poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-30 | | Înscris în bibliotecă de Cătălin
Volumul 1: CAPITOLUL IV
Pentru că următoarea etapă a călătoriei noastre era o excursie dus-întors, am lăsat pe loc cea mai mare parte a echipamentului nostru și, în dimineața următoare, am pornit la drum spre un sătuc aflat la circa 20 de mile, numai cu Jast ca însoțitor. Poteca nu era dintre cele mai bune, și uneori era foarte greu să-i urmăm șerpuirile prin pădurile dese, specifice acelui ținut. Am sosit la destinație chiar înainte de apusul soarelui din acea seară, obosiți și flămânzi, căci mersesem repede toată ziua, doar cu o oprire scurtă la amiază, pentru masa de prânz. Þinutul, în general, era pietros și accidentat, și cărarea părea practic nefolosită. Trebuia să ne tăiem calea prin desișul de liane atârnânde. La fiecare întârziere, Jast părea nerăbdător. Ne-am mirat de asta, căci înainte fusese foarte echilibrat. Era pentru prima și singura dată, în acești 3 ani și jumătate în care a fost cu noi, când nu a mai fost același lucid, calm Jast care pornise cu noi. Mai târziu agitația lui nu ne-a mai mirat, după ce am văzut ce avea să se întâmple. Am intrat în micul sat de circa 200 de locuitori, cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui și, când s-a aflat că Jast era cu noi, cred că fiecare sătean, tânăr sau bătrân, și fiecare animal domestic au venit să ne întâmpine. Pe când eram obiectul unei curiozități mai mari sau mai mici, s-a observat imediat că Jast era în centrul atenției, salutat de toți cu cea mai adâncă venerație. După câteva momente, el le-a spus ceva sătenilor și toți, în afară de vreo câțiva, s-au întors la treburile lor curente. Jast s-a întors spre noi și ne-a întrebat dacă doream să mergem cu el până când se pregătea tabăra pentru noapte. Cinci din echipa noastră au spus că erau obosiți după călătorie și voiau să se odihnească. Restul l-am urmat pe Jast și mâna de săteni spre marginea unei poieni care înconjura satul. După ce am traversat poiana, am mai mers doar puțin prin junglă și am dat peste corpul unui bărbat, întins pe pământ ca și cum ar fi fost mort - aceasta era impresia la prima privire. Privind mai atent, totuși, se vedea că poziția lui sugera mai degrabă un somn liniștit, și nu moartea. Ne-am oprit încremeniți căci am văzut figura celui întins pe pământ: era Jast. De îndată ce Jast se apropie de ea, ființa a început să se miște și s-a ridicat în picioare. Deoarece ea și Jast au rămas față în față pentru un moment, nu putea fi nici o eroare de identificare - era Jast. Toți au văzut că el era. Apoi, instantaneu, Jast cel știut de noi a dispărut și în fața noastră nu mai stătea decât o singură persoană. Desigur, toate acestea s-au petrecut în mult mai puțin timp decât s-ar putea povesti, și uimirea era atât de mare, că nici unul dintre noi nu a pus nici o întrebare. Cei cinci care rămăseseră în tabără au venit în fugă, fără să-i fi chemat cineva. Mai târziu i-am întrebat de ce au venit. Răspunsurile au fost : - Nu știm. Primul lucru pe care ni-l amintim este că eram toți în picioare, alergând spre voi. Pur și simplu nu știm de ce am făcut-o. Nici unul dintre noi nu a auzit vreo chemare. Ne-am trezit alergând în direcția voastră înainte ca vreunul dintre noi să realizeze ce făceam. Unul dintre noi a spus : - Ochii mei sunt atât de larg deschiși, că văd departe, dincolo de lumea pământească a morții, și minunile care au fost revelate sunt dincolo de orice închipuire. Un altul spuse : - Văd întreaga lume depășind moartea. Cât de vii îmi revin în minte cuvintele : Ultimul inamic, moartea, va fi învins. Oare nu este aceasta împlinirea acestor cuvinte? Ce mărunte sunt bietele noastre minți în comparație cu această uriașă dar simplă înțelepciune, și totuși am îndrăznit să ne considerăm giganți ai intelectului. Când, de fapt, suntem simpli diletanți. Abia acum încep să văd sensul cuvintelor: “trebuie să vă nașteți din nou". Cât de adevărate cuvinte! Las cititorul să-și imagineze surpriza și tulburarea noastră. Era vorba de un om cu care fusesem zilnic împreună, și de care fusesem slujiți în fiecare zi, și care fusese capabil să-și lase corpul întins pe pământ că să-i protejeze pe alții, continuând să ne servească extrem de eficient. Nu puteam decât să ne amintim: Cel care este cel mai mare printre voi, va fi slujitor sau va servi! Cred că nu mai era printre noi nici unul care, din acel moment, să nu-și fi pierdut orice teamă față de moarte. Acești oameni sunt obișnuiți să-și întindă corpul pe pământ în fața câte unui sat din junglă, în vreun ținut bântuit de tâlhari și animale de pradă, și acel sat este la fel de ferit de ravagiile oamenilor și animalelor, așa cum ar fi într-o țară civilizată. Era foarte evident că trupul lui Jast stătuse acolo unde l-am găsit un timp considerabil. Părul îi crescuse lung și încâlcit, și în el erau cuiburile unor pasarele specifice acelui ținut. Aceste păsărele își construiseră cuiburile, își crescuseră puii, și puii zburaseră, dându-ne astfel o dovadă certă a timpului cât trupul stătuse nemișcat în acea poziție. Aceste păsărele sunt foarte fricoase, și și-ar părăsi cuiburile la cea mai ușoară sperietura. Asta arata marea dragoste și încredere a micilor păsări. Emoția era atât de mare, încât nimeni din tabăra noastră, cu excepția lui Jast, nu a dormit în noaptea aceea. El dormea că un prunc. Din când în când, unul sau altul din echipa noastră se ridica în capul oaselor și privea spre locul unde dormea Jast, apoi se întindea la loc spunând : - Ciupiți-mă să văd dacă sunt treaz cu adevărat. Uneori se folosea și o expresie mai dură. Volumul 1: CAPITOLUL V Eram treji în dimineața următoare la răsăritul soarelui, și în ziua aceea ne-am întors în satul unde ne lăsasem echipamentul. Am sosit în sat chiar înainte să se întunece și ne-am instalat tabăra sub un banyan mare. A doua zi dimineață, Emil ne saluta și cu toții am început să-i punem întrebări. El a spus: - Nu mă miră întrebările voastre și voi răspunde bucuros la toate, cât se poate acum, lăsând restul întrebărilor să aștepte până când veți fi avansat mai mult în cercetarea voastră. Vorbindu-vă ca acum, înțelegeți pe deplin că folosesc limbajul vostru ca să vă transmit marele principiu fundamental al credinței noastre. Când toți cunosc Adevărul, și acesta este corect interpretat, oare unul și toți nu sunt cu adevărat din aceeași sursă? Nu suntem toți una cu Substanța Minții Universale, Dumnezeu? Nu suntem cu toții o mare familie? Nu este oare orice copil, oricare născut, indiferent de castă sau crez, un membru al acestei mari familii? Mă întrebați dacă noi credem că moartea este evitabilă. Dați-mi voie să vă răspund cu cuvintele unui Siddha: Corpul uman este constituit din celule individuale, ca și corpurile plantelor și animalelor, pe care ne place să le numim frații noștri mai puțin evoluați. Celula individuală este o infimă unitate microscopică a corpului. Printr-un proces de creștere și diviziune, repetat de multe ori, acest minuscul nucleu al celulei-unitate ajunge în final să dea o formă umană completă, constituită din milioane de celule. Aceste celule ale corpului se specializează pentru diferite funcții, dar ele păstrează, în general, caracteristicile celulei individuale din care s-au născut. Această celulă individuală poate fi văzuta ca purtătoarea făcliei vieții însuflețite. Ea poartă, din generație în generație, focul latent al lui Dumnezeu - vitalitatea tuturor ființelor vii, ca o moștenire intactă provenită din vremea când viața a apărut la început pe această planetă. Această celulă individuală are darul unei tinereți nelimitate. Dar ce se poate spune despre grupul de celule numit trup? Grupul de celule a crescut din celula individuală, repetată de multe ori, păstrând caracteristicile ei individuale, dintre care una este focul latent al vieții, sau Tinerețea Eternă. Grupul de celule, sau corpul, funcționează ca un protector al celulei individuale pe durata scurtă a vieții așa cum o știți acum". Cei mai vechi dintre învățătorii noștri, prin mijloace inspirate, au perceput unitatea fundamentală a reacțiilor vieții în plante și animale. Ni-i putem imagina sub banyan, adresându-se astfel elevilor lor : Priviți acest copac gigantic. Procesul vital ce se desfășoară în fratele nostru, acest copac, și în noi înșine, este, la baza, același. Priviți frunzele și mugurii de la vârfurile crengilor celui mai bătrân banyan - cât de tinere sunt, tinere ca sămânța din care uriașul a răsărit. Reacțiile vitale ale plantei și omului fiind la fel, omul poate profita, desigur, de experiența plantei. Așa cum frunzele și mugurii de la capătul crengilor celui mai vârstnic banyan sunt la fel de tinere că sămânța din care el a răsărit, la fel nici grupul de celule ce formează corpul omului nu trebuie să-și piardă treptat vitalitatea și să moară, ci trebuie să crească tânăr și etern, ca și ovulul sau celula individuală. Într-adevăr, nu exista nici un motiv pentru care corpul nostru să nu se dezvolte la fel de tânăr și plin de viață ca și germenul vieții din care el s-a născut. Expansivul banyan, permanent un simbol al vieții eterne, nu moare decât prin accident. Nici o lege naturală a degenerării, nici un proces de îmbătrânire nu pare să existe în arborele-banyan ca să afecteze în mod vătămător energia vitală a celulelor sale. Același lucru este adevărat și despre divina formă umană. Nu există nici o lege naturală a morții sau degenerării pentru om, decât prin accident. Nu există nici un proces inevitabil de îmbătrânire în corpul sau grupul de celule - nimic care să poată paraliza treptat individul. Moartea este, deci, un accident evitabil. Boala este, dincolo de orice, o stare de ne-liniște (dis-ease în engleza, disease=boala - n.tr.), absența liniștii sau a lui Santi, dulcea, fericita pace a spiritului reflectată prin minte în corp. Degenerarea senilă, care este o experiență obișnuită a omului, este doar expresia ignoranței lui față de cauze, anumite condiții bolnave ale minții și corpului. Spune un Siddha (Învățător - n.tr.): Tonusul corpului poate fi menținut astfel încât să poată rezista natural la infecții și alte boli, ca gripa și ciuma. Un Siddha poate înghiți germenii patogeni fără ca aceștia să-l îmbolnăvească. Amintiți-vă că tinerețea este sămânța Iubirii lui Dumnezeu plantată în divina formă umană. Într-adevăr, tinerețea este divinitatea dinlăuntrul omului; tinerețea este spiritualitatea vieții, frumusețea vieții. Numai viața trăiește și iubește, viața unică, eternă. Bătrânețea este lipsită de spiritualitate, asociată cu moartea, urâtă, ireală. Gândurile de teamă, gândurile de suferință și cele de mânie creează urâțenia numită bătrânețe. Gândurile de fericire, de iubire și de perfecțiune creează frumusețea numită tinerețe. Bătrânețea este doar o scoică în care zace giuvaerul realității - perla tinereții. Trăiește astfel încât să dobândești conștiința copilăriei. Vizualizează Copilul Divin dinlăuntrul tău. Înainte să adormi, sugerează conștiinței tale : Acum realizez că există în mine un fericit corp spiritual, veșnic tânăr, veșnic frumos. Am o minte, ochi, nas, gură, piele, frumoase, spirituale - corpul Copilului Divin care acum, în aceasta noapte, este perfect. Repetă aceasta afirmație și meditează la ea în liniște, până când adormi. Dimineața la trezire sugerează-ți cu voce tare : Ei, dragă... (adresează-te ție însuți pe nume), există în tine un alchimist divin! Prin puterea spirituală a acestor afirmații, în timpul nopții are loc o transmutație, și revelația lăuntrica, Spiritul a saturat acest corp spiritual și templu. Alchimistul lăuntric a înlăturat celulele moarte și uzate și a făcut să iasă la iveală strălucirea unui trup nou, plin de sănătate și farmec perpetuu. Adevărata Iubire Divină în manifestare este Tinerețea Eternă. Alchimistul divin este înlăuntrul templului meu, făurind continuu noi și minunate celule tinere. Spiritul tinereții este înlăuntrul templului meu - acest divin corp uman - și totul este bine. Om Santi! Santi! Santi! (Pace! Pace! Pace!) Învață să zâmbești dulce, ca un copil. Un zâmbet din suflet este o relaxare spirituală. Un zâmbet adevărat este un lucru de o reală frumusețe, opera artistică a Zeului Cârmuitor Lăuntric. Este bine să afirmi: Gândesc de bine pentru întreaga lume. Sa fie toată lumea fericită și binecuvântată! Afirmă, înainte de a începe activitatea zilnică : Înăuntrul meu este o forma perfectă - forma divină. Sunt, acum, tot ceea ce doresc să fiu! Vizualizez zilnic frumoasa mea ființă, până când o aduc în manifestare! Sunt Copilul Divin, toate nevoile mele sunt satisfăcute, acum și totdeauna. Învață să intri în vibrație. Afirmă : Iubirea infinită îmi umple mintea și îmi pune corpul în vibrație, în rezonanță cu viața perfectă. Fă totul, în jurul tău și în tine, strălucitor și frumos. Cultivă spiritul umorului. Bucură-te de răsăritul soarelui. Ați înțeles că citez din învățătura Siddha-șilor. Ei sunt cei mai vechi învățători cunoscuți, și învățăturile lor premerg cu mii de ani istoria știută. Ei instruiau oamenii și le arătau o mai bună cale a vieții, încă dinainte ca omul să fi cunoscut artele simple ale civilizației. Din învățătura lor s-a născut sistemul de cârmuitori. Dar acești cârmuitori s-au depărtat curând de realizarea faptului că Dumnezeu se exprimă prin ei. Crezând că erau ei, personal, cei care lucrau, au pierdut viziunea spiritului și au pus pe primul plan ceea ce era personal sau material, uitând că totul vine dintr-o sursă unică, Dumnezeu. Aceste concepții personale ale cârmuitorilor au deschis drum marilor deosebiri în credințe și largii diversități a gândirii. Aceasta este imaginea noastră despre Turnul Babel. Siddha-șii si-au păstrat, prin vremuri, adevăratele metode inspirate ale lui Dumnezeu exprimat prin omenire și prin toate creațiile Sale, realizând că Dumnezeu este Totul și că Dumnezeu se manifestă prin toate. Ei nu au deviat niciodată de la aceste învățături. Astfel, ei au păstrat marele adevăr fundamental. Volumul 1: CAPITOLUL VI Pentru că aveam foarte mult de lucru înainte de a traversa Munții Himalaya, am ales acest sat ca fiind locul cel mai potrivit pentru cartierul general al expediției. Colegul pe care îl lăsasem în sat ca să-l observe pe Emil ne-a ajuns aici și ne-a relatat că a stat de vorba cu Emil până aproape de ora 4 a zilei în care el trebuia să vină la întâlnirea cu noi. Apoi Emil i-a spus că urma să plece la întâlnire. Imediat, corpul lui a rămas nemișcat, întins pe pat că și cum ar fi dormit. S-a aflat în această poziție până pe la ora 7 seara când, treptat, a devenit tot mai nedeslușit și a dispărut. Era în seara când Emil venise la noi în cabana din sat. Sezonul nu era suficient de înaintat, pentru noi, ca să încercăm trecerea munților. Rețineți că spun: pentru noi. Prin asta mă refer la membrii micii noastre echipe, căci în acel timp începusem să ne simțim ca niște simple poveri. Realizasem că cei trei mari prieteni ai noștri - observați că îi numesc mari pe toți, căci erau, într-adevăr - ar fi putut să parcurgă distanța străbătută de noi în mult mai puțin timp decât ne luase nouă, dar nu se plângeau. Făcusem mai multe excursii scurte de la cartierul nostru general, însoțiți de Jast și Neprow, și în orice moment ei își arătaseră excelentele calități și merite. Într-una din aceste excursii, Emil, Jast și Neprow ne-au condus într-un sat unde se găsește un templu numit Templul Tăcerii, Templul Nefăcut De Mâini. Acest sat cuprinde templul și casele slujitorilor lui, și este situat pe vatra mai veche a unui sat care fusese aproape distrus de ravagiile fiarelor sălbatice și ale epidemiilor. Ni s-a spus că Maeștrii vizitaseră acest loc și mai găsiseră puțini locuitori, dintr-o populație de 3000 de oameni. Îi luaseră sub protecția lor, și ravagiile animalelor și bolilor încetaseră. Cei câțiva săteni au făcut legământ că, dacă aveau să fie salvați, din acel moment aveau să-și dedice viețile lui Dumnezeu, slujindu-l în orice mod ar alege El. Maeștrii au plecat si, când s-au întors mai târziu, au găsit templul înălțat și pe slujitori făcându-și datoria. Templul este foarte frumos, fiind situat pe o înălțime care oferă o vedere largă asupra ținutului. Are circa 6 mii de ani vechime, este construit din marmură albă și nu a avut niciodată nevoie de reparații, căci o bucățica spartă din zidul lui se reface singură, după cum a fost verificat de membrii echipei noastre. Emil ne-a spus : - Acest loc este numit Templul Tăcerii, Lăcașul Puterii. Tăcerea este putere, căci atunci când atingem locul tăcerii în minte, am atins locul puterii - locul unde totul este unul, unica putere - Dumnezeu. Fii liniștit și cunoaște că EU SUNT Dumnezeu. Puterea disipată este zgomot. Puterea concentrată este tăcere. Când, prin concentrare (țintind spre un centru), am adus toate forțele noastre într-un singur punct, atunci l-am contactat pe Dumnezeu în tăcere, suntem una cu El, și deci una cu toată puterea. Aceasta este moștenirea omului : Eu și Tatăl suntem Unul. Există o singură cale de a fi una cu puterea lui Dumnezeu, și aceea este de a-l contacta conștient pe Dumnezeu. Acest lucru nu se poate face în afară, căci Dumnezeu se manifesta dinlăuntru. Domnul este în templul Său sfânt ; fie că tot pământul să păstreze tăcerea în fața Lui. Numai întorcându-ne de la exterior spre tăcerea dinlăuntru, putem spera să facem uniunea conștientă cu Dumnezeu. Vom înțelege că puterea Sa este pentru ca noi să o folosim, și o vom folosi tot timpul. Atunci vom ști că suntem una cu puterea Sa. Atunci umanitatea va înțelege. Omul va renunța la autoamăgiri și vanități. El își va înțelege ignoranța și minciuna. Atunci el va fi pregătit să învețe. Va înțelege că omul mândru nu poate fi învățat ceva. Va ști că numai cel lipsit de orgoliu poate percepe Adevărul. Tălpile sale vor simți stânca dură, nu se va mai poticni, va fi sigur pe decizia sa. La început poate fi neclară înțelegerea faptului că Dumnezeu este unica putere, substanța și inteligența. Dar când omul realizează adevărata natură a lui Dumnezeu și îl aduce în exprimare activă, el va folosi aceasta putere tot timpul. Va ști că, în mod conștient, este în contact cu puterea Sa în orice clipă - când mănâncă, când aleargă, când respiră sau când îndeplinește marea operă pe care o are de făcut. Omul nu a învățat să împlinească marile lucrări ale lui Dumnezeu pentru că nu a realizat măreția puterii lui Dumnezeu și nu a știut că puterea lui Dumnezeu este pentru folosința omului. Dumnezeu nu ne aude dacă cerem repetat, tare și în van, nici dacă vorbim mult. Trebuie să-l căutam pe Dumnezeu prin Christul lăuntric, legătura invizibilă pe care o avem în noi înșine. Când Tatăl dinlăuntru este venerat în Spirit și Adevăr, El aude apelurile acelui suflet care se deschide sincer spre El. Cel care face legătura cu Tatăl în taină, va simți puterea curgând prin el, ca împlinire a oricărei dorințe. Pentru că el îl vede pe Tatăl în locul tainic al propriului său suflet, locuind acolo, Tatăl îl va răsplăti în mod deschis. Cât de des își dezvăluia Isus contactul individual cu Tatăl! Vedeți cum el se menținea constant în legătură cu Dumnezeul lăuntric. Vedeți cum vorbea cu El ca și cum El era prezent personal. Vedeți cât de puternic l-a făcut aceasta relație integrală. El a recunoscut că Dumnezeu nu vorbește în incendii, cutremure sau furtuni, ci cu o voce liniștită, discretă - glasul liniștit, discret din adâncul sufletelor noastre. Când omul va învăța asta, el va deveni echilibrat. Va învăța să vadă lucrurile în ansamblul lor. Idei vechi vor fi abandonate, idei noi vor fi asimilate. Curând va găsi naturalețea și eficiența sistemului. Va învăța, în sfârșit, să ia în considerare toate întrebările care îl puneau în dilemă, în momentele de tăcere. Poate că nu le va soluționa, dar se va familiariza cu ele. Atunci nu va mai avea nevoie să se grăbească și să se lupte ziua întreagă cu sentimentul că țelul său nu poate fi atins. Dacă omul ar ajunge să-l cunoască pe cel mai mare străin - el însuși, intrând în cămăruța lui și închizând ușa! Acolo el își va găsi cel mai periculos inamic și va învăța să-l stăpânească. Va găsi adevărata sa identitate. Își va găsi acolo cel mai adevărat prieten, cel mai înțelept învățător, cel mai de încredere sfătuitor - el însuși. Acolo el va descoperi altarul pe care Dumnezeu este focul nemuritor, sursa a toată bunătatea, toată tăria, toată puterea - el însuși. El va ști că Dumnezeu se află în partea cea mai adâncă a tăcerii. Va descoperi că în el sălășluiește Sfântul Sfinților. Va simți și va ști că orice dorință a sa este în mintea lui Dumnezeu și este, de aceea, dorința lui Dumnezeu. Va simți și va ști cât de strânsă este relația dintre Dumnezeu și om, Tatăl și Fiul. El va realiza că numai în conștiință a existat orice separare a acestora, care au părut doi - exact așa cum spiritul și corpul lui au părut a fi doi - dar care, în realitate, sunt unul. Dumnezeu umple cerul și pământul. Această mare revelație a fost cea care i-a venit lui Iacov în tăcere. El dormise pe piatra materialismului. Într-o mare explozie de iluminare divină, el a văzut că exteriorul nu este decât proiecția sau exprimarea imaginii păstrate în interior. A fost atât de impresionat de asta, încât a strigat : Cu siguranță că Domnul (sau Legea) este în acest loc (pământul sau corpul) și eu nu știam. Acesta nu este altceva decât casa lui Dumnezeu, și aceasta este poarta spre cer". Omul va realiza, ca și Iacov, că adevărata poartă spre cer este prin propria sa conștiință. Această scară a conștiinței, revelată lui Iacov într-o viziune, este cea pe care fiecare dintre noi trebuie să urce înainte de a putea intra în acel secret loc tăcut al Celui Preaînalt și de a descoperi că suntem chiar în centrul oricărui lucru creat, una cu toate lucrurile vizibile și invizibile, în și din Atotprezenta. În viziunea sa, lui Iacov i s-a arătat scara urcând de la pământ spre cer. El a văzut îngerii lui Dumnezeu coborând și urcând pe ea - ideile lui Dumnezeu coborând din Spirit în formă și urcând înapoi. Era aceeași revelație care Îi venise lui Isus când cerurile s-au deschis în fata Lui și El a văzut minunata lege a exprimării, prin care ideile concepute în Mintea Divină vin să se exprime și să se manifeste în formă. Atât de perfectă era această lege a exprimării revelată Maestrului, încât imediat El a înțeles că orice formă poate fi transformată, schimbată în manifestare, printr-o schimbare față de ea în conștiință. Prima sa ispitire a fost de a schimba forma pietrelor în cea a pâinii că să-și satisfacă foamea proprie, dar odată cu revelația acestei legi a exprimării, Îi venise și înțelegerea reală a faptului că pietrele, ca orice alte forme vizibile, proveneau din Substanța Minții Universale, Dumnezeu, și erau, în esență, adevăratele expresii ale Minții Divine; și toate lucrurile dorite (neformate) se găsesc încă în această Substanța a Minții Universale, gata să fie create sau manifestate pentru a împlini orice dorință. Astfel, nevoia de pâine nu făcea decât să demonstreze că substanța cu care se poate crea pâinea sau orice lucru necesar, este la îndemână fără limitări, și pâinea poate fi creată din această substanță la fel de bine că și pietrele. Orice dorința buna pe care o are omul este dorința lui Dumnezeu. De aceea exista o sursa nelimitata în substanță universală a lui Dumnezeu, care ne împlinește toate dorințele. Tot ce avem nevoie este să învățăm să folosim tot ceea ce Dumnezeu a creat pentru noi, și asta voiește El să facem ca să ne putem elibera de orice limitare și să fim liberi cu prisosință. Când Isus a spus : Eu sunt Calea, el voia să spună că EU SUNT din fiecare suflet este calea prin care viața, puterea și substanța marelui EU SUNT, care este Dumnezeu, vine să se exprime prin individ. Acest EU SUNT are un singur mod de exprimare și acesta este prin idee, gând, cuvânt și faptă. Acestui EU SUNT Dumnezeu care este putere, substanță, inteligență, i se dă formă prin conștiință ; și din acest motiv a spus Maestrul : Facă-se ție după credința ta și Toate lucrurile sunt cu putință pentru cei care au credință. Acum înțelegem că Dumnezeu este înlăuntrul sufletului ca putere, substanță și inteligență sau, în termeni spirituali, ca înțelepciune, iubire și adevăr, și este adus în formă sau în manifestare prin conștiință. Conștiință aflată în Mintea Infinită a lui Dumnezeu și în om este determinată de concepția sau credință care este păstrată în minte. Credința în separarea față de Spirit este cea care a cauzat manifestările noastre de bătrânețe și moarte. Când vom înțelege că Spiritul este totul și că forma este exprimată constant din Spirit, atunci vom înțelege că acela care este provenit sau născut din Spirit, este Spirit. Următorul mare adevăr care va fi revelat prin această conștiință este că fiecare individ, fiind o concepție a minții divine, este păstrat în acea minte ca o idee perfectă. Nici unul dintre noi nu trebuie să se conceapă el însuși. Am fost concepuți perfect și suntem permanent păstrați în Mintea Perfecta a lui Dumnezeu ca ființe perfecte. Aducând această înțelegere în conștiința noastră, putem contacta Mintea Divină și astfel să concepem iar ceea ce Dumnezeu a conceput deja pentru noi. Aceasta este ceea ce Isus numea să fii născut a doua oara. Este marele dar pe care trebuie să ni-l ofere tăcerea; deoarece, contactând mintea lui Dumnezeu, putem gândi cu mintea lui Dumnezeu și ne putem cunoaște pe noi înșine așa cum suntem în realitate, și nu cum gândeam noi că suntem. Contactăm mintea lui Dumnezeu prin gândul adevărat, și astfel provocăm o exprimare adevărata; în timp ce, în trecut, poate prin gândul neadevărat, am realizat o exprimare falsă. Dar, fie că forma este perfectă sau este imperfectă, Esența formei este perfectă putere, substanța și inteligența a lui Dumnezeu. Nu Esența formei vrem noi s-o schimbăm, ci forma pe care acea esență a îmbrăcat-o. Acest lucru se va face prin reînnoirea minții sau prin schimbarea concepției imperfecte cu cea perfectă, a gândului omului în gândul lui Dumnezeu. cât de important este, deci, să-L găsim pe Dumnezeu, să-L contactăm, să fim unul cu El și să Îl aducem în manifestare! La fel de importantă este tăcerea sau liniștirea minții proprii, pentru că mintea lui Dumnezeu, în toata splendoarea ei, să poată ilumina conștiința. Când se va întâmpla asta, atunci vom înțelege cum soarele dreptății (al justei utilizări) se va înălța aducând vindecarea pe razele sale. Mintea lui Dumnezeu inundă conștiința așa cum razele soarelui inundă o cameră întunecata. Infuzia Minții Universale în mintea personală este că pătrunderea și expansiunea aerului de afară în masa impură de aer ținută multă vreme într-o incintă închisa. El iese în evidenta, superior, și înțelegem că nu trebuie să construim decât un singur templu. Templul lui Dumnezeu cel Viu este amestecul a ceea ce este mare cu ceea ce este mic, prin care cel mic devine una cu cel mare. Impuritatea fusese cauzată de separarea celui mic de cel mare. Puritatea este cauzată de unirea lor, astfel încât nu mai există mare și mic, ci un singur aer sănătos, întreg, pur. Chiar și așa putem să cunoaștem că Dumnezeu este Unul și că toate lucrurile vizibile și invizibile sunt una cu El. Separarea de El este cea care a cauzat păcatul, boala, sărăcia și moartea. Unirea cu El este cea care te face să devii o Ființă întreagă sau să devii conștient că ești întreg. Separarea de unitate este coborârea îngerilor pe scara conștiinței. Întoarcerea la unitate este urcarea îngerilor pe scară. Coborârea este bună, căci atunci unitatea este exprimată în diversitate, dar în diversitate nu este necesar nici un concept de separare. Ceea ce este diversitate a fost greșit interpretat din punctul de vedere personal sau exterior, ca fiind separare. Marea lucrare a fiecărui suflet este de a-și ridica punctul de vedere personal la acele înălțimi ale conștiinței de la care devine una cu întregul. Când totul poate să se adune cu același sens, în același loc, acel loc din conștiință unde este înțeles faptul că toate lucrurile vizibile și invizibile își au originea în Unicul Dumnezeu, atunci ne găsim în fața Muntelui Transfigurării (Schimbării la Față). La început Îl vedem pe Isus, și cu El pe Moise și Ilie ; sau Legea și Profeția, și Christ (puterea dinlăuntrul omului, de a-L cunoaște pe Dumnezeu); și ne gândim să clădim trei temple, dar vine și înțelesul mai profund. Ne este dat să realizam nemurirea omului și să știm că divinitatea nu se pierde niciodată din noi, că omul Divin este nemuritor, etern. Atunci Moise - Legea și Ilie - Profeția, dispar ; și Christ rămâne biruitor, și realizăm că nu avem de clădit decât un templu - Templul lui Dumnezeu cel Viu înlăuntrul nostru. Atunci Spiritul Sfânt umple conștiința și dispar iluziile păcatului, bolii, sărăciei și morții. Acesta este marele țel al tăcerii. Acest templu, din care puteți rupe o bucățică și spărtura va fi reparată instantaneu, nu reprezintă altceva decât templul corpului nostru de care vorbea Isus, templul nefăcut de mâini, etern în ceruri, pe care trebuie să-l exprimăm aici pe pământ. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate