poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1343 .



Jurnal ascuns developat (II)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2009-06-26  |     | 



12 ian. 2008

Născocitorul

Un necaz nu vine niciodată singur. În schimb, bucuriile de astăzi sunt născocite de către noi, pentru noi, după cum putem (atenți să nu-i întristăm pe alții). O bucurie mare ar vrea să nu aibă companie (comparație). Vrem locul întâi ? – bucuroși !... dar pe cel secund în satisfacții, merite ?! Prea puțin. Astfel de bucurii ne fortifică multă vreme pentru sosirea nepoftită a perechilor de necazuri.
Din vreme iese, iată, câte un suflet către eternitate ! A ieși, ori a intra… Viața dinaintea morții și moartea ca poartă a vieții – două sintagme aparent ilogice… Dar de ele depinde cum Dumnezeu născocește traseul tău viitor, nu ? De ce să murim puțin ?! Pentru ca, venind alte momente să ne purificăm îndeajuns.
Echivalente cu steaua din Betleem sunt și azi tinerele talente. Pelerinajul artei, precum și al științelor, trebuie să continue în mileniul 3 al Sfintei Treimi și Parusiei, la două milenii după acele mari Minuni care ne-au făcut să nu ne simțim singuri, ci singulari în Universul credinței. Mai au sens alte născociri, minuni? De ce la noi plutesc stele bine vestitoare? Ca să alunge spiritul rău prin glasul copiilor colindători. ”Ca o taină mare/ steaua strălucește…”
Târziu, prea târziu îi este altui suflet să se mai întoarcă-n viață… De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Numai că paza bună înseamnă nu ascunderea lui de îngerul morții, ci distrugerea răului, ca naștere treptată spre nemurire. Să născocim câte un scut și câte o sabie pentru fiecare : scutul cuvântător și sabia minții !...



6 mar. 2008

Îmi vreau fericirea alături de iubita Miri !

Iau de un an încoace totul în serios.
Echinocțiul al doilea alături de Miri, cel din toamnă, ne-a făcut inseparabili. Era și normal, pentru că obținerea detașării, ca profesor, în orașul unde ea locuiește și lucrează a prelungit șederea noastră în aceeași casă ; sau la aceeași masă dimineața ori seara, de luni până vineri ; sau realmente unul lângă altul de sâmbătă după-amiază până duminica târziu…
Miri mă vede, presimte imediat când nu-i acord atenție.
Aș putea fi bun, dar fac pe răutăciosul cam des, iar ea se supără. Din grijile ce se ivesc ies câteodată discuții aprinse.
O mare realizare, la sfârșitul toamnei lui 2006, a fost că ne-am luat mobilă nouă, punând bani și unul și altul. Deși am vrea servicii mai bine plătite, în care să ne punem într-o adevărată valoare pregătirea profesională, ne mulțumim cu ce avem. Căutăm să dăm lovitura.


30 mar. 2008

Ce-aș scrie? Astăzi, când se dau ceasurile înapoi, aș scrie despre revenirile ideii de toamnă, nedumerirea noastră fiind că primăvara nu va dura mult. Doar mașinile, automatele de spălat n-au deloc acei ”nervi de primăvară”, astenia la soare și migrenele ploii.
Am doi motani. Au șapte luni și sunt gemeni, pufoși, pe jumătate persani. Nu se bucură de fiecare dată că-i las pe terasă. Mai tremură și ei când bate vântul din est, dinspre mare. Greu se mai satură de balcon și de terasa uriașă. Momentan, terasa este aceeași cameră cu arcade. O terasă boierească, mare. Acum noi n-o întrebuințăm decât pentru uscarea rufelor. O lăsăm și ca teren de joacă pentru cei doi motani. Peste puțin timp eu și Miri o vom închide, ca să devină dormitor. De la ea se vede la fel de bine, ca și de pe fereastra și balconul livingului, până departe la Năvodari. Îmi dau seama după intensitatea vijeliilor că oamenii mării, cei care stau mai ales în case pe litoral, sunt mai căliți dar și mai asaltați de umezeală, iar zgomotul prin pod și pe la ferestre, uși stârnește aventuri în visele intermitente din timpul nopților… E un mic spectacol faptul că-ți poate intra apă și prin ușa de termopan a cochetului și vechiului balcon în niște nopți mai ploioase. Unii cred că dacă stai pe malul mării nu vei suferi ca alții de gerul unor ierni lungi. Ei, aș ! Numai să știi cum să te încălzești !
Mi-am cumpărat, pentru a n-o osteni nici pe Miri cu spălarea la mână a rufelor, o mașină Arctic având o mie de rotații pe minut. Faza nostimă este că și instalatorul Relu s-a amuzat de cei doi motani care, mai întâi, se uitau lung la ea. Apoi o miroseau prin geam când am încărcat-o, de parcă vedeau o pisică albă și imensă, de gheață arctică. Avea piele feminină, ocrotitoare, parcă dintr-un tablou de Lotreque. Când i-am făcut probă, pisica Arctică torcea domol. Își rotea de zor buza de cauciuc rotind prada ei în sucul gastric. Motanii mei, Tăricel și Băsel salivau uitându-se la ea, crezând poate că ea digeră o mâncare nemaipomenită ! Dar se pare că deodată au apucat-o frigurile, o mare indispoziție, mai ales că pufnea precum locomotiva, șuiera, iar stomacul ei se vedea dat peste cap. Noi ne uitam, o verificam dacă are stomac bun, ca la eco. Tări și Băse s-au speriat grozav, crezând că pisica Arctică se repezea brusc la ei cu o mie de mișcări pe minut…




25 apr. 2008

Poezia compas în piramidă

Ce este literatura decât ceea ce nu poate fi viața ? Dacă s-ar simți omul cum trebuie toată viața lui, ce sens ar mai avea să scrie ?!
Un autor nu-și citește oare, în ceea ce plăsmuiește artistic, traseul său existențial în funcție de cel al lumii contemporane, exact cum privește chiromantul liniile în propria palmă ? Iată prin ce se aseamănă poezia cu proza : piramidal, ele coboară de la același vârf (capul scriitorului), însă fiecare lucrează cu câte două brațe distincte. Brațele care fac un prozator stau alăturate, pe același plan, iar livrarea epică a evenimentelor se face din aproape în aproape, mână de la mână (privindu-se parcă pe sine din exterior, ca pe un străin), din ureche în ureche, nas în nas, între patru ochi, gură-n gură – la modul intermedierii și prin alte entități străine. Echidistanța brațelor poetului este condiționată de faptul că nu se află în același plan – laturi opuse ale piramidei !)… Ce înseamnă această poziționare a poeziei ? Nu-i ea țanțoșă, ca a brațelor unui compas ? Nu-i cumva o tendință de circumscriere și a acelui altceva, dincolo (sau dincoace) de o cunoaștere concretă ? Poate că-n alte vremuri genul liric era singurul considerat în totalitate nobil, prin excelență creator sau autoreflectant. Baza piramidei sau a artei cuvântului o constituie realul, obiectul de studiat. Un braț piramidal al poeziei nu are voie să vadă ce face (ce-a făcut, ce va face) brațul opus – pentru că un prestigiditator va fi expert când reușește să convingă publicul că și el se înfricoșează de orice număr artistic, tocmai din motivul că o mână necunoscută (spiritul magic) i-ar conduce sau i-ar telighida operațiile manuale. Închipuiți-vă un poet care și-ar arăta ambele brațe (ca un afiș propagandistic de pe vremea partidelor muncitorești de după 1945 din întreaga lume)… Ar fi un nonsens ca poetul să-și lase dezgolite propriile tehnici, secrete de mașinist. La fel, sau mai strident – oribil de critic – mai reacționăm când poeții douămiiști arată că nu se spală niciodată pe gură, iar mâinile lor înhață prozaicul ! Și ei cred, în frunte cu Ianuș, Urmanov, Oana Ninu & company, că duc tot greul debarcării poeților pe… uscat, după ce-au băut și-au plutit destul !!! Din păcate lumea fictivă are mult mai multe șălașe (decât târlele lor), iar în labirintul poeziei se vor proteja foarte curând, și-n România, zonele cinegetice acum nedescoperite sau neglijate. Poezia stil proză sucombă, nu mai spune absolut nimic – lucru observat la timp chiar de unii douămiiști (Răzvan Þupa, Claudiu Komartin). De neiertat este sfidarea, nerecunoașterea valurilor literare ale douămiiștilor din partea unor critici sau editori (Alexandru Mușina își va permite desigur să replice : Sunt niște epigoni cu toții ! Nu există de fapt fracturiști, poate le filează unora lămpile !).



26 apr. 2008

Ce poate să facă un jurnal ? Are puteri asupra mea ? Sigur este ceva, acoperă un gol din viață, ca simplu mijloc de-a mă obliga să nu mint, ori dimpotrivă, nedându-mi șansele exprimării, ÎNROBEȘTE pentru anumite servicii discrete… Îl servesc, îmi programează atenția. Chiar dacă nu ți se publică, jurnalul poate deveni un martor primejdios ori unul perfid. Te cheamă în instanță de spui un neadevăr – vrând să rectifici, imediat, falsul din actul său potențial public : consemnările opiniilor capătă în jurnal statut inalienabil și au gradul zero, tangență, cauzalitate directă față de realitate.
Jurnalul devine un monstru scriptural, îndeosebi pentru cei care au neșansa de-a intra drept în botul lui de lup totemic, având flăcări nimicitoare. A judeca pe un individ bine cunoscut, sau pe-un oarecare, după jurnalul personal – iată maximum de subiectivitate ce-i dată omului-autor-transcriptor… Am citit jurnale pline de ofense nedrepte, de lingușiri pernicioase pentru autor. Altele dovedesc atâta discreție, că te îngrozești de la o vreme că autorul n-ar avea deloc fler psihologic și că te va influența să-i observi și tu nepăsător, sceptic, cinic pe toți cunoscuții.
Apropo, jurnalul este cel mai abil hipnotizator. El n-are de-a face cu sensibilul tremur interior al poeziei, nu este nici confruntare interumană precum teatrul, nu aspiră spre jocurile amestecate dintre fictiv și real care ne atrag din proza literară. Un jurnal o prezintă pe ființa iubită a autorului său în tente ambigue și tace, ca un tăinuitor docil, când disperatul ei portretizant dă semne că n-a scris suficient de exact întregul love story (sărind din lipsă de timp sau din inexplicabile rezerve peste lucruri importante). Păi nu-i ea cea care controlează, la urma urmei, pulsația accelerată și culminarea actului diaristic ? La ea duc toate drumurile ce ies din obișnuit ; transele nu trebuie induse artificial niciodată ! Să urle, să ardă, să orbească, să pută, să îți întoarcă mațele trăirile tale alături de ea, dar tot vor trebui mărturisite… și jurnalul se pune în locul tău chezaș al relației cu ea. Jurnalul va dormi cu ea în pat ! El te va instiga, te va înnebuni, ca să-ți defulezi pentru eternitate urâciunile minții tale, scăderile, mojicia, încrezuta stăpânire a ei. Jurnalul – rivalul și banditul fericirii tale ! Jurnalul – avocatul apărării ei și procurorul inculpării tale rapide… Jurnalul – avocatul acuzării tale după ce-l sfârșești – se poate transforma și-n alibi perfect că ți-ai făcut o datorie sfântă : autocritica, pe lângă depoziția cea mai valabilă despre oamenii ce-ți marchează destinul fast sau nefast. Nu scrii despre autenticul chip al fiecăruia, ci provoci numai întrebări scormonitoare : unde eram eu când s-a schimbat X, Y sau Z așa de mult ?; nu s-ar fi răsturnat universul dacă acceptam atunci să… și nu mă luam după… ?; de la cine să scot adevărul despre cutare lucru, despre cutărică ?; pot oare să mobilizez lumea sau pe cineva ca să se întâmple ceva ?; mă mint eu însumi, ori sunt mințit de X sau de-o gașcă întreagă ?; nu sunt chiar eu smintitul care provoc greață în jur ?; spre ce tind, cum să-i fac pe alții să nu se mai plafoneze, prin ce metode cunosc bine un om, dar pe ce baze stă relația cea mai strânsă cu cineva ?...
Jurnal – ștrangularea minciunii, jurnal – pulsul socialului, jurnal – radar al mersului în viteză a toate în ziua de astăzi, jurnal – pumnal hamletian, revolver din Patima roșie sau din Jocul ielelor… Pentru că drama, când nu-i a teatrului, o scenă regizată de către dramaturg, se joacă în jurnalul redactat cât mai perfect. Iar cine scrie așa ceva să știe bine condiția : prin jurnal ai și dai impresia a fi acel teatrolog dublat și de un ordinator perseverent al banalului, abjectului, monstruosului, comicului, terifiantului, sublimului, tragicului. Profanezi, oricum te-ai feri să n-o faci, realul cutreierat și mânjit prin investigații insidioase. Atentezi la liniștea multora dintre cei care țin la tine sau te urăsc. Rupi lacătele tăcerii asupra scabrosului existențial. Analizezi sau diseci pe viu suflete. Macerezi tot ceea ce ți-e dat să înghiți. Nu te vaiți. Dar dai înapoi atunci când exagerezi. Poți să retractezi, atent la valoarea de adevăr a retractării. Un om nu este animal, nu trebuie condamnat definitiv, pentru că și hinghierii lasă câinii (măcar pe cei de rasă din case) să se înmulțească, darmite pe un om cum să nu-l lași să trăiască ?! Omul care nu-ți place, pe care nu-l înțelegi, nu va încăpea deloc în malaxorul jurnalului. Pentru că nu ai pretenția absurdă de-a atinge frecvențele de undă ale înalt-văzătorilor.

Împlinesc încă trei ani peste cele trei decenii de viață. N-am publicat niciun volum. Doar articole prin reviste literare. Profu’ nu ține la mine, iar eu nu-mi fac treaba pe la serviciu sau pe la doctorat cum ar trebui – așa mi-a zis la telefon Miri când mi-a telefonat de la părinții ei. Vorbisem și eu pe mobil cu ea, pe ton implacabil, nedrept de sec… Singur stau și scriu la pereții casei de pe strada Dragoș-Vodă, deasupra intrării Dragoș-Vodă. Scriu și-mi petrec aniversarea deasupra ruinelor Tomisului, ca un locatar al fortului cel mai estic apărat de vechii tomitani înspre actuala plajă ”Modern”. Casa asta nu-i deloc nouă, are peste o sută de ani. Vrem să cumpărăm garsoniera în care locuim la ultimul etaj. Am fost cu taică-miu după vin. Mâine-i Paștele. Nu vreau cadou, iar Miri s-a supărat că refuz orice din partea ei. Am făcut-o aseară să simtă ceea ce n-a simțit mai groaznic niciodată în viața ei. O fac să moară? Sunt un blestem? Nu o merit, nu o merit, nu o merit. Sunt cicălitor, indiscret, bănuitor, zevzec, grosolan, leneș, obsedat de ecran, de site-uri cu jocuri, poze, pornografii. Nu trebuie să mai deschid net-ul decât pe ceea ce-mi este util, pe ceea ce nu-i colorat, mișcător. Așa i-am promis.
Dacă lumea ar lua-o înapoi ca în jocul Zuma de lux, absorbind în gura broaștei grotești tot lanțul de bile colorate pe care nu le ochesc la un nivel ? Adică să-i fie dat fiecărui om o șansă de-a intra într-un interspațiu (haltă) a confruntării sale cu toți, iar apoi să iasă din această falie atemporală (din visul autocritic al său) și să se conformeze cerințelor adevărate ?
În acest caz, ipotetic toți ne-am mira de erorile comise. Ochii unora ar ieși din orbite la surpriza urâtă ce-ar simți-o chiar despre mine, să zicem… Băiatul ăsta mergea la biserică, parcă făcuse și teologia ? Ce l-a determinat să se transforme, să aibă acum, în intimitatea lui dar și în priviri când e în public, comportarea unui descreierat ? Aceasta-i întrebarea justă.




15 iun. 2008

I-am povestit imediat un vis iubitei mele. Pe 31 mai. La o săptămână după ce mi se acceptaseră la întâlnirea cu M. Mincu referatele despre poetul și eseistul Ion Caraion. Acesta ar fi trebuit să facă 85 de ani atunci, pe 23 mai. Și l-am visat ! Cadrul – se pare că era o bibliotecă, pentru că stăteam îndreptat spre cărțile de pe rafturi. O voce liniștită, convingătoare. Gesturile scriitorului – moderate. Iar mimica… câtă expresivitate a frunții și a ochilor vioi, dar și câtă noblețe a simplității ! Timpul – neprecizabil, fantastic, având o dimensiune venită de dincolo, din lumea umbrelor !
În fața mea și a altor tineri vorbea un om modest dar bine pregătit stând în picioare la o catedră improvizată : însuși Poetul Ion Caraion. Măsuța aceea pe care el avea diferite scrieri sau cărți era poziționată în capătul rafturilor din secția de împrumut. În spatele lui Ion Caraion alte rafturi. Așadar el ne vorbea literatură de pe coridorul dintre rafturile bibliotecii. Reușeam să-l ascultăm, urmărindu-i ideile după bunul nostru plac. Ori verificam dacă trimiterile bibliografice ar fi fost date corect, ca să-i urmăm ca cititori recomandările căutând printre filele cărților.
Eu stăteam chiar în fața maestrului, concentrat și asupra unor cărți de pe raft. Ceea ce ne vorbea izvora din experiențe decisive ale cunoașterii. Cuvintele îi ieșeau ușor pe buze. Chipul lui semăna cu o inimă de uriaș prin fruntea bombată și aproape cheală până spre creștetul capului. Ca-n fotografii, avea totuși plete de poet.
La un moment dat, Ion Caraion termină acest mic seminar din bibliotecă. Cu un zâmbet de încurajare ne lăsă pe noi să-i continuăm ideile marii sale taine, care-i de fapt inițierea în literatura și critica literară.
Aveam un pachet cu mâncare, pe care l-am desfăcut rapid, invitându-l să se ospăteze și el măcar din ceva foarte apetisant. N-a vrut, n-avea nevoie… Demn, Ion Caraion a plecat de la improvizata lui catedră de asistent universitar. Nu țin minte deloc ce-am discutat. Oricum, o căldură adâncă, o recunoștință față de prilejul primei întâlniri cu el m-au cuprins din prima clipă a trezirii din zori. Amintirea persoanei sale îmi dă curaj pentru examenele sfârșitului de an secund la doctorat.
Știam din seara precedentă că d-l Marin Mincu mergea la secretariatul Universității ”București” să-mi stabilească data examinării, să-mi ia cataloagele pentru note, iar apoi urma să înainteaze și celorlalți doi profesori de doctorat referatele mele despre Ion Caraion.
Aceste referate sunt intitulate ”Receptarea critică a poeziei lui Ion Caraion”, ”Ion Caraion, eseist” și ”Enigma lui Artur – o posibilă biografie a lui Ion Caraion”.



4-5 iul. (spre miez de noapte)

Uituc și rău. Spre Sinaia
Cam zăbăuc. ne hotărâm :

Mă doare-n cot. luna mierii
Mă-nsor! e la Predeal !

Călătorie de “miri”, “nuntă” fantastică lungă aproape o săptămână, însă păcat că se termină și vine întoarcerea acasă.
De trei-patru zile am revenit cu Miri la Constanța dintr-o călătorie de cinci zile și ceva. Vacanța luată de amândoi ne-a luat pe sus, cu telescaunul de Clăbucet. Ne-a făcut să ne udăm de tot ploaia torențială suportată în târgul din Poiana Brașov, iar mai înainte cu două zile primii fragi și cremșnitul iubitei supți pe marginea de drum abrupt cu brazi deasupra Predealului. Am avut ce povesti familiilor, în special episodul cu vulpea care ”a tăiat cărțile” (sau prejudecata documentară c-ar fi sperioasă) la vreo patru metri de noi, întrerupându-ne zece secunde. Sau jocul de-a urcatul rapid, netergiversându-ne sosirea la cabana Susai – chiar și vulpea fiind un indicator (pentru că a pus-o pe Miri mai tare pe fugă !) în calea spre acest binemeritat refugiu ce ne aștepta la 1500 m. Acolo, sus, la cabană, am făcut ceea ce doream : « Am băut vin roșu și-am mâncat pastramă, ca haiducii, ca boierii » – cum se laudă iubită-mea, Miri. Animal rasat, coana vulpe, ”omul roșu” din poveste, având urechi imense și ciulite, bot curios, ochi mari, burtă suptă se uita fix la noi ca la ultimii fericiți pe care aversa de munte avea să-i ocolească. Era mai degrabă vulpoi, un Marin Mincu tânăr, mustăcios, trufaș… Ce voia să ne transmită ? Să nu fim singuri, despărțiți. Da, așa ne sufla drept în față botul lung, de parcă avea mesaj codat în ochi vulpești.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!