„Nu putem ști ce ar fi ținut marele sociolog Werner Sombart (1863-1941) de fiul său, mai ales de această carte.” Eu am mai scris în această rubrică săptămânală (025) despre Nicolaus Sombart și cartea sa „Der Reisebericht” (Jurnalul de călătorie). Citatul de sus provine dintr-o nouă recenzie a acestei cărți, apărută în revista FOCUS din 31 iulie 2006. Stephan Sattler vorbește de un „omagiu adus acestei Românii aproape fabuloase”, cu toate că această carte este în primul rând considerată ca „un document brizant al dorințelor sexuale – plin de ingeniozitate.” + + + + + + Oricum, literatura rămâne un mijloc important de transportare a imaginii unei țări. Și această carte o deovedește.

Există în toate limbile creații literare greu traductibile sau chiar intraductibile. Italianul Giuseppe Ungaretti este unul din poeții italieni cu un scris ermetic, greu de tradus. Ingeborg Bachmann l-a tradus în anul 1960 în germana și Paul Celan opt ani mai târziu. Acum a apărut un volum îngrijit de Peter Goßens la editura Insel cu traducerile lui Celan din anii 60, facsimilele foilor de lucru ale traducătorului, un schimb der scrisori cu Anneliese Botond, pe atunci lector la editura Insel, și mai multe recenzii – în mare parte negative – din perioada aceea. Cartea poartă titlul: Giuseppe Ungaretti – Angefügt, nahtlos, dem Heute (Adăugat, fără cusur, zilei de azi) / Agglutinati all’ oggi – Paul Celan übersetzt Giuseppe Ungaretti (Paul Celan îl traduce pe Giuseppe Ungaretti). + + + + + + Metodele de lucru ale traducătorului Celan, care a încercat să-l întâlnească pe poetul Ungaretti pe același nivel literar, pot stârni și azi, după aproape 40 de ani, interesul iubitorilor de literatură. Curiozitatea se datorează însă mai ales faptului că Paul Celan însuși a fost unul din cei mai mari poeți de limbă germană din secolul XX.

Autorul elveția Thomas Hürlimann a povestit ziarului FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG (7 august 2006) cum a devenit scriitor. „Cu șaisprezece ani am scris prima piesă. După aceea m-am strecurat din rasă, mi-am pus un șal galben la gât, m-am cățărat peste zidul mănăstirii, per autostop am ajuns la Zürich, am intrat în direcțiunea teatrului și am declarat unei secretare stupefiate că aici ar fi arta poetică pe care această casă ar aștepta-o de ani de zile.” Hürlimann a înmânat femeii total complexate un manuscris și a rugat-o să-l anunțe „când va avea loc premiera”. Când însă după câteva săptămâni a fost întradevăr invitat la o convorbire cu Dietbert Reich, dramaturgul de atunci al teatrului din Zürich, era rândul său să creadă într-o minune. + + + + + + Iată un nou exemplu care ne arată că încercarea moarte n-are.

Sunt convins că vreți să știți cu toții cum a decis guvernul bavarez în privința busturilor capetelor germane luminate care așteaptă să intre în templul de glorie Walhalla. (vezi și Cinci secvențe din viața și mass-media germană (27) ) Cabinetul de miniștrii, prezidat de Landesvater (părintele landului) Edmund Stoiber, a decis ca următoarele persoane să intre pe rând în templul gloriei veșnice: matematicianul Carl Friedrich Gauß (1777-1855) anul viitor, călugărița și filozoafa Edith Stein (1891-1942) în anul 2008 și la urmă, în 2009, Heinrich Heine (1791-1856). + + + + + + Eh, așa e dacă îți bați joc de ideile unui rege: rămâi la urmă când toamna se împart boabele.

Cum a binevoit să moară la 14 august 1956 la Berlin, de un atac de cord, la vârsta de 58 de ani, Bertolt Brecht a dat anul acesta, deci după 50 de ani, mult e lucru armatei de redactori culturali din zona de răspândire a limbii germane. „Cât de actual este Bertolt Brecht”, a întrebat DIE WELT la 11 august 2006 și a publicat cinci răspunsuri. Klaus Maria Brandauer (62), regizor și actor austriac foarte renumit în Europa de Vest, a spus că „teatrul lui Brecht se bazează pe doi stâlpi: în primul rând distracție și în al doilea rând povățuire”. Moritz Rinke (38), autor de piese de teatru, se întreabă dacă, „după ce socialismul mort a generat moartea pieselor lui Brecht”, acestea oare vor reînvia în lumea globalizării – „după ce am reușit cu toții, până la ultimul țăran de orez, s-o înțelegem pe aceasta”. Lukas Bärfuss (35), scriitor elvețian, afirmă despre Brecht că acesta ar fi văzut în schimbare un element de plăcere în folosul omului. Dar pentru noi aceasta ar fi pierdut orice farmec. „Capitalismul a înțeles de mult că totul trebuie să se schimbe ca să rămână așa cum e. Ne transformăm din oră în oră, fără urmări. Totul devine altfel, nimic nu se schimbă.” Michael Schindhelm (45), directorul general al fundației Opera din Berlin, a văzut undeva un teanc imens de cărți, constituind canonul literaturii germane. Jos de tot, la baza teancului, a zărit o cărțulică subțire de Brecht și și-a imaginat în acel moment ce s-ar întâmpla dacă ar trage această broșură din teanc. Clar, s-ar răsturna tot canonul limbii germane. Și „asta i-ar place” lui Brecht, este convins domnul director general, și el scriitor cu mai multe romane publicate. Matthias von Hartz (36), economist calificat și prezentator de teatru (un fel de teoretician al fenomenului teatru cu multe activități publice) este convins că „tot ce se poate citi la Brecht despre capitalism este așa de tragic, fiindcă azi societatea a devenit tocmai așa cum el nici nu putea să și-o imagineze și cum totuși a descris-o”. + + + + + + Constat o adevărată furtună ideatică de stânga în aceste luări de poziție. Pentru cei care se miră: Bertold Brecht devenise în anul 1926 membru al Partidului Comunist German și a fost, până la moartea sa, cel mai de seamă scriitor al defunctei RDG.