Uite-așa! Cum- necum, mai de voie, mai de nevoie, am săvârșit-o și p-asta. Murii. Eh, nu mai știu dac-am murit de moarte bună (adică cum „moarte bună”? Poți să-i zici la muierea cu coasa așa o grozăvie, cum c-ar fi bună? Mă rog...)...care va s’zică de moarte bună – mă rog – de moarte nebună, de boală ori de plictiseală. Apăi, nici că mai contează! Când te vezi ditai omu’ culcat pe spate, cu mâinile împreunate a neputință, să se zgâiască toți la tine ca la mumiile egiptene, să-ți numere firele de păr din cap – ce ți-a mai rămas, că deh! – și să se bucure, bucura-s-ar ca mine! că ai fost tu, vezi bine și Doamne-ajută că n-au fost ei...Și-n timpu-ăsta, să nu poți să miști nimic, ori să le zici una să le meargă fulgii, să nu se mai bucure cu-atâtea lacrimi. Adică: „vezi, nene, ce te-am iubit noi pe tine, ce jale ne-ai lăsat în suflete” ... Fugiți d-aci, bă, că vă știu eu ce maimuțoi îmi sunteți! Până mai ieri m-ați fi mâncat cu tot cu pene – noroc că n-aveți voi dinți pentru mine – și-acuma...hai, roiu`! c-ați început să puțiți.
Cugetând eu așa – vezi bine, sunt un cugetător, și-așa am să rămân, până...na! că era să zic pân-oi muri, mă rog, până n-oi mai avea cu ce. Să cuget, bre, că doar nu...mă rog, deși n-ar strica... Așa, cugetând, deci, lăsând la o parte necazul de-a nu mai putea face ori spune ceva, am descoperit niscaiva binefaceri în treaba asta cu mortăciunea. Bunăoară, poți să-i vezi pe toți care se preumblă pe la capul tău cu flori și lumânări (cât am trăit nu mi-ați fi dat un capăt de ață, și-acuma tot voi veniți să mâncați de la mine. Așa-i c-abia așteptați să mă vedeți în fundu-ăla de groapă și să-ncepeți degrabă să vă-ndopați? Nesătuilor!)...așa, poți să-i vezi pe toți și să le măsori meschinăria. Îi vezi ca-ntr-o oglindă fermecată, cum nu se văd ei în oglinzile-alea spurcate și mincinoase-ale lor, care le-arată doar ce vor ei să vadă.
Uită-te la baba Leana, ce se mai chinuie, săraca:
- Gheorgheee...Gheorgheee... și iar Gheorghe!
Ho, că te-am auzit! Adică de ce „și iar”, de două ori nu era de ajuns? Dă-te mai încolo, uruitoareo, că mi-ai spart timpanele! Oi fi io mort, da’ surd nu sunt.
Asta-l strigă pe bărbac-su, că tot Gheorghe l-a chemat. O fi crezând că mă păcălește, că nu-mi mai aduc aminte. Și ce dacă-s mort, asta-nseamnă că-s și uituc? Babă sclerozată!
Ia uite și la nevastă-mea:
- Gheorghițăăă...Gheorghițăăăă! (să nu zici „și iar Gheorghiță”, că sar la tine!) Un’ te duci tu, Gheorghițăăă?
I-auzi, fa! Ia mai zi, că-mi place! Gheorghiță, ai? Mie Gheorghiță mi-a zis doar mama, când eram copil. Tu din „tâmpitu’ dă Gheorghe” nu mă scoteai. Vezi, d-aia-i bine să moară omu’! Și ce mă-ntrebi un’ mă duc? N-ai zis tu să mă duc? Că nu era zi să nu mă trimiți: „ Du-te, ducea-te-ai pă pustii! Că l-ai făcut om p-ăla cu cârciuma din colț.” L-am făcut, și ce? Tre’ să facă omu’ ceva cât trăiește. Că uite după aia ce pate – stă să-i facă lui alții. Drept îi? Acu’ ce nu-ți convine că plec? Eheee...las’ că știu eu. Păi cine-o să-ți mai sape ție, cine-o să-ți mai cosească, cine aia, cine ailaltă? Pentru aia și-ailaltă, nu zic, oi găsi tu înlocuitor, da’ să știi că coasă ca a mea n-are nimeni. Auzi, ia nu te mai boci atâta! Ia-te de mână cu baba Leana și jeliți-l pe Gheorghe-al ei. Că io, dacă stau să mă gândesc bine, chiar mă bucur c-am scăpat de muncă...și de-o urâtă ca tine. Ptiu! Că urâtă mai ești! Cum nu te-am văzut io toată viața? Mi-oi fi făcut ceva cu țiganca aia de venea toată ziua după mălai. Uite, să-ți spun drept, dac-aș mai avea o viață, nu te-aș mai lua nici mort. Nici cum? Mă rog...nu te-aș mai lua nici cu țigancă, nici fără ea. Vezi, d-aia-i bine să moară omu’ – se mai deșteaptă și el oleacă. Nu era vorba-aia: „mai bine mai târziu, decât niciodată”?
Ia te uită cine-a venit! Săru’mâna, părinte! Nu răspunzi, ai? Te-ai făcut gomos! Păi cum să nu te faci, dacă astea să calcă pe picioare, care-ajunge mai repede să-ți pupe mâna. Ce-oți fi crezând, paparudelor, că v-ați asigurat locu-n rai? S-o credeți voi! Puteți să-l țucați pe popa din creștet până-n tălpi, că tot iadu’ vă-nghite, păcătoaselor! Las’ că vă știu io! Duminica vă-nghesuiți la biserică, și-n loc să vă-mpăcați cu Dumnezeu, vă uitați la pălăria coanii preotese, și-o bârfiți că nu și-a pus basma. Și de-ar fi numai ăsta păcatu’ vostru! Hai, nu-l mai sufocați pe părintele, lăsați-l să-mi dea și mie nițică importanță, că-n rest numai lui i se dă. Ca atunci când a fost cu-mpărțitu’ loturilor. Zice primaru’: „Mă Gheorghe, uite ce m-am gândit eu, tu ești băiat bun (m-am mirat, atunci aflam și eu prima dată, da’ cum era să-l contrazic?) – și n-ai să iei foc dacă-ți dau ție terenu-ăla din care tot țâșnește apa, c-a fost lac mai acu’ câțiva ani, da’ părintele nu-l mai vrea, că dacă tot nu mai are pește...și uite, i-l dau p-al tău, că-i îngrijit, sol fertil, mă-nțelegi...un preot avem și noi, dacă se supără și pleacă, vine altu’, care s-ar putea să râvnească la al meu...și nu-i bine, un primar avem și noi, și dacă...mă-nțelegi?
- Îhî... da’...
- Hai că ești băiat bun! Na o țuică!
Un primar avem și noi, și ăla deștept foc. Știa el că pentr-o țuică, putea să-mi dea pământ și-n Marea Neagră. Că, deh, sunt băiat bun, adic-am fost...mă rog...
I-auziți ce zice popa! Taman a rostit „bun creștin” (despre mine vorbește? Am trăit s-o aud și p-asta! Sau...mă rog...am murit s-o aud și p-asta). Păi cum, părinte, nu ziceai mata că n-aș fi, când mă-ntâlneai la cârciumă? „Mai treci și tu, Gheorghe, pe la biserică, să-ți mai speli păcatele!” Io dam din colț în colț cum puteam: „D-apăi, părinte, sărăcia mea! Că nu mai am timp să mă spăl nici pe mine, dar’mite cele păcate!” Eh, acuma oi vedea ce-oi face cu ele!
„...și iartă-i păcatele pe care le-a săvârșit, cu fapta, cu gândul ori cuvântul...”
Așa da! Zi-i, zi, că zici bine! L-auzi, Doamne, pe părintele? El a zis, n-am zis eu!
„...și de-a fost afurisit de vreun preot...” Cum, cum? Cum să facă asta o față bisericească? Eu nu mi-am afurisit nici porcu’ din bătătură. Doar l-am mâncat. Da’ asta-i altă poveste. Și-n post. Da’ ce mai contează? Auzi, părinte, mie treba cu afurisitu’ nu-mi miroase-a bine. Nu că eu aș mirosi acu’ mai frumos, da’...ești sigur că n-ai încurcat cărțile? Ori că n-ai sărit vreun rând?

„Dumnezeu să-l ierte!” Aha! Și cu asta, ați scăpat de mine. O! Să vezi c-acu-ncepe „veșnica pomenire”, unde se plânge mai rău ca la telve...tleve...terfe...novelele-alea, bre, de-ncepuse și muierea mea să se uite, până m-am dat la ea și i-am zis că-i dau io ei telenovea de cinci ori pe noapte. De-atunci n-am mai văzut-o uitându-se, da’ când dispărea mai mult de-acasă și-o-ntrebam de unde vine, zicea: „Am fost la a lu’ Costică, la telenovea”. Și cum vorbea așa, cu dus-întors, eu nu prea știam ce să cred, da’ nici n-am cercetat cazu’, că era Costică ditai omoiu. Ia, cât se mai jelesc babele-astea, să mai cuget și eu o fărâmă, că când m-or mânca viermii, cu cugetări cu tot, m-oi tot odihni.
Era unu’, Eminescu, parcă murise și ăla, da’ mi-a spus învățătoru’ când i-am săpat via și se-nvârtea pe lângă mine miorlăind la poezii, mi-a spus c-a zis ăla una bună de tot și taman mi-am adus aminte de ea: „Mâna care-a dorit sceptrul universului și gânduri/ ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”.
Acuma, io sceptru n-am avut, nici univers, decât vreo două ziare rămase de la bunicu’, da’ sapa și coasa nu mi-au lipsit. Nici sticla cu țuică, mă rog...Da’ cum stau io și cuget – cât mai am cu ce, v-am zis – mă gândesc că n-am prea fi avut loc toți patru între scândurile-astea. Da’ de m-ar fi iubit muierea mea (ptiu, urâtanie! Mai bine nu!), măcar la sticlă și tot i-ar fi făcut loc. Las’ să bea ei, că nu se mai satură!

Ce, ce-aveți, bre? Unde mă duceți? Stați că n-am terminat! Eu tocmai ziceam ceva de...
Da’ bine că mi-ați pus capacu’ și m-ați trântit în hău-ăla, acu’ ștergeți-vă lacrimile și la masă! Potârnichilor!
Ce s-a auzit? Te pomenești c-avea dreptate Eminescu-ăla, uite, vezi, p-asta o uitasem:
„ Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi...orice-ai spune/ peste toate o lopată de țărână se depune”.
Bre, Eminescule, bre, m-auzi? Ai greșit, bre, cu poezeaua matale! Nu e doar o lopată, e mai multe...pune ăștia la țărână pe tine, cât să fie siguri că nu mai ieși de-acolo-n veci. Auzi, nu te supăra, da’ n-am stat să le-număr, că m-a cam luat oboseala...