Lacrimi și ploaie


- Virgil, de cîte ori ți-am spus să-mi aduci o prăjină din pădure să sprijin frînghia de rufe! Uite și tu cum atîrnă rufele pe jos!
Femeia se agită nervoasă pe lîngă frînghia lăsată spre pămînt încercînd disperată să atîrne rufele în așa fel încît să nu atingă țărîna.
- Ce naiba, omule, ești în vacanță! Și nu faci mai nimic toată ziua! Măcar din cînd în cînd fă și tu ceva ca un gospodar!
Virgil lasă plictisit cartea deoparte, și-așa nu se mai gîndește de mult la ceea ce citește, își masează cu degetele ochii obosiți și tîmplele ușor încărunțite, se ridică anevoie din șezlong și coboară din pridvorul umbros în curtea însorită a casei. Privește cerul, încă senin dar împînzit de o ceață fină, semn ca va ploua. Evită să privească spre soția sa. Are un sentiment de jenă că Mariana îl admonestează mereu ca pe un copil rău și neascultător. Și pe bună dreptate. O privește doar cu coada ochiului și-l cuprinde mila pentru zbaterea ei zilnică, pentru efortul ei neîncetat de a ține gospodăria și copiii în bună rînduială. I-e milă că a îmbătrînit înainte de vreme, că are tîmplele încărunțite deși n-are încă patruzeci de ani. Îl irită cicăleala ei aproape permanentă dar se simte totuși vinovat. Ce să facă însă? N-are nici o tragere de inimă pentru nimic. De cînd a intrat în vacanță parcă și-a pierdut busola. Nu-l mai preocupă nimic, nu-l mai atrage nimic cu adevărat.Cît de dinamic era altădată,cîte își propunea în fiece zi liberă de vacanță...Zilnic proiecte, mereu cufundat în muncă pînă la uitarea de sine. Mereu în criză de timp…Acum timpul nu mai are preț. Lîncezește tot timpul. Nici măcar nu mai are puterea de a medita la idei înalte ori de a visa cu ochii deschiși ca altădată. Îl apasă parcă ceva zi și noapte în coșul pieptului. Nu o durere organică, mai degrabă o teamă nedefinită, un sentiment amenințător al nonsensului, al zădărniciei…Îl macină ideea zădărniciei. Teama că s-ar putea să descopere la un moment dat că nimic nu mai are cu adevărat importanță. Nici viața însăși. Să fie oare de vină cei patruzeci de ani abia împliniți? Să fie ceea ce cărțile numesc “vîrsta critică”? Să fie o criză a trecerii de culmea vieții? Întrebări retorice. Probabil e sentimentul golului, al ratării, sentimentul că nu s-a împlinit în speranțele sale cele mai ascunse care i-au dat cîndva atîta energie și dragoste de viață. Probabil că e tot mai intoxicat pe zi ce trece de dorințele neîmplinite, refulate, care dospesc în adîncul lui. Iar dospirea prea îndelungată naște toxine mortale care otrăvesc lent și iremediabil întreaga ființă. O fi ceva adevărat în toată povestea freudiană cu refularea și consecințele ei psihopatice. Se adună și zace ceva în noi, un sediment greu, apăsător, și nu știm ce ne apasă zi și noapte, ce ne strînge parcă de gît ca o funie ce o purtăm cu noi mereu…
Virgil privește iar, îndelung și nehotărît, spre cer, e încă senin, soarele arde necruțător dar la orizont se ridică tot mai amenințătoare o masă de ceață, alburie înspre soare dar plumburie și rău prevestitoare înspre adîncul ei…Aerul e înăbușitor și în atmosferă par să se fi acumulat tensiuni electrice inalte.
-O să plouă… – zice Virgil cu voce tristă și se îndreaptă abătut spre magazia de lemne fără a mai asculta sporovăiala nervoasă a nevestei, își ia toporișca, pălăria de pai cu boruri largi ce-i dă o înfățișare de veritabil fermier și pornește agale prin livadă spre crîngul din apropiere. Ajuns sub cupola bătrînului nuc se oprește. Privește îndelung coroana imensă prin care lumina amiezii abia se cerne. Cîtă măreție…Nucii imenși l-au impresionat întotdeauna. Ca niște veritabili regi ai lumii vegetale. Cu atîta vitalitate și forță dar și cu o noblețe aparte. Deși n-ar putea spune de unde vine acest gen de noblețe regală. Încinse de soare frunzele de un verde gras exală miresme pătrunzătoare și sufocante ca niște narcotice. Deși e convins că în curînd va ploua nu se mai grăbește. Simte o moleșeală și o greutate în toți mușchii și se așează oftînd la rădăcina nucului, cu spatele rezemat de trunchiul masiv cu coaja crăpată. Se simte bine. Ca într-un cuib regăsit al copilăriei…cînd nucul acesta era încă un pui tînăr și zvelt, cu lemnul atît de crud…Cît de mult s-a mirat atunci, în primii ani, cînd a constatat cu stupoare că nucul creștea de zece ori mai iute decît el…Cum e posibil – gîndea el atunci – ca un biet pom să crească atît de repede și să lase în urmă un om?
Atunci, sub umbra lui săracă încă, începuse să scrie și primele versuri. Cuprins de uimire și admirație i-a dedicat atunci tînărului nuc o poezioară pe care o intitulase “Rugăciune de copil” și suna cam așa:

“nucule, împărate ceresc
învață-mă să cresc
așa ca tine –
să cuprind mai bine
tot ce mi se cuvine
lumea în care trăiesc…

nucule, lemn domnesc
învață-mă să-mi cresc
rădăcinile ca tine –
în vremea care vine
să nu mă rătăcesc…

nucule, frunză amară
fă să nu mă doară
atunci cînd mă lovesc
și-orice pedeapsă primesc
să mi se pară ușoară…

Rugăciune zadarnică însă…Nucul a avut putere numai pentru sine. Pe fostul copil nu l-a putut ajuta cu nimic. N-a putut decît să-l lase de fiecare dată mut de uimire, de admirație…și-atît. Nu l-a putut ajuta să crească mai mare, mai puternic. Nu l-a ferit de rătăciri prin vreme, întreaga lui viață de pînă acum, la cei patruzeci de ani ai săi, i se pare o rătăcire prin timp, mereu o tatonare, cînd într-o parte cînd în alta, fără să găsească un făgaș drept despre care să poată spune cu tărie: "Da, asta e viața visată și pe care merită să o trăiesc”. Din tot ce a visat, din tot ce a început să facă n-a dus nimic la bun sfîrșit, n-a împlinit nici unul din visele adolescenței, n-a încercat nici un drum pînă la capăt.
O vreme a scris mult, versuri si proză de-a valma, apoi le-a ordonat în culegeri frumos dactilografiate, fără graba de a le publica, lucrînd răbdător ca păianjenul ce-și țese pînza prin colțuri de odaie. Era convins în sinea lui că afirmarea va fi ușoară atunci cînd va hotărî să încredințeze creațiile sale unui editor spre lectură. Cînd într-un tîrziu s-a decis însă la această treabă s-a convins că lucrurile nu stau nici pe departe astfel și că pentru a răzbate în lumea literară îți trebuie multă îndărătnicie și șansă. A crezut apoi multă vreme că va reuși cîndva să închege o filosofie de o mare pregnanță cu un impact deosebit asupra contemporanilor, un “opus” de filosofie populară ce va fi un fel de reper cardinal pentru orientarea omului în aceasta viață. A căutat apoi ani după ani și a crezut că va găsi acea muzică celestă cum numai Orfeu în vechime a mai cîntat cutremurînd munții și tot ce are suflare de viață…
Și cîte n-a mai visat…Dorințe care la început te fac fericit prin ele însele, ești fericit doar visînd, dar cu timpul, crescînd în suflet, fără a se împlini în lumea de afară, îți sporesc mereu tensiunea interioară și nefericirea. Dorințe mereu amînate. Mîine, mereu mîine. Niciodată azi, acum. Pînă i s-a măcinat însăși puterea de a mai dori. Azi se simte gol de orice dorință. Ar trebui să fie pe deplin fericit. Și totuși se simte mai nefericit decît oricînd. Cine a spus că pura contemplare a lumii, liber de orice dorință și pasiune, e adevărata fericire? E o inepție. Azi contemplă lumea pur și simplu fără a mai dori nimic de la ea. Ar trebui să fie cel mai fericit. Și totuși…
Repetă versurile rugăciunii de demult ca într-un descîntec, ca într-o vrajă, privind pendularea frunzelor grele și întunecate în bătaia unui vînt ușor…iarba înaltă înțesată de margarete se clatină și ea într-o învăluire mătăsoasă, clopoței albaștri se clatina lin fără clinchet…un susur adormitor împînzește firea…Simte că e pe cale să ațipească… Undeva departe se aud cocoșii cîntînd…Își mai aduce doar vag aminte că a pornit undeva cu un scop precis, îi răsună în minte porunca nevestei și e hotărît să pornească spre pădure dar parcă nu mai poate porunci propriului trup care rămîne mereu nemișcat la rădăcina bătrînului nuc…Cu un efort ce i se pare supraomenesc și dureros se ridică ușor și pornește inainte…deși i se pare că merge ca-n vis…Are senzația stranie că plutește desprins de greutatea trupului pe care l-a abandonat ca pe un balast inutil, ca pe un sac inert acolo lîngă tulpina verde…

*

…Și intră în pădure cu un sentiment de teamă și stupefacție, parcă e altă pădure decît cea cunoscută. Mai mare, mai densă, mai întunecată…Și nici cărările știute nu se mai văd! Cînd or fi crescut copacii atît de mari? Parcă ar fi într-o pădure ecuatorială. Doar știe de mic copil crîngul din care tot cartierul mărginaș taie dintotdeauna lemne pentru nevoile gospodărești. De aceea predominau doar parii subțiratici și lăstărișul. Spre uimirea lui însă vede arbori ce par seculari! Dacă, neatent, o fi luat-o în altă direcție?
Înaintează cu teamă în obscuritatea bolților de verdeață. În pofida strălucirii orbitoare a soarelui de după-amiază aici e o lumină crepusculară. Totul aici i se pare straniu. Pînă și cerul văzut de aici e plumburiu și greu ca o cupolă metalică. Simte o presiune în urechi și un gol în stomac. Are senzația de altă lume… Poate e doar o ușoară stare de halucinație din cauza căldurii și a tensiunii nervoase din ultima vreme. Se privește pe sine: nimic schimbat, aceiași blugi ponosiți, același tricou roșu decolorat. Își privește mîinile goale și-și aduce aminte că a avut toporișca. Probabil a uitat-o sub nuc. Dar nu se mai întoarce.
La o oarecare depărtare, printre trunchiurile întunecate, se zărește o poiană inundată de soare. Acolo trebuie să fie casa pădurarului. În sfîrșit îi mai vine inima la loc. Da. Acolo e casa pădurarului și poiana o știe bine. Înaintează hotărît spre oaza de lumină și se miră cît de ușor pășește. Parcă de multă vreme n-a mai mers atît de ușor. De cînd era mai tînăr și făcea sport. Era suplu, atletic, orice mișcare i se părea firească și ușoară. “Parcă aș fi întinerit brusc” – se miră el cu o bucurie care parcă sporește mereu în inima lui.
Pătrunde în poiană și razele soarelui îi străpung ochii asemeni unor săgeți de foc. Poiana e cea știută dar… cu irizări de lumini și culori neștiute. Zărește cabana pădurarului, locuită doar în timpul campaniilor de vînătoare. Dar parcă în jur e o vegetație luxuriantă, nemaivăzută, flori imense cu cupele deschise spre soare, flori cărnoase și pline, mari cît niște copii, parcă te aștepți să se miște și să vorbească. Ce flori sînt și cum or fi crescut atît de mari? Între flori, o fată! Culcată ca un pui de căprioară într-un culcuș de verdeață, într-un costum de baie de mătase verde, stînd alungită pe-o parte, cu o mînă sprijinindu-și capul, cu cealaltă streașină la ochi, surîzătoare și strălucitoare. Un moment e consternat. I se pare uluitor de frumoasă și de asemănătoare cu florile din jur. Tot așa de carnală și catifelată, iar în același timp pură și diafană. Albă, în ciuda razelor soarelui care n-au bronzat-o încă. Pe pătură, în fața ei, cărți. Și un mic aparat din care se revarsă o muzică în surdină, languroasă, cu accente de dragoste pasională.
După momentul de uluială, privindu-i mai atent chipul, o recunoaște:
-Oana, tu?
-Da, eu sînt, de ce vă mirați așa? – și rîde cristalin dezvelindu-și dinții albi strălucitori în bătaia soarelui. Desigur, uimirea lui i se pare ridicolă.
O știe pe Oana de cînd era mică. E fata unui procuror, fost vecin de pe vremea cînd locuia la bloc. Avea pe atunci vreo cinci ani, era poznașă, dinamică și jucăușă. O plimba adesea prin parc și o dădea în scrînciob, o arunca în sus, ușor ca pe o păpușă, tot mai sus, strigînd “Hopa!” și o prindea apoi pe brațele întinse, ea țipa veselă, mimînd frica dar îi plăcea jocul. Îi plăcea adesea să i se urce cu picioarele pe umeri asemeni călărețului pe calul său. Într-un cuvînt era fericită cînd se întîlneau pentru că tatăl ei era un procuror ursuz, veșnic ocupat, încruntat și tăcut…
Ce mult a trecut de atunci… Acum e o veritabilă domnișoară, a împlinit de curînd optsprezece ani iar de o lună și-a luat și bacalaureatul.
-Ce faci aici, Oana?…
-Nu se vede? Plajă…mai citesc…
-Ce citești? - întreabă el cu obișnuința celui veșnic preocupat de cărți.
-Poezie. Îmi place atît de mult. Am încercat și eu să scriu dar nu merge. Îmi place în schimb să citesc și să recitesc mereu. Multe le învăț pe dinafară și le recit ori de cîte ori simt nevoia, în gînd sau cu voce tare.
Vorbește veselă și se ridică sprintenă în picioare în toată splendoarea ei de fată înaltă, cu trup atletic, cu părul negru, bogat, lucind cu reflexe albăstrui în lumina soarelui. E ca o statuie antică, o statuie vie a zeiței Diana din vechime. Virgil are un sentiment de jenă că o privește cu atîta ardoare. E conștient că i se citește în priviri plăcerea de a-i urmări liniile trupului, gingășia degetelor de la picioare, gleznele fine dar puternice de sportivă, mușchii frumos reliefați ai pulpelor și coapselor, mijlocul tras, sînii rotunzi doar în parte acoperiți de cupele din mătase verde, mîinile cu degete fine și unghiile lungi, sidefate. Îi vine să-și ceară scuze că nu poate să-și stăpînească admirația și o privește cu atîta insistență nepoliticoasă. Dar ea surîde în continuare cu încîntare și se pare că-i face plăcere să fie admirată.
-Știu că și dumneavoastră iubiți poezia – continuă ea discuția începută.
-Da, îmi place… Îmi plăcea…
-Și știu că scrieți poezie frumoasă.
-Scriu… Am mai scris cîte ceva, pe vremuri…
-Dar știți ce zic eu? Să nu mai stăm în picioare. Soarele ăsta e amețitor. Să stăm jos,da? Haideți pe pătură, lîngă mine.
Invitația copilărească îl descumpănește. Ea se așează dar lui i se pare nefiresc să se așeze alături, pe aceeași pătură, cu o fată în costum de baie, singuri sub soarele halucinant.
-Haideți, vă rog! – insistă ea și-l trage de mînă spre ea. Mi-era atît de urît singură – continuă ea cu un glas de copil răsfățat – mă bucur mult că ați venit.
Ea zîmbește, cu un aer șăgalnic, strîngîndu-și genunchii la piept. El continuă să șovăie, i se pare atît de nepotrivit totul, dar apoi, greoi ca un urs și privind în jur cu oarecare teamă, se așează. Se simte în continuare stingher în prezența fetei.
-De ce n-ai venit cu un prieten, Oana?
-De ce?
-Să nu-ți fie urît. Să mai ai cu cine schimba o vorbă. Și-apoi e și primejdios să vii singură aici în pustietatea asta – și pronunțînd cuvîntul “pustietate” i se pare și mai straniu totul și un sentiment de teamă nedefinită pune iar stăpînire pe inima lui.
-Mie nu mi-e teamă de locurile pustii, mă atrag, îmi plac. Îmi place misterul. Iar aici, trebuie să recunoașteți, e un aer misterios.
-Asta așa e – confirmă el privind iarăși cu teamă în jur.
-Iar prieten n-am. Adică am mai mulți prieteni dar niciunul intim. Îi găsesc pe toți destul de superficiali, banali, pe niciunul nu mi-l doresc în intimitate. Bărbatul pe care mi l-aș dori ca prieten apropiat trebuie să fie cumva altfel, cumva deosebit. Nu l-am găsit încă.
-Ai să-l găsești, Oana, sînt destui băieți buni pe lumea asta…
Fata însă dă din mîini a nepăsare, semn că problema asta încă n-o interesează cu adevărat.
-Aș propune ceva…dar fără supărare…
-Spune, Oana, orice…
Fata se frămîntă puțin. Apoi își ia inima-n dinți:
-Îmi dai voie să-ți spun ca atunci cînd eram mică:Gil? Mi-ar plăcea mult să-mi reamintesc de vremurile acelea. Erai un prieten mare și bun. Cel mai bun. M-aș simți tare bine să-ți spun Gil.
Virgil tresare și se uită iar cu teamă în jur de parcă i-ar putea vedea ori auzi cineva. I se pare deplasat să fie atît de intim aici cu această fată. Vremurile cînd ea era doar un copil sînt acum departe. Ce-ar spune toți cei ce-l cunosc? Cum l-ar judeca? Foarte aspru, fără-ndoială. În cele din urmă însă inima îi cedează:
-Bine, Oana, spune-mi Gil. O să ne simțim iar ca pe vremuri. O să mă simt iar foarte tînăr. Deși acum nu ne mai putem juca la fel ca odinioară… N-am să te mai pot arunca în sus ca pe o jucărie frumoasă și să te prind în brațe…
El zîmbește ca de o glumă. Ea însă îl privește tăcută și parcă melancolică:
-Gil…
-Da…
-Recită-mi ceva. Orice din poeziile tale…ceva frumos…
-Nu știu, Oana, nu-mi mai aduc bine aminte. Am abandonat de mult această preocupare.
-Ei, Gil, și tu! – se bosumflă fata, cu mustrare în glas. Nu se poate să nu-ți mai amintești nimic. Sînt totuși propriile tale versuri! Ce fel de memorie ai tu?
Face pe îmbufnata și asta îi sporește și mai mult drăgălășenia, îi face obrajii ușor bucălați și buzele mai răsfrînte și mai senzuale.
-Bine, Oana. Am să încerc.
Se lasă pe spate, sub privirile pline de așteptare încordată ale Oanei, rupe o floare la întîmplare pe care și-o apropie apoi tandru de buze și cu o voce caldă, plină de doruri îndepărtate, de iubire adunată și dospită în suflet, începe:

“Balada fetei pierdute”

tu nu vezi, nu mai vezi
cuibul ascuns prin livezi
pasărea ce atîrnă-n bătaia de pușcă
în frunza de nuc cum arsenicul mușcă
tu nu mai vezi…

tu n-auzi, tu n-auzi
țipătul prelins printre duzi
bocetul fagului frînt
amiaza îngropată-n pămînt
rugăciuni lîngă locul cel sfînt
nu mai auzi…

nu mai ai, nu mai ai
poame necoapte să-mi dai
la gît să-mi înnozi roșii baticuri
prealimpezi mărgele pe umăr să-mi picuri
tu nu mai ai…

nu mai treci, nu mai treci
s-au înțelenit știutele poteci
nu mai vii călcînd pe floarea de tei
prin apele ochilor grei
peste pragul ochilor mei
nu mai treci…

Oana îl privește de sus cu ochii umezi și întunecați, cu privirile depărtate, cu buzele întredechise și parcă din cînd în cînd înghițind în gol. Privindu-i chipul profilat pe cer, Virgil o aseamănă unui înger veghind asupra lui și de emoție vocea îi tremură, trupul întreg îi pare intrat într-o vibrație ciudată. “Doamne, ce se întîmplă?…Ce vrajă se petrece?…Ce e cu mine aici…și cu această fată?…”
-Mai recită-mi, te rog…
Și Virgil continuă cu alte versuri, despre iubiți ce trăiau ca zeii pe pămînt, iubindu-se în păduri cu dumbravnic mirositor și iazuri cu lintiță, în ierburi grele de miresme adormitoare…apoi zburînd departe, în cer, printre stele, cutreierînd lumea uniți într-o dragoste mai tare decît însuși focul nimicitor.
Nici nu și-a dat bine seama cînd Oana s-a aplecat tot mai mult asupra chipului său, îi vede doar ochii tot mai mari și parcă flăcări îi joacă în pupile, îi vede buzele întredeschise, roșii și lucitoare ca fragile răscoapte, părul căzînd în cascade întunecate peste fața lui. Îi simte respirația dogorîtoare cu o vagă aromă de fragi și buzele arzînd lipindu-se de ale lui, la fel de arzătoare:
-Oana… Eu nu…
Dar nu mai poate vorbi, gura îi este strivită, îi simte dinții lovind ușor dinții lui. Închide ochii strîns, de rușine și teamă, de parcă mii de ochi l-ar privi mustrător din cer…dar în acelasi timp crește în el, năvalnică, asemeni unei explozii a sîngelui, o bucurie fără margini, imensă, nemaicunoscută vreodată, un clocot ce urcă din adîncul ființei lui. “Doamne!…Ce se întîmplă? Merit eu?…Acest dar minunat acum? De ce această minune?…”
-Ești o minune, Oana, ești un vis!…
-Sînt un vis!…
Oare e chiar un vis?! Tresare înspăimîntat! Îi cuprinde umerii rotunzi cu mîinile lui puternice și o îndepărtează puțin s-o poată privi mai bine.
-Visez, Oana? Ești o iluzie?
-Sînt o iluzie! – răspunde Oana atît de serioasă și categorică încît lui îi îngheață sîngele în vine! Dar imediat ea izbucnește într-un rîs zglobiu răsunînd în poiana pustie asemeni unui clopoțel de argint:
-Sînt o iluzie!…Un vis!… O minune! – se răsfață ea și rîde tot mai tare. El o cuprinde strîns în brațe privind-o cu disperare în ochi:
-Taci, Oana, te rog să taci!…
Ea se oprește din rîs privindu-l iar ca adineauri, cu ochii mari mocnind ca doi tăciuni aprinși. Îi simte corpul puternic și elastic de felină, îi simte aroma de levănțică a pielii și mireasma grea a părului dogorit de soare. Nu. Nu poate fi o iluzie. E cît se poate de reală. Se îmbrățișează apoi cu o dorință năvalnică, brutală, dornici amîndoi să-și dovedească realitatea ființei lor și a întîmplării că sînt împreună, să-și domolească nevoia cumplită de celălalt.
Ea se oprește brusc și se depărtează ușor:
-Gil…
-Da…
-Vreau să te văd gol…
Virgil tresare din nou,speriat de moarte:
-Oana, nu…De ce? Nu mai sînt foarte tînăr și…
-Tu ești puternic și frumos, Gil, nu mai vorbi prostii despre nu știu ce tinerețe. Vreau să te văd gol.
În timp ce Virgil se despoaie de puținele veșminte cu vădită jenă și încetineală Oana își leapădă cu mișcări ușoare și grațioase costumul de baie. Sînt amîndoi goi, față în față, ca două flori mari printre celelalte flori miraculoase din poiana incendiată de soare.
-Ce frumos ești făcut, Gil…
-Ce frumoasă ești, Oana…
Se lipesc strîns unul de altul. Își simt căldura și umezeala trupurilor încinse de soare. Ea se încolăcește în jurul trupului masiv al lui Virgil ca o liană în jurul unui trunchi de copac. Și apoi se rostogolesc lin, tăvălind iarba și florile grase ale poienii. Și parcă se cutremură întreaga lume cînd ei se contopesc tot mai mult într-o singură ființă, fiecare cu dorul nestăvilit de a se pierde în celălalt…Cuvinte știute și neștiute li se împletesc în jurul gurilor lor însetate, încleșate într-o regăsire primordială. Deplină. Treptat focul mistuitor din ei își află liniștea. Dar senzația de plinătate nu-i face să se desprindă unul de altul. Rămîn neclintiți într-o îmbrățișare parcă pentru eternitate…
Căldura devine terifiantă. Deși cerul se întunecă tot mai tare la orizont. Oare cît timp să fi trecut?Parcă au fost zile și nopți…parcă au fost ani…
-E prea mult soare, Gil, vrei să mergem la casa pădurarului?
-E închisă, Oana…
-Nu-i nimic. Urcăm în podul cu fîn. E minunat într-un pod cu fîn! O să stăm acolo mai ales dacă vine ploaia. Știi ce minunat e în pod cînd sună ploaia pe acoperiș? Tu o să-mi reciți versuri, apoi o să ne iubim mult, mult de tot…
Ea strînge în grabă bagajul și îmbracă pe corpul gol o rochiță de vară, scurtă, decoltată și ușoară, din stambă subțire, multicoloră. I se întrevăd formele prin stamba semitransparentă în lumina puternică și pare mai atrăgătoare decît în costumul de baie.
Pornesc amîndoi de mînă spre casa pădurarului, printre florile cărnoase ale căror lujere pline de sevă pocnesc atunci cînd ei le strivesc sub picioarele goale. Casa e înconjurată de bălării imense, mari cît un stat de om, întunecate și pline parcă de primejdii ascunse. Sus, la podul de scîndură veche, ușa e larg deschisă și se vede gura podului, neagră și amenințătoare. Oana, cu curajul și nonșalanța tinereții, urcă prima pe scara de lemn, cu rochia fluturînd ca un drapel victorios în briza ușoară a după-amiezii. Virgil o urmează îndeaproape, cu ochii țintă la picioarele sculpturale, la gleznele încordate, de căprioară, la degetele mici cu unghii roz.
În pod e semiîntuneric și un aer dens, înăbușitor, de la țigla încinsă de soare.Un pat imens din fîn întins din belșug pe jos, folosit probabil cîndva și de alții, lucește stins în lumina slabă. Oana întinde pătura înflorată și se așează amîndoi pe fînul moale, aromat. E o liniște desăvîrșită. Cînd și cînd se aude zumzetul unor albine ori viespi ce-și au probabil cuibul în pod. Cei doi se îmbrățișează iar cu putere, privindu-se adînc în ochi, regăsindu-se iar, fără cuvinte. Virgil are senzația stranie că Oana e iubita lui dintotdeauna, că ea e femeia unică a vieții lui, că trăiesc împreună de la începutul lumii și acest pod cu fîn e de fapt locuința lor dintotdeauna. Nu-și mai aduce aminte de o altă viață. Viața de acum și de aici, el cu Oana în această poiană cu flori, în această casă cu lemnul afumat de vreme, umple Eternitatea… Timpul pare că trece, noian tălăzuind, ca marea… Se iubesc apoi iar și iar, cînd năvalnic și viforos, cînd liniștit și fără grabă, ca pentru veșnicie. Se sorb unul pe altul, cînd cu o foame nestăvilită, violentă și devoratoare, cînd calmi și surîzători, cu o încîntare copilărească. Au trecut zile? Luni? Ani? Au trecut secole? Virgil nu mai știe…
Se trezește ca dintr-un vis lung și plăcut. Își simte trupul obosit dar întinerit, îmbibat de frumusețe și dragoste. E iarăși mîndru de trupul lui făcut pentru dragoste. Oana e cu spatele, goală, destinsă și alungită ca o odaliscă. O sărută ușor pe umărul lucind ca marmura. Ea întoarce fața înbujorată, surîzînd.
-Oana…
-Da, Gil…
-Nu vei pleca.N-o să dispari ca un vis.N-ai să mă părăsești, nu-i așa?
-Nu, Gil. Voi fi lîngă tine mereu. Tu ești bărbatul meu. Singurul meu bărbat. Fii liniștit.
Împins de atîta fericire ca de un arc de oțel Virgil sare brusc în picioare.
-Oana! Hai să ieșim iar în poiană! Să alergăm printre flori!
Oana se întinde leneșă, ca o pisică mare și albă. Virgil încremenește hipnotizat de trupul unduitor. Ar vrea să rețină pe veci imaginea ca un “stop-cadru” pe ecranul minții sale.
-Gil…
-Da…
-Vreau să te duc la Izvorul Fericirii.
Virgil ia spusele Oanei ca pe o simplă metaforă.
-M-ai adus deja, Oana.
-Nu, Gil, nu așa. Mai jos de Poiană e un pîrîu, un izvor cristalin ce se revarsă apoi într-o vale adîncă și întunecată. Izvorului i se spune Izvorul Fericirii. E o vale minunată, cum n-ai mai văzut. Valea adîncă în care se pierde e înspăimîntătoare și nu m-aș încumeta să te duc pînă la ea …dar aceasta unde curge izvorul e de vis. Vrei să mergem?
-Cum vrei tu, Oana – și Virgil întinde mîna fetei care, ridicîndu-se i-o strînge cu o putere de nebănuit. Se îmbracă amîndoi în grabă și coboară iar în poiana însorită, cu același popor de flori imense care parcă îi privesc tăcute și îngîndurate, întoarse toate spre ei.
-Ești desculță, Oana.
-Nu-i nimic. Așa-mi place. Să simt pămîntul și iarba sub tălpi. Þie nu-ți place?
-Nu prea. Nu pot călca destul de sigur.
Deodată încep să coboare într-o vale mirifică în care șerpuiește un rîu argintiu cu sclipiri diamantine. Pămîntul reavăn mustește de viață, florile sînt parcă mai pline, mai crude, mai mari. Fluturi multicolori dansează prin aer în volute grațioase. Mari libelule albastre și aurii planează în aer, un zumzet ca de albine naște o muzică celestă venind parcă de peste tot…Copaci gigantici parcă sprijină cerul, nefiresc, de culoarea plumbului topit.
-Îți place?…
-Îmi place. Dar…parcă mi-e teamă…
-Teamă? De ce?
-Nu știu. Cred că va veni o furtună mare. Mare de tot. Vezi cerul ce întunecat e? Și ce greu! Parcă-l simt apăsînd pe creier.
-Nu-i nimic. Dacă vine furtuna fugim repede în casa pădurarului unde vom fi în siguranță. E aproape, n-ai de ce să te temi.
Un vuiet îndepărtat crește tot mai mult, ca o cumplită amenințare și din cînd în cînd se aud tunete tot mai puternice și tot mai apropiate însoțite de fulgere ce brăzdează cerul dintr-o margine în cealaltă…
-Vine furtuna, Oana, să fugim!
Pornesc amîndoi înapoi încercînd să urce iar povîrnișul spre poiana cu flori. Aleargă ca într-o cursă contra cronometru, Oana în față, Virgil la cîțiva pași în urma ei. Dar picioarele parcă li se înfundă în pămîntul moale și negru și parcă înaintează fără nici un spor.
Și deodată furtuna se dezlănțuie cu furie! Se face tot mai întuneric, ca într-o înnoptare bruscă peste fire. Vuietul devine înspăimîntător de parcă mari bucăți de lume se năruie în haos și din cer se revarsă o imensă cascadă de apă cu picuri mari și grei plescăind pe pămîntul gras. Copacii trosnesc sub vînt gata să se rupă, fulgere prelungi înroșesc tabloul apocaliptic. Micul pîrîu devine pe neașteptate un fluviu imens, uleios, cu talazuri negre ca smoala, urcînd tot mai mult și înghițind malul abrupt în urma celor doi fugari.
În față urcă sprintenă Oana, cu picioarele goale alunecînd pe pămîntul vîscos înmuiat de ploaie. Virgil încearcă s-o urmeze, cu groaza în suflet, cu presimțirea neagră că nu va mai reuși vreodată să iasă din această vale a iadului. Suflă tot mai greu, parcă se sufocă la fiecare pas și picioarele îl dor îngrozitor. Cel mai tare se teme de un gînd încolțit în creier: să renunțe și să se lase pradă stihiilor dezlănțuite. Oricum știe…simte că nu va mai ajunge niciodată sus!
Oana privește din cînd în cînd speriată în urmă:
-Hai, Gil! Vino mai repede!
-Nu pot, Oana! Nu pot mai repede!
Urcușul nu se mai termină. Malul pare mai înalt acum decît la coborîre. Virgil simte cum se umflă tot mai mult apele rîului în urma sa înmuindu-i picioarele. Îi e o teamă de moarte să se uite în spate. Îl străfulgeră gîndul că apele vor crește vertiginos și-l vor înghiți mai înainte de a ajunge sus. “Înecat în Valea Fericirii!”Cuvintele îi răsună în gînd ca o tragică ironie a sorții.
Din mal încep să se surpe mari bucăți de pămînt înmuiate de șuvoaiele torențiale. Își simte picioarele tot mai grele și abia le mai mișcă prin mîlul vîscos. Oana a ajuns aproape de dunga de sus a povîrnișului. Ea e salvată deja. Se întoarce spre el. O disperare cumplită i se citește pe chip. Rochia udă, lipită de corp, îi lucește metalic în lumina fulgerelor. Șuvițele părului ud i se zbat pe obrajii roșii:
-Gil! Giiil! Vino mai repede! Încă puțin!
“Eu nu mai pot!” ar vrea să strige el dar nu mai are glas. Oana se apleacă mult înspre el, încordată ca un arc, încercînd disperată să-l ajute:
-Giiil! Hai, dă-mi mîna! – și îi întinde mîna pe care el reușește cu greu s-o apuce. Și pentru a doua oară își dă seama cîtă putere are mîna ei subțire de fată. Încearcă să urce cu un ultim efort dureros de parcă se rupe ceva în ființa lui. Dar picioarele îi alunecă fără scăpare, îi alunecă și mîna udă din mîna fetei, simte cum îl cuprind apele învolburate ca niște șerpi reci încolăcindu-i-se în jurul trupului și mai vede pentru ultima oară picioarele Oanei, încordate, sprijinite în malul șiroind de apă, murdare de apa tulbure și mîlul subțire ce i se strecoară printre degete… Mai aude strigătul disperat, împletit dureros cu huetul furtunii și ecourile ce se pierd înspre cerul întunecat:
-Giiiil!… Giiiiil!………..

*

-Virgiiil!… Virgiiiil!…
-Oana… Oana… - îngaimă Virgil abia mișcîndu-și buzele învinețite ca de boală. Ochii i se agită sub pleoape și are răsuflarea întretăiată ca un om în agonie. Broboane de sudoare îi strălucesc pe fruntea palidă.
-Virgil!… Virgil!…
Strigătul tot mai apropiat îl face să tresară. Deschide ochii mari, înspăimîntat de moarte. Inima îi bate cu putere, gata parcă să se rupă din legăturile ei.
-Virgil! Ce naiba faci acolo?! Tu nu vezi că începe ploaia? Că vine furtună mare? Ce naiba, tu chiar ai adormit sub nuc? Toată ziua moțăi pe unde te apucă vremea!Vino repede și ajută-mă să strîng rufele că sînt aproape uscate! Destul că nu mi-ai adus din pădure o proptea pentru ele! Puteam să te tot aștept că tu visai bine-mersi sub nuc! Degeaba mai vorbesc cu tine! Parcă faci totul în bătaie de joc! Sau nu mai ești în toate mințile!
Vorbele aspre ale soției îl dezmeticesc de-a binelea. Își dă seama că a adormit la rădăcina nucului din grădină. Picuri mari de ploaie încep să cadă lovind cu pocnet frunzele grase de nuc. Furtuna stă gata să se dezlănțuie. Cerul întunecat e brăzdat de fulgere. Tunete apropiate fac să zăngăne geamurile casei.
Se ridică speriat în picioare. Dar parcă e țeapăn și amorțit de-a binelea. Încovoiat de spate, cu genunchii parcă anchilozați, încearcă totuși să alerge spre a-i da o mînă de ajutor Marianei. Apucă în grabă cîteva rufe. Ploaia se întețește brusc. Fug repede amîndoi cu brațele încărcate în pridvorul casei unde rufele sînt aruncate morman pe masă.
-Ce-i cu tine, omule?! Parcă umbli ca năuc în ultima vreme! –începe iar soția cu poftă reînoită de ceartă. Dar apoi se oprește. Virgil arată jalnic, asemeni unui copil certat, gata să izbucnească în plîns. I se face deodată milă de el, cum stă așa pe scaunul de răchită, încovoiat parcă de o durere ascunsă. Îi ia capul cu amîndouă mîinile apropiindu-l ocrotitor de pieptul ei. Virgil îi simte palmele asprite de ani și de muncă masîndu-i tîmplele în care sîngele se zbate gata să-i spargă arterele. Mariana încearcă să mai îndulcească puțin situația și să-și înmoaie dojana:
-Hai, iartă-mă, fii rezonabil, nu te supăra. Dar de cînd ai intrat în vacanță parcă ești dus de-acasă, mereu cu capul în nori, cu gîndul aiurea. Fii mai lucid, domnule! Ești pe punctul de a fi numit director la un liceu de renume. Va fi încununarea muncii tale de aproape douăzeci de ani! Ai auzit ce-a zis și Ștefăneasca? În legătură cu alegerile din toamnă. Că și Petrache speră să fie numit director! Auzi, tu! Ce tupeu la dînsul! Ce chestie! Cum se poate gîndi omul ăla la așa ceva? Bețiv, corupt și fustangiu! Ce! El se compară cu tine? Tu, care ți-ai văzut mereu de serviciu și de familie, care, pot să zic, ai fost un model!…
Sporovăind fără-ncetare Mariana nu mai e de mult atentă la soțul ei , ținîndu-i capul în palme ca pe un obiect oarecare, neînsuflețit. Și nici nu simte cîtuși de puțin plînsul lui lin și liniștitor. Lacrimile căzute din abundență pe piepții bluzei ei de mătase în culoarea cerului de vară nu vor putea fi deosebite nicicînd de picăturile aruncate de rafalele de ploaie în pridvor.
Și ploaia abundentă de vară răpăie tot mai stăruitor, spălînd tot colbul adunat în zilele de caniculă și primenind viața naturii și viața oamenilor deopotrivă…







Grigore Salvan