Pentru că era foarte cuminte și învăța bine, când a venit vremea, părinții au hotărât ca fiul lor cel mare să meargă la liceu. Nu și-au imaginat că băiatul avea cu totul alte gânduri și că ar avea curaj să le susțină cu destulă înverșunare. El dorea să fie tractorist și le-a cerut să-l înscrie la o școală profesională de profil. După mai multe discuții care nu erau altceva decât „muncă de lămurire”, l-au convins că poate fi ceea ce își dorește și dacă merge la liceul agricol.
– Acolo obții și carnet ca să poți lucra pe tractor, dragul meu, i-a spus Ioana după ce se interesase de la profesorii din comună. Una este să fii tractorist cu școală profesională și alta este să fii cu diplomă de liceu, nu?
– Ba bine că nu, a intervenit Vasile care avea alte gânduri în cap și alte convingeri. După liceu, având diplomă, poți merge la facultatea de... cum îi zice dom’le...
– La agronomie, tată, sau la silvicultură poate te-ai gândit, a intrat Gabriel în horă.
– Da, asta e, la agronomie, băiatul tatii! a exclamat Vasile bucuros că i se pot realiza visele.
– Bine, dacă voi ziceți așa, o să merg la liceul agricol, dar nu...
– Gata, gata! Așa rămâne, dragul meu. Este cea mai bună treabă cu liceul ăsta și poți să conduci și tractoarele, după dorința ta, a pus Ioana capăt discuției, mulțumită că a ieșit precum își pusese ea în gând să profileze viitorul copilului. „Apăi, la vremea ceea o să aibă el alte ambiții, că va înțelege mai multe după patru ani de școală”, gândea femeia cu mare încredere în viitorul băiatului. „Poate face facultatea aia de care vorbește omu’ meu și vine pe urmă acasă. Vede toată lumea ce bine trăiesc inginerii ăia de la SMT! Nu le lipsește nimic și fiecare și-a ridicat casa lui. Dar și aci, la colectiv, au nevoie de ingineri. S-au înmulțit mașinile și au adus atâtea utilaje că nu le mai știi la c-s bune toate. Trebuie oameni cu școală, nu? Cineva priceput poate ajunge mare de tot. De ce să nu fie băiatul nostru șef aci? Dacă asta o fi soarta lui, așa va fi. Ei, timpu’ le așează pe toate în matca lor! Noi să fim sănătoși”, a concluzionat Ioana mult mai liniștită și l-a privit lung pe bărbatul de lângă ea ce stătea cu maxilarele încleștate, cu bărbia rezemată de palmele strânse una-ntr-alta și cu privirea ațintită pe pragul ușii.
– Da tu ce ai, omule, de ai rămas așa încremenit? Nu-ți e bine, ce ai?
– N-am nimic, femeie. Mă gândeam și eu la ce este și la ce vremuri vor fi când copilul ăsta o să aibă 18 ani. Tu vrei să rămână agățat de fusta ta și atunci, nu? Asta vrei.
– Nu de fusta mea. Că dacă face școala aia, găsește o fată frumoasă din partea locului. Sunt destule familii scăpătate p-aci, a venit destul de clar răspunsul femeii care, netulburată și încrezătoare, a continuat să-și spună gândul. Agățat de fusta ei, își fac casa lor. Îi ajutăm și noi, că așa se cade, nu? Își cresc copii și...
– Da’ de ce să rămână la țară, fa Ioană? De ce vrei tu asta? a întrerupt-o bărbatul, ridicându-se încruntat de pe marginea patului pe care stătuse. Nu ești sătulă de munca asta proastă, toată ziua bună ziua? Uită-te și tu la palmele tale cum arată! Uită-te la călcâiele tale crăpate! Nu-ți mai încap în pantofii de mireasă, femeie... Ce am făcut noi în toți anii ăștia? Și noi n-am stat pe vatră ca puturoșii.
– Da’ ce-ai fi vrut să facem mai mult, omule? Îți lipsește ceva? a sărit femeia ca arsă. N-avem ce îmbrăca ori ce mânca? N-am înțeles.
– Că nu înțelegi tu, e treaba ta... Tu nu vezi că a început să scârțâie căruța? Ai auzit cu urechile tale că la oraș se bagă pâinea pe cartelă. Noi nu mai avem cum să luăm de acolo, că n-avem cartelă. Trebuie să ne drămuim făina și mălaiu’ mai rău ca acu’ douăzeci de ani, f...i mama mă-sii de treabă! Dacă n-ai animale-n curte, de Crăciun și de Paști, nu ai carne. Unde naiba s-or duce recoltele alea record, nu înțeleg în ruptu’ capului, femeie! Copilu’ ăsta nu trebuie să treacă prin ce am trecut și om mai trece noi. Trebuie să trăiască mai bine... Numai dacă pleacă la oraș o să ajungă domn, nu dacă stă cu noi... Tu nu înțelegi că partidu’ ăsta care...
– Vasile, știi ce? Să taci, auzi? Să taci! Să nu mai vorbești de politică. Ai uitat prin câte ai trecut, omule? Ce vrei? Să faci pușcărie și să ne nenorocești pe toți? Asta vrei? Pune-ți naiba lacăt la gură și lasă partidu’, lasă Ceaușescu, lasă tot, auzi tu la mine? s-a rățoit femeia la bărbatul său care o privea contrariat pe sub sprâncene, mirat că-i vorbește atât de speriată.
„Ce-o fi cu muierea asta, Doamne? De când are ea o așa frică și nu-mi spune care-i baiu? O fi având și dreptate, nu zic ba, dar ea a fost curajoasă mai tot timpul. De când s-a născut Gavrilă, parcă e alta. Parcă nu mai are chef de viață. În loc să se bucure de băieții ăștia care vor crește ca brazii de falnici, ea cobește, fir-ar cobitu’ ei al naibii! O fi prea obosită, că are multe pe cap, e adevărat. Muncește toată ziua și are grijă de toate. Am avut mare noroc cu așa femeie, de ce să mânii pe Dumnezeu. Ei, o să-i treacă și asta, că toate-s trecătoare”, a concluzionat Vasile în gând și s-a apropiat încet de femeie, în tăcere, cu privirea blândă, ocrotitoare, pentru a-i vorbi liniștitor, aproape în șoaptă:
– A fost o întâmplare sau două, nevastă. Nu va mai fi alta, își promit. Uiți că după beleaua aia m-am împrietenit cu șeful de post și...
– Care șef de post? Ai avut și cu ăla probleme? Mi-ai ascuns alte...
– Nu..., nu e asta. E vorba de Viorel, de Marin, femeie. De brunetu’ cela nesimțit. Ce, nu știai că l-au uns de vreo două săptămâni șef de post? A avut el ceva pile, că după muncă nu mai vedea el șefie, a întrerupt-o Vasile făcând un gest a lehamite.
– Hm! Nu știam și nu mă interesează, a precizat Ioana cu voce ștearsă, privind într-o parte. Și zici că ești prieten cu nenorocitu ăsta de milițian? Poate doar la pahar, că-i dai pe gratis. I-oi fi dat și că l-au făcut mai mare, nu? Cărpănosu ăla nu face cinste la nimeni.
– Dă-l în mă-sa, n-am treabă cu el, a precizat plin de năduf Vasile, scuipând a scârbă peste preșul ușii. I-am dat că a rezolvat atunci problema aia. Sunt dator. Nu ai văzut că dacă mai trece pe aici, se uită numai să-i pui pe masă?
– Am văzut. Asta spuneam și eu... Dar, spune și tu odată pentru totdeauna, omule. Ai fost vinovat atunci sau ce naiba ai zis de Ceaușescu și pe cine ai bătut la cârciumă? Au trecut șapte-opt ani de zile și niciodată nu...
– Ascultă, fă nevastă! Au fost treburi care nu se puteau discuta. Iar tu..., tu nu trebuia să știi. De ce să stai tu cu grija asta? Apoi, femeia mai vorbește la câmp ori pe șanț cu una, cu alta, că gura femeii... Dar, să lăsăm asta. Să știi, fa Ioană, că nu am fost vinovat. Nu m-am bătut cu nimeni. Nici beat nu am fost. Dacă era așa, de la cârciumă și până-n hotaru’ comunei se auzea până a doua zi. Ai fi auzit și tu, că de bârfitoare nu duce comuna asta lipsă, fir-ar el să fie.
– Păi bine, omule, da’ atunci de ce, a încercat Ioana să înțeleagă. Îl privea uimită, cu ochi mari întrebători, în care se citea neliniștea și teama ce-o cuprinsese subit.
– Am zis de Ceaușescu că e prost. Asta am zis. Că l-au plimbat prin comună și i-au arătat vaci frumoase, de rasă rară, aduse din Ardeal sau de pe la Buzău, mi se pare. Și l-au băgat la blocurile alea două făcute fără closete. Prostu’ nu și-a dat seama că oamenii din bloc se c...ă la doi pași distanță după niște rogojini. Nici apă nu aveau la bloc. Așa au făcut și la Bragadiru și la Otopeni. Îl duceau securiștii pe unde știau ei că trebuie și îi arătau numai de bine peste tot. Ce, tu nu ai auzit, nu ai știut?
– Ba de auzit am auzit, dar cum ai avut tu curaj să vorbești prostiile astea, mă Vasile, mă?
– Am avut, că uite așa m-a apucat, ce să mai fac... Nici acu nu știu cine m-a turnat. I-am promis ăstuia, lu’ Marin Viorel că-i dau de băut toată viața dacă mă aranjează să fie bine și a făcut el ceva prin hârtiile ala pe care le-au iscălit, că am scăpat... Hei, acu de ce plângi, fa Ioano? Gata, gata, a trecut, suntem bine!
Vasile a întins mâinile spre ea și a prins o cu greu de mijloc tocmai când Ioana se răsucea să se retragă din calea lui. A apropiat-o de el, i-a luat palmele mici și bătătorite într-ale sale și a privit-o în ochii ce-l fixau printre lacrimi, cu teamă și ciudă. „A rămas frumoasă și după atâția ani... După două nașteri și atâta muncă. De n-ar lua fața asta tristă, ar părea mai tânără decât este. Uite ce trup de doamnă de oraș are! Uite ce mijloc de fată mare și ce piele catifelată!”, gândea Vasile cu încântare, după ce i-a pipăit liniile trupului cu ochii și i-a analizat trăsăturile feței de aproape.
– Stai locului și lasă-te în brațele mele, Ioană! Liniștește-te! Uite, mă luă un dor de tine așa, știi tu, ca în zilele alea când eram noi doi...
– Ești nebun, omule! l-a întrerupt ea, privindu-l cu mirare și destul de neîncrezătoare. Ai băut ceva și n-am văzut eu? Ce te-a apucat? Lasă-mă, nu mă strânge. Ne văd copii, ne văd ăi bătrâni, ce-ți veni?
– Nu-mi veni nimic, doar așa, puțină poftă, a mai zis Vasile până să-i sărute apăsat gura femeii ce se zbătea să scape din brațele lui. Stai locului, nu fi proastă! Hai să închid ușa și să facem și noi...
– Aoleu, Doamne! Ai înnebunit, omule! Ziua în amiaza mare îți arde de alte alea. Ai răbdare pân’ la noapte și treci în grădină că avem treabă de făcut, nu joacă! Hai, că, uite, a mai încercat ea să zică ceva, dar omul, întărâtat, i-a astupat iar gura cu buzele lui doritoare și numai după ce i-a simțit bine gustul a eliberat-o din brațele-i voinice.
– Gata, te-am lăsat că oi avea și tu dreptate. Mai e puțin până la noapte și ne-om iubi și noi ca să mai uităm de toate relele. Hai să mergem. Ne-om face timp să mai vorbim și despre viitorul flăcăilor, că e musai.
A împins-o pe ea peste pragul ușii după ce și-a lăsat palma peste fesele ei plinuțe, plin de drag și poftă, râzând mulțumit. Erau destul de rare asemenea momente. Lucrările de tot felul și grijile zilnice acopereau tot timpul și manifestările de dragoste, firești în orice cuplu, ajunseseră pe ultimul plan. Aproape că se rușinau când se întâlneau în intimitate.

*

Anii s-au scurs cu încetinitorul pentru Gabriel și destul de repede pentru Gavrilă. Dorința primului născut s-a împlinit. A urmat cursurile unui liceu agricol pe care l-a absolvit, cu diplomă de bacalaureat în ‘89, la București. Marea satisfacție personală era carnetul de rutierist. Putea conduce legal tractorul de aici încolo și nu pe ascuns, în mijlocul câmpului. A făcut naveta pe vreme bună, timp de trei ani. Iarna stătea la gazdă. Destul de greu pentru el.
Ajungea acasă obosit și, exact când începea să învețe pentru a doua zi, după ce trebăluia prin curte la repezeală, pe la păsări și animale, ca să-și ajute bunicii, se pomenea cu Gavrilă peste el ca să-i răspundă la zeci de întrebări despre capitală, școală, magazine, echipe de fotbal, tramvaie și câte și mai câte ori, pur și simplu, ca să-i țină de urât și să-i spună povești. Rar venea mezinul cu vreo carte în mână să-i ceară fratelui ajutor. Pentru asta o aștepta pe maică-sa să vină de la câmp și puțin îi păsa că uneori ea era vlăguită de muncă și nu avea forță, răbdare și timp să-i arate. Nu se omora mezinul cu cartea! Nu-i plăcea să meargă la școală. Prima clasă primară a fost un chin pentru el și a trecut în clasa a doua destul de greu. Nu știa el că, la vremea aceea, învățătoarea nu avea voie să lase repetenți la sfârșit de an!
În ultimul an de liceu, Gabriel a scăpat de naveta chinuitoare. Vasile a descoperit că are un cunoscut în capitală, fost camarad de militărie. Nu știa precis cu ce se ocupă, dar i-a promis că rezolvă el problema. Și a rezolvat-o chiar în prima zi de școală, pentru un sac de făină și câțiva pui, asigurând cazarea copilului la un internat. Era mult mai ieftin decât oricare gazdă ce se putea găsi în București. În plus, băiatul avea, în acest fel, posibilitatea să învețe mai bine.
– Acum, că e în ultimul an, fa Ioană, să stea acolo să învețe. Să termine liceul cu bine ca să se poată așeza și el la rostu’ lui, dacă socotești că e mai ieftin decât să facă naveta, explica el convingător deși, în gând, își făcea alte planuri. „Să cunoască băiatul cum se trăiește acolo. Să se învețe cu viața de oraș, cu pretențiile și obiceiurile oamenilor de acolo. E facultate mare în capitală. O fi mai mare ca la Craiova și bat mulți la ușa ei, dar ne costă mai puțin aci, că e aproape de casă. Problema e că trebuie să intre cu bursă. Altfel, Dumnezeu știe că ar fi foarte greu să-l ținem student. Și când o ajunge inginer, o să-și dea singur seama că am avut dreptate”.
– De, omule! Nu te contrazic, dar să nu se dea după băieții de acolo și să uite de carte, mai știi? E ușor să te apuci de prostii când nu ai pe nimeni aproape care să te tragă de mânecă, a mai încercat Ioana să se opună, mai mult din dorința de a-și vedea fiul acasă mereu. Îi venea greu de tot să-l știe numai printre străini. Dar și mai greu suporta gândul că, odată plecat, băiatul se va obișnui cu orașul și nu va mai dori să rămână cu ei la țară. „Nu contează ce va ajunge dacă face și facultatea aia la oraș. Important e să vină acasă. La câmp ori pe tractor, la IAS sau oriunde, că de muncă se găsește. Până l-om vedea mare și pe Gavrilă ăsta, că tare mi-e frică de viitorul lui. Nu se leagă învățătura de el nici cu de-a naiba. Nu-i place cartea, dar prostii face cât e ziulica de lungă. Știu eu cui seamănă el așa”, medita Ioana privind încruntată preșurile decolorate de spălările făcute în timp. La ultimul gând a tresărit și s-a uitat speriată la bărbatul ei care tocmai plecase mai îngândurat decât ea.
În acel an, la București, Gabriel s-a simțit mult mai în largul său decât își imaginase în ultima vacanță de vară pe care a petrecut-o, cât era ziua de lungă, pe câmp, ajutându-și părinții. În felul ăsta scăpa și de Gavrilă. S-a apropiat mai mult de colegii bucureșteni și a ieșit de mai multe ori cu ei să cunoască orașul.
Capitala era uriașă pentru el și traficul stradal îl speria. A vizitat Cișmigiul și Herăstrăul și s-a îndrăgostit de aceste parcuri, așa cum i s-a întâmplat și cu celelalte pe care le-a descoperit ulterior. A văzut Intercontinentalul și Casa Scânteii și s-a minunat privindu-le zeci de minute pe fiecare în parte. A intrat și în câteva muzee și, o singură dată, în Sala Palatului, cu ocazia unui spectacol dat de Teatrul Vasilescu. A rămas mut, minute lungi, fără să clipească. Nu mai simțea nici privirea și nici coatele discrete de atenționare ale fetei de lângă el, colegă de liceu, care procurase biletele și a avut inițiativa în a-l invita.
Dana Munteanu era în clasa a XI-a pe vremea aceea. Cunoștea destul de bine capitala. O vizitase de multe ori cu părinții, care se aprovizionau periodic din piețele și magazinele bogate ale ei, dar și cu ocazia unor excursii organizate de școala din comuna „C”, unde avea domiciliul stabil. Era „frumușică foc și fâșneață cum nu s-a văzut”, după cum o descria Gabriel mamei sale în vacanța de iarnă.
– Da’ cum ai cunoscut tu fata asta, Gabi, dacă nu e în clasă cu tine, l-a întrebat Ioana destul de curioasă și oarecum temătoare.
– În curtea școlii, mamă. Într-o pauză. Am lovit-o din greșeală cu o minge când mă jucam cu băieții și... și am intrat în vorbă, știi...
– Așa ai făcut, mamă? l-a întrerupt femeia cu vocea încărcată de reproș. Cum ai putut s-o lovești? I-ai cerut fetii iertare imediat, măi băiatule?
– Da, mamă, imediat. Nu a fost ceva grav. Era o joacă. Am rămas prieteni de atunci. E premiantă, să știi, și e foarte cuminte. Aș vrea, dacă mă lăsați, să merg la ea de revelion. M-a invitat să...
– Cum? Să te duci la ea acasă în noaptea anului nou? Ce vorbă e asta? a schimbat Ioana tonul vocii, arătându-se deja îngrijorată și răuvoitoare.
– Dar, mamă, așa se organizează revelionul. Suntem doar patru băieți și prietenele lor, colege cu Dana.
– Lasă, lasă, părinții ăia ai fetei ce fel de oameni sunt să facă ce vrea ea, măi băiatule?
– Uite, sunt părinți de modă nouă, Ioană, a intervenit Vasile împăciuitor, cu zâmbetul pe buze și mândru nevoie mare. Așa se face, femeie. Tinerii de azi nu sunt mocofani cum eram noi la vârsta lor. Ia zi, băiatul tatii, tu ții la fata aia, adică ți-e drag de ea? Ea ține la tine? Că ți-oi fi dat tu seama de asta până acum, s-a îndreptat el cu privirea și întrebările spre băiat.
– Păi, ce să zic, tată, e frumoasă și îmi place mult de ea. Și e foarte cuminte, să știi...
– Bun! Te duci și gata! Să fii și tu cuminte, să vorbești frumos cu părinții fetii și cu toată lumea. Să bei cu măsură, băiatule. Atenție că noaptea-i lungă și te poți lua după alții. La prostii se ndeamnă omul cu ușurință, să nu uiți de asta! Să ai grijă mare...
După acel revelion frumos, Gabriel s-a îndrăgostit cu adevărat de Dana. S-a pus cu burta pe carte, ca să nu se facă de râs în fața ei când se plimbau seara și vorbeau câte-n lună și stele despre ei și aspirațiile lor, dar și despre învățătura de moment. Au făcut legământ să meargă împreună la facultate și, după ce vor avea diplomă, să se căsătorească. Aici au fost discuții mai adânci, pentru că Dana susținea ideea ei și o argumenta destul de convingător.
– Chiar dacă urmăm aceeași secție, repartizarea poate fi pentru fiecare în alt loc din județ sau colț de țară și știi la fel de bine ca mine acest lucru. Ei bine, ca să fim repartizați împreună, trebuie să ne căsătorim până la examenul de absolvire. Ca soț și soție, altfel se pune problema.
– Da, ai dreptate! Cam așa am auzit că se procedează. Problema e că dacă nu sunt de acord părinții, ce ne facem fără...
– Nici nu vreau să aud despre asta. La momentul acela suntem majori, dragul meu. Care-i problema? Te însori cu mine ori cu ei? Faci copii cu mine, nu cu părinții tăi și...
– Vai de mine, Dănuța, cum vorbești! Noi nici nu am terminat liceul și ne sărutăm pe ascuns încă și te gândești la copii ca și când...
– Și ce ți se pare anormal în treaba asta? l-a întrerupt fata privindu-l cu mirare. Chiar dacă nu am de gând să-ți ofer mai mult decât îmbrățișări și săruturi până la căsătorie, asta nu înseamnă să nu merg mai departe cu visul meu de viitor. Vreau să am copii. Mulți și frumoși... Tu nu vrei să ai copii?
– E normal să vreau, eu știu... nu m-am gândit niciodată... Cu nicio fată nu am discutat așa ceva, crede-mă, dar să știi că aș vrea. Și aș vrea să scurtăm timpul acela până la... adică să renunțăm la așa zisa dragoste platonică.
– Ha, ha! Să crezi tu asta! Vom face dragoste atunci, la momentul potrivit, când ne vom căsători. Ai impresia că eu sunt ca pițipoancele de București dintr-a XI a și a XII a? a ridicat Dana tonul, privindu-l cu reproș.
– Nu, nu pune problema în felul acesta. În plus, să știi că nu sunt toate așa. Doar câteva au sărit pârleazul. De ce ești rea? a încercat Gabriel s-o tempereze.
– Nu sunt rea de loc. Am auzit destule despre „ceaiurile” lor dansante și despre discotecile de pe litoral frecventate vara. Dacă te atrag, ar fi mai bine să spui de pe acum. Sper că nu este cazul, și cu asta am încheiat discuția pe această temă.
– Sunt de acord, Dănuța. Nu mai discutăm. Te asigur că nu mă atrag și că ne vom face împreună viitorul. Împărtășesc principiile tale de viață, să nu te temi, i-a răspuns băiatul cu hotărâre evidentă în voce și, mai ales, în priviri.
El avea în gând toate cele discutate cu mult înaintea fetei, poate, dar nu avea curajul să deschidă subiectul acesta ce i se părea a fi deosebit de sensibil. Era cu adevărat hotărât și fericit să meargă împreună la aceeași facultate.

*