îi venea greu să le precizeze. Dar când ajunseră la conceptul de lege și guvernare, dificultățile sporiră. Soțiile conduceau; purcelușilor le era limpede acest lucru. În cele din urmă, Ender îi făcu să priceapă că oamenii își alcătuiau altfel legile și că ele se aplicau la problemele umane. Pentru a-i lămuri de ce aveau oamenii nevoie de propriile lor legi, trebui să le explice modul de împerechere al ființelor umane. Se distră observând că Urlătoarea se îngrozise auzind că adulții se împere­cheau între ei și că vorbele bărbaților aveau aceeași greutate ca și cele ale femeilor în întocmirea legilor. Ideea de familie și înrudire în afara tribului era pentru ea "orbire de frate". Nu avea nimic împotrivă ca Uman să fie mândru de numeroasele împerecheri ale tatălui său, dar în ceea ce le privea pe soții, ele își alegeau tații exclusiv în funcție de necesitățile tribului. Singurele entități pe care le respectau soțiile erau tribul și individul.
Până la urmă înțeleseră totuși că legile umane trebuie aplicate între granițele așezărilor umane, iar legile purcelușilor în interiorul triburilor. Stabilirea granițelor se dovedi o problemă spinoasă. După trei ore de discuții, se puseră de acord asupra unui singur lucru: legea purcelușilor se aplică în pădure și toți oamenii care intră în ea i se supun. Legea oamenilor e valabilă în zona îngrădită iar toți purcelușii care intră acolo respectă guvernarea umană. Restul planetei avea să fie împărțit mai târziu. Acesta era un triumf neînsemnat, dar se ajunsese măcar la un compromis.
― Trebuie să pricepeÈ›i că fiinÈ›ele umane vor avea nevoie de teren deschis, spuse Ender. Acesta nu-i decât un aspect al problemei. VreÈ›i ca matca să vă înveÈ›e cât mai multe, să vă ajute să extrageÈ›i minereu, să topiÈ›i metale È™i să fabricaÈ›i unelte. Dar È™i ea va avea nevoie de pământ, È™i în foarte scurtă vreme ea va fi mult mai puternică decât fiinÈ›ele umane sau micuÈ›ii. Oricare dintre Gândaci, le explică el, era perfect disciplinat È™i foarte harnic. ÃŽi vor depăși repede pe oameni prin productivitate È™i forță. După ce matca va fi readusă la viață pe Lusitania, părerea ei va trebui să fie respectată în luarea oricărei decizii.
― Rădăcină spune că putem avea încredere în ea, insistă Uman. Traducând apoi spusele Urlătoarei, adăugă: Și copacul-mamă îi acorda încredere.
― ÃŽi daÈ›i pământul vostru? întrebă Ender.
― Lumea e mare, traduse Uman. Poate folosi toate pădurile celorlalte triburi. Și voi la fel. Vi le dăm fără să vă cerem nimic în schimb.
Ender schimbă o privire Ouanda și Ela.
― Asta-i foarte bine, spuse Ela, dar le aparÈ›in?
― Sigur că nu, zise Ouanda. ÃŽncă se mai războiesc cu alte triburi.
― Le ucidem noi dacă nu vi se supun, se oferi Uman. Acum suntem foarte puternici. Trei sute douăzeci de copii. Peste zece ani nici un trib nu se va mai ridica împotriva noastră.
― Uman, spune-i Urlătoarei că acum negociem cu acest trib. De celelalte ne vom ocupa mai târziu.
Uman traduse repede, cuvintele rostogolindu-se și învălmășindu-se, și curând primiră răspunsul ei:
― Nu nu nu nu nu.
― Ce nu-i convine? întrebă Ender.
― N-o să discutaÈ›i cu duÈ™manii noÈ™tri. Ai venit la noi. Dacă mergi È™i la ei, atunci devii duÈ™manul nostru.
Chiar în clipa aceea, în spatele lor se văzură câteva lumini și din adâncul pădurii apărură Săgeată și Mâncătorul-de-Frunze urmați de Novinha, Quim și Olhado.
― Ne-a trimis Miro, explică Olhado.
― Cum se simte? se interesă Ouanda.
― E paralizat, spuse sec Quim. Novinha scăpase de chinul de a-i spune pe ocolite.
― Nossa Senhora, È™opti Ouanda.
― Starea lui se ameliorează, o lămuri Novinha. ÃŽnainte de a pleca i-am strâns mâna. A simÈ›it È™i mi-a strâns-o È™i el. Foarte slab, dar înseamnă că legăturile nervoase nu sunt iremediabil distruse, adică nu toate au fost afectate.
― Nu vă supăraÈ›i, interveni Ender, dar asta-i o conversaÈ›ie pe care o puteÈ›i purta È™i în Milagre. Eu am alte probleme de rezolvat aici.
― Iartă-mă, spuse Novinha, am venit cu un mesaj din partea lui Miro. N-a putut vorbi, dar mi l-a transmis literă cu literă È™i noi am completat spaÈ›iile goale. Folosind avantajele pe care le-au obÈ›inut din relaÈ›iile cu noi, purceluÈ™ii pun la cale un război. SăgeÈ›ile, numărul lor mai mare... vor deveni imbatabili. După câte am înÈ›eles, Miro susÈ›ine că războiul lor nu se poartă doar pentru cucerirea de noi teritorii. Reprezintă È™i un prilej pentru amestecul genetic. Exogamie masculină. Tribul învingător folo­seÈ™te copacii care cresc din trupurile celor morÈ›i în luptă.
Ender îi privi pe Uman, Măncătorul-de-Frunze și Săgeată.
― E adevărat, recunoscu Săgeată. Sigur că-i adevărat. Acum suntem cel mai înÈ›elept trib. Vom deveni taÈ›i mai buni decât oricare alÈ›i purceluÈ™i de pe lume.
― ÃŽnÈ›eleg, spuse Ender.
― De aceea a insistat Miro să venim la tine chiar în noaptea asta, explică Novinha, înainte de încheierea negocierilor. Trebuie să împiedi­căm războiul.
Uman se ridică și sări în sus de parcă ar fi voit să zboare.
― N-o să traduc aÈ™a ceva, spuse el.
― O s-o fac eu! exclamă Mandachuva.
― StaÈ›i! strigă Ender. Vocea îi era cu mult mai puternică decât până atunci. ToÈ›i făcură liniÈ™te imediat, iar ecoul strigătului părea să reverbe­reze încă printre copaci. Mâncătorule-de-Frunze, nu vreau alt interpret în afară de Uman.
― Cine eÈ™ti tu să-mi spui că nu pot vorbi soÈ›iilor? Eu sunt purceluÈ™, iar tu nu eÈ™ti nimic.
― Uman, reluă Ender, spune-i Urlătoarei că dacă-i permite Mâncă­torul-de-Frunze să traducă discuÈ›ia pe care am avut-o noi, oamenii, atunci îl considerăm spion. Și dacă ea îi îngăduie să ne spioneze, vom pleca imediat acasă È™i nu veÈ›i primi nimic de la noi. Voi duce matca pe altă lume ca s-o readuc la viață. ÃŽnÈ›elegi?
Sigur că înțelese. Ender mai știa că Uman era încântat. Mâncătorul-de-Frunze încerca să uzurpe rolul lui Uman și să-i discrediteze atât pe el cât și pe Ender. După ce Uman termină de tradus, Urlătoarea cântă către Mâncătorul-de-Frunze. Rușinat, acesta se retrase grăbit în pădure și rămase, alături de ceilalți, simplu martor la discuție.
Dar Uman dovedi că nu era nicidecum o marionetă. Nu lăsă de înțeles că-i era recunoscător lui Ender. Îl privi drept în ochi fără să clipească.
― Ai spus că nu vei încerca să ne schimbi.
― Am spus că nu voi încerca să vă schimb mai mult decât e necesar.
― De ce e necesar? Războiul e o problemă care ne priveÈ™te pe noi È™i pe ceilalÈ›i purceluÈ™i.
― Fii atent, îl avertiză Ouanda. S-a supărat rău.
Înainte de a încerca să o înduplece pe Urlătoare, trebuia să-l convin­gă pe Uman.
― Dintre purceluÈ™i, voi sunteÈ›i primii noÈ™tri prieteni. Vă bucuraÈ›i de încrederea È™i dragostea noastră. Niciodată nu vă vom face vreun rău È™i nici nu le vom oferi altor purceluÈ™i avantaje pe care să le folosească împotriva voastră. Dar n-am venit doar la voi. Reprezentăm întreaga omenire È™i vrem să vă învățam tot ce È™tim. Indiferent de trib.
― Nu reprezentaÈ›i toată umanitatea. SunteÈ›i pe cale de a duce un război cu celelalte fiinÈ›e umane. Cum poÈ›i afirma că războaiele noastre sunt barbare È™i ale voastre nu?
Negreșit că Pizarro, în ciuda defectelor lui, nu se lovise de atâtea probleme în negocierile cu Atahualpa.
― Noi ne străduim să evităm războiul cu celelalte fiinÈ›e umane, spuse Ender. Dar dacă vom lupta, nu va fi un război dezlănÈ›uit de noi, pentru a câștiga avantaje în dauna altora. Ne vom bate pentru voi, încercând să vă câștigăm dreptul de a călători printre stele. Ender ridică mâna cu palma deschisa. Ne-am uitat umanitatea pentru a deveni rameni alături de voi. ÃŽÈ™i făcu cu palma pumn. Pe Lusitania, oamenii, purceluÈ™ii È™i matca vor fi o singură ființă. ToÈ›i umani. ToÈ›i Gândaci. ToÈ›i purceluÈ™i.
Analizând vorbele lui Ender, Uman păstră o vreme tăcerea.
― Vorbitorule, spuse el într-un târziu. E foarte greu. Până la venirea voastră, a fiinÈ›elor umane, ceilalÈ›i purceluÈ™i existau doar ca să-i ucidem, astfel încât în cea de-a treia viață a lor să fie sclavi în pădurile care deveneau ale noastre. Pădurea asta a fost cândva un câmp de bătălie È™i cei mai bătrâni copaci sunt războinicii care au pierit în luptă. TaÈ›ii noÈ™tri cei mai bătrâni sunt eroii acelui război, iar din laÈ™i am făcut case. Toată viaÈ›a ne pregătim să câștigăm confruntările cu duÈ™manii, astfel ca soÈ›iile să poată avea un copac-mamă într-o nouă pădure È™i noi să devenim puternici È™i măreÈ›i. ÃŽn ultimii zece ani am învățat să folosim săgeÈ›i È™i să ucidem de la distanță. Am deprins să facem oale È™i să preparăm rădăcina de merdona ca să putem fi mulÈ›i È™i tari È™i să ducem hrană departe de pădurea-cămin. Ne-a întărit gândul că vom învinge în orice război. Vom împânzi toate colÈ›urile acestei lumi cu soÈ›iile È™i mămicile noastre, cu eroii noÈ™tri È™i, într-o bună zi, vom pleca spre stele. Acesta e visul nostru, Vorbitorule, iar acum îmi spui că vrei să ni-l risipeÈ™ti în vânt.
Uman rostise o cuvântare impresionantă. Nimeni dintre cei prezenți nu reuși să-i sugereze lui Ender un posibil răspuns. Uman îi convinsese pe mai toți.
― E frumos visul tău, spuse Ender. AÈ™a visează orice ființă. Asta e dorinÈ›a care se află chiar la originile vieÈ›ii: să creÈ™ti până când tot spaÈ›iul pe care-l vezi devine parte din tine È™i-l controlezi. Se cheamă căutarea măreÈ›iei. ÃŽl poÈ›i împlini în două feluri: trebuie să ucizi tot ce nu e fiinÈ›a ta, înghiÈ›ind sau distrugând până nu mai rămâne nimic să È›i se opună. Dar calea asta e greÈ™ită. Ar însemna să declari întregului univers: "Doar eu voi fi mare È™i pentru a-mi face loc, voi, restul, trebuie să-mi cedaÈ›i ce vă aparÈ›ine È™i să deveniÈ›i nimic.'' Uman, înÈ›elege că dacă ar gândi în felul acesta, fiinÈ›ele umane ar ucide toÈ›i purceluÈ™ii de pe Lusitania È™i È™i-ar face din ea un cămin. Ce-ar mai rămâne din visul vostru dacă noi am fi răi?
Uman se strădui să înțeleagă.
― Vad că ne-aÈ›i oferit daruri preÈ›ioase, deÈ™i puteaÈ›i să ne luaÈ›i È™i puÈ›inul pe care-l avem. Dar de ce ni le-aÈ›i dat dacă nu le putem folosi ca să devenim măreÈ›i?
― Vrem să vă dezvoltaÈ›i È™i să călătoriÈ›i printre stele. Vrem să fiÈ›i puternici È™i de neînfrânt pe Lusitania, alături de miile de fraÈ›i È™i soÈ›ii, să vă învățăm să cultivaÈ›i multe soiuri de plante È™i să creÈ™teÈ›i diferite animale. Aceste două femei, Ela È™i Novinha, vor munci toată viaÈ›a pentru a crea È™i alte plante capabile să reziste aici È™i vă vor da orice lucru bun care le va reuÈ™i. Să vă înălÈ›aÈ›i. Dar de ce să moară până È™i un singur purceluÈ™ din altă pădure pentru ca de aceste daruri sa vă bucuraÈ›i doar voi? Și de ce să vă simÈ›iÈ›i nedreptățiÈ›i dacă am oferit aceleaÈ™i lucruri È™i altora?
― Dar ce-am câștigat dacă vor fi la fel de puternici ca È™i noi?
"La ce altceva m-aÈ™ putea aÈ™tepta din partea acestui frate?" gândi Ender. "Poporul lui s-a măsurat dintotdeauna cu alte triburi. Pădurea lor nu are cincizeci sau cinci sute de hectare, ― e doar mai mare sau mai mică decât a tribului de la sud sau de la vest. ÃŽn clipele acestea trebuie să fac munca unei întregi generaÈ›ii È™i să-i arăt o nouă cale de a măsura măreÈ›ia poporului său."
― Rădăcină e măreÈ›? întrebă el.
― Eu aÈ™a zic, răspunse Uman. E tatăl meu. Copacul lui nu e cel mai bătrân sau cel mai gros, dar nu È›inem minte ca vreun tată să fi avut atât de mulÈ›i copii la aÈ™a scurt timp după plantare.
― Deci, într-un fel, toÈ›i copiii pe care i-a zămislit încă mai fac parte din el. Cu cât are mai mulÈ›i copii cu atât devine mai măreÈ›. Uman încuviință tăcut. Și cu cât realizezi mai multe în viață cu atât îți faci mai mare părintele, adevărat?
― Da, copacul-tată e onorat când copiii lui izbutesc fapte mari.
― Asta-i altceva, spuse Uman. ToÈ›i ceilalÈ›i copaci măreÈ›i sunt părinÈ›ii tribului. Copacii mai mici rămân totuÈ™i fraÈ›i.
Ender simți nesiguranța lui Uman. Se opunea acestor idei din cauza ciudățeniei lor, nu pentru că ar fi fost greșite sau de neînțeles. Începea să înțeleagă.
― GândeÈ™te-te la soÈ›ii, îl îndemnă Ender. Ele nu au copii. Nu pot fi niciodată măreÈ›e, asemeni tatălui tău.
― Vorbitorule, È™tii foarte bine că ele sunt cele mai măreÈ›e dintre toÈ›i. ÃŽntregul trib li se supune. Când ne conduc bine, tribul prosperă; când creÈ™tem în număr È™i soÈ›iile devin puternice.
― Chiar dacă nici unul dintre voi nu-i copilul lor.
― Cum s-ar putea aÈ™a ceva? întrebă Uman.
― Și totuÈ™i voi le sporiÈ›i măreÈ›ia. Chiar dacă nu vă sunt mame sau taÈ›i, ele cresc odată cu voi.
― AparÈ›inem toÈ›i aceluiaÈ™i trib...
― Dar de ce sunteÈ›i acelaÈ™i trib? AveÈ›i mame È™i taÈ›i diferiÈ›i.
― Fiindcă suntem tribul! Locuim în aceeaÈ™i pădure È™i...
― Dacă ar veni la voi vreun purceluÈ™ din alt trib È™i v-ar ruga să-l lăsaÈ›i să rămână ca frate...
― Nu l-am face niciodată copac-tată!
― Dar aÈ›i încercat să faceÈ›i copaci-taÈ›i din Pipo È™i Libo.
Uman începuse să respire precipitat.
― ÃŽnÈ›eleg. Făceau parte din trib. Veneau din cer, dar i-am simÈ›it ca fraÈ›i È™i am încercat să-i transformăm în taÈ›i. Tribul e ceea ce credem. Dacă spunem că se compune din toÈ›i micuÈ›ii pădurii È™i toÈ›i copacii, atunci acesta este tribul, chiar dacă unii dintre cei mai vechi copaci au crescut din războinicii altor două triburi care au căzut în bătălie. Devenim trib în măsura în care afirmăm că suntem trib.
Ender se minună de inteligența acestui mic ramen. Puțini oameni erau în stare să reliefeze o asemenea idee sau s-o extindă dincolo de granițele înguste ale tribului, familiei sau națiunii lor.
Uman veni în spatele lui Ender și se sprijini de el, lăsându-și toată greutatea pe umerii lui. Simți respirația purcelușului, apoi obrajii li se lipiră strâns și priviră în aceeași direcție. Ender înțelese imediat:
― Vezi ce văd È™i eu.
― Voi, fiinÈ›ele umane, creÈ™teÈ›i făcându-ne o parte a voastră: oameni, purceluÈ™i, Gândaci, toÈ›i laolaltă sunt rameni. Atunci o să devenim un singur trib È™i măreÈ›ia noastră are să fie È™i a voastră; ea aparÈ›ine tuturor deopotrivă. Ender simÈ›i încordarea lui Uman, care aproba temeinicia acestei idei. Tu spui că trebuie să vedem toate triburile în acelaÈ™i fel, ca pe un singur trib, tribul nostru, al tuturor împreună È™i să ne înălțăm făcându-i È™i pe alÈ›ii să crească.
― PuteÈ›i trimite dascăli È™i fraÈ›i către alte triburi È™i ei vor trece în cea de-a treia viață în pădurile lor, pentru a avea copii acolo.
― E greu să le cerem soÈ›iilor lucruri atât de stranii, explică Uman. Poate chiar imposibil. Ele nu gândesc la fel ca fraÈ›ii. Un frate cugetă la multe probleme diferite, dar o soÈ›ie se gândeÈ™te la un singur lucru: ce slujeÈ™te tribului È™i, mai presus de toate, ce foloseÈ™te copiilor È™i mămici­lor.
― PoÈ›i să le faci să înÈ›eleagă?
― Mai bine decât tine. Dar nu se È™tie. Poate că voi da greÈ™.
― Nu cred că vei da greÈ™.
― Ai venit în seara asta să faci o învoială între noi, purceluÈ™ii acestui trib, È™i voi, oamenii care trăiÈ›i pe această lume. Oamenii din afara Lusitaniei, la fel ca È™i purceluÈ™ii din alte păduri, nu se vor sinchisi de ea.
― Vrem să cădem la învoială cu toÈ›i purceluÈ™ii...
― Și promiteÈ›i să ne învățaÈ›i totul?
― Când veÈ›i putea înÈ›elege.
― Orice întrebări am pune?
― Dacă È™tim răspunsul.
― Când! Dacă! Astea nu-s cuvinte pentru un legământ! Dă-mi răs­punsuri precise acum, Vorbitorule. Uman se ridică È™i se îndepărtă de Ender; se plimbă un timp prin faÈ›a lui È™i apoi se aplecă spre el, privindu-l de sus. PromiteÈ›i-mi că ne învățaÈ›i tot ce È™tiÈ›i!
― Promitem.
― Promite-mi că vei da viață mătcii pentru a nu ajuta.
― O voi readuce la viață. Va trebui să faceÈ›i un legământ separat cu ea, fiindcă nu se supune legilor umane.
― Promite-mi că-i vei da viață, fie că ne ajută, fie că nu.
― Da.
Promite-mi că veți respecta legea noastră când veți călca în pădure și că pământul de care avem nevoie în preerie va fi tot în stăpânirea noastră.
― De acord.
― Și veÈ›i porni război împotriva tuturor oamenilor ca să ne apăraÈ›i È™i să ne lase să călătorim?
― Am făcut-o deja.
Uman se calmă, se întoarse și se așeză în fața lui Ender. Trase câteva linii cu degetul prin praf.
― Acum să vedem ce vreÈ›i de la noi. Ne vom supune legilor umane în oraÈ™ul vostru È™i pe pământurile care vă trebuie.
― Da, aprobă Ender.
― Și voi nu vreÈ›i să pornim război, continuă Uman.
― Exact.
― Asta-i tot?
― Mai e ceva.
― Nu putem accepta chiar orice. S-ar putea să ne ceri lucruri impo­sibile.
― Vreau să-mi spui despre a treia viață. Când începe ea? Când ucideÈ›i un purceluÈ™ È™i el creÈ™te ca un copac, nu-i aÈ™a?
― Prima viaÈ›a se desfășoară înăuntrul copacului-mamă, unde nu ve­dem lumina È™i mâncăm din trupul mamei È™i din seva copacului-mamă. A doua viață o trăim în umbra pădurii, în lumina blândă, alergând È™i cățărându-ne, văzând, cântând, vorbind È™i lucrând cu mâinile. ÃŽn a treia viață ne înălțăm spre soare È™i-i umbrim în sfârÈ™it lumina, miÈ™cându-ne doar în bătaia vântului, liberi să gândim È™i să le vorbim fraÈ›ilor în anumite zile, când bat în scoarÈ›a noastră. Da, asta-i a treia viață.
― Oamenii nu au a treia viață.
Uman îl privi uimit.
― După ce murim, chiar dacă ne-aÈ›i planta, n-ar creÈ™te nimic. Nici un copac. Nu sorbim lumina soarelui. Când murim, suntem morÈ›i.
Uman o căută cu privirea pe Ouanda.
― Dar în cartea cealaltă pe care ne-aÈ›i dat-o se vorbea la tot pasul despre viaÈ›a de după moarte È™i despre renaÈ™tere.
― Nu sub forma unui copac, îi explică Ender. Și nici într-o formă pe care s-o poÈ›i atinge sau pipăi, căreia să-i vorbeÈ™ti sau de la care să primeÈ™ti răspunsuri.
― Nu te cred. Dacă e adevărat, atunci de ce ne-au lăsat Pipo È™i Libo să-i plantăm?
Novinha îngenunche lângă Ender, sprijinindu-se de el ca să poată auzi mai bine.
― Cum v-au convins să-i plantaÈ›i?
― Și-au câștigat dreptul făcându-ne daruri mari. FiinÈ›ele umane laolaltă cu purceluÈ™ii. Pipo È™i Mandachuva. Mandachuva È™i Mâncătorul-de-Frunze au crezut că vor primi cea de-a treia viață, dar Pipo È™i Libo le-au refuzat-o de fiecare dată. Au insistat să păstreze darurile pentru ei înÈ™iÈ™i. De ce au făcut-o dacă oamenii nu au a treia viață?
― Ce trebuiau să facă pentru a le da a treia viață lui Mandachuva sau Mâncătorului-de-Frunze? întrebă Novinha cu glasul înecat de emoÈ›ie.
― Să-i planteze, desigur, spuse Uman. La fel ca astăzi.
― La fel ca astăzi? întrebă Ender.
― Tu È™i cu mine. Uman È™i Vorbitorul în numele MorÈ›ilor. Dacă încheiem înÈ›elegerea în aÈ™a fel încât È™i oamenii È™i soÈ›iile să o aprobe, atunci aceasta devine o zi mare È™i nobilă. Ori îmi oferi cea de-a treia viață ori È›i-o ofer eu.
― Cu propria mea mână?
― BineînÈ›eles. Dacă nu-mi faci onoarea, atunci È›i-o fac eu.
Ender își aminti imaginea pe care o văzuse pentru prima oară în urmă cu numai trei săptămâni. Trupul lui Pipo dezmembrat și eviscerat, organele separate și împrăștiate. Plantat.
― Uman, cea mai înspăimântătoare crimă pe care o poate comite un om e să ia viaÈ›a cuiva. Cel mai groaznic e când tai o ființă, provocându-i dureri atât de mari încât moare.
Uman se ghemui și rămase așa o vreme, încercând să priceapă.
― Vorbitorule, spuse el în cele din urmă, în mintea mea nu văd decât două căi. Dacă oamenii nu au o a treia viață, atunci plantarea lor înseamnă moartea pentru vecie. După părerea noastră, Libo È™i Pipo au păstrat onoarea pentru ei înÈ™iÈ™i, lăsându-i pe Mandachuva È™i pe Mâncă­torul-de-Frunze să moară fără să fie onoraÈ›i pentru înfăptuirile lor. ÃŽn ochii noÈ™tri, voi aÈ›i venit de dincolo de gard È™i i-aÈ›i smuls din pământ înainte ca ei să prindă rădăcini. Am socotit că luându-i de acolo aÈ›i comis o crimă. Dar acum văd lucrurile altfel. Pipo È™i Libo nu au vrut să-i ia pe Mandachuva È™i pe Mâncătorul-de-Frunze în a treia viață pentru că ei o socoteau drept crimă, deci s-au sacrificat de bună voie doar ca să nu fie siliÈ›i să ia viaÈ›a vreunuia dintre noi.
― Da, È™opti Novinha.
― Dar dacă-i aÈ™a, când i-aÈ›i văzut pe deal de ce n-aÈ›i făcut un foc mare ca să-i prefaceÈ›i pe taÈ›ii noÈ™tri sau chiar copacul-mamă în scrum?
De la marginea pădurii se auzi un strigăt îngrozitor și ascuțit, trădând suferințele insuportabile prin care trecea Mâncătorul-de-Frunze.
― Dacă aÈ›i fi tăiat doar unul dintre copacii noÈ™tri, continuă Uman, dacă aÈ›i fi ucis un singur copac, am fi venit peste voi noaptea È™i v-am fi omorât pe toÈ›i, până la unul. Și chiar dacă supravieÈ›uia vreunul dintre voi, trimiÈ™ii noÈ™tri ar fi spus povestea tuturor triburilor È™i nici un om n-ar fi plecat viu de pe planetă. De ce nu ne-aÈ›i nimicit pentru că i-am ucis pe Pipo È™i pe Libo?
Gâfâind din greu, Mandachuva apăru brusc în spatele lui Uman. Se azvârli la pământ cu mâinile întinse spre Săvârșitor.
― Cu mâinile astea l-am ucis, strigă el. Am încercat să-i fac onoarea È™i i-am ucis copacul pentru vecie!
― Ba nu, îl contrazise Ender. ÃŽi strânse mâinile lui Mandachuva. Fiecare din voi a crezut că-l cruÈ›a pe celălalt. V-a jignit, iar tu i-ai făcut alt rău: l-ai ucis. Amândoi aÈ›i considerat că procedaÈ›i bine. De-ajuns cu asta. Știm tot adevărul. ÃŽnÈ›elegem că nu aÈ›i vrut să comiteÈ›i o crimă. Acum aÈ›i aflat că viaÈ›a unei fiinÈ›e umane este una È™i dacă i-o luaÈ›i, ea moare pentru totdeauna. Aceasta e ultima condiÈ›ie a învoielii noastre. Să nu mai luaÈ›i vreun om în cea de-a treia viață, pentru că nu È™tie cum să meargă acolo.
― Când voi spune soÈ›iilor această poveste, le voi pricinui o durere atât de înfiorătoare încât strigătele lor vor răsuna ca prăbuÈ™irea copacilor în furtună.
Se întoarse, se ridică în fața Urlătoarei și-i spuse câteva cuvinte. Apoi se întoarse spre Ender:
― Acum plecaÈ›i.
― ÃŽncă nu am încheiat înÈ›elegerea.
― Trebuie să vorbesc cu soÈ›iile. Cât rămâi aici, la umbra copacului-mamă, nu vor accepta să-i lase pe micuÈ›i fără apărare. Săgeată te va scoate din pădure. AÈ™teaptă-mă pe povârniÈ™, acolo unde Rădăcină ve­ghează poarta. Dormi dacă poÈ›i. O să le explic înÈ›elegerea È™i sper să priceapă că va trebui să tratăm È™i cu alte triburi la fel de atent.
Într-un avânt de impetuozitate, Uman atinse cu un gest hotărât pântecul Săvârșitorului.
― Eu fac propriul meu legământ, strigă el. Te voi onora totdeauna, dar nu te voi ucide.
Săvârșitorul întinse mâna și o puse pe abdomenul călduț al lui Uman. Sub palma lui, protuberanțele erau fierbinți.
― Și eu te voi onora întotdeauna, spuse SăvârÈ™itorul.
― Dacă facem înÈ›elegerea dintre tribul tău È™i al nostru, îmi vei da onoarea celei de-a treia vieÈ›i? Mă vei lăsa să sorb lumina?
― Putem s-o facem repede? Adică nu în felul acela lent È™i îngrozitor care...
― Și să devin unul dintre copacii tăcuÈ›i? Să nu fiu tată? Să n-am onoare, să-mi ofere seva doar murdarilor viermi macios È™i să dau lemn fraÈ›ilor mei când îmi vor cânta?
― Altcineva nu poate să o facă? Unul dintre fraÈ›ii care-È›i cunoaÈ™te felul de viață?
― Nu înÈ›elegi. Numai aÈ™a va È™ti tot tribul că s-a rostit adevărul. Ori mă duci tu pe mine în a treia viață, ori te duc eu pe tine, ori nu facem înÈ›elegerea. Eu n-o să te ucid, Vorbitorule, dar amândoi vrem să în­cheiem un tratat.
― O voi face, îi promise Ender.
Uman încuviință, își retrase mâna și se răsuci spre Urlătoare.
― O Deus, È™opti Ouanda. O să ai curaj?
Ender nu avea ce să-i răspundă. Plecă tăcut pe urmele lui Săgeată, care îi călăuzi pe toți prin pădure. Novinha îi dădu lanterna și Săgeată începu să se joace cu ea ca un copil, făcând lumina când mare, când mică, aruncând-o și învârtind-o printre copaci și tufișuri, ca zborul dezordonat al unei muște-sugătoare. Era cât se poate de fericit și de jucăuș.
Dar în spatele lor se auzeau vocile soțiilor, care îngânau un cântec îngrozitor și plin de cacofonii. Uman le spusese probabil adevărul despre Pipo și Libo, faptul că muriseră pentru totdeauna, suferind cumplit, numai ca să nu fie siliți să cadă în păcat ucigându-i pe Mandachuva și pe Mâncătorul-de-Frunze.
― Asta a fost liturghia pentru sufletul tatei, spuse încet Ouanda.
― Și al tatei, adăugă Novinha, dar È™tiau cu toÈ›ii că se referea la Pipo, nu la regretatul Venerado, Gusto.
Ender nu participa la discuția lor; nu-i cunoscuse pe Libo și Pipo, nu retrăia vechi suferințe. Gândul îi era doar la copaci. Fiecare dintre ei fusese cândva un purceluș în viață. Purcelușii le cântau, le vorbeau și uneori le înțelegeau graiul, dar el nu era în stare să conceapă așa ceva. Copacii nu erau și nu puteau deveni ființe. Dacă ar fi ridicat cuțitul asupra lui Uman, purcelușii n-ar fi considerat că-l ucide, dar pentru el ar fi însemnat să rateze singura parte a vieții lui Uman pe care era capabil să o înțeleagă. Purcelușul Uman era un ramen adevărat, un frate. Copacul lui Uman ar fi însă ceva mai mult decât o piatră de mormânt. Da, atât înțelegea și știa Ender.
"Iar va trebui să ucid", se gândi el, "deși am promis să n-o mai fac niciodată."
Simți mâna Novinhei strecurându-se sub brațul lui. Se sprijini de el.
― Ajută-mă. Sunt aproape oarbă în bezna asta.
― Eu văd bine pe întuneric, se oferi vesel Olhado, care pășea în urma lor.
― Þine-È›i gura, nătărăule, È™opti Ela furioasă. Mama vrea să meargă lângă el.
Amândoi auziră limpede vorbele Elei și simțiră râsul stăpânit al celuilalt. Novinha se lipi mai strâns de Ender.
― Cred că vei avea tăria să faci ce trebuie, spuse ea încet ca să n-o audă È™i ceilalÈ›i.
― Rece È™i nemilos? întrebă el. ÃŽn voce i se strecură o undă de umor negru, dar cuvintele care exprimau adevărul îi lăsară în suflet un gust amar.
― Cu aceeaÈ™i grijă care-È›i trebuie să răsuceÈ™ti fierul roÈ™u într-o rană, atunci când acesta este singurul mod de a o vindeca.
Avea tot dreptul să vorbească astfel, fiindcă simțise arsura fierului încins care-i tămăduise rănile cele mai adânci; iar el o crezu și vorbele îi întăriră inima pentru sângeroasa faptă pe care avea să o săvârșească.


Știind ce încercare îl aștepta, n-ar fi crezut că va putea să doarmă. Abia se trezise și auzi vocea blândă a Novinhei. Își aminti că se afla sub cerul liber, întins în iarba capim, sprijinindu-și capul de genunchii ei. Era întuneric.
― Vin, spuse domol Novinha.
Ender se ridică în capul oaselor. De mult, când era copil, se trezea pe deplin într-o clipă; ce-i drept, pe vremea aceea avea pregătire de soldat. Acum îi trebuiră câteva momente pentru a-și reveni. Copacul cel mare al celei de-a treia vieți a lui Rădăcină se ridica la doar câțiva metri depărtare. Iar dincolo de gard, la mică distanță, pornind din vale și urcând pantele, se vedeau primele case ale orașului Milagre, catedrala și mănăstirea, amândouă așezate pe coama celui mai apropiat deal.
De partea cealaltă, pădurea și copacii, de unde coborau Uman, Mandachuva, Mâncătorul-de-Frunze, Săgeată, Cești, Calendar, Vierme, Dansatorul-pe-Scoarță și alți frați pe care Ouanda nu-i știa pe nume.
― Pe unii nu i-am văzut niciodată, murmură ea. Probabil că vin de la alte case.
"Vom încheia oare un tratat?" își spuse Ender în gând. "Asta-i tot ce mă interesează. Le-a făcut Uman să înțeleagă un nou mod de a concepe lumea?"
Uman purta ceva în brațe, înfășurat în frunze. Purcelușii așezară pachetul în fața lui Ender și Uman îl desfăcu grijuliu. Era o carte tipărită la imprimantă.
― "Matca È™i Hegemonul", îi È™opti Ouanda. Exemplarul dăruit de Miro.
― Tratatul, spuse Uman.
Abia acum văzură că foile erau așezate pe dos, cu paginile albe spre cer, iar literele nesigure, scrise e mână, jucau în lumina lanternei. Erau mari și desenate stângaci. Ouanda se cruci.
― Nu i-am învățat să facă cerneală. Și nici să scrie.
― Calendar a învățat să deseneze literele exersând cu bățul în praf, le explică Uman. Vierme a făcut cerneala din balegă de cabra È™i macios uscaÈ›i È™i pisaÈ›i. AÈ™a trebuie să arate un tratat, adevărat?
― Da, aprobă Ender.
― Dacă nu-l scriem pe hârtie, fiecare își va aminti altceva.
― AÈ™a e, spuse Ender. AÈ›i făcut bine că l-aÈ›i scris.
― I-am adus unele modificări. AÈ™a au cerut soÈ›iile È™i ne-am gândit că le veÈ›i accepta. Uman le arătă cu degetul: FiinÈ›ele umane pot încheia tratate cu alÈ›i purceluÈ™i, dar ele să nu difere prin nimic de acesta. Nu aveÈ›i voie să-i învățaÈ›i lucruri pe care nu le È™tim È™i noi. SunteÈ›i de acord?
― Sigur, încuviință Ender.
― Asta a fost partea uÈ™oară. Dar dacă nu ne punem de acord asupra regulilor? Dacă nu ne înÈ›elegem unde se termină preeria voastră È™i începe a noastră? De aceea Urlătoarea a zis: "Matca să fie judecător între oameni È™i micuÈ›i. Oamenii să facă dreptate între micuÈ›i È™i matcă, iar micuÈ›ii între matcă È™i oameni."
Ender se întrebă dacă vor reuși. Își aminti, lucru imposibil pentru generațiile de acum, ce îngrozitori erau Gândacii în urmă cu trei mii de ani. Trupurile lor ca de insecte deveniseră coșmarul copilăriei omenirii. Cât de ușor le va fi oamenilor din Milagre să accepte judecata lor?
"Ne vine cam greu, dar nici purcelușilor nu le-a fost ușor."
― Da, spuse Ender, acceptăm. V-aÈ›i gândit bine.
― Și încă o modificare, reveni Uman. Ridică faÈ›a spre Ender È™i rânji. Arăta înfiorător, fiindcă trăsăturile purceluÈ™ilor nu erau făcute pentru a exprima sentimentele la fel ca feÈ›ele oamenilor. De aceea ne-a trebuit atâta timp. Cu atâtea modificări...
Ender surâse.
― Dacă vreun trib de purceluÈ™i refuză să semneze tratatul cu oamenii È™i atacă un trib care l-a semnat, atunci putem porni la luptă împotriva lui.
― Ce înÈ›elegeÈ›i prin atac? întreba Ender. Dacă interpretau o simplă insultă drept atac, atunci această clauză o va anula pe cea referitoare la interzicerea războiului.
― Prin atac, explică Uman, înÈ›elegem invadarea pământului nostru È™i uciderea fraÈ›ilor È™i soÈ›iilor. Nu-l vom considera atac dacă e vorba de exprimarea intenÈ›iilor de război sau de încheierea unor înÈ›elegeri având în vedere pornirea unuia. Vom socoti că este atac dacă se porneÈ™te războiul fără acordul nostru. Cum noi nu am aprobat niciodată aÈ™a ceva, doar atacul declanÈ™at de un alt trib va fi socotit război. Știam că o să mă întrebaÈ›i.
Făcu un semn spre textul tratatului și, într-adevăr, acesta definea precis ce se înțelegea prin atac.
― Acceptăm È™i acest punct. E drept că astfel posibilitatea unui atac nu avea să dispară vreme de generaÈ›ii, poate chiar de secole, căci mai era nevoie de mult timp până când tratatul să fie semnat de toÈ›i purceluÈ™ii de pe Lusitania. "Da, dar cu mult înainte ca fiecare trib să devină parte a tratatului vor vedea beneficiile exogamiei paÈ™nice È™i puÈ›ini vor mai dori să fie războinici", se gândi el.
― Și ultima modificare, anunță Uman. SoÈ›iile au făcut-o vrând să te pedepsească pentru că ai impus condiÈ›ii atât de greu de acceptat. Dar eu cred că n-o vei considera drept pedeapsă. Pentru că ni se interzice să te ducem în a treia viață, după intrarea în vigoare a tratatului, nici oamenii nu vor mai avea voie să-i ducă pe fraÈ›i în a treia lume.
Pentru o clipă, Ender crezu că iertarea venise: nu mai trebuia să facă ceea ce refuzaseră Pipo și Libo.
― După semnare, accentuă Uman. Vei fi primul È™i ultimul om care va oferi darul.
― AÈ™ vrea să... începu Ender.
― Știu ce vrei, prietene Vorbitor. Pentru tine e o crimă, dar pentru mine.... când unui frate i se dă dreptul să intre în a treia viață ca tată, el È™i-l alege pe cel mai mare rival sau pe cel mai bun prieten pentru a-i înlesni trecerea. Tu eÈ™ti alesul. Pe tine, Vorbitorule, te aÈ™tept de când am învățat EsenÈ›iala È™i am citit "Matca È™i Hegemonul". Tatălui meu, Rădăcină, i-am spus de multe ori: "Dintre toÈ›i oamenii, doar el va înÈ›elege." Apoi Rădăcină m-a anunÈ›at că vei sosi È™i vei aduce matca; atunci am È™tiut că veniseÈ™i să-mi oferi trecerea, dar numai dacă se dovedea că o merit.
― MeriÈ›i, Uman.
― Uite. Vezi? Am semnat tratatul ca oamenii.
În partea de jos a ultimei pagini fuseseră desenate stângaci, dar cu multă migală, două cuvinte.
― Uman, pronunță Ender.
Pe celălalt nu reuși să-l citească.
― E numele adevărat al Urlătoarei, îl lămuri Uman. "Căutătoarea de Stele." FoloseÈ™te cam stângaci bățul de scris. SoÈ›iile nu-s obiÈ™nuite cu uneltele, pe care le folosesc doar fraÈ›ii, dar a vrut să È™tii cum o cheamă. M-a rugat să-È›i spun că l-a primit fiindcă a privit mereu spre cer. Pe vremea aceea nu înÈ›elesese că aÈ™tepta venirea ta.
"Cât de mulți și-au pus speranțele în mine", se gândi Ender. "De fapt, totul stă în puterea lor. A Novinhei, Elei și a lui Miro, cei care m-au chemat; a lui Uman sau a Căutătoarei de Stele și a celorlalți, care s-au temut de sosirea mea."
Vierme aduse cana cu cerneală, iar Calendar un fel de stilou tăiat dintr-o bucată lungă de lemn crestată la un capăt, cu un rezervor de mici dimensiuni ce reținea doar câteva picături când era muiat în cană. Ender l-a înmuiat de cinci ori până să-și termine de scris numele.
― Cinci, remarcă Săgeată. Ender își reaminti că numărul cinci le aducea noroc purceluÈ™ilor. Fusese o întâmplare, dar dacă ei prefereau să vadă în asta un semn de bun augur, cu atât mai bine.
― ÃŽl voi prezenta guvernatorului È™i episcopului nostru, le promise Ender.
― Dintre toate documentele preÈ›uite vreodată de-a lungul istoriei umanității, acesta... începu Ouanda.
Dar nimeni nu mai avea răbdare să audă și continuarea. Uman și Mâncătorul-de-Frunze împachetară atent cartea și i-o înmânară, nu lui Ender, ci Ouandei. Cu o limpezime care-l îngrozi, Săvârșitorul înțelese instantaneu ce însemna acest gest. Mai avea ceva de făcut și trebuia să aibă mâinile libere.
― Acum tratatul e încheiat după modelul oamenilor, spuse Uman, dar numai pentru că cel ce a semnat în numele oamenilor l-a înÈ›eles ca È™i purceluÈ™ii.
― Atunci se va face aÈ™a cum v-am promis.
Uman întinse mâna și-l mângâie pe Săvârșitor de la gât înspre pântec.
― Cuvântul frate nu-i o vorbă în vânt. El înseamnă viață. Se întoarse către ceilalÈ›i purceluÈ™i: DaÈ›i-mi voie să vorbesc tatălui meu pentru ultima oară înainte de a mă înălÈ›a alături de el.
Doi dintre frații necunoscuți făcură câțiva pași spre el, legănându-și bețele pe care le aveau în mână. Porniră alături de Uman spre copacul lui Rădăcină și începură să lovească în el și să cânte în limba copacilor... Trunchiul se despică aproape imediat. Destul de tânăr, copacul nu avea trunchiul mai gros decât trupul lui Uman, care pătrunse cu greu înăuntrul lui. Dar încăpu, și scoarța se închise. Bătăile își schimbară ritmul, dar nu-l slăbiră nici o clipă.
Jane îi șopti la ureche:
― Aud cum rezonanÈ›a bătăilor se schimbă înăuntrul copacului; prob­abil remodulează sunetul, transformând bătăile într-un limbaj.
Ceilalți purceluși se apucară să curețe solul pentru a face loc copa­cului lui Uman. Ender observă că avea să fie plantat astfel încât, privind dinspre poartă, Rădăcină să se afle în stânga și Uman în dreapta. Purcelu­șii se chinuiau să smulgă din rădăcini iarba capim; nu după mult timp li se alătură și Quim, apoi Olhado și, la urmă, Ouanda și Ela.
Ouanda îi dădu Novinhei tratatul pentru a-l păstra cât timp avea să-i ajute pe purceluși. Novinha se apropie de Ender și se opri în fața lui, privindu-l fix, fără să clipească.
― L-ai semnat SăvârÈ™itor Wiggin. SăvârÈ™itor.
Numele nu-i plăcea nici lui. Îl auzise prea des folosit ca epitet.
― Sunt mai bătrân decât par. Sub numele acesta eram cunoscut când am distrus lumea Gândacilor. Poate că prezenÈ›a acelui nume pe primul tratat încheiat între oameni È™i ramen îi va schimba înÈ›elesul.
― Ender, È™opti ea. Se aplecă spre el cu tratatul ocrotit la piept; era greu, pentru că înăuntru se afla "Matca È™i Hegemonul" pe o față a filelor, iar tratatul era scris pe cealaltă. Nu m-am dus niciodată la vreun preot pentru spovedanie, fiindcă È™tiam că mă vor dispreÈ›ui pentru păcatul săvârÈ™it. Și totuÈ™i, astăzi, când mi-ai numit toate păcatele, am îndurat pentru ca nu mă dispreÈ›uieÈ™ti, È™tiu asta. Până adineauri nu înÈ›elesesem de ce.
― Nu dispreÈ›uiesc oamenii pentru păcatele lor. ÃŽncă n-am găsit nici unul pe care să nu-l fi văzut È™i în mine însumi. Am comis fapte mult mai groaznice.
― Ai purtat atâția ani povara vinovăției omenirii.
― Da, dar nu-i nimic mistic în asta. L-am socotit drept un semn al lui Cain. Nu mi-a adus prieteni însă nici nu s-au găsit mulÈ›i care să-mi facă rău.
Pământul fusese curățat Mandachuva vorbi în limba copacilor pentru purcelușii care băteau în trunchi. Aceștia schimbară ritmul și trunchiul se desfăcu din nou. Uman alunecă afară ca un prunc ce se naște, apoi se duse în centrul locului curățat Mâncătorul-de-Frunze și Mandachuva îi întinseră fiecare câte un cuțit. Punând mâinile pe tăișurile lor, Uman li se adresă celor doi în portugheză, pentru ca mesajul să capete mai multă forță și să fie înțeles de toți cei prezenți:
― I-am spus Urlătoarei că aÈ›i pierdut trecerea spre cea de-a treia viață din cauză că Pipo È™i Libo nu au înÈ›eles. Ea mi-a răspuns că amândoi vă veÈ›i înălÈ›a spre lumină înainte de a trece o altă mână de mâini de zile.
Mâncătorul-de-Frunze și Mandachuva lăsară cuțitele, îl atinseră ușor pe pântec și se retraseră câțiva pași.
Uman îi întinse Săvârșitorului cele două cuțite. Erau făcute din lemn subțire. Se gândi la unealta cu care lemnul putea fi lustruit până căpăta atâta finețe și ascuțime, dar și tărie. Dar purcelușii nu folosiseră unelte pentru modelarea lor. Cuțitele ieșiseră din inima unui copac viu, întru­chipări ale perfecțiunii, oferite în dar pentru a ajuta un frate să treacă în cea de-a treia lume.
Îi era destul de ușor să-și imagineze că Uman nu va muri cu adevărat, dar mult mai greu să și creadă. La început nu luă cuțitele. Își trecu palmele peste lamele lor și-l apucă pe Uman de încheieturile mâinilor.
― Tu nu o simÈ›i ca pe o moarte. Dar eu... te-am cunoscut abia ieri, iar astăzi È™tiu că-mi eÈ™ti frate ca È™i cum Rădăcină mi-ar fi È™i mie tată. TotuÈ™i, când soarele se va ridica din nou pe cer, nu voi putea să-È›i mai vorbesc. Uman, simt că e moarte, chiar dacă pentru tine e altceva.
― Să vii să stai la umbra mea, să priveÈ™ti spre soare prin frunziÈ™ È™i să te rezemi de trunchiul meu. Și să mai faci ceva: să adaugi povestea mea la "Matcă È™i Hegemon". S-o numeÈ™ti ViaÈ›a lui Uman. Să le spui tuturor oamenilor cum am fost conceput pe scoarÈ›a copacului tatălui meu, cum m-am născut în beznă È™i am mâncat din trupul mamei. PovesteÈ™te-le cum am lăsat în urmă viaÈ›a din întuneric, cum am intrat în jumătatea de lumină a celei de-a doua ca să deprind limba de la soÈ›ii È™i să învăț toate miracolele pe care Libo, Miro È™i Ouanda ni le-au oferit. Să le spui cum, în ultima zi a celei de-a doua vieÈ›i, adevăratul meu frate a sosit de dincolo de cer pentru a încheia această înÈ›elegere astfel încât oamenii È™i purcelu­șii să devină un singur trib, nu de fiinÈ›e umane sau de purceluÈ™i, ci de ramani. Să le mai spui cum prietenul meu m-a trecut în cea de-a treia viață, în lumina deplină, să mă înalÈ› spre cer È™i să aduc pe lume zece mii de copii înainte de a muri.
― AÈ™a voi spune povestea ta.
― Atunci voi trăi în veci.
Săvârșitorul luă cuțitele. Uman se întinse pe pământ.
― Olhado, spuse Novinha. Quim. ÃŽntoarceÈ›i-vă la poartă. Ela, È™i tu.
― Trebuie să văd, mamă, protestă Ela. Sunt om de È™tiință.
― Ai uitat de ochii mei, explică Olhado. Cu ei voi putea înregistra totul. Le voi putea demonstra oamenilor de pretutindeni că tratatul a fost semnat. Să le arătăm È™i purceluÈ™ilor că Vorbitorul l-a înÈ›eles.
― Nici eu nu plec, spuse Quim. Chiar È™i Sfânta Fecioară a stat la picioarele crucii.
― Atunci rămâneÈ›i, încuviință Novinha.
Uman își umplu gura cu iarbă capim, dar nu o mestecă mult.
― Mai mestecă, îl îndemnă SăvârÈ™itorul, ca să nu simÈ›i nimic.
― Nu e bine, spuse Mandachuva. Acestea sunt ultimele clipe ale celei de-a doua vieÈ›i. Trebuie sa simtă ceva din durerile trupului ca să le È›ină minte când va trăi a treia viață, cea de dincolo de durere.
Mandachuva și Mâncătorul-de-Frunze îl sfătuiră pe Vorbitor unde și cum să taie. Trebuia să lucreze repede, îi spuseră ei, și își băgară mâinile în trupul aburind pentru a-i arăta cum să așeze organele. Săvârșitorul operă iute, cu mâini sigure, și cu toate că îi venea să privească altundeva decât la operația chirurgicală pe care o făcea, știa că ochii lui Uman îl fixau, îl urmăreau plini de recunoștință și dragoste, încărcați de durere și moarte. Totul se petrecu sub mâinile lui, atât de repede încât în primele clipe reuși chiar să vadă copăcelul crescând. Câteva organe mari se chirciră pe măsură ce rădăcinile încolțiră din ele; filamentele se răspân­diră în interiorul corpului; Uman mai deschise o dată ochii mari, în chinul final; din șira spinării țâșni în sus o tulpiniță, apoi două frunze, patru...
Și atunci se sfârși totul. Trupul era mort, ultima lui tresărire se consumase pentru nașterea copacului care-și aflase rădăcina în șira spinării. Săvârșitorul văzuse rădăcinuțele și filamentele cuprinzând tot corpul. Amintirile, sufletul lui Uman, trecuseră în celulele copăcelului abia apărut. Reușise. Uman își începuse cea de-a treia viață. Iar peste puțin timp, când soarele va răsări, frunzele vor gusta lumina pentru prima oară.
Ceilalți purceluși se bucurau, dansau. Mâncătorul-de-Frunze și Mandachuva luară cuțitele din mâinile Săvârșitorului și le înfipseră în pământ la capul lui Uman, de o parte și de alta. Săvârșitorul nu se alătură sărbătoririi. Era plin de sânge și mirosul trupului măcelărit îi pătrunsese până în suflet. Se târî de acolo în patru labe și porni peste deal, să-și găsească un loc de unde să nu mai vadă nimic. Novinha îl urmă. La fel și restul, epuizați, sleiți de întâmplările și emoțiile zilei ce trecuse. Nu scoaseră un cuvânt, nu făcură nici un gest, ci se prăbușiră în iarba deasă, căutând reazem unul în altul și găsindu-și eliberarea în somn, în timp ce purcelușii urcau dansând povârnișul ce ducea spre inima pădurii.


Bosquinha și episcopul Peregrino plecară spre poartă înainte de răsăritul soarelui, vrând să-l întâmpine pe Vorbitor la întoarcerea din pădure. Așteptară acolo zece minute și abia după aceea surprinseră o mișcare, mai aproape de ei decât de marginea pădurii. Era un băiat aproape adormit care-și slobozea udul într-un tufiș.
― Olhado, strigă primarul.
Băiatul întoarse capul, făcu un semn cu mâna și apoi își aranjă pantalonii. Îi trezi și pe ceilalți, care dormeau în iarba înaltă. Bosquinha și episcopul deschiseră poarta și le ieșiră în cale.
― Ciudat, spuse Bosquinha, dar în clipele astea, când am călcat dincolo de gard, revolta noastră prinde contur real.
― De ce-au rămas aici peste noapte? se miră Peregrino. Poarta a fost deschisă, se puteau duce acasă.
Bosquinha îi numără repede în gând pe cei aflați dincolo de poartă. Ouanda și Ela, braț la braț ca două surori, Olhado și Quim, Novinha și acolo, da, Vorbitorul. Se așezase pe pământ și Novinha își odihnea brațele pe umerii lui. Toți încrezători, tăcuți, așteptau. Într-un târziu, Vorbitorul privi spre cei doi.
― Avem un tratat, spuse el. E bun.
Novinha ridică un maldăr de foi învelit în frunze.
― L-au scris purceluÈ™ii. Trebuie să-l semnezi.
Bosquinha îl luă în brațe și spuse:
― Toate fiÈ™ierele au fost refăcute înainte de miezul nopÈ›ii. Nu numai cele pe care le-am transferat ca mesaje. E bun prietenul ăsta al tău, Vorbitorule.
― Prietenă, o corectă el. O cheamă Jane.
Episcopul și Bosquinha văzură curând ce zăcea pe pământ, la poalele dealului pe care dormise Vorbitorul. Înțeleseră de unde prove­neau petele întunecate de pe brațele și mâinile lui și stropii roșiatici de pe față.
― Preferam să nu încheiaÈ›i tratatul decât să fie cineva obligat să ucidă pentru el, începu Bosquinha.
― Să nu judecăm pripit, o dojeni episcopul. Cred că fapta din această noapte înseamnă mai mult decât pare.
― ÃŽnÈ›elept ai vorbit, părinte Peregrino, murmură Ouanda. Eu È™i Ela am înÈ›eles rostul faptei.
― A fost ca o împărtășanie, mărturisi Olhado.
Bosquinha se uită la Novinha, incapabilă să înțeleagă.
― L-ai lăsat să privească?
― ÃŽntr-o zi, toÈ›i purceluÈ™ii vor vedea prin ochii mei.
― N-a fost o moarte, se confesă Quim, ci o reînviere.
Episcopul păși către trupul torturat și atinse copăcelul care creștea din cavitatea toracică.
― Numele lui e Uman, spuse Vorbitorul.
― Și al tău la fel, îi răspunse episcopul. ÃŽntoarse capul spre mica lui turmă care ajutase omenirea să mai facă un pas înainte. "Oare sunt păstorul", se întrebă el, "sau cea mai rătăcită È™i mai neajutorată dintre oiÈ›e?"― HaideÈ›i cu toÈ›ii, veniÈ›i la catedrală. Curând vor bate clopotele pentru slujbă.
Copiii se adunară, pregătindu-se de plecare. Novinha se îndepărtă de Vorbitor. Se opri și întoarse capul, lansându-i o invitație scurtă din ochi.
― Curând, răspunse el. Mai rămân o clipă.
Novinha porni pe urmele episcopului, trecu de poartă și începu să urce dealul spre catedrală.
Slujba abia începuse când Peregrino îl văzu pe Vorbitor intrând. Făcu o pauză și căută din ochi locul în care se aflau Novinha și copiii. Din câțiva pași, Vorbitorul ajunse acolo și se așeză alături de Novinha, pe locul în care stătea de obicei Marcăo, în rarele ocazii când întreaga familie participase la slujbă.
Peregrino se întoarse la îndatoririle slujbei. Câteva clipe mai târziu, când ridică din nou privirea, văzu că Grego stătea lipit de Vorbitor. Peregrino se gândi la clauzele tratatului, așa cum le explicaseră fetele. La sensul morții purcelușului numit Uman și, înainte de toate, la sensul morții lui Pipo și Libo. La limpezirea și rotunjirea tuturor înțelesurilor. La tânărul Miro paralizat și la sora lui, Ouanda, care veghea asupra lui, la Novinha, cea pierdută și acum regăsită. La gardul a cărui umbră întunecată apăsa gândurile tuturor oamenilor siliți să trăiască dincoace de el, acum inert și inofensiv, invizibil, fără rost.
Acesta era miracolul cuminecăturii devenită carne a lui Dumnezeu în mâinile lui. "Cât de neașteptat regăsim în noi trupul lui Dumnezeu, în chiar clipa când credem că suntem alcătuiți numai din țărână."



Capitolul 18
MATCA

Evoluția nu i-a creat nici canal de naștere, nici sâni. Prin urma­re, micuța făptură care se numește Uman nu a putut să-și croiască drum afară din pântecul mamei decât cu dinții. El și frații lui au devorat trupul mamei. Și, fiindcă era cel mai robust și viguros. Uman a mâncat cel mai mult, devenind și mai puternic.
Uman trăia în beznă deplină. Când trupul mamei s-a terminat, n-a mai găsit nimic de mâncat, cu excepția lichidului dulce care curgea la suprafața lumii lui. Încă nu știa că suprafața verticală era interiorul unui trunchi de copac și că sorbea din seva lui. Tot astfel, nu știa că făpturile cu mult mai mari decât el erau peque­ninos gata să iasă la lumină și că celelalte, mai mici, mai tinere, abia părăsiseră corpul mamelor.
Nu-l interesa decât să mănânce, să se miște și să vadă lumina. Din când în când, în ritmuri pe care nu le putea înțelege, bezna se desfăcea brusc. Întotdeauna începea cu un sunet a cărui sursă nu avea cum s-o priceapă. Atunci copacul tresărea ușor; seva înceta să curgă; toată energia copacului se concentra pentru a schimba forma trunchiului într-un punct, lăsând o deschizătură prin care lumina pătrundea înăuntru. Când apărea lumina, Uman se lăsa atras de ea. Când dispărea, își pierdea simțul de orientare și rătăcea încoace și încolo în căutarea lichidului dulce. Dar într-o zi, când toate celelalte făpturi erau mai mici decât el și nici una mai mare, lumina a apărut din nou și el, fiind iute și puternic a ajuns la deschizătură înainte ca ea să se închidă. Și-a îndoit trupul după curbura lemnului și a simțit pentru prima oară asprimea scoarței sub pântecul său moale. Abia a băgat în seamă noua durere, fiindcă lumina îl orbise. Și nu era doar într-un loc, ci pretutindeni, și nu era cenușie, ci verde și galben intens. Uimirea lui nu a ținut mult. I se făcuse din nou foame, iar aici, în exteriorul trunchiului, seva copacului-mamă curgea doar în crăpăturile scoarței, unde el ajungea greu și locul făpturilor mici pe care le putea împinge deoparte fusese luat de altele mai mari, care îl alungau de lângă sursa de hrană. Era ceva nou, o altă lume, o nouă viață, și se temea.
Mai târziu, când a deprins limba, și-a amintit de călătoria dinspre beznă spre lumină și a numit-o trecere de la prima viață la cea de-a doua, de la viața în întuneric la cea în semi-lumină.

Vorbitor în numele Morților, Viața lui Uman I, pp 1-5


Miro hotărâse să părăsească Lusitania. Să ia nava Vorbitorului și să plece până la urmă spre Trondheim. Spera ca la proces să convingă cele O Sută de Lumi să nu pornească război împotriva Lusitaniei. În cel mai rău caz putea să devină martir, să reprezinte ceva, iar oamenii să-și amintească de el. Indiferent ce i s-ar întâmpla, era mai bine să meargă să fie judecat decât să rămână pe planetă.
La câteva zile după nefericita escaladare a gardului Miro își reveni destul de rapid. Simțea că-și recăpătase controlul asupra brațelor și picioarelor cât să-și târâie pașii ca un moșneag. Era de ajun ca să scape de sentimentul umilitor că mama trebuia să-i primenească trupul. Dar progresele se opriră aici.
― Asta e, îl consolă Navio. Am ajuns la nivelul infirmității perma­nente. Miro, te poÈ›i considera fericit că poÈ›i merge, poÈ›i vorbi, eÈ™ti om întreg. Cu nimic mai prejos, să zicem, decât un bărbat foarte sănătos, dar având vârsta de o sută de ani. Tare m-aÈ™ bucura să-È›i pot spune că trupul tău va fi ca înainte de a sări gardul È™i că te vei bucura de toată vigoarea unui tânăr de douăzeci de ani. Dar după cum se prezintă situaÈ›ia, sunt foarte încântat să te anunÈ› că nu vei fi silit să-È›i petreci restul vieÈ›ii în pat, schimbat È™i cateterizat, incapabil să faci altceva decât să asculÈ›i muzică liniÈ™titoare È™i să te întrebi ce s-a ales de trupul tău.
"Deci se cuvine să fiu recunoscător", se gândi Miro. "Când îmi îndoi degetele, formând o bâtă nefolositoare la capătul brațelor când îmi aud propriile vorbe sunând înfundat și neinteligibil și vocea lipsită de intonație, să mă bucur că semăn cu un om de o sută de ani și să aștept nerăbdător alți optzeci de ani ca centenar."
După ce se vădi că nu mai avea nevoie de îngrijire constantă, familia se împrăștie, fiecare văzându-și de treburile sale. Evenimentele acelor zile se arătau prea importante ca să rămână acasă cu un invalid, chiar dacă acesta le era frate, fiu sau prieten. Miro dădea dreptate fiecăruia. Nici nu voia tot timpul pe cineva lângă el. Dorea să fie cu el. Avea lucrări neterminate. Acum, în cele din urmă, odată cu gardul, dispăruseră și îngrădirile. Putea să pună purcelușilor întrebările care îl frământaseră atâta vreme.
La început încercă să lucreze prin intermediul Ouandei care venea în fiecare dimineață și seară să-și întocmească rapoartele pe terminalul din camera de zi a casei Ribeira. El le citea, întreba, îi asculta povestirile. Serioasă, ea memora întrebările la care el voia răspunsul purcelușilor. După câteva zile, observă că Ouanda îi aducea seara răspunsurile, dar fără să le dezvolte sau să exploreze înțelesul lor mai adânc. Ouanda acorda atenție doar propriei sale munci. De atunci Miro încetă să-i mai încredințeze întrebările. O minți spunându-i că-l interesează mai mult ce face ea, că mult mai importante erau planurile ei de cercetare.
În realitate, nu suporta s-o mai vadă. Revelația că sunt frate și soră îi pricinuise o durere îngrozitoare, dar dacă ar trebui să hotărască doar el ar călca în picioare tabuurile incestului, s-ar căsători cu ea și, la nevoie, ar trăi ascunși în pădure, printre purceluși. Însă Ouanda, având un sentiment exagerat de apartenență paternă, era inflexibilă. Nu putea să încalce singura lege universal umană. Suferise când aflase că Miro îi e frate, dar începuse imediat să se distanțeze, să uite mângâierile, sărută­rile, promisiunile, glumele....
Mai bine le uita și el. Dar nu putea. De fiecare dată când o vedea, reținerea, politețea și bunătatea ei îl răneau. Dragostea dispăruse. Nemi­los cu sine, o compară pe Ouanda cu mama, care-și iubise omul ignorând barierele existente între ei. Dar iubitul mamei fusese un bărbat întreg, zdravăn, nu un nevolnic de care nimeni nu avea nevoie.
De aceea Miro rămase acasă și studie fișierele tuturor. Era o tortură să știe ce făceau și să nu poată participa la munca lor, dar era mai bine așa decât să nu facă nimic sau să urmărească filme plicticoase pe terminal, ori să asculte muzici. Putea scrie pe tastatură însă încet, mișcându-și toată mâna, astfel încât degetul cel mai rigid, arătătorul, să atingă numai o tastă. Nu avea viteză suficientă pentru a introduce informații semnificative în fișiere sau să scrie concluzii, dar putea solicita fișierele de interes public ale altora pentru a afla cu ce se ocupau. Reușea astfel să mențină o legătură fragilă cu activitățile vitale care înfloriseră brusc pe Lusitania după deschiderea porții.
Pentru că dorea ca purcelușii să poată scrie în limba lor, Ouanda lucra cu ei la un lexicon al limbii masculilor și soțiilor, la care avea să adauge un sistem ortografic și fonetic. Quim o ajuta, dar Miro știa că el o făcea având în minte un scop precis: voia să devină misionar al purcelușilor pentru alte triburi, să le aducă Scripturile înainte de a primi "Matca și Hegemonul" și plănuia să le traducă, măcar în parte, și să le vorbească purcelușilor în propria lor limbă. Toate preocupările acestea legate de limba și cultura purcelușilor prindeau bine, erau importante pentru păstrarea trecutului și pregătirea contactului cu alte triburi, însă Miro știa că ele puteau fi făcute cu același rezultat și de erudiții lui Dom Cristăo care, aventurându-se acum în robele lor călugărești printre pur­celuși, le puneau acestora întrebări pline de tâlc și le dădeau soluții convingătoare la propriile nelămuriri. Miro considera că Ouanda se lăsa împinsă deoparte.
Din câte constată Miro, Ender și câțiva tehnicieni din serviciile de întreținere ale Primăriei se ocupau de progresele materiale ale purcelu­șilor. De la râu până la luminișul unde se afla copacul-mamă se instalase o conductă de apă. Oamenii introduceau electricitatea și-i instruiau pe frați cum să utilizeze un terminal de computer. Între timp, îi învățau și mijloace foarte primitive de agricultură și încercau să domesticească turmele de cabra pentru ca animalele să poată fi înjugate la pluguri. Diferitele trepte tehnologice care trebuiau deprinse dintr-o dată de către purceluși erau amețitoare, dar Ender discutase această problemă cu Miro și-i explicase că voia ca purcelușii să beneficieze de rezultate imediate, rapide și spectaculoase, de pe urma tratatului. Apă curentă, o conexiune de computer cu un terminal holografic, având acces la orice carte din bibliotecă, lumină electrică noaptea. Dar toate acestea țineau încă de magie, și-i făceau pe purceluși complet dependenți de societatea umană. În același timp, Ender îi încuraja să-și păstreze nealterate independența, inventivitatea și simțul practic. Trecând de la un trib la altul, până vor face înconjurul lumii, veștile despre scânteierea luminii electrice vor naște probabil mituri, dar vreme îndelungată ele vor rămâne simple zvonuri. Plugul de lemn, secera, grapa și semințele de știr vor declanșa adevăratele schimbări care să permită populației de purceluși să crească înzecit. Iar acestea puteau fi transmise din loc în loc printr-o mână de semințe purtate într-o pungă din piele de cabra și câteva sfaturi despre lucrarea pământului.
Aceasta era munca la care voia Miro să participe. Dar cât îl puteau ajuta mâinile ca niște butuci și mersul târșâit pe loturile cu știr? Putea sta la un război de țesut ca să facă lână de cabra? Nici măcar nu era în stare să vorbească bine pentru a-i învăța pe alții.
Ela lucra pentru a crea noi soiuri de plante pământești și chiar mici animale și insecte, specii care să reziste Descoladei și s-o neutralizeze. Mama o ajuta cu sfaturi, doar atât, fiindcă și ea muncea la un proiect secret care le depășea în importanță pe toate celelalte. Iar Ender veni la Miro și-i dezvălui ceva știut doar de familia lui și Ouanda: matca trăia și avea să vadă lumina zilei imediat ce Novinha va găsi o modalitate ca ea și Gândacii care se vor naște să reziste Descoladei. Când toate acestea vor fi gata, matca va fi readusă la viață.
Dar Miro nu-și va aduce contribuția nici la acest proiect. Pentru prima oară în istorie, pe aceeași lume, oamenii și două rase extraterestre vor trăi alături ca ramani, iar Miro nu va contribui cu nimic la acest eveniment. Era mai puțin uman decât purcelușii. Nu putea să vorbească sau să-și folosească mâinile nici pe jumătate cât ei. Încetase să mai fie un animal capabil să articuleze cuvinte sau să utilizeze unelte. Devenise varelse. Îl păstrau doar ca animal de casă.
Voia să plece. Ba mai mult, voia să dispară, să uite de el însuși.
Dar nu chiar acum. Apăruse o nouă șaradă, despre care știa numai el, astfel că tot singur trebuia să-i dea de cap. Terminalul lui se comporta foarte ciudat.
Observase asta în prima săptămână după ce rămăsese paralizat. Cerceta câteva dintre fișierele Ouandei și descoperise că, fără să apeleze la operațiuni speciale, pătrunsese în unele confidențiale. Erau protejate foarte strict și totuși, fără să aibă idee care erau parolele, o simplă scanare de rutină îi furnizase informațiile necesare. Fișierele se refereau la specu­lațiile Ouandei privind evoluția purcelușilor și modelele de viață socială dinainte de apariția Descoladei. Exact lucrurile care în urmă cu două săptămâni ar fi devenit subiecte de discuții și chiar de ceartă cu Miro. Acum le păstra secrete și nu le mai comenta cu el.
Miro nu-i spuse Ouandei că văzuse fișierele, dar conduse discuțiile în așa fel încât s-o determine să se confeseze; iar atunci când își exprimă interesul față de probleme ea îi vorbi fără reținere despre ideile pe care le avea. Avea uneori impresia că trăiește vremurile dinainte. Numai că, auzind sunetul înfundat și nesigur al propriei voci, își păstra pentru sine majoritatea părerilor, mulțumindu-se s-o asculte, acceptând fără să co­menteze idei pe care altfel le-ar fi combătut. Și totuși, văzându-i fișierele confidențiale, reușea să înțeleagă ce o preocupa mai mult.
Dar cum de le văzuse?
I se întâmpla mereu. FiÈ™ierele Elei, ale Mamei, ale lui Dom Cristo. Când purceluÈ™ii începură să se joace pe terminalul lor, Miro reuÈ™i să-i urmărească lucrând în modul-ecou, pe care terminalul nu-l folosise nicio­dată ― asta îi permitea să asiste la toate încercările lor pe computer È™i apoi să facă sugestii, ba chiar să modifice unele operaÈ›iuni. Găsea că e o desfătare deosebită să ghicească ce voiau de fapt să obÈ›ină È™i să-i ajute pe furiÈ™ pentru a izbândi. Dar cum de ajunsese să aibă un asemenea acces neconvenÈ›ional la capacitățile maÈ™inii?
Parcă și terminalul învăța să se acomodeze cu el. În loc să tasteze lungi secvențe de cod, Miro nu trebuia decât să inițieze o secvență și mașina se supunea instrucțiunilor lui. În cele din urmă, nici nu mai era nevoie să se prezinte. Atingea tastatura și terminalul afișa o listă a tuturor activităților pe care le desfășura în mod obișnuit, apoi le scana. Putea atinge o tastă și ajungea exact la activitatea dorită, sărind zeci de operațiuni preliminare, fiind astfel scutit de chinul de a scrie minute în șir caracter după caracter.
La început își închipui că Olhado sau poate cineva din cadrul Primăriei crease acest nou program anume pentru el. Însă Olhado se uită mirat la performanțele terminalului și spuse doar o vorbă:
― Bacăna, Nemaipomenit.
Apoi constată că mesajul transmis către Primărie nici nu ajunsese la destinație. În schimb, primi vizita Vorbitorului.
― Deci terminalul te ajută, spuse el.
Miro nu-i răspunse. Făcea eforturi să priceapă de ce-l trimisese primarul tocmai pe Vorbitor ca răspuns la apelul său.
― Primarul n-a primit mesajul tău, îl lămuri Ender. Eu însă, da. Și e mai bine că nu ai povestit È™i altora cum se comportă terminalul tău.
― De ce? întrebă Miro. Acesta era un cuvânt pe care-l putea pronunÈ›a fără să-l stâlcească prea mult.
― Pentru că nu programul te ajută, ci o persoană.
Miro râse. Nici o ființă umană nu putea reacționa atât de repede ca programul care-l asista. Era de fapt mai rapid decât oricare altul cu care lucrase până atunci, foarte intuitiv și inventiv; avea o viteză superioară omului, dar dovedea mai multă inteligență decât un program.
― Cred că e o veche prietenă de-a mea. Adică ea mi-a spus de mesajul tău È™i mi-a sugerat să-È›i dau de È™tire că n-ar strica să fii discret. E cam timidă, înÈ›elegi? Nu are prea mulÈ›i prieteni.
― Câți?
― Până în prezent exact doi. Iar de câteva mii de ani până recent, doar unul.
― Nu-i uman, spuse Miro.
― Ramen, îl lămuri Ender. Mai uman decât majoritatea oamenilor. Ne iubim de mult, ne-am întrajutorat, ne-am bizuit unul pe altul. Dar în ultimele săptămâni, de când sunt aici, ne-am cam înstrăinat. Eu... m-am apropiat mai mult de oameni. De familia ta.
― Mama.
― Da, mama ta, fraÈ›ii È™i surorile tale, activitatea în folosul purceluÈ™i­lor, a mătcii. Eu È™i prietena mea obiÈ™nuiam să discutăm aproape continuu. Acum nu mai am timp. Uneori ne-am spus unul altuia sentimentele la încercare. E singură È™i cred că È™i-a ales alt tovarăș.
― Năo çuero. N-am nevoie.
― Ba da. Te-a ajutat deja. Acum, când È™tii că există, vei descoperi că e... o prietenă de nădejde. Mai bună nici nu poÈ›i găsi. Mai loială. Mai săritoare.
― CățeluÈ™ în lanÈ›?
― Nu rata È™ansa asta, îl sfătui Ender. Te prezint celei de-a patra specii extraterestre. ÃŽncă te consideri xenolog, nu-i aÈ™a? Handicapul tău fizic nu însemnă nimic pentru ea. Nu are pe nimeni. Ea există doar printre distorsiunile filotice din comunicaÈ›iile prin ansiblu ale celor O Sută de Lumi. E cea mai inteligentă creatură, iar tu devii a doua ființă umană pe care a ales-o până în prezent pentru a i se revela.
― De ce? Cum s-a născut? Și cum m-a cunoscut de m-a ales tocmai pe mine?
― ÃŽntreab-o chiar tu. Ender atinse nestemata din ureche. Vreau să-È›i dau un sfat. De îndată ce ajunge să aibă încredere în tine păstreaz-o mereu aproape. Nu-i ascunde nimic. Cândva a avut un iubit care însă a rupt legătura cu ea. Doar o oră, dar după aceea lucrurile n-au mai fost ca înainte. Au devenit... simpli prieteni. Prieteni buni, credincioÈ™i, întot­deauna până la moartea lui. Dar el va regreta toată viaÈ›a acel unic act de neloialitate.
Ochii lui Ender luceau umed și Miro își dădu seama că orice ar fi fost, creatura din computer nu era o fantomă, ci o parte a vieții acestui om.
Ender plecă fără alte explicații și Miro porni terminalul. Pe el apăru holograma unei femei. Delicată, stând pe scaun și rezemându-se de un zid holografic. Nu era frumoasă. Dar nici urâtă. Trăsăturile chipului exprimau un caracter bine definit. Avea insistenți, nevinovați, melanco­lici. Gura cu linii fine, pregătită ba să zâmbească, ba să plângă. Îmbră­cămintea părea imaterială, ca un val, și totuși, în loc să fie provocatoare, dezvăluia un fel de inocență, un trup de fetiță cu sâni abia înmuguriți, ținându-și mâinile prinse ușor una de alta pe genunchi și picioarele desfăcute copilăros, cu vârfurile degetelor atingându-se. După cum arăta, ar fi putut să stea pe un scrânciob de pe terenul de joacă. Sau pe marginea patului unui iubit.
― Bom dia, spuse Miro.
― Bună, răspunse ea. Eu l-am rugat să facă prezentările.
Era tăcută, rezervată, însă și Miro se simțea sfios. În afară de cei din familie, Ouanda fusese singura femeie din viața lui și de aceea nu avea încredere în frumusețea mondenă. În același timp, era conștient că vorbea cu o hologramă. Cât se poate de convingătoare, dar cu toate astea rămânea o simplă proiecție laser în aer.
Ea ridică o mână și și-o așeză blând pe sân.
― Nu simt nimic, spuse ea. Nu am nervi.
În ochii lui Miro apărură lacrimi. De autocompătimire, desigur. Probabil că nu va simți niciodată apropierea unei femei mai substanțiale decât cea din hologramă. Dacă ar încerca să atingă pe cineva, mângâie­rile lui ar fi stângace și brutale. Uneori, când nu se controla, se trezea că-i curg balele și nici măcar nu simțea asta. Halal iubit.
― Dar am ochi, zise ea. Văd tot ce se întâmplă în cele O Sută de Lumi. Urmăresc cerul printr-o sută de telescoape. ÃŽn fiecare zi trag cu urechea la un trilion de conversaÈ›ii. Chicoti uÈ™or. Sunt la curent cu toate bârfele din univers.
Apoi se ridică brusc, deveni mai mare, se apropie, astfel încât apăru doar de la talie în sus, de parcă s-ar fi mișcat către o cameră invizibilă. Îl țintui aprig cu ochii vii.
― Iar tu eÈ™ti un È™colar provincial care în viaÈ›a lui n-a văzut decât un oraÈ™ È™i o pădure.
― N-am prea avut norocul să călătoresc.
― Rezolvăm noi È™i problema asta, răspunse ea. AÈ™a. Ce-ai vrea să faci astăzi?
― Care È›i-e numele? întrebă el.
― N-ai nevoie de numele meu.
― Dar cum o să te chem?
― Sunt aici oricând ai nevoie de mine. Duse mâna la o ureche. Când o să È›ii la mine îndeajuns de mult ca să mă iei cu tine oriunde ai pleca, atunci o să-mi afli È™i numele.
Mânat de un impuls neînțeles, îi spuse ceva ce nu îndrăznise să destăinuie nimănui:
― Vreau să plec din locul ăsta. Mă poÈ›i duce departe de Lusitania?
Ea deveni imediat cochetă și ironică:
― Și abia ne-am cunoscut! Zău, domnul Ribeira, eu nu-s o fată uÈ™uratecă.
― Poate când o să ne cunoaÈ™tem mai bine, spuse Miro râzând.
Se petrecu o tranzacție minunat de subtilă și femeia de pe ecran deveni o felină suplă, tolănită senzual pe o cracă de copac.
― Pot să-È›i frâng gâtul cu o singură lovitură de labă, È™opti ea; tonul sugera o încercare de seducÈ›ie; ghearele prevesteau prăpăd. Când o să te prind singur, o să-È›i muÈ™c gâtul cu un simplu sărut.
El pufni în râs. Apoi pricepu că, furat de conversație, uitase cât de gângav articula cuvintele. Ea îi înțelegea fiecare vorbă, fără să pronunțe măcar o dată: "Poftim? N-am priceput", sau vreuna dintre expresiile politicoase dar neroade și agasate pe care le-ar fi spus semenii lui. Îl înțelegea fără nici un efort.
― Vreau să pricep totul, spuse Miro. Să cuprind cât mai multe lucruri È™i să-mi lămuresc înÈ›elesul lor.
― Excelent proiect, aprobă ea. Va suna foarte frumos în autobiogra­fia ta.


Ender descoperi că Olhado conducea mai bine decât el. Avea un desăvârșit simț al distanței și atunci când își conecta ochiul la computerul de bord, dirijarea vehiculului se desfășura practic de la sine. Ender uita unde se află și privea fără grijă.
Când începuseră zborurile de explorare, peisajul i se păruse mono­ton. Preerii nesfârșite, turme uriașe de cabra, câte-o pădure la distanță -niciodată nu se apropiau de ele deoarece nu voiau să-i pună pe gânduri pe purcelușii care trăiau acolo. Pe de altă parte, căutau un cămin pentru matcă și acesta nu trebuia să fie prea aproape de vreun trib.
Astăzi se îndreptaseră spre vest, dincolo de Pădurea lui Rădăcină și urmaseră un râu până la vărsare. Se opriră pe o plajă scăldată de valuri care se spărgeau înainte de a ajunge la țărm. Ender gustă apa. Era sărată. Deci aici se afla marea.
Olhado ceru computerului de bord să-i afișeze o hartă a acestei regiuni a Lusitaniei și să-i arate poziția în care se găseau față de pădurea lui Rădăcină și alte așezări din preajmă. Era un loc potrivit și Ender simți în subconștient că matca aprobă. Lângă mare, apă din belșug, soare.
Plutiră razant pe deasupra apei, călătorind cale de câteva sute de metri în susul râului până într-un loc unde malul drept se înălța, formând un povârniș nu prea înalt.
― Putem opri undeva? întrebă Ender.
Olhado găsi un punct la cincizeci de metri de muchia dealului. Merseră pe jos de-a lungul malului, acolo unde trestiile făceau loc ierbii de râu. Toate râurile din Lusitania arătau la fel. După ce obținuse acces la fișierele Novinhei și permisiunea de a-și continua cercetările, Elei îi fusese ușor să documenteze modelele genetice. Trestii a căror reprodu­cere era legată de muștele-sugătoare. Iarba de râu care se împerechea cu șerpii de apă. Și întinderile nesfârșite de capim care își frecau paniculele încărcate de polen de pântecele cabrelor fertile, contribuind astfel la germinarea următoarei generații de animale producătoare de îngrășă­minte naturale. Printre rădăcinile și tulpinile de capim se încolăceau vițele târâtoare de tropecos, despre care Ela dovedise că aveau aceleași gene ca și zingadora, pasărea care-și făcea cuibul din planta vie direct pe sol. Același tip de împerechere putea fi întâlnit și în pădure: viermii macios ieșeau din semințele vițelor de merdona și apoi dădeau naștere semințelor de merdona. Puladorele, insectele mici, se împerecheau cu tufișurile cu frunze lucioase din pădure. Și mai presus de toate, purcelușii și copacii, ambii la apogeul regnurilor, plantă și animal, îngemănate într-o singură viață.
Așa arăta lista completă a animalelor și plantelor de suprafață din Lusitania. Iar în mediul subacvatic trăiau multe altele. Cu toate astea, Descolada adusese monotonie pe Lusitania.
Dar chiar È™i monotonia își avea frumuseÈ›ea ei ciudată. Geografia era variată ca a oricărei alte lumi ― râuri, dealuri, munÈ›i, deÈ™erturi, oceane, insule. Covorul de iarbă capim È™i peticele de pădure deveneau muzica de fond pentru simfonia formelor de relief. Privitorul se simÈ›ea miÈ™cat de câmpiile unduitoare, de vârfurile golaÈ™e, de stânci, adâncituri È™i mai ales de repeziciunea apelor ce scânteiau în razele soarelui. Ca È™i Trondheim, în loc să etaleze întreaga paletă de posibilități, Lusitania era una dintre puÈ›inele lumi dominate de un singur motiv. Planeta Trondheim era aproape nelocuibilă din pricina climei care abia îngăduia dezvoltarea vieÈ›ii la suprafață. Prin climă È™i sol, Lusitania binecuvânta sosirea plugului, a hârleÈ›ului È™i a mistriei zidarului. "ÃŽnviaÈ›i-mă", părea ea să spună.
Ender încă nu-și dădea seama că iubea această planetă cotropită, pustiită și devastată de Descolada fiindcă semăna cu propria lui viață care, păstrând proporțiile, fusese lovită în copilărie de aceleași groaznice cataclisme și denaturări. Și totuși planeta se dezvoltase, găsise în ea însăși puterea să supraviețuiască și să devină altceva. Din acțiunea distrugătoare a Descoladei apăruseră cele trei vieți ale Micuților. Săvâr­șitorul Wiggin se născuse din anii de izolare petrecuți în Școala de Luptă. Se asemuia acestui loc de parcă el l-ar fi conceput pe băiatul care pășea alături de el prin iarba de râu îl simțea ca pe un fiu, ca și cum l-ar fi cunoscut din pruncie. "Știu ce înseamnă să descoperi un zid de oțel ridicat între tine și lume, Oldaho. Dar aici și acum am dărâmat zidul și putem să atingem pământul, să ne potolim setea, să oferim consolare și să primim dragoste."
Malul râului se ridica în trepte, măsurând vreo zece metri de la nivelul apei până pe creastă. Solul era îndeajuns de afânat și umed pentru a fi săpat să se prăbușească sub propria greutate. Matca avea nevoie de galerii; Ender simți dorința de a săpa, și o făcu cot la cot cu Olhado. Pământul se disloca ușor și totuși tavanul micii peșteri nu se surpă.
Aici.
Și asta îl făcu să se hotărască.
"Aici va fi", spuse el cu voce tare.
Olhado zâmbi. Dar de fapt Săvârșitorul vorbise către Jane și auzise deja răspunsul ei:
― Novinha consideră că a reuÈ™it. Toate testele au ieÈ™it negative. Descolada a rămas inactivă în faÈ›a noului Colador prezent în celulele clonate de gândac. Ela e de părere că margaretele la care lucra pot fi adaptate pentru a produce Colador pe cale naturală. Dacă rezultatele se confirmă, nu va trebui decât să însămânÈ›aÈ›i margarete ici È™i colo, iar Gândacii vor putea È›ine Descolada în frâu sugând seva florilor.
Vocea îi era destul de vioaie, dar preocupată, și lipsită de umor. Buna dispoziție dispăruse.
― Foarte bine, spuse Ender. SimÈ›i o înÈ›epătură de gelozie ― fără îndoială că Jane vorbea mai degajat cu Miro, sâcâindu-l È™i tachinându-l aÈ™a cum o făcuse È™i cu Ender până nu de mult.
Dar nu-i fu greu să alunge sentimentul. Întinse o mână și o rezemă de umărul lui Olhado; îl trase pe băiat mai aproape și plecară împreună către vehiculul zburător care-i aștepta. Olhado marcă pe hartă locul și-l introduse în memorie. Râse și făcu glume tot drumul și Ender se veseli alături de el. Băiatul nu putea lua locul lui Jane. Era însă Olhado, și Ender îl iubea, iar Olhado avea nevoie de el, și evoluția de milioane de ani făcea ca Ender să aibă nevoie mai mult ca oricând de această apropiere. Semăna cu foamea chinuitoare a acelor ani petrecuți împreună cu Valentine, foamea care-l îndemnase să rătăcească de la o lume la alta. Băiatul cu ochi de metal. Grego, frățiorul sclipitor și înfiorător de distractiv. Nevinovăția și pătrunzătoarea percepție a lui Quim, ascetis­mul și credința lui; statornicia și neclintirea ca de stâncă a Elei și, în același timp, știința de a găsi momentul potrivit pentru a acționa; și Miro...
Miro. "Nu-i pot oferi nici o consolare lui Miro sau, cel puțin, nu acum ori pe lumea asta. I-au fost răpite munca la care ținea atât de mult, timpul, speranța în viitor și nimic din ce-aș spune sau face nu-i poate oferi o preocupare vitală. Durerea îl macină, iubita i-a devenit soră, iar traiul printre purceluși îi este inaccesibil acum, când ei caută prietenia și știința altor ființe umane."
― Miro ar trebui... începu Ender cu glas domol.
― Miro ar trebui să părăsească Lusitania, termină Olhado.
― Mda, făcu Ender.
― Ai o navă, sau mă înÈ™el? ÃŽmi amintesc de o poveste pe care am citit-o demult. Ori poate că era vreun film pe video. Despre un erou al Războaielor cu Gândacii, Mazer Rockham. A salvat cândva Pământul de la pieire, dar se È™tia că nu va mai apuca următoarea bătălie. De aceea a fost trimis la bordul unei nave care se deplasa cu o viteză apropiată de cea a luminii, făcând cursa spre spaÈ›iu È™i înapoi. Pe Pământ trecuseră o sută de ani, dar pentru el numai doi.
― Crezi că în cazul lui Miro ar fi nevoie de o măsură radicală ca asta?
― Ne aÈ™teaptă probabil un război. Cineva trebuie să ia decizii. Miro e cel mai inteligent bărbat de pe Lusitania È™i cel mai potrivit să conducă. Știi că nu-È™i pierde niciodată cumpătul. Nici măcar atunci când tata era în culmea furiei. Pardon, Marcăo. Te rog să mă ierÈ›i, tot tată îi pun.
― Să nu-È›i pară rău. ÃŽn multe privinÈ›e È›i-a fost tată.
― Miro ar chibzui È™i ar hotărî cum să acÈ›ionăm È™i sunt sigur că ar lua cele mai bune decizii. Și mama s-a bizuit mereu pe el. După cum văd eu lucrurile, când ne va ataca Congresul Stelar vom avea nevoie de Miro. El va studia toate informaÈ›iile, tot ce-am învățat în anii cât va fi plecat, va pune detaliile cap la cap È™i ne va spune ce să facem.
Ender nu se putu abține. Porni să râdă.
― Deci e o idee neroadă, conchise Olhado.
― ÃŽnÈ›elegi situaÈ›ia mai bine decât mulÈ›i alÈ›ii, îl liniÈ™ti Ender. Trebuie să mă gândesc, dar e aproape sigur că ai dreptate.
Își continuară drumul în tăcere.
― Cred totuÈ™i că m-am trezit vorbind când m-am referit la Miro, murmură Olhado. Nu È™tiu ce mi-a venit să fac legătura între Miro È™i povestea aceea care probabil că nici nu-i adevărată.
― Ba e adevărată, întări Ender.
― De unde È™tii?
― L-am cunoscut pe Mazer Rockham.
Olhado lăsă să-i scape un fluierat de mirare.
― Ce bătrân eÈ™ti. Mai venerabil decât oricare dintre copacii de aici.
― Mai bătrân decât oricare dintre coloniile umane. Din nefericire, asta nu m-a făcut È™i înÈ›elept.
― Și eÈ™ti chiar acel Ender? SăvârÈ™itorul?
― Tocmai de aceea a devenit parola mea.
― Curios. ÃŽnainte de venirea ta aici, episcopul a încercat să ne convingă pe toÈ›i că eÈ™ti satana. Quim a fost singurul din familie care l-a luat în serios. Dar dacă ne-ar fi spus că eÈ™ti SăvârÈ™itorul, te-am fi omorât cu pietre în praça încă din prima zi.
― Acum de ce n-aÈ›i face-o?
― Te cunoaÈ™tem. E cu totul altceva, nu? Nici măcar Quim nu te urăște acum. Când cunoÈ™ti pe cineva cu adevărat nu-l poÈ›i urî.
― Sau poate că nu poÈ›i cunoaÈ™te bine pe cineva decât după ce laÈ™i ura deoparte.
― Asta-i paradox circular? Dom Cristăo susÈ›ine că majoritatea ade­vărurilor pot fi exprimate prin paradoxuri circulare.
― Olhado, nu cred că are vreo legătură cu adevărul. E vorba doar de cauză È™i efect. Niciodată nu reuÈ™im să le separăm. ȘtiinÈ›a refuză să recunoască orice cauză în afară de prima ― dobori o piesă de domino È™i se prăbuÈ™eÈ™te È™i următoarea. Dar când ne referim la fiinÈ›ele umane, singurul tip de cauză care contează e cea decisivă, scopul. Ceea ce-È™i propune fiecare. De îndată ce înÈ›elegi ce vor de fapt oamenii, nu-i mai poÈ›i urî. Te poÈ›i teme de ei, dar nu-i urăști, fiindcă găseÈ™ti oricând aceleaÈ™i dorinÈ›e È™i în adâncul inimii tale.
― Mamei nu-i place ideea că eÈ™ti SăvârÈ™itorul.
― Știu asta.
― Cu toate astea te iubeÈ™te.
― Știu.
― Iar Quim... chiar că-i ciudat, dar acum, când È™tie că eÈ™ti SăvârÈ™ito­rul, È›ine mai mult la tine, tocmai din pricina asta.
― Fiindcă el e un cruciat, iar eu mi-am câștigat prostul renume câștigând o cruciadă.
― Și eu...
― Da, È™i tu.
― Ai comis mai multe crime decât oricare om cunoscut de istorie.
― Să fii cel mai bun în orice faci, aÈ™a-mi spunea mama întotdeauna.
― Dar când ai vorbit despre tata, m-ai făcut să-mi pară rău pentru el. ÃŽi convinge pe oameni să se iubească unul pe altul È™i să-È™i ierte greÈ™elile. Cum de-ai putut ucide atâtea fiinÈ›e în timpul Xenocidului?
― Mi-am închipuit că e vorba de un joc. N-am È™tiut că totul era real. Dar asta nu mă scuză, Olhado. Chiar dacă aÈ™ fi È™tiut că bătălia se desfășoară în realitate, aÈ™ fi procedat la fel. Credeam că vor să ne ucidă. Ne-am înÈ™elat, dar nu aveam de unde să È™tim adevărul. Clătină din cap. ― Numai că eu mai È™tiam ceva. CunoÈ™team duÈ™manul. De aceea am È™i învins-o pe matcă; o cunoÈ™team atât de bine sau poate că o îndrăgisem într-atât încât o cunoÈ™team. Tânjeam să ajung acasă. De aceea i-am pulverizat planeta.
― Iar azi am găsit un loc pentru a o readuce la viață. Olhado deveni serios. EÈ™ti sigur că nu va încerca să se răzbune? Nu va dori să nimiceas­că omenirea începând cu tine?
― Sunt la fel de sigur ca È™i de orice altceva.
― Adică n-ai certitudine absolută, concluzionă Olhado.
― Dar sunt îndeajuns de sigur ca să-i redau viaÈ›a, explică Ender. Și asta-i toată certitudinea pe care-o putem avea în orice situaÈ›ie. Credem atât cât să acÈ›ionăm ca È™i cum am fi ales calea adevărului. Când am atins nivelul acesta de certitudine, ea devine cunoaÈ™tere. Realitate. Ne punem viaÈ›a zălog pentru ea.
― Cred că tocmai asta faci acum. ÃŽÈ›i pui viaÈ›a zălog considerând că matca e aÈ™a cum îți închipui.
― Trufia mea e mare. Pun zălog È™i viaÈ›a voastră, precum È™i a tuturor celorlalÈ›i, È™i o fac fără ca măcar să cer părerea cuiva.
― Ciudat, spuse Olhado. ÃŽntrebând pe cineva dacă ar încredinÈ›a SăvârÈ™itorului o hotărâre care ar putea afecta viitorul speciei umane aÈ™ primi un răspuns negativ. Dar cerându-i să-mi spună dacă ar avea încredere în Vorbitorul în numele MorÈ›ilor, aproape fiecare ar zice da. Și nici măcar n-ar bănui că e vorba de una È™i aceeaÈ™i persoană.
― Da, încuviință SăvârÈ™itorul. Ciudat
Nici unul nu râse. Apoi, după câtva timp, Olhado vorbi din nou. Gândurile îi fuseseră furate de problema care îl preocupa cel mai mult
― N-aÈ™ vrea ca Miro să fie plecat treizeci de ani.
― Vei avea patruzeci È™i doi de ani la întoarcerea lui.
― Iar el va avea aceeaÈ™i vârstă la întoarcere. Douăzeci de ani. Jumătate din vârsta mea. Dacă se va găsi vreodată cineva care să vrea să se mărite cu cineva ai cărui ochi au reflexe metalice, s-ar putea să am È™i eu copii. Nici măcar nu mă va recunoaÈ™te. N-o să-i mai fiu frate. Olhado făcu un efort să-È™i alunge nodul ce i se pusese în gât. Ar fi ca È™i cum ar muri.
― Ba nu. Ca È™i cum ar trece din a doua în cea de-a treia viață.
― Ca o moarte totuÈ™i, insistă Olhado.
― Dar È™i naÈ™tere. Dacă tot renaÈ™ti, uneori nu strică să mai È™i mori puÈ›in.


A doua zi îl chemă Valentine. Degetele începură să-i tremure pe tastatură când trebui să dea instrucțiuni terminalului. Nu era un simplu mesaj, ci o comunicare audio-video în toată regula, prin ansiblu, neîn­chipuit de costisitoare. Dar nu asta îl mira. În realitate, comunicațiile prin ansiblu cu cele O Sută de Lumi fuseseră întrerupte. Însemna că era vorba de ceva foarte urgent dacă Jane acceptase stabilirea legăturii. Ender își imagină imediat că Valentine putea fi în primejdie. Congresul Stelar ajunsese la concluzia că el avea cu siguranță un amestec în revoltă și descoperise legătura lui cu Valentine.
Îmbătrânise. Imaginea holografică evidenția pe fața ei ridurile și arsurile pricinuite de zilele cu vânt tăios și rece petrecute pe insulele, banchizele și navele de pe Trondheim. Zâmbetul însă rămăsese neschim­bat, iar în ochi îi sclipeau aceleași luminițe. La început, văzând urmele neiertătoare ale anilor asupra chipului surorii lui, Ender amuți. Și ea rămase fără grai, pentru că Ender părea același, ca o amintire ce reînvia trecutul.
― Vai, Ender, oftă ea. Oare am fost È™i eu cândva tot aÈ™a de tânără?
― Oare voi îmbătrâni È™i eu la fel de frumos?
Valentine râse, apoi plânse. Ender se stăpâni; cum i-ar fi stat să-și dea frâu liber lacrimilor? Se despărțise de ea cu numai câteva luni în urmă, dar Valentine îi simțise lipsa vreme de douăzeci și doi de ani.
― Probabil că ai auzit despre disensiunile dintre noi È™i Congres.
― ÃŽmi imaginez că te-ai aflat în miezul lucrurilor.
― AÈ™a s-a întâmplat să fie, spuse Ender. Nu regret că mă aflu aici. IntenÈ›ionez să rămân.
Ea dădu din cap și-și șterse ochii.
― Da, aÈ™a mi-am închipuit È™i eu. Trebuia să vorbesc cu tine ca să fiu sigură. Mă înspăimânta gândul că urma să călătoresc câteva decenii, aÈ™teptând cu sufletul la gură să te întâlnesc, È™i la sosire aveam să aflu că ai plecat.
― Ai vrut să mă vezi?
― M-a miÈ™cat prea mult revoluÈ›ia voastră. După ce, vreme de două­zeci de ani, m-am ocupat de familie, mi-am educat studenÈ›ii, mi-am iubit soÈ›ul È™i am ajuns să trăiesc în pace cu mine însămi, nu mai credeam că-l voi reînvia pe Demostene. Dar chiar atunci s-a zvonit despre contactele ilegale cu purceluÈ™ii È™i la scurt timp după aceea am auzit că Lusitania s-a răsculat, oamenii au început să spună cele mai ridicole lucruri È™i am simÈ›it izbucnirea aceleiaÈ™i uri vechi de când lumea. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de filmele cu Gândacii? Ce groaznici È™i ce înfiorători erau? Dintr-o dată, ni s-au arătat filme video ale cadavrelor celor doi xenologi, nu-mi amintesc numele lor, dar erau imagini înspăimântătoare pe toate canalele, ațâță­toare la război. Apoi s-au lansat poveÈ™ti despre Descolada, ameninÈ›area că oricine vine de pe Lusitania poate distruge totul... cea mai cumplită molimă ce se poate imagina.
― E adevărat, confirmă Ender, dar rezolvăm noi È™i problema asta. ÃŽncercăm să găsim o cale de a împiedica Descolada să contamineze alte planete când vom pleca de aici.
― Adevărat sau nu, până la urmă tot la război se ajunge. Eu încă-mi aduc aminte de el; ceilalÈ›i n-au de unde să È™tie. De aceea l-am reînviat pe Demostene. Am dat din întâmplare peste câteva rapoarte È™i documente. Flota va fi dotată cu DoctoraÈ™ul. Dacă vor, pot să facă fărâme Lusitania. Exact cum...
― Exact cum am făcut cândva È™i eu. Nu È›i se pare că-i o justiÈ›ie poetică să pierd în acelaÈ™i mod? Cel ce ridică sabia...
― Lasă glumele, Ender! Acum sunt o gospodină în floarea vârstei È™i nu mai am răbdare să ascult toate neroziile. Cel puÈ›in deocamdată. Am scris câteva adevăruri neplăcute despre măsurile luate de Congresul Stelar È™i le-am publicat sub pseudonimul Demostene. Au început să mă caute. Sunt acuzată de trădare.
― Deci vrei să vii aici?
― Nu singură. Scumpul de Jakt donează întreaga flotă fraÈ›ilor È™i surorilor lui. Ne-am cumpărat o navă. Se pare că există o miÈ™care de rezistență care ne ajută: o persoană pe nume Jane a derutat computerele pentru ca acestea să ne piardă urma.
― O cunosc pe Jane, spuse Ender.
― Deci ai o întreagă organizaÈ›ie la dispoziÈ›ie? Am fost extrem de surprinsă când am primit mesajul că pot să-È›i vorbesc. Se È™tia că legătura voastră prin ansiblu e întreruptă.
― Avem prieteni puternici.
― Ender, eu È™i Jakt plecăm chiar azi. Venim È™i cu cei trei copii.
― Primul...
― Da, Syfte, cea pe care o purtam în pântec la plecarea ta, are aproape douăzeci È™i doi de ani. O fată încântătoare. Ne însoÈ›eÈ™te È™i o bună prietenă, educatoarea copiilor, Plikt.
― Am avut o studentă cu numele ăsta, remarcă Ender, amintindu-È™i de discuÈ›iile lor de-acum câteva luni.
― A, da, asta a fost acum douăzeci È™i doi de ani, Ender. Nu trebuie să te agiÈ›i, ai aproape douăzeci È™i doi de ani la dispoziÈ›ie să te pregăteÈ™ti pentru sosirea mea. De fapt, vom fi mai mulÈ›i, cred că vreo treizeci. Vom călători în câteva salturi, dintre care primele în cu totul altă direcÈ›ie, ca să nu afle nimeni că ne îndreptăm spre Lusitania.
"Va veni încoace. Peste treizeci de ani. Voi fi mai bătrân decât e ea acum. Va veni. Atunci voi avea și eu o familie. Copiii Novinhei și ai mei, dacă-i vom avea, toți mari, ca și ai Valentinei."
Și apoi, gândindu-se la Novinha, își aminti de Miro și de ceea ce sugerase Olhado cu câteva zile în urmă, atunci când găsiseră locul de cuib pentru matcă.
― Te-ar deranja cumva dacă trimit pe cineva să te întâmpine? întrebă Ender.
― Să ne aÈ™tepte? ÃŽn adâncul spaÈ›iului? Nu, nu trimite pe nimeni, Ender... e un sacrificiu prea mare să facă atâta drum când computerele ne pot conduce foarte bine...
― N-o fac doar de dragul tău. E vorba de unul dintre xenologi. AÈ™ vrea să-l cunoÈ™ti. A suferit un accident grav. Are leziuni cerebrale; ca o paralizie. După cum susÈ›ine o persoană în părerile căreia am toată încrederea, el e... cel mai inteligent om de pe Lusitania, dar nimic nu-l mai leagă de viaÈ›a noastră de aici. Vom avea totuÈ™i nevoie de el mai târziu. Când vei sosi tu. Val, e un băiat de treabă. Ar putea transforma ultima voastră săptămână de călătorie într-o adevărată lecÈ›ie din care puteÈ›i afla multe lucruri folositoare.
― Prietena ta ne poate furniza informaÈ›ii pentru o asemenea întâlnire în spaÈ›iu? Suntem noi buni navigatori, dar numai pe mare.
― La plecare, Jane va introduce în computerele navei voastre toate informaÈ›iile necesare rutei de zbor.
― Ender, pentru tine vor trece treizeci de ani, dar pentru mine... peste câteva săptămâni ne vom revedea. ÃŽncepu să plângă.
― Poate vin cu Miro să te întâmpin.
― Nici să nu te gândeÈ™ti! exclamă ea. Vreau să fii cât se poate de bătrân È™i de smochinit când sosesc. N-aÈ™ suporta întâlnirea cu tânărul de treizeci de ani pe care-l văd acum pe terminal.
― Treizeci È™i cinci.
― Să fii acolo când ajung! îi ceru ea.
― Bine, încuviință el. ÃŽn ceea ce-l priveÈ™te pe Miro, băiatul pe care È›i-l trimit, să-l socoteÈ™ti drept fiul meu.
Valentine clătină solemn din cap.
― Trăim vremuri de restriÈ™te, Ender.. AÈ™ vrea să-l avem pe Peter de partea noastră.
― Eu nu. Dacă ar conduce el mica noastră revoltă, ar termina ca Hegemon al celor O Sută de Lumi, iar eu nu vreau decât să fim lăsaÈ›i în pace.
― S-ar putea să nu obÈ›ii una fără cealaltă, dar pe tema asta o să mai avem prilejul să ne certăm. La revedere, scumpul meu frate.
Ender nu-i răspunse. O privi lung până când ea zâmbi stângaci și întrerupse legătura.


Ender nu se văzu nevoit să-l roage pe Miro să plece. Jane îi spusese deja totul.
― Demostene e sora ta? întrebă Miro confuz, dar Ender se obiÈ™nuise cu felul lui de a vorbi. I se părea că exprimarea lui se mai ameliorase. Oricum, nu-i era greu să-l înÈ›eleagă.
― Suntem o familie dotată. Sper să-È›i placă Valentine.
― Sper să mă placă È™i ea pe mine. Miro zâmbi, dar părea temător.
― Am rugat-o să te considere fiul meu.
― Știu. Și continuă aproape sfidător: Am asistat la discuÈ›ie.
Ender simți că i se strânge inima.
― Trebuia să te întreb. Dar È™tii bine că ar fi acceptat, auzi în ureche vocea lui Jane.
Nu amestecul în problemele lui personale îl mâhnea, ci faptul că Jane se apropiase atât de mult de Miro. "Obișnuiește-te cu situația asta", își spuse în gând. "Acum îi poartă lui de grijă."
― O să ne lipseÈ™ti.
― Deja le lipsesc celor care-mi vor duce dorul, spuse Miro, fiindcă mă consideră ca È™i mort.
― Avem nevoie de tine viu.
― La întoarcere voi avea tot nouăsprezece ani. Și aceleaÈ™i leziuni pe creier.
― Vei fi tot Miro cel de acum, un tânăr strălucit, iubit, demn de încredere. Pentru tine am distrus gardul. Nu pentru o cauză măreață, ci pentru tine. Să nu ne înÈ™eli aÈ™teptările.
Miro surâse, dar Ender nu reuși să-și dea seama dacă strâmbătura de pe chipul lui se datora paraliziei sau era un zâmbet amar și răutăcios.
― Spune-mi ceva, îl rugă Miro.
― Dacă nu-È›i răspund, are s-o facă ea în locul meu.
― Nu e greu. Vreau doar să È™tiu de ce au murit Pipo È™i Libo. Pentru ce i-au onorat purceluÈ™ii.
Ender văzu dincolo de cuvinte: înțelese de ce ținea Miro atât de mult să găsească un răspuns. Aflase că era fiul lui Libo doar cu câteva ore înainte de a sări gardul și de a-și rata viitorul. Pipo, Libo, apoi Miro; tatăl, fiul și nepotul, cei trei xenologi care își dăduseră viața pentru purceluși. Băiatul știa că doar înțelegând de ce muriseră strămoșii lui putea să dea un sens propriului său sacrificiu.
Ar fi fost o nenorocire dacă Miro, aflând adevărul, ar fi tras concluzia că nici un sacrificiu nu are sens. De aceea Ender îi răspunse printr-o întrebare.
― Nu È™tii de ce?
Miro rosti cuvintele rar și atent, astfel ca Ender să-i poată înțelege pronunția chinuită.
― Știu, purceluÈ™ii erau convinÈ™i că le fac o onoare. Mai È™tiu È™i că în locul lor puteau muri Mandachuva È™i Mâncătorul-de-Frunze. ÃŽn cazul lui Libo, cunosc chiar È™i motivul. S-a întâmplat după obÈ›inerea primei recolte de È™tir È™i aveau mâncare din belÈ™ug. ÃŽÈ™i arătau astfel recunoÈ™tinÈ›a. ÃŽn schimb, nu înÈ›eleg de ce n-au făcut-o mai devreme. De exemplu, când i-am învățat să folosească rădăcina de merdona sau când le-am arătat cum să-È™i facă oale È™i arcuri cu săgeÈ›i.
― Adevărul? insistă Ender.
Miro pricepu din tonul lui Ender că nu-i va fi ușor să privească adevărul drept în față.
― Da, spuse el.
― Nici Pipo È™i nici Libo nu meritau onoarea. SoÈ›iile nu răsplăteau pe nimeni pentru recolta de È™tir. Realitatea e că Mâncătorul-de-Frunze le convinsese să permită conceperea unei generaÈ›ii noi, cu toate că, după ce părăseau copacul-mamă, nu exista suficientă hrană pentru ei. Și-a asu­mat un risc imens: dacă s-ar fi înÈ™elat, generaÈ›ia aceea de pui ar fi murit. Libo le-a adus recolta, dar Mâncătorul-de-Frunze a fost acela care a declanÈ™at creÈ™terea numerică a populaÈ›iei È™i nevoia de hrană.
Miro dădu aprobator din cap.
― Și Pipo?
― Pipo le-a dezvăluit purceluÈ™ilor descoperirea lui. Descolada, care îi ucidea pe oameni, făcea parte din fiziologia lor normală, iar organis­mul lor folosea transformările care pe noi ne ucideau. Mandachuva le-a spus soÈ›iilor că oamenii nu sunt atotputernici, asemeni zeilor, iar în anumite privinÈ›e sunt chiar mai slabi decât micuÈ›ii. Le-a mai spus că puterea oamenilor nu se datora unor elemente inerente ― talie, dimensiunea creierului, limbajului ― ci mai curând întâmplării că beneficiau de câteva mii de ani de învățătură în plus. Dacă puteau să dobândească toate cunoÈ™tinÈ›ele noastre, atunci noi, oamenii, n-am mai avea putere asupra lor. Trebuia recompensată descoperirea lui Mandachuva ― faptul că, potenÈ›ial, purceluÈ™ii erau egali cu fiinÈ›ele umane ― nu informaÈ›ia dată de Pipo, care i-a ajutat să înÈ›eleagă.
― Deci amândoi...
― PurceluÈ™ii n-au vrut să-i ucidă nici pe Pipo, nici pe Libo. ÃŽn ambele cazuri, izbânda a revenit unui pequenino. Pipo È™i Libo au murit pur È™i simplu fiindcă nu au fost în stare să ridice cuÈ›itul È™i să ucidă un prieten.
Miro trebuie să fi sesizat durerea lui Ender, în ciuda eforturilor lui de a și-o ascunde. Și Miro răspunse amărăciunii lui Ender:
― Tu, tu eÈ™ti capabil să ucizi pe oricine.
― E o calitate cu care m-am născut, acceptă Ender.
― L-ai ucis pe Uman fiindcă È™tiai că altfel va trăi o viață nouă, mai bună, spuse Miro.
― Da, recunoscu Ender.
― Și pe mine.
― Da. Trimițându-te în spaÈ›iu mă simt ca un criminal.
― Dar voi trăi È™i eu o viață noua È™i mai bună?
― Nu È™tiu. Te miÈ™ti deja ceva mai bine decât un copac.
Miro pufni în râs.
― Deci, pentru că pot umbla, am măcar un avantaj asupra lui Uman, adevărat? Nu trebuie să mă loviÈ›i cu bățul ca să vorbesc. Pe chipul lui Miro apăru apoi o expresie de tristeÈ›e. Cu diferenÈ›a că el poate avea o mie de copii.
― S-ar putea să te înÈ™eli dacă-È›i închipui că toată viaÈ›a o să rămâi necăsătorit
― Sper să fie aÈ™a cum zici, spuse Miro fără convingere. Apoi, după o lungă tăcere, întrebă: Vorbitorule... ?
― Spune-mi SăvârÈ™itor.
― SăvârÈ™itorule, înseamnă că Pipo È™i Libo au murit zadarnic?
Ender înțelese adevărata întrebare: "Suferința mea a fost inutilă?"
― Există motive ale morÈ›ii mult mai absurde decât acela că nu suporÈ›i ideea de a ucide.
― Dar dacă e vorba de cineva care nu poate nici să ucidă, nici să moară, dar nici să trăiască?
― Nu te amăgi. ÃŽntr-o bună zi vei fi în stare de toate trei.
În dimineața următoare, Miro plecă. Plânseră cu toții la despărțire. În săptămânile care urmară, Novinhei îi veni greu să stea acasă, căci absența lui Miro devenise prea apăsătoare și dureroasă. Chiar dacă, sfătuită de Ender, încuviințase din toată inima plecarea lui Miro, i se părea de nesuportat să-și piardă copilul. Ender începu să se întrebe dacă și părinții lui simțiseră o durere asemănătoare când fusese luat de lângă ei și dus departe. Bănuia că nu. Dar nici nu speraseră că se va întoarce. Acum el însuși iubea copiii altui bărbat mai mult decât îi iubiseră propriii lor părinți. Se simțea răzbunat pentru nepăsarea căreia îi căzuse victimă în copilărie. La trei mii de ani distanță, le va da o lecție privind modul în care trebuie să se comporte un tată. Episcopul Peregrino îi căsători pe Ender și Novinha în biroul său.
În schimb, înaintea căsătoriei avu parte de două zile de triumf. În prima zi, Ela, Ouanda și Novinha îi dăruiră rezultatele ipotezelor și cercetărilor întreprinse de ele: ciclul complet de viață și structura comu­nității pequenino, masculi și femele, precum și o reconstituire plauzibilă a societății lor înainte ca Descolada să-i fi legat pe vecie de copacii care până atunci nu constituiseră decât un element al mediului. Iar Ender reuși să înțeleagă până la capăt cine erau purcelușii și mai ales cine fusese Uman înainte de a trece în viața scăldată de lumină.
Trăi o săptămână printre purceluÈ™i È™i în timpul acesta scrise ViaÈ›a lui Uman. Mandachuva È™i Mâncătorul-de-Frunze o citiră cu atenÈ›ie È™i o discutară cu el; el revizui È™i remodelă textul, apoi îl definitivă. ÃŽn ziua aceea îi invită pe toÈ›i cei care lucrau împreună cu purceluÈ™ii ― întreaga familie Ribeira, Ouanda È™i surorile ei, numeroÈ™i muncitori care le aduse­seră purceluÈ™ilor miracolele tehnologiei, călugării-erudiÈ›i ai Ordinului Copiii MinÈ›ii, episcopul Peregrino, primarul Bosquinha ― È™i le citi cartea. Nu era mare. ÃŽi trebui doar o oră. Se strânseră pe deal, la umbra lui Rădăcină care îi apăra acum de razele soarelui, aproape de locul unde copacul lui Uman, nu mai înalt de trei metri, se ridica spre lumină.
― Vorbitorule, recunoscu episcopul, aproape că m-ai convins să devin umanist. AlÈ›ii, mai puÈ›in È™coliÈ›i în elocință, nu găsiră cuvintele potrivite, nici pe loc, nici mai târziu. Dar tot aÈ™a cum cititorii primei sale cărÈ›i îi înÈ›eleseseră pe Gândaci, din ziua aceea aflară cu toÈ›ii cine erau purceluÈ™ii È™i pricepură că ― în ciuda oricăror dezbinări È™i suspiciuni ― își căutaseră neîncetat măreÈ›ia.
― De aceea te-am chemat aici, îi explică Novinha. Am visat cândva că voi scrie cartea aceasta. Dar trebuie s-o scrii tu.
― Am jucat un rol mai important în povestea asta decât mi-am propus, spuse Ender. Dar tu, Ivanova, È›i-ai împlinit visul. Munca ta a dat naÈ™tere acestei cărÈ›i, iar tu È™i copiii tăi m-aÈ›i făcut să mă simt întreg. Altfel n-aÈ™ fi fost în stare s-o scriu.
O semnă, ca și pe celelalte, cu numele de Vorbitor în numele Morților.
Jane luă cartea și o transmise prin ansiblu la distanțe de ani-lumină, către toate cele O Sută de Lumi. Odată cu ea transmise textul acordului și imaginile filmate de Olhado la semnarea și la trecerea lui Uman spre lumina deplină. Distribui cartea în nenumărate locuri pe fiecare planetă, mai ales unor oameni care aproape sigur aveau s-o citească și s-o înțeleagă. Exemplarele au fost expediate sub formă de mesaje de la un computer la altul; până să afle Congresul despre ce era vorba, mesajele se răspândiseră atât de mult încât difuzarea nu mai putea fi interzisă.
Congresul încercă în schimb să discrediteze cartea, declarând-o un fals. Imaginile fură etichetate drept o simulare grosolană. Analiza textu­lui evidențiase că era imposibil ca această carte să fi fost scrisă de același autor ca și celelalte două. Documentele referitoare la utilizarea ansiblu­lui dezvăluiau că ea nu putea veni din Lusitania, care tăiase toate legăturile cu celelalte lumi. Unii crezură, dar majoritatea nu se sinchi­seau. Pe mulți dintre cei care făcuseră efortul de a citi "Viața lui Uman" nu-i lăsa inima să-i recunoască pe purceluși drept rameni.
Unii îi acceptară pe purceluși și, citind și acuzația pe care o scrisese Demostene cu câteva luni în urmă, începură să numească flota care se îndrepta deja spre Lusitania drept "Al Doilea Xenocid". Dar pe cele O Sută de Lumi nu existau atâtea închisori în care să încapă toți cei care-o botezaseră astfel. Congresul Stelar socotise că războiul va începe când navele aveau să ajungă în apropierea Lusitaniei, adică peste treizeci sau patruzeci de ani. Acum era evident că el începuse deja și că înfruntarea va fi teribilă. Mulți credeau cele scrise de Vorbitorul în numele Morților și tot mai mulți erau dispuși să-i considere ramani pe purceluși și ucigași pe cei care le doreau moartea.
Apoi, într-o toamnă, Ender luă gogoașa grijuliu înfășurată și îm­preună cu Novinha, Olhado, Quim și Ela zbură mulți kilometri pe deasupra întinderilor de capim, până ajunse la dealul de lângă râu. Margaretele înfloriseră năvalnic; aici iarna avea să se dovedească blân­dă, iar matca va fi ferită de Descolada.
Cu băgare de seamă, Ender duse matca spre malul râului și o așeză în grota pe care o pregătise împreună cu Olhado. La intrare puseră cadavrul unei cabra proaspăt ucise.
După aceea, Olhado îi conduse înapoi. Săvârșitorul plânse, stăpânit de extazul de necuprins și de nestăpânit pe care matca i-l gravă în minte, fiindcă bucuria ei era mult prea puternică pentru ca vreo ființă umană să-i reziste. Novinha îl îmbrățișă, Quim se rugă în tăcere, iar Ela fredonă un vechi cântec popular săltăreț, care-și avea originea în ținuturile deluroase din Minas Gerăis, printre băștinașii caipira și mineiros din bătrâna Brazilie. Se afla într-un loc tihnit și prielnic, mai fericit decât visase Ender pe coridoarele sterile ale Școlii de Luptă, pe vremea când era un copil și se lupta pentru supraviețuire.
― Acum pot să mor, mărturisi el. Mi-am încheiat munca de o viață.
― Și eu, spuse Novinha, dar cred că abia acum a sosit momentul să luăm viaÈ›a de la capăt.
În aerul jilav și răcoros al grotei din apropierea râului, mandibulele puternice sfâșiară gogoașa; zbătându-se, din ea ieși un corp moale și scheletic. Aripile se desfăcură încetul cu încetul și se uscară la soare. Ființa se târî cu greu până la marginea apei ca să soarbă putere în trupul stafidit. Ciuguli din carnea de cabra. Ouăle neeclozate pe care le purta în măruntaie cereau să fie eliberate. Le depuse pe primele pe corpul cabrei, apoi mâncă din margaretele de alături, încercând să simtă schimbările care să-i dea certitudinea că în sfârșit înviase.
Căldura blândă a razelor de soare, vibrația ușoară a aripilor în adierea vântului, răcoarea apei sub picioare, ouăle înfierbântându-se și crescând în carnea cabrei însemnau Viața îndelung așteptată, iar acum matca putea fi sigură că va fi nu ultima, ci prima din neamul ei.