Odată erau doi oameni. Unul stătea la un cap al podului, celălalt stătea la alt cap. Ei se întâlneau dimineața și se salutau: „Actele la control, domnule”, zicea primul, iar celălalt i le arăta. „Actele la control”, zicea al doilea, și primul i le arăta. Apoi se așezau fiecare la capul lui de pod. Și nu făceau nimic. Doar stăteau așa. Pe pod nu trecea nimeni, dar de desubtul lui curgea o apă. Pe apa aceea pluteau niște gâște sălbatice și creștea mult stufăriș. În adâncul ei erau pești colorați care înotau foarte mândri de ei, pentru că cei doi oameni avuseseră grijă să îi picteze în culori frumoase. Câțiva dintre ei se oferiseră, în semn de mulțumire, să le îndeplinească oamenilor noștri cîte o dorință, dar ei nu aveau nici una. Cu toate aceste, peștișorii erau mulțumiți de culorile lor și nici ei nu cred că și-ar mai fi putut dori altceva în plus.
Viața la cele două capete de pod era liniștită, la fel și apa care curgea de desubtul lui.
Într-o zi a început să plouă și cei doi oameni au părut puțin încurcați. S-au uitat unul la altul și s-au întrebat: „Și acum ce facem?”, după care au ridicat din umeri. Atunci ei și-au adus aminte că uitaseră să mănânce, dar s-au gândit că e mai bine să aștepte să treacă ploaia și să vadă dup-aia ce o să se întâmple. După ce a trecut ploaia, nu s-a întâmplat nimic, dar nici foame nu le mai era.
Unul din ei a zis către celălalt: „Eu mă arunc în apă”. „Bine, a zis celălalt, dar mai întâi dă-mi voie să te pictez”. „Bine”, a zis cel care se hotărâse să se arunce în apă.
Și așa au făcut.
De atunci podul a rămas cu unul din capete nepăzit. Omul care se aruncase în apă l-a întrebat pe cel care îl pictase: „Vrei să-ți împlinesc vreo dorință?”. „Nu”, a răspuns omul care a rămas singur pe pod.
Sub pod apa curge liniștită, pe întinderea ei plutesc gâște sălbatice și crește mult stufăriș. În adâncul ei plutesc pești colorați, dar de omul nostru nu se mai știe nimic. De aceea e bine să mănânci atunci când ți-e foame, chiar dacă afară plouă și asta pare să te pună în încurcătură.