poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3804 .



La cules de rodii in cartierul Rahova 15
proză [ ]
fără telefon, fără dispensar între mulți tovarăși

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Almalo ]

2010-07-14  |     | 





- Nein, nu avem nevoie de telefon! A decretat tata într-una din legile ce aveau sa domnească peste noi, atunci când mama a avut o ocazie să avem și noi, ce aveau colegii mei din centrul orașului: un telefon.

-Cine ne caută, ne găsește, cine are timp, ia tramvaiul din Piața Unirii și stă cu noi în liniște, cine nu, nu, era el convins.

Așa a și fost. Cine a vrut să vorbească cu noi în acele vremuri venea până în strada Perinița; lua tramvaiul sau troleibuzul cu o scurtă plimbare pe jos. Au apărut mulți pe neașteptate, vizite plăcute și neplăcute.

Am aflat brusc fără avertizare prealabilă la telefon, că s-a întâmplat ceva grav, când l-am văzut pe colegul meu de liceu Adrian C. în fața porții. Până la noi se ajungea în situații extreme, de nevoie sau apareau cei care nu știau încotro cu plictiseala vieții de „bloc”.

Eram în anul întâi de facultate și nu am înțeles în primele momente, de ce m-ar vizita un fost coleg de liceu. A venit de două ori, de două ori m-a anunțat, cât de important este timpul și: TIMPUL nu iartă.

Colegul nostru Adrian H. și profesorul nostru de română, domnul Nicolae Saftu, dispăruseră brusc din viața lor și a noastră.

Timpului deodată nu-i mai păsa de noi. Nici că abia am terminat liceul, nici că mai visam să ne întâlnim și să-l ascultăm pe colegul nostru, cum cânta la operă. Adrian H. intrase pe singurul loc la Conservator din pasiune.

Ne-a cântat tot liceul la ghitară și la toate întâlnirile de la școală, când am încercat să învățăm lansarea cu parașuta pe Stadionul 23 August, în parcuri sau la așa numitele ceaiuri. Adrian H. a fost unul dintre primii colegi, care ne-au părăsit.

Dispariția lui ne-a maturizat. Mi-a lăsat un gust de moarte „rea”, incomparabilă cu morții copilăriei din cartier, care păruseră un fel de petreceri de la păzitul în timpul nopții până la alaiele printre străzi și prinsul banuților.

Nicolae Saftu, „Profesorul nostru”– cum îl numea toată lumea - era al fiecaruia dintre noi și nu doar, că ne știa pe nume, dar ne știa plusul și minusul, ne lua în serios, când aveam probleme. Un gentleman în sacou, un bărbat înalt, parfum fin, zâmbet pe toată fața fără dinți sau complezență, un om „dintr-o bucată” ar fi spus mama, care te privea în ochi și îți măsura valoarea în clipe.

Un profesor, care știa să dea note pe merit, iar dacă scriai prea mult, nu primeai o notă mare. Am scris eu odată vreo 4 pagini în plus, să arăt, cât am citit și știu: mi-a dat doi.

- Mainka, doi.
- Eh, să vedem, cum te duci acasă....a zis Bebe ...colegul din banca din stânga în laboratorul de chimie....
M-am îngălbenit, scrisesem tot ce știam.
- Doi....doi.. de ce ?
- Ca să ții minte, să răspunzi la întrebări, atât, nu să îmi spui ce știi, nu ne interesează....răspunse domnul Saftu, pe care nimeni nu a avut curaj, să îl numească „tovarăș”, evident fără să se facă nici un raport la „cei de sus”.

„Cei de sus” erau toți „tovarăși”, el era „Saftu” ori „domnul Saftu”, pentru că era „al nostru”, precum mama și tata.

Bebe, -colegul nostru cel mai înalt din clasă, hazliu cu geanta lui lungă din pânză, în care nu știu dacă intra tot ce aveam nevoie, - avea sigur mai mult în cap decât eu în geantă. Eu mai aveam ghiozdan, mult mai mare si mai greu, când Bebe era deja un fel de hipi.

Domnul Saftu dădea note pe exactitate și creativitate, cu totul altfel decât mulți profesori pe care i-am avut sau i-am întâlnit dupa aceea. Saftu a însuflețit revista școlii, a corectat în puține cuvinte, ce nu reușeau pedagogi și părinți.

Noi am fost ultima lui generație înainte de pensionarea sa și cred că nu este un elev, care să nu își amintintească de notele sau bancurile, care se fac de când lumea la adresa fiecărui prof, ci să vorbească cu un respect și o admirație care întrece granițele unei amintiri din zilele de liceu.

Pasiunea pentru literatură română a reușit să ne-o trezească doar în câteva cuvinte:
- Mainka, tu să nu vorbești, n-ai respirație, să scrii sau să anunți înainte să spui ceva, să te și poată asculta cineva și să vii cu părinții.

Profesorul de română, chiar dacă nu era diriginte, chema părinții în timpul lui liber și le spunea adevărul în față: „fata să facă asta sau asta” , „copilul nu face față”. Dintre părinți au fost unii, care nu l-au plăcut pentru adevărul pe care ți-l punea în brațe gol-goluț. Mama l-a luat în serios, nu a înțeles ea prea bine limba lui română sau ce sunt acelea exerciții de dicție, dar a făcut exact așa, cum a spus domnul Saftu.

Tata, când începeam să citesc cu voce tare și să fac exerciții, era descumpănit. Nu i-a scos nimeni din cap, că ceva nu e în ordine cu noi toți românii. Nu e posibil să faci așa ceva, dacă ești la „locul tău”!

Cum adică să stai în fața oglinzii și să vorbești cu voce tare, să zici de nenumărate ori „mu” sau „mi” și să ții un creion pe buza de sus, ca să se fortifice musculatura? Dar cine să aibă nevoie de mușchi sub nas?

Tata nu se băga în educația mea, nu se băga în cheltuielile pentru școală, de fapt nu se băga în nimic.

Când ceva i se părea ciudat, vreun cumnat striga prea tare peste masă și din dialectul săsesc cu iz de vișinată nu pricepea ce și cum, sau nu îi spunea solemn Herr Willi – atunci avea replicile lui standard, cu cât mai puțini diftongi sau ă-uri și ci-uri .

Dar asta se întâmpla atât de rar, că aveam sentimentul că tata vine acasă, cum pleacă alții în concediu: mereu bine dispus, dacă stătea doar o săptămână, și foarte apăsat și căzut pe multe gânduri, dacă nu primea repede o delegație, cât mai departe de București, în locurile cele mai stranii ale țării, unde electrificarea și planele cincinale se luau la întrecere.

-Haide tata, vreau și eu telefon.
-Nu e bine.
-De ce nu e bine cu telefon, mai vorbim și noi cu Tante Frieda sau Tante Ziri sau Onkel Schuster sau ......
-Nu e bine să vorbești fere se vezi omu’, așa la telefon poa’ se spune multe, dar in fațe in fațe știi pe loc ce zice, ce ghindește....

-Bine tată, asta e problema ta, vreau să vorbesc și eu seara cu prietenele...
-Se-ți scrie, uite avem cutie poștal, zilnic vine poștaș se face și el ceva...
-Cum să-mi scrie, le văd zilnic?
-Dache le vezi, de ce se mai vorbești seara, seara te ghindești, odihnești in ruhe (germană: în liniște) capul, che o se mai ai nevoie de el.....și mai termine cu exerciți cu „mu” și „mi”, te striche la cap.....

Nu suporta exercițiile, nu suporta pisicile în pat și să dai ciocolată la câine. In rest tata nici nu observa, dacă suntem acasă.

O dată am plecat trei zile, să văd dacă îi lipsesc. Mama era la spital. Ne-având telefon nu aveam, cum să-l anunț. Plecasem prin munți, să îmi odihnesc gândurile, vorba lui. Și când am revenit, m-a întrebat calm, dacă am mâncat în oraș, dacă nu, va trebui să mai încălzească o farfurie de mâncare.

Pe stradă avea telefon un singur om: portarul școlii de vis a vis. Se presupunea că e un fel de administrator de stradă, așa cum avea fiecare bloc un administrator.

Acesta, administratorul, era un om, care nota cine intră, cine iese, ce mașină oprește unde, cine aduce ce și dacă oamenii sunt veseli sau triști.

Așa era și omul care avea la noi pe stradă singurul telefon. Era furios, că nimeni nu îl lua în serios, nici după ce i-au pus telefon și era oficial administrator de cât ține strada în lung și în lat.

Când erau alegeri avea și el de lucru, în rest cred, își făcea rapoartele mai mult sau mai puțin pentru el. In dosarul meu nu a avut mare importanță. Vecinii ne-au lăudat atât, încât mini-agenții, care au ajuns până în străfundurile șoselii Măgurele, nu au putut să scrie decât de prea multe ori cât de modești eram, cât de amabili și ce frumoasă era grădina în care, au notat ei, ajutam și eu.

Probabil că și-au scris rapoartele și după ce au mâncat și băut până după apusul soarelui la noi în curte, dându-se evident drept „domni ocupați”.

Incredibil să citești într-un dosar așa numit „al securității”, că ești „modest, ordonat și că nu deranjezi pe nimeni”. Atunci de ce și-au mai bătut capul cu oameni atât de neimportanți, de banali cum eram noi la capătul lumii......

Povestea dosarelor acestora oricum noi n-am înțeles-o, tata ar fi fost tare supărat, dacă ar fi aflat. Și astfel abea după dispariția tuturor am primit filele scrise intr-o caligrafie de școală generală bine.

Poate acum ar trebui să mă duc la administratorul acela care acum stă pe un scaun stabil pe stradă sau merge cu motoreta la piață și să-l întreb, de ce a făcut-o. Nu cred că își mai aminteste nici de ce, nici cum și-a găsit vocația în a descrie banal vecinii, sau de ce a notat numerele mașinilor, care opreau în fața casei.

Eu presupun ca ne-a inclus în pasiunea lui de a ține un jurnal despre viața noastră pentru ca mama nu a vrut să-l invite la confirmarea mea sau cănd el încerca să ne vândă țuică sau carne, noi refuzam. Iar când tata juca cu el o tabla, el pierdea si apoi se supăra foc.

Marea lui supărare probabil este pâna astăzi ca nimeni nu l-a admirat cum cânta la acordeon.

Pai nu cânta bine și tata i-a zis-o și nu o dată să-și aleagă alt instrument. Faptul ca tatăl lui era mare violonist prin La Barieră nu însemna și că i-a moștenit talentul.

Pe domnii ăștia de ne controlau prin cartier îi aducea în poartă ca pe o ofrandă și să nu vină cu mâna goală tovarășa Orodel. Tovarășa locuia pe partea cealalaltă de șosea și ocupa nu știu ce funcție după sectoristul de cartier.

Substantivul „sectorist” a dispărut, dar nu pentru toată lumea. Este un substantiv care „mișcă” oarece amintiri, precum pozele alb-negru: nu cunoști pe nimeni, dar ți se par cunoscuți și dacă te uiți mai bine, începi chiar să recunoști pe cineva și să depeni amintiri, care probabil că nu au avut loc niciodată.

Așa și cu sectoristul nostru: era și nu era un pericol, dar varianta a doua a rămas înrădăcinată pe veci doar la auzul cuvântului.

De fapt nici până azi nu știu, oare ce școala trebuia să aibă un sectorist?

Pe tata nu îl impresiona domnul cu șapcă și umeri mari, care batea în poarta din când în când să întrebe hotărât:

- Buna ziua, câte persoane stau în casa asta? Eu sunt sectoristul și trebuie să știu.

- Nu știu....eu stau puțin, dar plec mereu.

Sectoristul întreba atunci:
- Unde este propietarul?

Tata spunea iar „nu știu”, și din „nu stiu” în „nu știu” au ajuns să se converseze despre hoții și prețuri, despre luxul de a călători al tatălui meu și să stea până seara, când venea propietarul, care evident era mama. Așa s-a lăsat sectoristul de controale la noi. Nu reușea nici să ne dea amenzi absurde și inventate, nici să ne mai scoată din casă, pentru că nu mai dorea să audă strigăte peste gard „unde e partidu, să vină partidu”.

Tovarășa Orodel era mereu dată cu ruj roșu pe o față oliv, unghii de un roșu că ziceai că le-a băgat într-un lighean de sânge și un permanent mai arătos decât celelalte femei din cartier. Vocea ei era subțire ca un tirbușon și își dădea aere de șef al cartierului.

Ea și cu tovarășea Crăcea, profesoara la școala de vis-a-vis, au avut o inițiativă constructivă pentru colțul acela uitat de lume. Intr-o zi au venit să le propună în ton de „e ordin de la partid” părinților mei, să se mute în oraș, să lase casa și grădina pentru un dispensar și dacă refuza, ele vor intenta un proces de nerespectare al „regulamentului” auto-decretat.

Adică un sectorist, o învățătoare și câțiva vecini aburiți de țuică puteau hotărâ peste noapte, ce doreau. Ah, am uitat partidul, ăla de-l chema tata să rezolve tot și care dacă îmi aduc si mai bine aminte, ținea loc de bau-bau pentru oameni mari, la cei mici era de ajuns pe vremea aceea să le spui „las că vezi tu când vine tactu”.

Cuvinte mult prea grele pentru părinții mei, care oricum nu înțelegeau de ce tocmai noi trebuia să oferim propriul spațiul și uite așa a început un proces cu tovarășa Orodel.

Tovarășa susținea următoarele: daca eu merg la școala germană în centru, daca mama lucrează în centru și tata e pe teren cu lunile, casa stă neregulamentar nefolosită și trebuie transformată în dispensar pentru „copiii partidului”, țara trebuie să „înflorească” și cartierul să aibă „copii sănătoși”.
Tatei îi tremura bărbia, când se enerva și nu-și găsea cuvintele. Dar tot mai scotea câteva bâlbe:

- Copii, ce copii sanatoși, uite la dumneata, fe copii mulți și baghei în clinic munșit de mama și tatel teu, da, da, partidul se ve ajute și se creasce copii, hai fomeie fugi departe....copil dumitale gras și prost, asta-i adever....

Ghinionul lor a fost că au venit de cele câteva ori, când era tata acasă și le-a explicat el în câteva cuvinte stâlcite, că în nici o țară europeană nu e legal să expropriezi fără hotărâre judecatorească și tata rosti cuvintele cheie, care păreau o parolă, ce funcționează dar nu ai voie să o folosești prea des:

-Se vine partidu’, se dea partidu’ dreptate.....hier io sunt partidu’, cine munșește are, partidu’ dache munșește are dispensar, dache nu, nu....

„Þări europene”- nu cred că din grupul revoltaților, care doreau dispensar tocmai în casa noastră, știa la ce se referă domn Willi.

-Europa ieste ueberalles, le explica tata uneori arătând cu mâna lui plină de cicatrice din diversele accidente, tovarășele părând să îi urmărească gesturile, dar mai ales vedeai nedumerirea pentru ținuta acestui Willi – pantaloni scurți, cămașă albă și o bună dispozitie în cam toate ocaziile.

Vasile și Petre și Gogu sau cum îi chema pe bărbații tovarășelor se plimbau pe stradă în timpul liber cel mult în pijamaua standard în dungi sau în salopete cu mai multe găuri decât stofă, da , ei erau cei mulți și stăteau la baza definiției de „normal” – nu Willi, blond, călător, bronzat, și vorbitor a prea multe limbi straine pentru coltul de lume, care refuza din start pătrunderea oricărui obicei, ce ar fi putut pune pe gânduri.

- I-auzi, ei și, să stea Evropa la ea, la noi aici, răspundeau ba sectoristul ba tovarășa Orodel, noi suntem Evropa......și ce domle, dacă până acu nu am avut nevoie de ea, ce ne trebe legile ei, e bine cum e, da, da.....și dacă partidu zice ca trebe sa ne luam, ce ne trebe, ne luăm......și Evropa să ne lase, că partidu ne dă pâine......

Atunci nu prea știam eu ce înseamnă „ne dă pâine”, tot credeam că ei au o rație mai mare de pâine. Mama se făcea că nu aude când o întrebam:
- Dar mama tie de ce nu îți dă partidu pâine?

Eram la un internat saptâmânal, unde ne învățau ce multe „holde” sunt în Romania și ce mulți brazi, munți și mai ales soare. Eu am ridicat mâna si am adăugat
- Ba mai sunt și foarte multe fabrici de pâine….
- De unde știi, m-a întrebat tovarășa Vicki, care mirosea ca un tren de la câte țigări fuma.
- Păi stiu, fără multe fabrici de pâine partidul nu ar putea să dea atâta pâine de care tot aud ca o dă la toată lumea, doar noi n-am primit, dar cred că din greseală.

Mama a fost chemată la internat, a început un episod lung și neplăcut cu cercetări „unde a auzit copilul că partidul dă pâine”. Oricum după multe probleme mama a dat-o în judecată pe tovarășa Vicki, care susținea că noi fiind nemti suntem un pericol pentru ceilalți. Prea multe nu mai știu, dar partidul a retras-o pe tovarășa Vicki și grupa mare am putut să mă joc si eu cu ceilalți copii. Nu mai eram un pericol prin întrebările mele.

Iar prelegerile despre „noi”, „Europa” și „partidu” puteau ține multe ore, le auzeai oriunde doreai, doar să fi zis o propoziție cât de scurta care continea substantivul „partid”, „pâmânt” sau „al nostru”.......

Tovarășa Orodel și-a scuturat permanentul, a zis că vine cu partidu si n-a mai venit niciodată. Sectoristul a salutat câțiva ani doar în grabă peste gard, iar tovarășa Crăcea mă tot prindea prin stație și îmi zicea din buze groase:

- Eh, și te învață nemții ăia din centru ceva, ia zi cine e Eminescu?...Lasă că vine autobuzu acum, dar să vii la noi la școală să-mi arăți și mie caietele, să văd de ce trebuie să faci tu atâta drum până la o școala în care nu te învață românește.

I-am spus mamei de toate acestea și ea mă liniștea, că e totul bine. Părerea ei era, decât să stau toată ziua pe stradă cu trotinetele și să mă duc cu ceilalți la furat de cireșe, mai bine mă plimb cu tramvaiul de la un capăt la altul.

În stație tovarășa Orodel, când mă vedea, mă tot întreba mieros, unde e tata și parea descumpanită că nu știu.

- Dar vă așteaptă încă....șopteam eu politicos.
- Da, am să vin când e „recensământ”, atunci e obligat să stea de vorbă....
Și da, la recesământ au venit în grup, de parcă se sprijineau unul pe altul: sectoristul în frunte și femeile după el.
Mă întreb dacă a luat cineva în considerare tot ce s-a scris în duminicile acelea în care în toate școlile cânta din megafoane hârjâite o muzică ostășească, șirul de Gogu și Costele și Ramoane nu se mai termina, iar lumea seara era mai obosită decât după o zi de muncă.

Așa au trecut anii, cartierul a rămas fără dispensar, noi fără telefon, eu am făcut o navetă în care am încercuit precis pământul de vreo două ori, iar „ghinditul de jur inprejur” cred că de la acele interminabile călătorii prin orașe sau între ele mi se trage.

„Picioarele nu se strică de la mers, ci de la stat”, tot un proverb sub licența mamei mele, care nu s-a opus hotărârilor tatălui meu, crezând o viață că el, om care a făcut atâta cale pe jos din Rusia aceea uriașă, care vorbește până și rusă, precis e mai deștept în toate situațiile.

O idee preconcepută în Romania – am încercat să-i explic mamei, dar era prea târziu, tata nu mai era, viitorul nu mai era, până și România disperăruse, ascunzându-se după un alt steag și același nume.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!