Postasul-maraton


Unii dintre noi am fost odata calfe si am ajuns, dupa ani de tainica ambitie, stapini peste fabrica unde am rostogolit pe ziar prima bucata de piine muncita. Altii am tras prea tare de viata si ne-am trezit prin puscarii sau prin parlament. Citiva am incalecat vapoare si am vazut folos abia intre zapezile de la capatul lumii. De 35 de ani incoace, Imre baci, un ungur cu zimbetul gros si picioarele muscate de ciini, n-a facut decit sa bata la cite-o poarta din Sumuleu, un cartier din Miercurea-Ciuc, si sa lase in urma o scrisoare, un ziar sau vreo pensie. O singura data, prin ‘76, a prins 13 zile la Eforie Nord, prin sindicat, cu nevasta, si de atunci nu s-a mai bronzat dincolo de coate. O zi de munca pentru Postas-baci, cum il saluta satenii, inseamna 25 de kilometri. Cu fiecare an, kilometrul atirna mai greu pe umerii batrinului postas. “Pe vremea lui Ceausescu nu erau atitea reclame din hirtie groasa si lucioasa si-atitea feluri de pensii...”.

O singura manusa, din cirpa bleumarin...

Emeric Vanyolos deschide usa din termopan alb a Oficiului Postal din Miercurea Ciuc pe la 6.30 dimineata, desi in hirtii scrie ca programul sau incepe la 9.30. “Daca ar fi sa ma iau doar dupa hirtii, ar trebui sa lucrez doua vieti”. Vanyolos, in virsta acum de 60de ani, a intrat in meserie in 1968 si e postasul cu cea mai mare vechime in munca din tara. Semneaza condica, ia de la un ghiseu inzabrelit ziarele locale la care s-au facut abonamente pe sectorul lui, stie ca sint 320, dar le trece pe fiecare printre degete ca pe niste bancnote groase, le indoaie si le asaza in geanta din piele de vitel, apoi scrie intr-un caiet “recomandatele” si pensiile. Sint siastea vreo 70 de toate. Aproape de ora opt, iese din Posta. E grabit, va reveni la sediu in jur de 10.00, sa ia gazetele centrale care-i cad in sarcina, 40 la numar. Pe umarul sting propteste geanta de postas, iar scrisorile si taloanele de pensie le tine la piept, intr-o mapa neagra. Cu toate, sint vreo cinspe chile de vorbe scrise. Sprijina mapa cu scrisori cu mina dreapta, niciodata inmanusata. Batrinul postas are o singura manusa, din cirpa bleumarin, pe care o pune pe mina stinga. In primii patru ani nu a avut un sector al lui, impartea scrisorile unde-l trimiteau sefii, dar din ‘72 pina azi bate strazile din Sumuleu si Cioboteni, cam 25 de kilometri pe zi.
Facind socoteala, ar fi putut da ocol pamintului de patru ori. Stie strazile dupa numele lor de fete mari si dupa numarul par sau impar al caselor: “Pina prin ‘62, era o strada care se chema “Orony Janos”, apoi s-a numit, pina in ‘89, “Fagului”, iar acum se cheama “Kajoni”, are 113 case fara sot si 140 cu sot”.

Felicitarile de Sarbatori atirna greu

Sef peste postasii din Miercurea Ciuc e Zoltan Petres, un ungur de 40 de ani, cu barbuta patrata si ochii mari, pe care parintii l-ar fi vrut solist de opera. Zoli, cum ii spun prietenii, cinta la pian si la vioara din copilarie, iar duminica isi daruieste vocea in corul bisericii franciscane: “Aveam zece ani cind l-am vazut prima oara pe Imre baci aducind parintilor mei ziarele... Tin minte ca era tot timpul tare grabit, si acum e la fel...”. Emeric Vanyolos nu se-ntinde la vorba pentru ca la regulament zice clar cit timp are postasul pentru fiecare “trimitere”: “Ai mai putin de cinci minute sa dai o pensie, mai putin de trei pentru o recomandata”. Dar mai are el, Imre baci, niste babe pe traseu, care, pina se indoaie de spate, pina scot buletinul de dupa icoana, trec sapte minute, iar Imre baci le lasa avizul dimpreuna cu vorbele “sa vii matale la posta sa scoti pensia, ca eu nu dau audente!”. Asa le zice el, “audente la babe” ca, daca le-ar da, n-ar mai ajunge la capatul Sumuleului decit o data cu noaptea. Cel mai greu ii este postasului de Sarbatori, cind felicitarile nu mai incap in mapa: “De Craciun si de Pasti se tripleaza scrisorile si-s tare multe din astea cartonate, felicitari”. Atunci si Imre baci inteteste drumurile, ca zilele-s aceleasi la numar, dar el trebuie sa imparta in tot sectorul “trimiterile”.

“Le-as da postasilor procent din cite duc in spate”

Intre ‘62 si ‘68, Emeric Vanyolos a lucrat la fabrica de butoaie de la Sincraieni-Ciuc. Acolo, printre doage, a cunoscut-o pe Maria, nevasta-sa, care-l alinta de-o viata cu galusti de vitel cu paprikas. Prin ‘68, Vanyolos a stat la o palinca pret de o seara cu un vecin,factor postal, si dupa vreo saptamina de gindit a dat butoaiele pe suba de postas. “Pe vremea aia, primeam cite o suba iarna,uniforma vara si bocanci la jumatate din pret. Acum, dupa Revolutie, am primit o singura pereche de bocanci si un singur rind de haine”. In urma cu mai bine de 30 de ani, cind a intrat Imre baci in piinea de postas, erau 9 factori la Miercurea Ciuc. Aveau de indeplinit “planul individual al factorului postal”, iar Vanyolos era trecut la gazeta de perete mai tot timpul cu 195a plan indeplinit. Azi sint 15 postasi, dar e mai greu. “Mai toti din ai vechi au iesit la pensie, unul s-a spinzurat, pe altul la sfirtecat trenul, s-au dus
fiecare pe unde au apucat...” Era mai usoara viata de postas sub Ceausescu, imi spune Imre baci, scarpinindu-se in crestet, ca pentru a-si pune vorbele pe dreapta carare: “Pai, inainte aveam doar un rind-doua de pensii de impartit si nu erau reclame. Acum, dupa Revolutie, caram pensii pentru nevazatori, somaj, handicapati, alocatii, veterani, reclame de tot felul, mai ales alea de la Metro is tare grele, ca-s pe hirtie lucioasa... dupa mintea mea, le-as da postasilor procent din cite abonamente, pensii si reclame duc in spate!”

Spovedanii sub cozoroc

Despre un singur lucru nu vrea sa vorbeasca Imre baci si nu-l scoate din hotarirea asta teapana nici feciorul, postas si el. Il rugam sa ne povesteasca cum au crescut sub cozorocul lui harghitenii din Sumuleu-Ciuc in cele 35 de ierni de cind le tot aduce vesti la poarta. Prin ce locuri s-au rasfirat, ce oameni mari au pornit din copiii mingiiati pe frunte, odata, cu palma aia a lui fara manusa...
“Nu, n-am voie sa spun despre asta! Asta-i treaba de secret!”, atit mai zice si nu-si inconjoara vorbele cu zimbet. Semn ca, la fel cum preotul nu imprastie pe ulita spovedanii, nici el, Imre baci, nu arunca-n lume taine numai lui incredintate.