Viața pentru Antonia devenise din acea zi un puzzle în care nu reușea să găsească clipa ce lipsea. Clipa când ceea ce îi prevestise bătrâna se va adeveri. Începuse să se comporte cu ea însăși ca și cum ar fi vrut cu orice preț să i se întâmple acel ceva nefast. Cât mai repede! Indiferent cu ce consecințe! Ca un săritor de la trambulină, legat la ochi, și care nu știe dacă în bazin este sau nu apă. Dorea să ajungă pe marginea prăpastiei vieții. De acolo de unde se vedea umbra grea a morții. Pentru a putea să și-l apropie cu orice preț de sufletul ei pe Răzvan. Era o nebunie! Știa asta. Știa că se comporta ca ultima adolescentă luată de val. Și, totuși, nu ar fi renunțat pentru nimic în lume la acea experiență, unică, pe care nu știa dacă va reuși să o treacă. Fiindcă o considera poarta prin care putea ajunge în câmpiile fericite. Acolo unde alte femei se plimbau pe sub teii în floare cu omul iubit.
De aceea, mergea pe stradă fără să țină cont de minimele reguli de circulație. Pentru ca deznodământul să sosească cât mai repede și s-o azvârle pe caldarâm. Ca pe un pisoi orb, ce vrea să treacă o șosea aglomerată. Pentru prima dată. Și cu toate acestea mașinile o ocoleau, ca și cum un înger păzitor extrem de devotat ar fi apărat-o în ultima clipă de un impact fatal. Dormea puțin și tensionat. Se trezea transpirată, parcă ar fi fost ostracizată într-o saună a cărei ușă ar fi căutat-o prin vis cu încrâncenare. Fără să-și dea seama că acea cameră nu avea nicio ieșire. Ca un mormânt ornat cu pietre încinse ce sfârâiau, ca inima ei, ori de câte ori se întorcea încrâncenată prin somn. Alcătuia scenarii, care mai de care mai fanteziste, legate de clipa când va gusta din potirul otrăvit al ultimei clipe, dar tot atât de dezamăgită întâmpina lumina următoarei dimineți.
Fusese în anticariatul lui Abel Rosen cu sentimentul că de acea carte se vor lega răspunsurile la întrebările ei întortocheate ca niște sibile fără viață, inerte coloane de așteptare și chin. “Rogatio” era din punct de vedere al iubitorului de carte veche o rara avis. Fusese scrisă în secolul 13 și tradusă în românește prin 1924. Găsită ca alte multe opere de valoare prin cine știe ce cotlon de lume, într-un pod plin de vechituri ce-și trăiau agonia. Printre războaie ce îngenuncheaseră generații. Pierdută, și apoi regăsită. Ca orice semn arab, tainic. Era o carte ce dădea o palidă speranță celor ce mai credeau în influența zodiilor peste legănarea vieții. O carte din care învățai ce trebuie să faci, ce trebuie să rostești pentru ca zodiile să te primească sub aripa lor ocrotitoare. Să-ți ofere visul pe care ți l-ai construit cu greu, trudnic, uneori cu umilință și renunțări.
Zodiarul arab era construit după tipologii umane subsumate armelor scurte, mijlocii și lungi. Dar în zodiarul acela arab ei doi se aflau pe poziții diametral opuse, ireconciliabile. Antonia făcea parte din armele scurte. Ea era pumnal. O tipologie generoasă, blândă, fidelă, cinstită. O ființă care exercită asupra semenilor din jur o influență liniștitoare. Fără ambiții prea mari. Tradiționalistă, până la conservatorism. Punctul ei slab era însă iubirea. Acolo dădea dovadă de un romantism exacerbat. Irațional, uneori. Împotriva logicii și a bunului simț.
Răzvan întruchipa, în schimb, sabia. Caracter foarte mândru și demn. Generos și altruist, în toate împrejurările. Dar era ființa care nu va face concesii în ceea ce privește principiile după care se conduce. Din acest motiv, adeseori rigid si sever. Nu era însă o armă care să fie pregătită să se jertfească. Ori să facă gesturi nobile. Pentru el acest lucru era ceva firesc și necesar. Deși foarte sensibil, își împinge uneori pe planul doi sentimentele de teama vulnerabilității ori ridicolului la care se supune. Viața sa afectivă nu trebuie să intereseze însă pe nimeni.
Din acest punct de vedere exista, conform preceptelor cărții, o nepotrivire totală între persoanele ce întruchipau aceste arme. Sabia, în superbia ei, nu va agrea niciodată micimea pumnalului. Cele două zodii sunt hărăzite să nu aibă de-a face una cu alta. Dar... Exista și un “dar” în acest zodiar. Care era de natură să le readucă speranța celor cuprinși de angoasa ireconciliabilului dintre cele două zodii. Existau anumite formule esoterice, conform cărora pumnalul, scurt și nesemnificativ, poate concura și chiar întrece lungimea sabiei. Formule, care rostite într-un anumit cadru magic, pot uni, aduce aproape, pe cele două ființe. Exista o speranță a îmblânzirii zodiilor. Și pentru Antonia acesta era unicul scop pentru care se mai trezea zi de zi. Formulele esoterice trebuiau să se adreseze lunii, aflată în ultimul pătrar. Și Antonia a așteptat clipa asta cu răbdare. Fără însă să spere prea mult că între ea și Răzvan astrul blând al nopții va depune iubirea ca pe o ofrandă. Dar trebuia să o facă.
Era o noapte pe care stelele călătoreau ca mici corăbii însângerate, pâlpâind dureros parcă. Luna părea o lămâie stoarsă, abia se mai putea distinge pe cer. Antonia începu să rostească formula ce o făcuse să tremure de emoție. Cu o voce egală, puternică, se adresă astrului nopții: “Tu, care prin creștere, descreștere și dispariția ta timp de trei zile de pe cer te așezi în rândul ființelor muritoare! Tu, femeie și mamă, care renaști prin ciclurile tale pline de rod, ajută-mă să pășesc pe câmpiile albastre ale morții! Să simt recea ei respirație. Pentru a putea să devin ceeea ce întotdeauna mi-am dorit. Femeia unui singur bărbat. Lumina ta, palidă acum, să reînvie în sufletul bărbatului de care se simte legată toată viața mea! În vatra ta de jăratic pumnalul din inima mea să se călească. Să fie la fel de puternic și agil ca o sabie. Pumnal și sabie care să încapă în aceeași teacă. Pentru totdeauna!”. Nu simțise atunci, în acea noapte, nimic din măreția acelei clipe. I se păruse că recită o poezie învățată recent, destul de stângaci și care nu se știa dacă îi va dărui aplauzele unui auditoriu măreț, ca fantasmele acelei nopți unice pentru ea. Răsfoia de atunci seară de seară zodiarul și avea senzația că în spatele paginilor lui se află o încărcătură magică pe care nu reușise să o descifreze. Care respira acolo, profund, dar pe care ea nu putea să o perceapă, nici să o transfere în umilul ei trup ce aștepta o minune. Aștepta...
Începuse sesiunea de iarnă și sala de lectură a facultății era zi de zi tot mai neîncăpătoare. Apăruse iar studenta aceea cu statura sa firavă, Ileana Mavrodin. Cu ochelarii ei inexpresivi și cu modestia recunoscută. În același deux pieces gri, cu o croială severă, rece. Fata asta îi aducea aminte de Antonia dintr-o studenție demult apusă. Tot ca și pe ea o interesau tainele ascunse în cosmologiile lumii. Îi întinsese timid formularul, zâmbindu-i. Voia să conspecteze “Cosmologie și alchimie babiloniană” de Mircea Eliade. Toate cărțile scrise în lungul exil de Eliade fuseseră riguros așezate de Antonia pe un raft ce se afla la primul nivel al bibliotecii. Antonia urcă scara în spirală, gândindu-se la clipa când deschisese și ea prima oară acel studiu. Luă dintr-un colț scărița pe care trebuia să se urce pentru a ajunge la raftul unde își dormeau perenitatea operele științifice ale maestrului. Cunoștea cotorul argintiu al studiului lângă care se mai aflau : “Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne “, “Traité d'histoire des religions”, “Le Sacré et le Profane”, “Aspects du mythe”, “Le mythe de l'éternel retour” și cea mai dragă carte sufletului ei, “Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extas”. Cărți pe care, practic, le devorase în facultate. Auzi un murmur ce suia până la ea. Știa că așa ceva se întâmpla întotdeauna, când intra Răzvan Bobeică în sala de lectură. Omagiul adus frumuseții masculine! Scoase studiul din acea firidă a somnului mitic și îl strânse la piept pentru câteva clipe. Ca și cum ar fi vrut să simtă dintre pagini respirația cosmosului coborât prin vreme. Auzi un chicotit și nu se putu abține să nu-și întoarcă capul și să privească de acolo, de sus, în sală. Bobeică se afla lângă Sorana, cu un trandafir în mână. Dar aceasta îl ignora, spre deliciul celor prezenți și al fetei care scosese acel sunet caustic. Simții că se învârte totul cu ea. Vru să se întoarcă, dar mișcarea fu prea bruscă, din cauza stării de iritare ce o cuprinsese. Scara intră într-un balans necontrolat. Antonia nu mai auzi decât strigătele de spaimă ale celor din sală și simții că plutește de acolo, de sus, peste întreaga asistență. Era ca un parașutist care știa că nu are pe umeri nicio parașută. Ca un condor cu aripile frânte. Vitrina mare de la intrare sub care se odihneau manuscrisele de literatură veche strălucea orbitor sub lumina razelor reflectate prin geamurile uriașe. Nu mai avu timp decât să cheme un gând palid: “Mă voi zdrobi de cristalul vitrinei pe care am amenajat-o cu atâta drag eu și Marius Felecan! Urâțenia mea, atât de hulită de mine și poate de alții, se va transforma într-o monstruozitate de chip, hăcuită de lama rece și ascuțită a geamului!”. Închise ochii, instinctiv. Măcar cu ei să mai vadă lumina zilei următoare. Pentru a nu o transforma într-o noapte eternă. Auzi printre toate acele glasuri panicate vocea stridentă, aproape tragică, a prietenei sale bune, Laura Despot, strigând-o. Era un strigăt de groază, necruțător prin inflexiunile lui ce prevesteau o neagră și grea furtună. Antonia simții cum mii de ace îi străpung fața. Un miros sălciu, sărat, i se prelingea pe buzele ce păreau sfâșiate într-un ritual de exorcizare canibalic. Limba îi atârna străpunsă de dantura puternică, iar în urechi se plimba un zumzăit ca de bondar leneș, părând că lobii au fost sfârtecați, rămânând doar craterele golite de sunet și viață. Suferința aceasta depășea cu mult orice închipuire! Era suferința prevestită de ghicitoare sau sfârșitul ei, pur și simplu? Merita vreun bărbat din lume acest sacrificiu sângeros, cumplit de dureros? Antonia mai văzu apoi cum se face dintr-odată noapte. Undeva, pe boltă, o lună costelivă sângera și ea. Pășii cu sfială pe tărâmul care de acum știa că este al morților. Pe câmpiile pline de oase și strigăte de deznădejde...