poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-09-04 | |
Þi-am zis, Tudorele, câte nu ți-am zis. Þi-alegi și tu, precum septembrie, un vârtej, iei cuvintele ieșite din mâini, țărână, frunze, pene, hârtii și te preschimbi în Puck vrăjitor. Dintr-o dată te prăbușești. Apoi te scoli într-un alt vârtej, puțin mai mic.
Împrăștii mucuri, crengi, frunze îngălbenite. *** - Ai vocea lui Istrate, de tenor! Mă recunoști, Tudorele, în sfârșit, când ești urcat în ambulanță. - Bine, Tudorel, te cred pe cuvânt. Hai că vin. - Am amețit, mă doare capul. Ce s-a întâmplat? – mai apuci să te-ntrebi. Însă ușile mașinii se închid. Mașina salvării venise de un sfert de oră. Oamenii crucii roșii nu erau îmbrăcați în alb, ci cu alte uniforme, echipați până în dinți. - Cât timp am lipsit noi, vrând s-o tulim că n-aveam ce face, rămăsese cu tine-n sala Smart doar Cătălin. - Și-am căzut. M-am lovit urât? - Nu, Dorule, nu. Te-a sprijinit imediat Cătă. Venise repede și directoarea adjunctă. Caz de urgență. S-a anunțat la 112. Ai stat inconștient pe jos. Răsuflai sacadat. Cred că te lăsaseră convulsiile până ce ne-am întors. Þi-am pus rucsacul meu sub cap. Ca să-ți revii, ți-am strâns vârfurile degetelor mici și ți-am masat pielița de la stânga și dreapta. Þi-am vorbit. Nu auzeai. A venit de la spitalul cel mai apropiat ambulanța. Te întrebau oamenii salvării, iar tu răspundeai mai mult dând din cap, neștiind mai nimic: - Știți ce vi s-a-ntâmplat. Ce vârstă aveți? - Nu. Nu știu. - Cum vă cheamă ? - … - Vreți să mergeți cu noi ? Doar la Pantelimon, aproape. - Nici nu știu ce să vă spun. – tot repetai. Am aflat ceea ce-ai pățit în urmă cu douăzeci și doi de ani. Erai cadru militar, inginer. Aveai soție și copil mic. O explozie te-a lăsat nevăzător. Ai o dungă lungă, o adâncitură puțin sesizabilă, ce coboară pe fruntea ta înaltă. Cei trei bărbați de pe ambulanță veniseră cu truse. Trusele păreau cutii militare ori de electricieni. Tot felul de ustensile. Trei truse de plastic, a zece chile fiecare. - Suferiți cumva de diabet ? Unul se pregătea deja să-ți injecteze ceva. Altul vorbea la microfon cu spitalul: - Persoană cam de patruzeci și cinci de ani. A mai avut leșinuri la serviciu. Tensiune normală. - Cât a fost inconștient ? Vreo câteva minute. - S-a lovit în cădere? - Nu – spune Cătălin. S-a înclinat. Dar l-am ținut. Credeam c-a avut infarct ori atac cerebral. - Îl luăm, iar dacă vrea o să fie consultat în Militari, să spună acolo. - Aveți buletinul la dumneavoastră? - … - Nu, nu-l are. Þi s-a făcut teamă. În scaun cu roți te-au dus la dubă. Directoarea a cerut voie de la ei să plec alături de tine. Nu mă luau. Atunci am luat tramvaiul 14 trei stații. Nu mai fusesem în Pantelimon niciodată în viață. Când am ajuns la poarta spitalului, ambulanța care te dusese abia ieșea. - Vedeți că-i jos aici, lângă urgențe. - Mai precis, unde-l găsesc? - O luați pe la intrarea aia. Cam pe la jumătate coridorului o să vedeți, mare pe ușă, scris Salon. - Stă pe-un pat în față, cum deschideți ușa. – adăugă șoferul. - Vă mulțumesc foarte mult. - A cerut să i se aducă actele. Vă așteaptă. Duceți-vă! – îmi spun cadrele medicale de pe salvare. Alerg, găsesc repede Salonul. Tudorele, așteptai cu ochii întredeschiși. Singur și întristat, puțin, foarte puțin timp. - O să vină un medic să-l consulte! – m-anunță asistenta, de cum intru hotărât pe ușa Salonului. Îți vorbesc. - Știu c-o să vină cineva cu actele. Ce te doare? - Capul, mă doare capul. Vă mulțumesc c-ați venit… - Cum să nu vin. Ne-am împrietenit din prima zi. - Am dat telefon. Nu știu dacă poate veni soția. - De ce? - Păi nu prea o lasă patronul. Am nevoie de actele de la spitalul Militari. Te-am informat despre tot ce i ți se-ntâmplase. Þi-ai adus aminte că-ți strânsesem mâna, plecând. Că imediat te-a luat o mare slăbiciune. Că filmul s-a rupt. - Ai, Tudorele, mobilul la tine-n haină? - Da. Îl am, e aici. - Și cravata? - Cred că e printr-un buzunar. - Ochelarii? - Ce mai contează… Dau telefon unei colege. Aflu că ochelarii negri rămăseseră la directoarea adjunctă. Te liniștești, deși nu dădusei importanță eventualei pierderi. Un ochi de-al tău pare teafăr. Sosește fiica ta, având o vârstă a studenției - cam vreo douăzeci și cinci de ani. - Au venit și fiii lui Tudorel! – anunț eu la mobil, să știe cei de la serviciu. Fiică-ta e cu logodnicul. Amândoi țin la tine foarte mult. Au venit cu mașina. Îi sfătuiesc, lângă patul tău, s-aștepte medicul, să nu plece. - N-aveți voie în Salon. Poftiți la sala de așteptare! – anunță o asistentă sau o doctoriță. Tocmai îmi luasem la revedere de la tine. Schimbasem numerele de mobil. Plec trei stații pe jos. Un copil din cartierul Pantelimon se crede Spiderman. Dă din mâini. Pare marcat de jocuri și desene animate. Lumea lui Puck mai are multe intrări, regăsiri. Furtuna vieții poate fi o explozie ce te-a orbit. Când îți vine rău și îți pierzi cunoștința ai aceeași vârstă a accidentului! Ești un spiriduș atunci, Dorule… Și vorbești cu dumneavoastră, pe când eu am cu zece ani mai puțin decât tine. Toți sunt oameni întregi, numai tu ești Puck... Dar ce om, dacă ai putut salva zeci, sute și mii de vieți! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate