Trecuseră trei zile de când eram tot pe drum și unii dintre noi începuseră să simtă o oarecare plictiseală. Coordonatorul de program încerca să ne antreneze în tot felul de jocuri, parcă special născocite pentru acest eveniment important. Ne aliniam pe culoarele autocarelor, unde începeam să executăm mișcări ritmate ale capului, brațelor și picioarelor, fără ca nici unul din noi să înțeleagă motivul acestora, afară de acela că producea un plăcut efect de dezmorțire care se prelingea în întregul corp.
Cel mai așteptat moment era acela al intrării într-o nouă localitate, unde ni se acorda un răgaz de treizeci de minute pentru a merge la toaletă, a ne cumpăra un pachet de țigări și un ziar, în care nu scria nimic interesant, dar din care puteam afla în ce dată suntem și pe care puteam lua micul dejun, prânzul sau cina, în funcție de ora la care ajungeam în acea localitate. Uneori se întâmpla să fim întâmpinați cu o oarecare ostilitate, așa că cele treizeci de minute se reduceau la cinci, diferența fiind trecută în contul alocat altor localități, unde eram primiți cu entuziasm.
Odată, autocarul nostru a oprit în fața unei biserici și toți am început să executăm semnul crucii. Grupul de bătrâni de la Spitalul de Boli Cronice crezu că e vorba despre obișnuitele exerciții de dezmorțire corporală, așa că începură să miște din cap, membre inferioare, membre superioare, după cum fuseseră învățați. Preotul ne invită să-i ascultăm predica, prilej cu care ne amintirăm că eram de mult timp plecați de acasă, dar nu și motivele care ne îndemnaseră să facem acest lucru. Plictiseala se reinstală rapid și, pentru că eram totuși într-o biserică, evitarăm practicarea obișnuitele noastre jocuri și ne mulțumirăm să tragem un pui de somn, ceea ce avu aproape același efect ca și celelalte activități pe care le practicaserăm în ultimele zile.
La trezire, cei mai curajoși dintre noi începurăm să ne povestim visele, dar, și dintre aceștia, puțini eram cei care ni le aminteam cu adevărat, așa că începurăm să povestim și alte lucruri. Unii îl visaseră pe bunicul mort, alții pe unchiul plecat în excursie în Mexic, dar asta putea fi la fel de bine inclus și în categoria alte povestiri. Aici circulau mai multe variante: una dintre ele povestea cum unchiul se însurase cu o nemțoaică, și ea tot plecată în excursie, cu care avusese trei copii, fiecare din ei primind la naștere cetățenie mexicană plus un buchet de flori din partea oficialităților statului; altă variantă povestea despre faptul că excursia în Mexic fusese doar un pretext pentru a emigra ilegal în Statele Unite, dar toți îl știam pe unchiul drept un om serios, așa că ne mulțumirăm cu prima variantă.
În zorii zilei următoare, ajunserăm la ceea ce coordonatorul de program, cel care ne învățase binefăcătoarele exerciții, ne indică drept destinație. Fiind destul de obosiți și de plictisiți, nu mai găsirăm de cuviință să îl contrazicem, așa că ne dădurăm jos și ne uitarăm unul la altul. Și alții se uitară la noi, dar cu asta deja ne obișnuiserăm și nu ni se mai păru nimic ieșit din comun. Aflarăm cu destulă promptitudine unde se află toaleta, aceasta fiind de fapt și singura informație care ni se oferi. Când vruserăm să știm de unde putem cumpăra un pachet de țigări și un ziar, curiozitatea nostră fu întâmpinată cu o oarecare reticență, neînțelegând prea bine dacă motivul îl constituia pachetul de țigări sau ziarul sau chiar alăturarea celor două. Renunțarăm deci să ne mai întrebăm în ce dată ne aflăm, renunțarăm și la fumat, renunțarăm și la micul dejun, în rest putându-ne bucura de o totală libertate, pentru că nimeni nu mai pomenise de cele treizeci de minute de pauză, înțelegând din aceasta că aici puteam zăbovi cât pofteam.
Acolo îmbătrânirăm cei mai mulți dintre noi, care visând la o excursie în Mexic, care visând să se însoare cu câte o nemțoiacă, care la alte lucruri pe care ni le povesteam în Spitalul de Boli Cronice, unde se strângea din ce în ce mai multă lume, animată de dorința de a deprinde beneficele exerciții de dezmorțire a corpului.