Să vă povestesc despre mine. Eu sunt un arbore imens, crescut în ograda bătrânului anticar. Dacă l-ai fi întrebat, nici el nu ar mai fi știut cum am ajuns în felul acesta. Semănase, cu mulți ani în urmă, niște semințe aduse din Þara Cărților. Căci, pe vremea aceea, țările se numeau obișnuit: Þara Cărților, Þara Cuvintelor, Þara Poe(melor), Þara (P)rozelor, Þara Meta(forelor), Þara T(ro)pilor și altele de acest fel. Pe când le pregătea, se tot gândea să le caute un loc ferit în care să le îngroape, ca să se prindă. Căci murea de curiozitate. Iar eu, un pumn de embrioni, abia așteptam să ies la lumină, să văd lumea, să cunosc toți copiii, în special, pe cei de vârsta mea, și să-i invit la câte-o repriză de cărți. Așa că m-am lăsat, ca un bebeluș în fașă, în mâinile lui și am închis ochii atunci când el s-a așezat în genunchi, a spus o rugăciune, apoi m-a îngropat, așa cum ar fi făcut-o orice bun creștin. Numai că el nu plângea cum se face la o înmormântare, dimpotrivă, își freca mâinile de bucurie și se tot învârtea de colo-colo, negăsindu-și locul. Eu, în camera întunecoasă și rece pe care mi-o construise în câteva zeci de minute cu ustensile de grădină și, mai mult, cu mâinile căuș, am crezut că-mi dau duhul. Abia după ce m-a îndesat cu talpa galoșului și mi-a făcut un duș strașnic am simțit că mă nasc. Și chiar așa a fost. După un timp, m-am spart cum se deschide o floare, adică molcom. Și nici măcar nu am țipat ca un nou-născut. De fapt, încă nu aveam habar de ceea ce mă aștepta. Încercam să mă acomodez în atmosfera sufocantă de sub stratul de pământ bătătorit. Am început să tatonez și mi-am dat seama că singura mea ieșire era să merg tot în sus. Trebuia să urc, asemeni unui alpinist care nădăjduiește să atingă vârful. Nu știam cum voi face asta din moment ce bătrânul nu-mi lăsase nicio pereche de clăpari, pioleți, pitoni, frânghii și tot ceea ce era necesar unei escaladări foarte abrupte.
Înlăuntru, pierdusem conceptul de timp, ori, pur și simplu, prinsesem viață în afara lui, fără zile, fără nopți. Pentru mine luni, marți și celelalte erau ca niște nume de copii. Așa înțelesesem eu, fiindcă moșneagul își spunea (iar eu îl auzeam de parcă mie mi se adresa): uite, a sosit luni, copacului meu trebuie să-i dau multă apă, când vine marți, trebuie să smulg buruienile, să nu-l năpădească... Pe duminică o știam chiar foarte bine pentru că auzeam clopotele bisericii din sat. Sunetele lor grave mă izbeau într-atâta de puternic încât mă clătinam la fel ca limba lor de fier, cu toți pereții mei de susținere, iar când tăceau, tremuram de parcă tumult de note prevestind griji se scurgeau în pământ, prin trupul meu anemic. Simțeam, deopotrivă, trecerea umbrelor care se întorceau de la slujbă. Parcă mă apăsau și mai tare pașii târșâiți, smeriți și oarecum împăcați cu soarta.
Dincolo de toate, mă străduiam să-mi văd, mai departe, de creșterea mea. Deoarece natura mă înzestrase cu un cucui mic și țuguiat - se pare că de la loviturile cu lopata -, am împins tavanul uriaș. De durere, am început să țip, disperat, dar cine să mă audă de acolo? Cum tutorele și prietenul meu avusese o premoniție, și anume că semințele din care aveam să răsar nu erau unele obișnuite și că oamenii puteau, oricând, să atenteze la binele meu, căci, se pare, deveneam comestibil, nu spusese nimănui despre acestea, nici că intenționa să le planteze. Cu atât mai mult nu ar fi lăsat pe cineva să scormonească locul acela, iar dacă vreunei rude venite în vizită i se năzărea să se plimbe prin grădină, el se oprea dinadins în dreptul meu, mă arăta cu degetul, încă dinainte de a mă fi ițit, spunând că acest loc este mecca lui. Și se împăuna. Inima-i creștea cât o căpșună uriașă. Să fi văzut atunci fețele oamenilor!
Când am reușit să ajung sus, am fluturat stegulețul meu verde, primul semn că eram sănătos și că itinerariul subpământean nu mă epuizase, din contră, mă ajutase să mă întrec pe mine însumi. Iată-mă un lăstar, un simbol al reușitei. Numai că, apariția mea în lume avea un finiș de poveste. Pe când dădeam de-o parte ultimul strat, mai afânat decât celelalte, am auzit un strigăt:
„-cine ești și de ce mă deranjezi în casa mea?
-Ba este casa mea, am zis, povestindu-i, pe scurt, viața trăită până acum.
-Înțeleg, îmi spune. Atunci, dacă nu te superi, hai să fim prieteni. Sufăr de ceva vreme de singurătate. Aproape că m-am veștejit!
-Nu aș avea nimic împotrivă dacă mi-ai explica ce este prietenia. Cum spuneai că te cheamă?
-Eu sunt o plantă de grădină. Ar fi trebuit să stau cu surorile și frații mei, dar când stăpânul ne-a pregătit pentru răsădit, o pală de vânt m-a smuls din locul în care îmi așteptam rândul și m-a dus până aici. Odinioară era un dâmb. M-am prins de el cum am putut și tot vântul a fost cel care m-a înfipt cu putere. Cred că și-a făcut milă de mine. Însă, alți frați de-ai mei s-au dus, de-atunci. Am lăcrimat zile în șir, sunt convinsă că doar asta mi-a dat curaj de a trece peste suferințe și de a privi viața cu oarecare optimism. Eu supraviețuisem. Eram norocoasă, deci.
Spune-mi Plantă. Sau, mai bine, Cățărătoare, fiindcă îmi place să urc spre lumină. Așa că, să nu te superi dacă am să te îmbrățișez și trunchiul tău o să-mi fie suport moral.
Fără prietenie nu există viață! Uită-te la mine, dacă nu te-ai fi ivit tocmai acum, nu m-ai mai fi găsit și nu ai fi aflat niciodată cum arată o plantă al cărei ideal este să urce până în pisc.
-De acord, îi spun. Batem palma! Eu mă înclin în timp ce ea își apleacă ușor frunzele într-o reverență. Și, îmi văd, mai departe de creștere, în compania primei mele prietene.”
Zile în șir am lâncezit unul lângă celălalt. Cățărătoarea nu glumise. S-a apropiat câte un pic de mine. Când m-a atins am simțit un fior puternic. Cred că m-a văzut cum mi-am schimbat culoarea. Ea a insistat și, ușor, ușor, s-a înfășurat ca un lanț verde. Sursa mea de inspirație.
A trecut vremea, am crescut peste măsură. Bietul meu îngrijitor, din ce în ce mai gârbovit, abia mă mai putea cuprinde. Brațele mele erau vânjoase, aproape că atingeau cerul limpede ca un lac pe care o colonie de nuferi plutea nestingherită. Soarele se lăfăia pe oricare dintre ele, de multe ori, adormea lecturând printre frunze. Fiindcă tocmai acest lucru mă deosebea de orice copac pe care îl cunoașteți. Frunzele mele erau cărți, iar crengile, niște rafturi însuflețite de atâtea personaje și autorii lor.
Moșneagul nu mai putea de dragul meu. Mă privea ca pe un templu. Se așeza la umbra mea și depăna din ale timpului, în timp ce răsfoia câte o carte. Vorbea cu mine așa cum ar fi vorbit unui înțelept. Din când în când, îmi cerea câte un sfat, iar eu îi făceam trimitere la câte o pagină, un citat, un nume. Eram o enciclopedie. Din păcate, prietenul meu drag, pășea pe ultimele trepte ale drumului predestinat. De când m-a avut pe mine, copilul său de suflet, viața lui s-a zidit între cărți. Eu aveam să-i fiu și pâine și apă și loc de odihnă. Dar, mai ales, hrană pentru minte și inimă.
Nu știu cum era posibil, dar cărțile mele se primeneau în culoarea anotimpurilor. Iarna erau albe, așa cum sunt versurile bine scrise. Primăvara se declanșa o puzderie de nuanțe zglobii și cărțile se dichiseau în cele mai spectaculoase culori. Spre începutul verii, înfloreau într-o cromatică picturală. Era vremea când, în jurul meu se adunau cei mai mulți artiști, își așezau trepiedele, pânzele și vopselurile și încercau să redea frumusețea, măreția și abundența copacului minune despre care se auzise până dincolo de planetă. Mai precis, până unde puteam emite semnale. Fiindcă cercetătorii și inventatorii se aflau aproape de vârful coroanei mele. Mă înzestraseră și cu un astfel de talent.
Priveam, mândru de mine, cum fiecare pictor, zile întregi, mă contempla. Se pare că eram chiar o frumusețe. Îi auzeam vorbind cu bătrânul meu, pe care puteam să-l consider tată. Oricum, nu apucasem să-mi cunosc adevăratul părinte, așa că, singurul care mă putea recunoaște, vreodată, era bietul meu moșnegel, atât de însuflețit când începea să povestească unuia și altuia cum am crescut în maternitatea din grădină. Și mă numea Copacul-Bibliotecă. Oh, aveam și un nume!
La umbra mea se mai așezau, câteodată, copiii vecinilor care povesteau câte auziseră și ei unii de pe la alții, ori de pe la trecătorii prin sat, care era drum de legătură între orașele cele mai mari din țară. Așa se face că m-am scris singur, filă cu filă, pe o parte însemnată din mine. Alții voiseră să-mi dea foc, numai că, în ziua aceea, un potop era să înghită pământul. Așa am scăpat. Bine că nu a luat casele. Eu aveam rădăcini puternice. În plus, am salvat atâtea vieți.
Aș vrea să vă povestesc mai multe despre mine, însă, chiar în momentul acesta, trebuie să vă mărturisesc că sunt trist. Da, da. Și copacii sunt triști. Atunci când plouă. Sau, atunci când își pierd prietenul cel mai drag.
Mai bine aș fi fost o simplă pictură!

(12 oct. 2010)