Capitolul II - Indicii

Unii oameni au fost meniţi să-i întâlneşti. Ei şi-au făcut apariţia în momentele cheie şi ţi-au oferit nenumărate indicii. La rândul lor, şi ei aveau nevoie de alte confirmări. Oamenii sunt oglinzi pentru imagini şi cuvinte, dar şi ecouri pentru gândurile cele mai profunde. Atunci când bătăile inimii strigă în zadar, atunci când ochii mint şi cuvintele îşi pierd înţelesul, atunci când se ridică zidul de netrecut al indiferenţei, atunci apare ecoul gândului tău cel mai profund, cel care îţi spune să crezi în tine, fără să te îndoieşti nicio clipă de originea adevărului.

Nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului, trăind în adevăr, murind în adevăr? Aş vrea să-ţi povestesc despre momentele când eu şi Alexandra locuiam în Lazu, o mică localitate de lângă Constanţa. Pe vremea aceea aveam dosarele depuse la Ambasada Canadei din Bucureşti şi aşteptam chemarea pentru interviul final. Cererea de emigrare o făcusem doar pentru mine, fiind celibatar pe timpul completării primelor formulare. Mai târziu, după ce am cunoscut-o pe Alexandra, le-am comunicat celor de la Ambasadă că intenţionez să mă căsătoresc şi că doream ca ea să mă urmeze în Canada. Speram să trăim într-un mediu civilizat şi să ne clădim un viitor stabil. În România, cu toate că terminasem Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, aveam probleme mari cu găsirea unui loc de muncă. Renunţasem la postul de profesor-suplinitor, din cauza faptului că trebuia să fac naveta într-un sat, tocmai lângă Cernavodă, şi mă costa transportul aproape jumătate din salariu. Am încercat să revin şi ca rugbyst, la Farul Constanţa, dar după câteva meciuri m-am accidentat serios şi am renunţat la ideea de a mai trăi de pe urma sportului. Sala de Net se închisese şi ea, deoarece nu mai avea profit, deci n-am avut încotro şi m-am reprofilat. Am fost, de exemplu, agent de vânzări Internet şi portar la un hotel de patru stele. Pe timpul ultimei slujbe, am avut şi prima criză abdominală foarte puternică. Am mers la doctor şi am aflat că sufăr de dischinezie biliară. În linii mari, situaţia devenea din ce în ce mai dificilă. Îmi lipsea foarte mult mişcarea, ţinând cont că făcusem toată viaţa sport. Aveam o cantitate imensă de energie şi singura activitate prin care reuşeam să mă defulez era amorul. Dorinţele mele erau de neoprit, iar clişeele din relaţia cu femeia pe care o cunoscusem după operaţia de aluniţe îmi reveneau încet-încet la suprafaţă. Alexandra avea un comportament total diferit faţă de al meu, contestându-şi sexualitatea şi refugiindu-se în activităţi artistice. Încerca să-şi explice până şi visele, scriindu-le într-un jurnal, şi aborda orice întâmplare dintr-o perspectivă mistică sau spirituală. Simţindu-mă privat de o satisfacţie pe care o consideram „legitimă“, eram deseori foarte nervos. Într-o seară, Alexandra mi-a telefonat de la Cristina, vechea ei prietenă, şi m-a anunţat că rămâne acolo peste noapte. Cristina trăia într-o garsonieră cu Bogdan, iubitul ei din Piatra-Neamţ care o însoţise în Constanţa. M-a deranjat cumplit acea decizie, deoarece când plecase îmi promisese că stă la ei doar câteva ceasuri. Mai mult de atât, n-aveam o părere prea bună despre Cristina de când aceasta o influenţa prin activităţile „spirituale“ pe care le practica. Şi nu mă refer la vreo religie anume, ci la Yoga şi puterile pe care nişte indivizi cam dubioşi le aveau asupra naivilor. Auzisem destule cazuri în care multe cupluri se destrămaseră din cauza lor şi nu voiam să ni se întâmple şi nouă. Alexandra mi-a răspuns tăios că rămâne acolo, indiferent de opinia mea. O iubeam mult, dar n-acceptam să mă ignore. Între timp se adunaseră şi alte lucruri care umpluseră paharul şi am decis să-i dau o lecţie dură. Prin urmare, a doua zi dimineaţa o aşteptau valizele la uşă. Voiam să văd dacă are cumva mustrări de conştiinţă. Şi ce-a făcut ea? Şi-a luat bagajele şi a plecat la Piatra Neamţ…

Dragostea ne învaţă mereu să facem dragoste, dar până la dragoste sunt atâtea lecţii despre comunicare... Cine sare peste aceste lecţii, nu va ajunge expert în dragoste, ci în disimulări şi himere, iar omul pe care a pretins cândva că l-a iubit va deveni un simplu accesoriu al vanităţii.

Aveam dorinţe, frustrare, furie şi nevoia de răzbunare, dar după ceva timp au început să mă chinuiască remuşcările. O iubeam în continuare, în ciuda tuturor mofturilor sale.

Atunci ai început să comunici cu mine. Alergai pe marginea Canalului Dunăre-Marea Neagră, până ajungeai într-o zonă cu pietre mari şi pământ galben. Acolo meditai cu ochii închişi, încercând să găseşti răspunsul întrebărilor tale.

Într-o dimineaţă, am avut pentru prima oară senzaţia de desprindere şi eliberare. Simțeam că sunt contopit cu cerul, vântul şi apa, dar, pe neaşteptate, s-a lăsat o linişte totală, ca şi cum Dumnezeu pusese degetul la gură, ordonându-i naturii să tacă. M-am speriat şi am deschis ochii. La câţiva metri, un uliu stătea nemişcat şi mă privea ţintă. Am încercat să mă apropii, dar acesta şi-a luat zborul, rotindu-se în cercuri largi deasupra mea. Am început s-alerg spre casă şi pasărea m-a însoţit aproape jumătate din drum, dispărând apoi în înaltul cerului. La scurt timp, un iepure mi-a tăiat calea. M-am oprit mirat, căutând să văd pe unde o zbughise. Era prea de tot. Niciodată nu întâlnisem atâtea vietăţi în locul acela pustiu. După câţiva paşi, am observat o broască râioasă care se târâia într-un şanţ. Asta ce mai însemna?

În cele din urmă ai ajuns acasă. Ai intrat în camera de la etajul al doilea, acolo unde amintirile dragostei voastre erau cele mai recente. Ai privit pictura cu Iisus pe care Alexandra o lăsase lângă fereastră. Îi cunoşteai talentul şi regretai că nu o încurajaseşi mai mult să scrie şi să picteze. Lângă pictură se aflau câteva cărţi pe care ea le citea atunci când nu dorea să facă amor. Ţi-au sărit ochii pe una dintre ele: „A zecea viziune“ de James Redfield. Ai deschis la întâmplare şi ai descoperit ce semnifica apariţia acelor animale.

„Nu se poate!“ mi-am zis. „Ce coincidenţă!?“ Uliul reprezenta voinţa, ambiţia de a reuşi, de a învinge rivalii, fiind în acelaşi timp un avertisment clar că lupta este întotdeauna acerbă. Dar nu m-am gândit decât la incapacitatea Alexandrei de a mă-nţelege şi la piedicile pe care mi le puneau părinţii ei. N-am luat niciodată în calcul că inamicii şi lupta pe care trebuia să o port se aflau numai în interiorul meu. Iepurele era un simbol al acţiunii rapide, care nu suferea amânare. Dar n-am vrut să recunosc că dorinţa mea de a pleca după Alexandra era mai mult o eschivă în faţa fricii de a rămâne singur. Chiar şi broasca îmi arătase că sunt incapabil să schimb ceva pe plan relaţional…

Aşadar, ai plecat la Piatra-Neamţ. De îndată ce ai ajuns, te-ai cazat la Mihai şi Alla, unchiul şi mătuşa Alexandrei. Ei te înţelegeau foarte bine şi te susţineau în vederea emigrării. I-ai dat întâlnire Alexandrei şi i-ai mărturisit cât de rău îţi pare pentru cele întâmplate. Simţeai că mai păstrase sentimente pentru tine, dar ţi se părea şi foarte confuză.

Nu prea ştia ce vrea de la viaţă şi asta mă înnebunea. Îmi tot povestea despre activităţile ei spirituale, insistând asupra unei centru de meditaţii din Munţii Apuseni. Ceva îmi spunea să mă feresc şi să merg pe drumul meu, altceva mă îndemna să rămân şi să lupt. Un singur lucru rămânea neschimbat: Alexandra era o femeie extraordinar de frumoasă şi senzuală pe care o doream neîncetat. Am stat trei luni în Piatra-Neamţ, încercând s-o conving să fim din nou împreună. Ca să fac rost de bani, m-am angajat la o firmă care exporta maşini de cusut, iar de două ori pe săptămână îi predam informatica unui copil. Ajunsesem să ne vedem din ce în ce mai des şi făceam tot posibilul să ne petrecem timpul liber cât mai plăcut cu putinţă, mai ales în natură: urcam frecvent pe munţii Pietricica şi Cernegura; ne plimbam pe aleea Tineretului, de-a lungul râului Bistriţa, până la lacul Bâtca Doamnei; vizitam mânăstirile din apropiere. Până la urmă, relaţia noastră s-a restabilit şi ne iubeam ca la început. Mă descurcam chiar şi acolo şi mă gândeam să rămân definitiv. Dar tu-mi aminteai mereu de Canada, de viitorul pe care nu trebuia să-l scap printre degete. Şi astfel am început o luptă de convingere, explicându-le tuturor că emigrarea era singura modalitate prin care se putea scăpa de sărăcia din România. Nu voiam să ajungem în situaţia de a nu avea nici după ce bea apă. Lupta era foarte dură şi părinţii Alexandrei mă comparau adesea cu cineva care vorbeşte mult şi fără sens. Nu credeau în Canada şi nici nu voiau s-o ştie pe fata lor atât de departe, dar nici nu puteau să-i ofere zestre în cazul în care ea decidea să se mărite. În plus, îl mai aveau şi pe Răzvan, băiatul lor mai mare, care le crea nenumărate probleme.

Într-o după-amiază, după o discuţie în contradictoriu, ai decis să ieşi singur în centrul oraşului.

Afară era o căldură toropitoare şi voiam să beau cât mai repede o bere rece. Am găsit o terasă cu toate mesele libere şi m-am aşezat la întâmplare.

După câteva minute, ţi-am pus o întrebare care te-a luat prin surprindere: „Ce-ar fi dacă exact acum ar veni cineva la tine şi ţi-ar spune ce să faci?“

Am început să râd, dar, fără s-aştept prea mult, un om în vârstă a apărut de niciunde şi mi-a cerut voie să se aşeze la masa mea. Mi se părea că seamănă la trăsături cu bătrânul pe care îl întâlnisem în troleibuz, la Constanţa…

— Permiteţi?
— Vă rog…
— Cald tare, ce bine merge o bere acum!
— Într-adevăr…
— Şi mai ales după naveta asta obositoare…
— Cu ce vă ocupaţi? l-am întrebat după câteva secunde.
— Sunt profesor de sport şi antrenor de handbal. Serviciu prost, condiţii de mizerie…
— Păi de ce nu merge treaba? l-am întrebat din nou, şocat de potrivirea de meserie, dar fără să-i zic cu ce mă ocup.
— Salariul e mic…, banii de cantonamente din ce în ce mai puţini. Iar dacă mă uit la colegii mai tineri… n-au niciun viitor. Abia au terminat facultatea şi n-au cu ce să se-mbrace… Tinerele domnişoare n-au bani să-şi facă unghiile. Eu am muncit peste 30 de ani şi de-abia mă pot descurca, darămite ei…
— Aveţi dreptate, am răspuns cu stupefacţie. Şi eu am aceeaşi pregătire şi nu ştiu ce să fac…
— Serios? Cum ce să faci, tinere? Nu pierde vremea! Dacă ai cumva ocazia să pleci afară, du-te fără zăbavă!

Ţi-ai văzut viitorul în faţă: un profesor de sport ajuns aproape de vârsta pensionării. Un necunoscut care ţi-a spus să pleci în străinătate, fără să-i dezvălui nimic din planul tău.

Până atunci nu voiam să înţeleg că răspunsurile pe care le caut pot veni singure la mine. Trebuia doar să fiu atent şi pregătit să le accept. Începând din acel moment, mi-am impus să iau în considerare orice indiciu pe care mi-l vei oferi.

Singurul obstacol era doar mintea ta care construia scenarii care de care mai fanteziste. Aşa ai conchis că logica este refuzul unui om de a crede în gândul său cel mai pur, în informaţia pe care o primeşte direct de la sursă…

După câteva săptămâni am reuşit să trec de interviul pentru obţinerea vizelor. Când am ieşit din Ambasada Canadei, radiam de fericire. Alexandra mă aştepta împreună cu Gaby, unchiul din partea tatălui ei, dar când i-am spus vestea cea mare, nu a schiţat niciun gest. Reacţia m-a lovit ca un par în moalele capului. Chiar şi Gaby se mira şi o întreba de ce se poartă aşa: „Tu nu realizezi, măi, fato, ce-a făcut Ionuţ? Mă bucur eu mai mult ca tine? Ce naiba, măi!?“

Poate că Alexandra nu era pregătită, ţi-am atras atenţia. Poate că până atunci Canada fusese doar o utopie şi, deodată, se transformase în certitudine. În plus, mai trebuia şi să vă căsătoriţi…

Cununia civilă şi cea religioasă au fost magnifice. Unchiul Gaby şi Angela au fost naşii noştri de căsătorie şi s-au comportat impecabil. Le voi rămâne veşnic recunoscător. Sora mea şi soţul ei, la rândul lor, ne-au întins o nesperată mână de ajutor. Dar, dintre toţi, părinţii mei au făcut un adevărat sacrificiu, vânzându-şi apartamentul de trei camere şi mutându-se într-o garsonieră din faţa pieţei Brotăcei. Banii rămaşi de pe urma tranzacţiilor ni i-au dat pentru căsătorie şi emigrare. Părinţii Alexandrei şi naşii mei de botez nu ne-au dat un şfanţ, justificându-se că nu au de unde. Nu le-am reproşat nimic, chiar dacă în adâncul sufletului meu mă durea foarte tare. M-am consolat cu prezenţa lor şi atât, cu toate că avusesem speranţa că aceştia se vor comporta ca nişte părinţi adevăraţi sau spirituali, ajutându-ne să pornim cu dreptul în noua noastră viaţă. Până la urmă, singurele lucruri care contau în acel moment erau vizele pentru Canada şi jurământul pe care-l făcuserăm în biserica Sf. Mina, de pe malul lacului Tăbăcărie: „…până când moartea ne va despărţi“.

Din păcate, problemele nu au întârziat să apară…

Peste câteva luni ne-am întors la Piatra Neamţ pentru a ne lua rămas bun de la părinţii şi rudele Alexandrei. De acolo trebuia să ne întoarcem la Bucureşti, la Gaby şi Angela, deoarece ne promiseseră un împrumut pentru cumpărarea biletelor de avion.

Surpriza a venit din nou din partea Alexandrei, dorind să meargă pentru trei săptămâni la un centru de meditaţii din Dumbrava de Sus, un mic sat din munţii Apuseni.

Ironia sorţii…, trebuia să merg şi eu, altfel nu mă însoţea în Canada. Era inclus şi un curs intens de meditaţii ce dura 10 zile. N-am ştiut dacă blufează sau nu. Poate că voia să-mi dea o lecţie de genul aceleia când îi pusesem bagajele la uşă.

Sau poate că voia să se convingă cât de mult ţii la ea…

Poate, nu ştiu ce să zic. Şi totuşi am zis s-o fac şi p-asta. L-am anunţat pe Gaby că mai întârziem şi am plecat la Dumbrava de Sus. Evident, acolo sosiseră şi bunii prieteni ai Alexandrei, Cristina şi Bogdan. Am hotărât să rabd şi să trec peste orice resentiment. Aveam ocazia să mă conving cu ochii mei ce se petrece cu adevărat în acel loc.

Concluziile nu au fost prea optimiste, nu?

Dincolo de opinia pozitivă a celor care frecventau de mai mulţi ani acele cursuri, mi-au ajuns pe la urechi şi foarte multe poveşti interesante. Astfel am aflat că în afara activităţilor spirituale, persoanele care trăiau acolo aveau o viaţă sexuală foarte intensă. Mie mi se părea un trai în promiscuitate, în timp ce alţii credeau că paradisul coborâse în vârf de munte. Mai mult de atât, se zvonea despre gurul centrului, Adi Ardelean, că este vindecător şi cititor de gânduri. Nu credeam nimic din toate poveştile acelea şi chiar am avut tupeul să-l contrez pe individ de mai multe ori în afara orelor de meditaţie. Dar el nu era prost deloc, avea cunoştinţe vaste din orice domeniu şi ştia să răspundă bine la orice întrebare încuietoare.

Ai făcut cursul de meditaţii?

L-am făcut şi chiar mi-a prins bine. Nu aveam nimic împotriva meditaţiilor şi nici împotriva alimentaţiei vegetariene. Însă, marea surpriză a venit după ce au trecut cele trei săptămâni. Alexandra m-a anunţat că vrea să mai rămână încă trei zile, cu toate că Gaby îşi schimbase programul special pentru noi şi ne aştepta cu nerăbdare. Furios, am plecat singur. Când am ajuns, Gaby era la fel de contrariat ca mine. Şi totuşi mi-a zis ceva care m-a uns la inimă: „Ionuţ, chiar dacă tu nu-mi eşti legătură de sânge, să ştii că ţin foarte mult la tine şi nu degeaba sunt naşul tău. Poftim banii ăştia… Mi-i dai înapoi după ce te pui pe picioare. Alexandrei să-i spui că nu mai vreau s-o văd!“ Am rămas fără cuvinte! Gaby mi-a dat 2000 de dolari şi ne-a urat drum bun în Canada. I-am telefonat Alexandrei pentru a-i comunica veştile bune, dar ea mi-a răspuns că rămâne definitiv în centrul de meditaţii! Discuţia se sfârşise fără să primesc explicaţii suplimentare. Parcă mă lovise fulgerul! Le-am comunicat imediat noutăţile şocante lui Gaby şi părinţilor Alexandrei. Dintr-o dată, toată lumea voia să fiu salvatorul care s-o scoată pe oaia rătăcită din ghearele lupilor. Nu m-am lăsat şi am sunat încă o dată şi încă o dată. Într-un final, mi-a răspuns Adi Ardelean. I-am spus s-o suie pe soţia mea în tren, altfel mă întorceam acolo şi ieşea cu scandal! A urmat o pauză lungă după care Alexandra a luat receptorul şi mi-a zis, cu detaşare, că totul nu fusese decât o glumă!?

Ai iubit-o mult pe această femeie. Din pricina sentimentelor tale n-ai fost în stare să renunţi la ea, atunci când alţii îţi sugerau c-ar fi mai bine pentru tine.

În loc să mă despart de Alexandra, m-am despărţit de ţară şi de părinţi. La vremea aceea a fost cel mai trist moment din viaţa mea, poate mai trist decât pierderea bunicii mele. Parcă îl văd şi acum pe tata cum alerga după trenul nemilos, fluturând din batistă. Fosta glorie a echipei de rugby Farul Constanţa încerca să ţină pasul cu adversarul de fier, dar Parkinsonul de care se îmbolnăvise după ce ieşise la pensie îi micşorase fuleul şi alerga cu paşi foarte mici, uneori împleticiţi. Şi totuşi nu se lăsa. Alerga fără să se oprească, sfidând toate legile firii. Unde naiba plecam? De ce trebuia să plec? În ciuda faptului că eram bărbat în toată firea, nu mă mai puteam abţine din plâns. Lumea din compartiment se uita la mine ciudat, fără să înţeleagă dramatismul situaţiei şi fără să ştie câte mii de kilometri urmau să mă despartă de părinţii mei. Nu plecam într-o mică vacanţă, ci într-o nouă viaţă, renunţând la toate locurile şi la toţi oamenii dragi. Într-un final am ajuns în Canada, iar eu speram ca depărtarea de România să aibă şi un rol pozitiv, rezolvându-mi problemele pe care le aveam cu Alexandra. Înainte de plecare îi rugasem pe nişte prieteni din Constanţa care emigraseră cu câteva luni înaintea noastră, să ne aştepte în aeroport şi să ne găsească un apartament de închiriat în zona în care locuiau. Din păcate, când am ajuns în aeroportul din Montréal, nu ne-au mai întâmpinat. Le-am telefonat şi ne-au comunicat că aveau unele probleme familiale şi din această cauză nu ne puteau ajuta cu nimic. Aşadar, ne-am trezit singuri şi speriaţi în aeroport, neştiind încotro s-o apucăm. Până la urmă, ne-am suit într-un taxi şi, cu ajutorul francezei pe care o învăţasem la şcoală, i-am explicat taximetristului situaţia în care ne găseam, rugându-l să ne ducă la un hotel mai ieftin din oraş. Acesta, foarte amabil, a pus mâna pe telefon şi a sunat la diverse hoteluri, căutând un loc liber. Seara se lăsase deja, iar reclamele luminoase de pe marginea şoselelor arătau întocmai ca-n filmele artistice pe care le văzusem la televizor. Într-un final am ajuns la pensiunea Y des femmes, unde ne-am cazat pentru trei nopţi. Acolo se cazau în general femei cu probleme de cuplu, guvernul oferindu-le condiţii avantajoase. Când am ajuns în cameră şi am privit pe fereastră, am avut un şoc din cauza blocurilor zgârie-nori care ne făceau să ne simţim foarte mici şi pierduţi într-o lume străină. Totuşi, i-am zis Alexandrei să-şi păstreze calmul, deoarece mai aveam un plan de rezervă. Înainte să plecăm din România, luasem legătura prin e-mail cu preşedintele echipei de rugby Parc Olympique, echipă fondată după Olimpiada de la Montréal de către Alexandru Ştef, fost coleg cu tata la Farul Constanţa. Ce potrivire! mi-am zis. Din păcate, Ştef murise într-un accident, cu mai mulţi ani în urmă, dar aflasem că la echipă mai joacă şi românul Constantin Bădilă. Prin urmare, l-am sunat pe preşedinte şi i-am cerut ajutorul, iar acesta mi-a dat numărul de telefon al românului. Constantin, extrem de amabil şi generos, ne-a ajutat să găsim un apartament de închiriat în cartierul Rosemont-La Petite-Patrie, pe strada Laurier Est, la parterul unui bloc de patru etaje. Apartamentul era mobilat doar în bucătărie, iar cu o parte din banii cu care veniserăm din România ne-am cumpărat mobilă de dormitor şi de sufragerie, covoare, un calculator, un birou, un aparat foto Kodak şi câteva obiecte decorative. La ferestre am pus azalee cu flori multicolore, care răspândeau un miros irezistibil. În dormitor, aproape de fereastră, am montat o oglindă mare, dreptunghiulară, înrămată de un lemn gri-deschis, pe ea fiind lipită o inimioară de catifea pe care scria „I love you”. În faţa oglinzii, pe comodă, am aşezat un suport pentru lumânare, în formă de cruce, fabricat din cristal. Pe pereţi, Alexandra şi-a lipit picturile şi desenele în creion pe care le adusese din România, printre care şi pictura cu Iisus din camera în care locuiserăm la Lazu. Ne bucuram foarte mult de felul în care ne aranjasem lucrurile în apartament şi am făcut primele filmuleţe cu aparatul foto, pe care le-am trimis părinţilor noştri pentru a-i linişti. Locuiam într-una din zonele cele mai frumoase ale oraşului, la doi paşi de parcul Maisonneuve, Grădina botanică şi graţiosul Stadion Olimpic, asemănător cu o lebădă gigantică care poposise în mijlocul oraşului după un zbor prin alte galaxii. Mergeam adesea în parcul întins pe optzeci de hectare, bucurându-ne de curăţenia spaţiului verde, de liliacul şi pomii înfloriţi sau de arborii impetuoşi de mai multe specii. În locul câinilor pe care îi întâlnisem la tot pasul în România, ne bucuram de prezenţa gingaşelor şi jucăuşelor veveriţe care veneau şi mâncau din palmă. Datorită mărimii parcului, nici nu îi vedeam marginile. Aveam impresia că ne aflam într-un tărâm de basm, departe, foarte departe de furnicarul şi gălăgia celor două milioane de oameni care trăiau în Montréal. Grădina botanică, a treia ca mărime din lume, după cele din Londra şi Berlin, cuprindea peste treizeci de grădini tematice în care se găseau peste douăzeci de mii de specii de plante, încât nu-ţi ajungea o zi întreagă pentru a le vizita pe toate. Cele mai impresionante ni se păreau următoarele zone: Pavilionul japonez, Grădina chinezească, Grădina Primelor Naţiuni, serele, zona plantelor ornamentale, zona legumelor şi ierburilor aromatice… Aleile erau împrejmuite de flori de toate culorile, iar în unele locuri se aflau statui din bronz, un loc aparte în inima noastră având Banca amorezilor. În grădinile asiatice erau amenajate lacuri artificiale pline de crapi exotici şi nuferi gigantici, iar pe marginea lor se aflau pagode de mai mare frumuseţea. Iarna, când majoritatea plantelor se uscau şi intrarea era liberă pentru toată lumea, mergeam să patinăm pe lacurile îngheţate, asistaţi de veveriţe şi pisici care se dezmierdau în bătaia razelor firave, dar ocrotitoare ale soarelui. În acea perioadă făceam şi cursurile de limba franceză la colegiul Marie-Victorin, unde profesorul Allain, un bărbat carismatic care zâmbea adesea şi avea o voce foarte plăcută, ne învăţa cum să vorbim şi să scriem corect, ajutându-ne pe noi, emigranţii veniţi din toate colţurile lumii, să ne integrăm mai repede în viaţa canadiană. Pe timpul cursurilor s-au legat numeroase prietenii, un exemplu fiind şi cea legată de mine cu George şi soţia lui, Emilia. Ei mi se păreau nişte oameni tare cumsecade şi deschişi la minte. Odată li se stricase ordinatorul şi m-am oferit să-l repar. M-au invitat la ei acasă şi de atunci am rămas foarte apropiaţi. Cu colegii de la echipa de rugby mă înţelegeam foarte bine, aceştia erau foarte prietenoşi şi respectuoşi cu mine, poate şi datorită faptului că debutasem cu succes, înscriind un eseu chiar în primul meci, iar în meciurile următoare avusesem o prestaţie de senzaţie. Nivelul competiţional din Québec era mai scăzut decât cel din România, iar mie mi-era foarte uşor să-mi pun în valoare calităţile. Oamenii se antrenau din plăcere, după programul de lucru, plătindu-şi singuri echipamentul, deplasările şi consumaţia. Organizau adesea petreceri, invitându-şi familiile şi prietenii, şi păreau foarte legaţi unii de alţii. Eu şi Alexandra am fost invitaţi să participăm la petrecerea de Haloween din 2003. Venind dintr-o ţară cu alte tradiţii, în majoritatea cazurilor ortodoxe, am fost foarte surprins de atenţia pe care cei de acolo o acordau acelei sărbători americane, fiecare individ încercând să iasă în evidenţă printr-o costumaţie cât se poate de fistichie: unul era înfăşurat într-un cearceaf, avea pe cap o coroniţă din frunze de măslin şi ţinea o sticla de vin în mână, imitându-l pe zeul Bachus; altul purta un costum nazist şi era înnegrit în jurul ochilor la fel ca în filmele horror; unul era băgat într-o cutie imensă de Coca-Cola; altul era costumat ca personajul din filmul The Mask...

Pe lângă prietenii pe care ţi i-ai făcut la rugby şi la cursurile de limba franceză, ai luat legătura şi cu Mihai, un fost coleg de armată care emigrase împreună cu soţia şi copilul său.

El locuia în cartierul Notre-Dame-de-Grâce din vestul Montréalului, lângă staţia de metrou Snowdon. De fiecare dată când îl vizitam aveam un sentiment bizar, ca o premoniţie. În timp ce ieşeam din staţia de metrou şi urcam pe scările rulante, se vedeau două lampadare imense care atârnau din tavan. Semănau cu nişte coroane regale şi mă tot întrebam care or fi fost numele regilor care le purtaseră…

Cum v-aţi descurcat mai departe în viaţa canadiană?

Odată cu terminarea cursurilor de limba franceză, am aplicat pentru ajutorul social. În acest timp ne-am înscris şi la programele oferite de agenţia forţelor de muncă din cartierul nostru, pregătindu-ne pentru interviuri şi găsirea unui serviciu. După un an de zile de la venirea noastră în Canada, la primul meu interviu, am fost angajat ca instructor la centrul sportiv Gadbois, iar Alexandra a găsit un post la o companie de comunicaţii. Ne integrasem destul de bine în viaţa canadiană, dar, după găsirea locurilor de muncă, am simţit o răceală din partea Alexandrei. Credeam că e din cauza programului complicat pe care-l aveam, eu lucrând după-amiaza, iar ea pe timpul nopţii. Dar, într-una din zile am descoperit din întâmplare că Alexandra vorbea pe Messenger cu Draz, un tip din Ontario căruia îi făcea declaraţii siropoase de dragoste. Pe tip îl cunoscuse jucându-se Rune pe Internet. Mi-a spus că nu era nimic serios între ei, dar eu nu puteam accepta astfel de declaraţii.

…Neştiind ce să mai crezi, mi-ai cerut alte indicii.

Într-o seară, pe la orele 20, ai apărut brusc şi mi-ai zis că ceva nu este în regulă acasă. Am început să tremur incontrolabil. După ce-am plecat de la muncă, am luat autobuzul 191 până la staţia de metrou Lionel-Groulx. De acolo trebuia să merg încontinuu pe linia verde, până la staţia Pie-IX. Însă, când am ajuns la Lionel-Groulx, mi-ai spus să merg pe linia portocalie! Asta însemna să cobor la Berry-UQAM şi să schimb din nou linia. Mesajul era atât de puternic şi clar încât mi s-a făcut frică. Totul părea lipsit de logică şi totuşi te-am ascultat. Culmea, după nici 10 minute, metroul s-a oprit între staţii. Inima îmi bătea nebuneşte, urechile îmi ţiuiau ca în filmele regizate după cărţile lui Stephen King, iar tu îmi repetai că ceva nu este în regulă acasă...

După o oră de panică, metroul a pornit şi, în cele din urmă, ai ajuns. Alexandra deja plecase, înăuntru totul părea în ordine…

În acel moment am început să mă învinovăţesc pentru că te-am crezut, dar tu ai revenit şi mi-ai spus să caut în cutia poştală!

Ai găsit o scrisoare. Când ai atins-o, ştiai că-ţi va schimba viitorul…

Era de la Cristina. Am descoperit că ele ţineau legătura pe ascuns, încă de la sosirea noastră în Canada. Mai mult de atât, Alexandra era invitată în vacanţă, la centrul de meditaţii. Până atunci i se sugera să fie discretă în cazul în care alegea să aibă o relaţie extraconjugală. Cristina îi dădea şi alte detalii picante, spunându-i c-ar fi în stare să-l împartă cu ea pe unul dintre bărbaţii de acolo...

După ce Alexandra s-a întors de la muncă, i-ai spus că este o mincinoasă fără suflet, ai lovit furios micul televizor din dormitor, iar ea te privea înlemnită. Atunci ai decis că totul s-a terminat între voi.

Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost de faţă la descoperirea scrisorii. Într-un final, înţelesesem de ce întârziase metroul… Am mai stat câteva zile în acelaşi apartament, fără să ne vorbim. A fost cel mai trist Crăciun din viaţa mea. Priveam toate lucrurile agonisite împreună, cu trudă şi sacrificii. Priveam becurile colorate, cadourile de sub brad, medalia de campion pe care o câştigasem cu echipa de rugby şi trofeul pe care-l primisem în calitate de cel mai bun jucător de pe linia de trei sferturi. Nimic nu mai conta. Alexandra îşi mângâia pisica pe care i-o cumpărasem cu scopul de a redresa relaţia. O făcusem şi p-asta, chiar dacă nu-mi plăceau miorlăiturile… Ca şi cum nu era de ajuns, jigodia de mâţă îmi omorâse hamsterul, ultimul prieten din paradisul pustiit de curiozităţile Evei… Până la urmă am hotărât să plec, deoarece nu voiam ca Alexandra să ajungă pe drumuri şi să păţească cine ştie ce. Şi i-am lăsat şi jumătate din lucruri, chiar dacă părinţii mei fuseseră singurii care se sacrificaseră pentru ele…

Romanul "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele" poate fi citit în întregime pe site-ul oficial:

https://www.ionutcaragea.ro/proza_files/gandul.htm