Vântul îl izbi drept în față, iar ochii, deja iritați, începură să-i lăcrimeze. De la distanță, lucrurile păreau complet neverosimile, învelite în pâclă aceea deasă, care le înghițea cu nerușinare detaliile. Clipi des, încercând să-și revină, dar ceața nu se îndura să-l părăsească. În urma consultului oftalmologic rezultase că suferea de miopie, la ochiul drept având dioptria de -5,5, iar la stângul -0,75.
Își aduse aminte că astăzi trebuia să-și ridice ochelarii. Intrând pe străduța cu magazinul de optică medicală, se simți deodată extrem de obosit. Înainte de a-i încerca, o pornire masochistă îl făcu să zăbovească o clipă în fața micuței oglinzi, cu unicul scop de a-și întâlni reflexia jalnică a propriei figuri, înroșite de băutură și umflate de nesomn, de parcă ar fi vrut să și-o întipărească bine în memorie. În mod straniu, ochelarii îl întinereau.
- Foarte bine vă vin, îi confirmă și vânzătoarea.
Sau poate că asta le spunea tuturor clienților. Intra în atribuțiile meseriei.
La primii pași simți un mic disconfort, o ușoară amețeală.
- E normal în primele zile, îl liniști femeia, o să dispară după ce vă obișnuiți.
Nu trecură zile, nici măcar ore, abia ieși la aer și senzația neplăcută se evaporă. În oraș toate păreau schimbate, de parcă între intrarea și ieșirea lui din magazin se derulaseră anotimpuri întregi, nu doar câteva minute. Norii făcuseră loc soarelui, care lumina mai puternic acum, la apus, decât de dimineață. Iar în fața blocului, tufa de liliac înflorise.
Ca niciodată, urcă treptele fără să mai gâfâie. Smulse din mers plicul alb lăsat de cineva în ușă. Nările îi fremătară la mirosul îmbietor ce venea din bucătărie. Pe masă îl aștepta fierbinte, friptura. Se așeză și de curiozitate desfăcu plicul. Și brusc avu senzația că nimic nu e adevărat, ceea ce se întâmpla nu putea fi decât un vis. „Trezește-te”, își porunci, „trebuie să te trezești”. Se ciupi, se lovi, dar cu toate astea, nimic nu se schimbă. Numără de câteva ori conținutul plicului. Se simțea ca și cum ar fi câștigat la Loto. Înăuntru erau nici mai mult nici mai puțin decât 20.000 de euro. O sumă care pentru un om obișnuit ca el, însemna o adevărată avere. Îl luă cu friguri. Ce căutau banii ăștia aici? Își scoase ochelarii și-și tamponă fruntea. Dar broboanele de sudoare se întețiră. Banii nu mai erau, dispăruseră. Se uită confuz în jur, sub masă, în dulapul de perete, întoarse oalele pe dos, fără a le da de urmă. Derutat își puse din nou pe nas ochelarii. Ia te uită, plicul se afla în mâna lui. „Deci totuși există”, își spuse, deși putea jura la fel de bine că adineauri nu era acolo.
Total dezorientat își strigă soția. Simțea nevoia unei confirmări. Ea apăru pe jumătate dezbrăcată. Părea mai afectuoasă ca de obicei.
„Ce bine arată, așa, somnoroasă. Ce și-a făcut la păr? Și când a slăbit așa?” Ghicindu-i parcă gândurile, femeia îi zâmbi.
- M-ai chemat, iubitule? Vai, ce bine-ți stă cu ochelari! observă ea.
- Vezi plicul din mâna mea? o întrebă el direct.
- Ce-i cu el? Bineînțeles că-l văd. Nu te simți bine, dragule? Ce ai?
Oftă ușurat, faptul că nu mai era singurul care vedea plicul, avu darul să-l liniștească.
- Cum a ajuns plicul ăsta aici?
- Nu l-am mai văzut, ridică ea din umeri. Lasă-l și hai în pat, e târziu. Ce importanță are un plic? Nu-ți mai fă atâtea griji.
Ce poate însemna oboseala asta, te aduce în pragul nebuniei. Va trebui să-și ia niște zile libere, un concediu, ceva, avea o nevoie disperată de odihnă. Își scoase ochelarii și începu să mănânce. Friptura mirosea a ars și-ntr-un mod ciudat, nevastă-sa purta acum un capot ponosit. Când se schimbase oare? Nu observase să fi plecat de lângă el. Capotul îi scotea defectele în evidență, de unde până unde crezuse el că slăbise, uite-o acum buhăită și cu grăsimea aia scârboasă atârnându-i pe șolduri și pe brațe. Îngrețoșat își mută privirea, dar înlemni, pe masă nu se mai afla nimic, plicul dispăruse încă o dată.
- Spune-mi că l-ai văzut, spune-mi că nu am eu halucinații, se bâlbâi el rugător, dar nevastă-sa îl strivi sub privirea ei disprețuitoare.
- Ce să văd?! Iar te-ai îmbătat ca porcu’. Locul tău e la dezalcoolizare, nu aici, să-mi mânci mie zilele.
- Jur că n-am pus gura pe sticlă, negă el, dar femeia nu era prea dornică să-și schimbe impresia.
Cu mare efort se întinse după ochelari. Cum și-i potrivi, soția reapăru sub prima sa înfățișare.
- Ești surmenat, gânguri ea dulce, așa ca pe vremurile bune, când abia se luaseră, hai să-ți fac un masaj.
Repetând testul, îi scoase. Soția cea puhavă prinse a urla:
- Treci și repară balamalele alea, până nu trece ziua, bețivanule! De o săptămână ți-am zis.
- Imediat, mormăi el, necutezând s-o contrazică.
Nu se uită spre plic, știa deja că nu mai era acolo.
- Nu imediat, tâlharule, acum, mai apucă el s-o audă tunând, înainte de a-și pune din nou ochelarii. Luă plicul în mână.
- Îl vezi? o întrebă pe soția cea grațioasă.
- Normal că-l văd.
- Deci există?
- Nu putem vorbi mâine despre plicul ăsta? îl rugă ea, luându-l de mână și trăgându-l spre dormitor.
Purta o lenjerie nouă și provocatoare. Pielea îi era elastică și fermă, nu fleșcăită, ca în ultima vreme și pentru prima dată după mulți ani, simți din nou că o dorește.
În pat, ea încercă să-i dea jos ochelarii, dar el se opuse.
- Lasă-i, vreau să te văd.
Ea râse subțire și-i înconjură gâtul cu brațele calde și moi. Iar el se lăsă în voia lor.