De mici copii, viața a glumit cu noi, punându-ne să căutăm licurici prin ascunzișurile ei de Fata-Morgana. Apoi, incintându-ne, a țipat în noi, de parcă ar fi vrut să ne întrebe dacă vrem să continuăm acest joc și în somn, iar noi am alergat la oglinda minții pentru a ne examina înfrigurați chipul și închipuirea... Încurajați, am fugit dinspre limanul întunericului înspre poarta luminii și am strigat vieții să se arate: eram gata de luptă. Ea a venit și, supărată pe gestul nostru pripit și searbăd, ne-a luat înapoi jucăriile și iluzia, făcându-ne să ne înghițim lacrimile și neputința... Ne-a dovedit, astfel, că norii, munții, apele, pădurile și soarele dor ca și somnul, ca și bolta, ca și oamenii...

România post-comunistă, nu mai era o țară care să prezinte garanție tinerilor. Falimentul marilor intreprinderi, nbumărul mare de șomeri și scăderea puterii de cumpărare au dus la o degradare înspăimântătoare a nivelului de trai. Singura scăpare pentru tineri, era evadarea din această țară mizeră în care cei de la conducere profitau doar de poziția lor pentru a se îmbogății fără a face mai nimic pentru oamenii simpli care sufereau de foame și frig. După ce în vechiul regim am fost supuși unui ritual de îndobitocire, cstă perei ce i-au urmat lui Ceaușescu, chiar ne credeau dobitoci.

În această perioadă de sărăcie, din lipsa unui loc de muncă sigur, m-am decis să plec în străinătate. Era singura alternativă. I-am vorbit soției despre acest gând și ea, după un timp de gândire, a fost deacord. Acum problema se punea, unde? În ce parte a lumii să apuc? Avem niște veri din partea tatălui ce lucrau în Spania de câțiva ani, dar nu prea aveam chef să apelez la ei. M-am decis într-un târziu să-mi încerc norocul în Italia.

Trecuse un oarecare timp de la această hotărâre a mea în care încercasem să-mi strâng banii necesari pentru drum. Dusesem o luptă continuă în care am întâmpinat atât protestul unora cât și lipsurile în dorința de a strânge bani.

Era într-o luni după-amiază când îmi sună telefonul. Era un număr ce nu-l cunoșteam.

- Da?!

- Mircea, sunt Alina.

- Care Alina? am întrebat nedumerit.

- Alina... vară-ta... Nu mă recunoști?!

- Aaa!... Alina! Da, da...

- Mi-a spus mătușa Ioana că vrei să pleci în Italia. E adevărat?

- Da, așa e, am răspuns înjurându-o pe mătușă-mea în gând. Ce dracu' trebuia să bată clopotele așa repede?

- Cu cine mergi? mă trezi întrebat.

Primul impuls a fost săți răspun că merg cu un cârd de prieteni ce au mai fost și îmi vor oferi de muncă, dar într-un final am răspuns sincer:

- Singur.

Vară-mea tăcu pentru câteva minute, apoi continuă:

- Cum singur? În Italia! Tu ști ce înseamnă să mergi singur în străinătate, mai ales în Italia?

Am tăcut. Nu știam.

Mie pe vremea aceea Italia mi se părea un fel de "tărâm al făgăduinței". Cunoșteam suficienți oameni ce s-au întors din Italia cu bani cumpărându-și case și mașini, dar ce se petrecea de fapt cunoșteam foarte vag. Pentru mine era suficient să ajung ascolo. În naivitatea mea credeam că dacă am pus piciorul pe pământ italian eram ca și bogat.

- Ce poate fi Italia? O țară în care aș putea câștiga mai mult ca aici.

La capătul celălalt al firului se auzi un hohot de râs. Acest lucru mă enervă. Oare chiar mă credea prost, sau poate chiar eram prost, gândi cu tristețe.

- Dar naiv mai ești! Nu prea am timp să-ți explic, dar dacă totuși vrei să mergi în străinătate, de ce nu vi cu mine în Spania. Liviu are o firmă de construcții și poți lucra la el cu Mihai și Doru.

Am rămas un pic pe gânduri, apoi am realizat că Alina avea dreptate. Dacă totuși s-a oferit ea să mă ajute, atunci de ce să refuz? Așa că am acceptat.

*

După o săptămână, eram deja în Xátiva, un orășel din Comunidad Valenciana ce era dominat de ruinele unui Castel medieval și nenumărate biserici încărcate de istorie. Mi-a plăcut foarte mult în comparație cu alte orășele prin care m-a purtat destinul în cei opt ani petrecuți în Spania.

Apartamentul în care urma să locuim, avea trei camere, un hol lung, bucătărie și baie. Era un obișnuit la doar câteva minute de gară. Alina și soțul ei, Liviu se instalară într-o cameră, frații ei, Mihai și Doru într-alta, iar eu împreună cu un cumnat al Alinei, Marius și un prieten de-al lui Doru, Alex, ocuparăm o altă cameră.

A doua zi mi-am petrecut-o bând cafea și fumând. Nu aveam voie să ieșim din casă. Poliția locală și Guardia civilă ne vânau peste tot. Întâlnirea ori cu unii ori cu alții ne aduceau expluzarea. Trebuia să așteptăm liniștiți până ce Liviu găsea de muncă căci cam pierduse firul treburilor având în vedere că ultima lună fusese în România.

În acest fel mă plictisisem cam o săptămână în care mă gândisem la familia mea, la soție, la Ionică, băiețelul meu de nici un an. Simțeam o durere profundă în inimă și un dor de casă insuportabil. Venisem în Spania pentru a îmbunătăți traiul familiei mele și încă nu realizasem nimic.