E – Aici, departe!
DP – La tine, nu? Dacă vrei neapărat!
E – Nu pot să te-ntâlnesc decât aici.
DP – Ce este granița decât un șiret transparent!... “Curat condei!” spusese cineva printr-o peninsulă numită a Crimei, sau Kramer contra Kramer. Numai că acel cineva nu dialoga cu nimeni, trasa fruntarii și le cerea imperativ.
E – Cred că șiretul se poate dezlega, a cam putrezit de două veacuri. A ruginit din veacul trecut, l-au ros cârtițele. S-a tot pus multă rugină pe sârma ghimpată, la capsele uniformelor, la piloții posturilor grănicerești. Cât fier cheltuit ca să badijoneze malurile Prutului ca pe niște ghetouri.
DP – Tu, frumoasa mea, împărăteaso, ai vrea să te sacrifici? Îți dorești să întindem mâinile și să smulgem acest șiret îngropat, spurcat, de-a lungul Prutului? Să fim iarăși din aceeași țară?
E – De când eram de-o șchioapă așteptam ceva. Mă urcam deseori prin copaci. Stăteam ceasuri întregi printre crengi, așteptând. Priveam cerul, priveam și pământul. O mantie alb-albastră sus, un covor de minunății la picioarele mele. Când mă-ntorceam acasă, ai mei mă certau că eram zgâriată în tălpi, pe burtă, pe mâini – de la cățărat.
DP – Și eu mă urcam sus în arborii înalți, prin orășelul copiilor din Tulcea. În arțari, carpeni. Dar și în plopii de lângă blocul meu. Stăteam și rupeam uneori frunzele acelea ca inimile, moțoreii, mugurii de lăstari, crengile cu sunet metalic. Săream și de la șase metri; simțeam un gol în stomac, parcă aș fi primit un pumn de la pământ. Apoi voiam să mă urc din nou – simțind că pierdeam o clipă starea aceea, superioară. Mă căutau ore întregi colegii de joacă prin jurul blocului, pe acoperișuri, se duceau departe, pe la orășel, ori pe la linia ferată, la bariera din Vest.
E – Îmi plăcuse de prima oară să privesc mult apusul soarelui. Când am ajuns la Prut, nu mai știu. Eram foarte, foarte mică. De fapt, mulți părinți de la noi își duc din pruncie fiii să tragă aer în piept și (de) dincolo, de la voi. Și cei din Bugeac, deși ucrainizați în bună măsură, îi duc pe copii la Dunăre, dacă se-mbolnăvesc mai grav. Ca să respire aerul acela, neștiind de fapt că respiră din Basarabia cea mică, din Dobrogea. Pământurile acestea învecinate, de după ape mari, sunt precum placentele uitate. Există supape ale regăsirii, vaduri bune ale sănătății, mirosuri tari, vegetale, dar și de mâl.
DP – Știi c-am vrut o dată pe brațul Chilia, pe la șaptesprezece ani, să înot până la Chilia Nouă? Îmi făceam cu prietenul meu Alex planuri serioase să mergem la Ismail, Chilia Nouă, Cetatea Albă. Chiar îi întrebasem rudele de la Pătlăgeanca, pe bunicii săi. Pe el îl chema Lebedov. Cu acest scop șutisem și o cameră mare de tractor. O găsisem umflată. A dezumflat-o, deși lătra câinele. Eram pe digul cel lung, cel mai estic din țară, de la Sulina. Ceasul era foarte înaintat, mult după miezul nopții. Și a doua zi ne-am suit în pasager, iar el a dus pluta la Pătlăgeanca, amânându-ne escapada peste Dunăre pentru anul următor, 1993, când trebuia să terminăm liceul.
E – Îmi place și acum să privesc mult și către malul stâng al Nistrului. Pe-acolo putem trece, totuși nu chiar ușor, la cei din Transnistria. Tighinenii sunt oamenii cei mai buni, dar și cei care suferă cel mai mult, că nu pot vorbi limba strămoșească pe stradă, la serviciu, în biserică. Acolo, după Tighina, Tiraspol este vechea graniță, unde parcă ni s-ar interzice și să pășim.
Dar să vezi, la trei-patru ani am fost dusă pe la Prut. M-am cutremurat. Parcă mă ținea de mână un băiat. Eram și cu părinții mei, probabil și cu alții, nu mai țin amănunțit minte. Treceam pe culmile nesfârșite. Mirosea puternic a fân. A iarbă de câmp. A flori sălbatice. Soarele apunea și înroșea câte puțin contururile materiei, ale chipurilor noastre. Pășeam absorbiți, într-un ritm al tăcerii și curajului totodată.
DP – Exact aceasta este și prima mea amintire, din copilărie. Mergeam prin Vestul țării însă. Cu frații mei mai mari, Emil, Nicoleta și părinții. Conduși de domnul Meseșan, soția și fiicele lor, din Alba-Iulia. Cinci copii și patru părinți în total. Număr perfect după inițiatul Plotin. Pe una dintre fete, cea mică am impresia, o țineam de mână, să nu cadă.
E – Atunci, drumul acela al nostru, de când am deschis ochii sufletului, este tot spre un apus de soare veșnic. Nu observi în aceste reminiscențe semnul genezic, precum și descoperirea tulbure că vom avea un destin comun, de necrezut până nu de mult? Iarba mătăsoasă… Eu și tu pășind în ea desculți, la aceeași vârstă… Tu, foarte puțin înaintea mea, dar întorcându-te oricând spre mine. Râdeam de tine, te împingeam. Mici, din nou mici și fără griji. Cu părul răsfirat și plin de paie, de țărână. Căzând în nasuri, pentru că aceia de lângă noi, preocupați cu mersul lor, ne lasă, iată, pe deplin liberi, să strigăm, să ne manifestăm în voie regăsirea de la prima întâlnire, mai mult bolborosind decât vorbind!
DP – Vreau să te anunț că acea primă amintire de-a mea s-a continuat și în vise repetate, pentru că tata avea să înceapă să-mi citească de la cinci ani. Peste imaginea dealurilor ardelenești, de dincolo de Alba Iulia, s-a suprapus o prevestire onirică, după vârsta preșcolară, de când eram la grădiniță. Prima amintire, cu mersul pe culmile asfințitului, de la trei-patru ani se continua în visele mele paradoxal și mereu la fel. Numai și numai o dată am visat complet, tot ce voiam eu, tot ce trebuia să văd.
E – Spune. Mă faci tare curioasă.
DP – Avea să se termine tot fragmentul trăit, din regiunile Albei, cu un instantaneu derulat mai întâi cu încetinitorul. Stăteam și priveam o ploaie torențială pe la o intersecție dintr-un oraș destul de mare. Clădirile, mai mult din perioada interbelică. Un fel de Brăilă, de Timișoară, de Iași. Mă simțeam deja matur, nici tânăr măcar. Așteptam în fața unui local, unde cânta muzică înăuntru. Nici țipenie în jurul meu. Ploaia cădea ca o mângâiere, aerul curat de primăvară târzie sau de vară îmi plăcea. Așteptam sub umbrelă să vină… să vii chiar tu, să-mi iei palmele în mâinile tale mici, să te uiți tandru la mine, să mă recunoști și să te joci cu părul meu, râzând, cum numai tu poți reuși atât de înveselitor. Și… nu mai avusei nevoie de nicio umbrelă. Tu ai oprit ploaia, apărându-mi. Ah, te îmbrățișam, te pupam lung. Brusc, te luam în brațe și intram…
Așa mă trezisem, o singură dată. De-abia astăzi, pe 6 aprilie 2010 mi-am amintit complet visul acesta avut în întregime numai o dată, pe la cinci-șase ani – aici ducând finalul mersului pe culmile micilor munți ai Meseșului, mai la nord de Alba Iulia, în Munții Apuseni.
Vorbesc foarte serios; de multe ori, când ploua câte o noapte întreagă și erau torente mari pe la blocul meu din Tulcea, eu încă visam și prin gimnaziu călătoria pe culmi, cu familia Meseșan și cu ai mei. Apoi continuarea cu așteptarea ta în ploaie. Atât de veridic! Parcă văd exact strălucirea băltoacelor, încetarea bruscă a ploii, apariția lunii deasupra străzii din față cu pantă abruptă. Dar nu mai știam de treizeci de ani că tu veneai…