poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-04-07 | | N-am fost nicicînd mai singur decît acum, cu moartea în aceiași încăpere și, dacă pereții verii pătrund oglindite lumini printre ziduri, fără reguli, în cîmpul de imagini tăiat ca pe o pajiște, superficial, asta însemnînd, a nu suferi în moarte nici o pierdere. Dimineața, zboruri de păsări, aici peste arderi, în ochii mei și cred că ar fi bine căutînd seringa, febril, odată la cîteva ore, să te oprești pentru o ușoară împotrivire. Încă nu erau miinile mai mișcătoare și odată, săptămînal, mîngîiate apărător. Nu aș avea nimic împotriva morții. Numai împotriva chinurilor lui "a muri", acolo unde rîsul rămîne înghețat în creier ca un cuțit, rămas ca să despartă gîndurile și să spintece țesuturile de cuvinte precum pielea de oaie. Dacă moartea se împotrivește prea mult, începe viața la colț și tu, te ascunzi și dintr-odată se anunță dorința dintr-unul ce a avut totul cîndva chiar și iubire în fiecare prezent al lui ieri, dacă el mai mîngîie lumina amiezii în memorie, cînd i se face dor de durere, dor de apropierea ei. Pantofi ce lovesc cu vîrfurile, uși, pregătiți de plecare, mereu la marginea zilei niciodată pregătiți pentru marea întoarcere. Tu urmezi încă pașii dezordonați prin fiecare minutar al viitorului pînă la ușă de aici urmînd să se petreacă celălalt act al zilei spre noaptea, golită de lumină, și dacă, în acest timp , nu vine încă secunda, decît în afara lucrurilor, tu eși mereu conștient de forma urmărilor și de devierea lor. Odată, mult mai tîrziu, voi pierde poeme peste plaiuri de imagini într-o primăvară bruscată privită ditnr-un tren ce-ar trece întîmplător iar tu, ca citadin, ca cetățean al betoanelor de oraș te-ar liniști imaginile cîmpurilor și al florilor albe asmănătoare zăpezilor ningînd primăvăratic, culoarea părăsită, sub lama plugului, a tractorului, lama e taie cerul în felii de culori pe care aș vrea atît de mult să le păstrez doar pentru mine ca pe un anotimp timpuriu, fără gri umed, o iarbă a iernii , ca învelotoare colorată a sufletului meu, în care se cuibăresc adeseori păsări pline de dorul copilăresc al anotimpurilor patriilor lor. Cîndva, ele duceau pe umeri cochilii de melci nu aripi, ca astăzi. Și în duminica floriilor,voi aștepta lîngă un pîrîu și voi privi cum ninge florarul într-o vară, trăită doar de mine. Munților, le spuneam uneori dealuri de cîrtițe pentru că moartea mea îi surpa permanent și îi îngropa în ei înșiși, moartea mea, îi stresa, cîteodată, mă dobora o prezență moale dar încă puteam stăpîni prezența și măreția acelor piscuri înalte, sărbătoream triumfuri ascunse-ntr-un mîine nesigur. Nopțile, mă rîsfoiesc acum în mine și mă aruncă în pereți, ecou după ecou, în pulpa zilei ca pe un prizonier al timpului consumat. Nimeni nu dorește în afară de mine să vadă cum, o magnolie înflorește, sau cum, nordurile te poartă inconștient spre suduri, indecise și totuși predestinate, asta pentru că un drum stă în fața unui alt drum și îl așteaptă din urmă, neoficial. dar asta nu ajunge, mai puține frunze de cuvinte îmi dau din nou, gustul sălbatic al amintirilor. Halbele sînt prea mici aici, ne umplu cu frica spumei imprevizibilului, ne impun să săvîrșim ceva, ne închid și ne fac incomunicabili, ca cioburile de sticlă pe ciment ne simțim aruncați și asta-i tot ce rămîne din "noi înșine". Trei zile preschimbä imaginea acestei călătorii spre trecut, spre acasă cel adevărat, mai multă lumină și zăpada se va topi presată de raze. Numai eu sint neschimbat, nu vreau să devin matur, vreau să rămîn un copil veșnic, nu vreau copii personali, spune chiar și femeia ce se joacă, nervos cu degetele lîngă mine, iar eu, aș dori, să-i pot oferi tot materialul de izolare împotriva milei, să diminuez colturul prea gros de umilință din ochii ei, să subțiez straturile de milă. Cinci zile mai tîrziu, într-un alt tren, în aceiași direcție, lumea mă amețește cu imagini de acoperișuri roșii ce se așează gingaș peste cîmpuri ca salturile umbrelor ce se descompun într-o moarte relativă, perforate de lumina solară ce îndrăznește să spargă culorile din paltinii uriași care-mi țin loc de patrie, de "acasă", vocile groase, în tăieturi de copac ce știu mașinal că, mai departe, cîteva sute de pași mai încolo, alți pomi vor cădea sub lama securii. Doi bărbați vor împinge ramurile și în mine se va răscoli un ieri dureros, sau un alt ieri, mult mai îndepărtat, aproape natal. Amintirile bat la ușa casei copilăriei, nu apasă nici măcar pe sonerie și nimeini nu mă mai anunță de venirea și plecarea amintirilor în cușca sau colivia mea, climatizate, probabil mă vor lăsa, să dorm ceva mai mult, ca într-un vapor vechi, pierdut pe undeva pe Dunare ,în deltă. Gara asta a fost bombardat ă și în casele noi nimeni nu mai știe și nu dorește să afle de ce zile întregi trăiesc, fără vină, și văd mereu în amintire același bărbat de șaizeci de ani, lucrînd la grădină, e tata, curățînd, ba pomii, ba săpînd pămîntul. Văd ramuri uscate arzînd în mine, la infinit arzînd cu o milă necunoscută pentru crengile uscate din ochii milostivei copilării, pentru trecutul care nu mai există decît în fîșii de imagini disparate, pentru zilele lungi ce se prelungesc suplimentar într-o dezordine obsedantă, rămînînd mereu doar un suflu al celor ce-au fost în arderile orelor. Somnul stă ghemuit în mine, nu numai in ochi. În acest an, nu va fi mai bine decît în celălalt, de aceea, nestingherit, aș dori să mă trec ușor și gingaș desghiocat de mine . Deja pot concluziona cu siguranță, că nu se știe totul pe de rost, că pielea nu este niciunde mai profundă decît acolo, în zona inimii, în rest, ești fricos pentru propriul sînge, te simți un străin dependent de alt eu. Iubesc trenurile pentru că, am călătorii de mult planificate în memorie, ce se pot înca aranja sau reconcepe, de ce am nevoi imediate, caleidoscopul ce cerne realitatea în desenele moi, anatomice, ale mușchilor faciali, tăblițte cu nume de gări albastre, alburii, devenite părți componente ale trenurilor alb roșii, totuși parcă, trecînd prin oameni și spintecîndu-le trăirile, dureroase ca niște ceasuri exacte fixate undeva, în curtea unui spital, ceasuri ce le am mereu în cap, în timp, în scurgeri de ani, ce se deșiră spre trecut. Podurile, peste fluviul cel mare, nu sint ceea ce tu crezi, și, dacă-mi vorbeși despre Delta Dunării, atunci trebuie să scimb mărfuri de lacrimi pe alte mărfuri invizibile ochiului de timp, choar pe mine schimbîndu-mă, într-o vară intensă, atît de "acasă" și atît de a mea, de personală, plimbîndu-mă pe lîngă stupii închiși, gîndind în culori, poate mă vei face mult mai neobișnuit de melancolic rostind cuvîntul "Marea Neagră". Iubirea, spunea cineva, este ceva prea puțin și prea strîmt, ca o cămașă de iarnă, purtată, ce mă strînge la gît, dar mereu, mă înclin, zîmbitor, în mișcarea coordonatelor impuse în privire, în căutare, spre ea. Timpul ce-mi m ai rămîne petrecut în compartimentul vagonului, singur cu mine, printre oameni, amestecat cu imagini disparate, ce se succed mereu prin altele noi. acest timp exasperant, vis a vis de conștința mea, de omul din mulțime, ce nu mai este om. Ciocolată și cărți am primit azi din Elveția, mi se pare dintr-odată că mă găsesc într-un armistițiu, mă simt ca un dispărut de război, ce rămîne doar în amintirile celor de acasă, dacă voi mai putea auzi din viitor și dacă voi mai putea vedea copii ce-ar putea fi, ai mei, după vîrstă, chip și după Pavel, dacă se vor numi așa întîmplător, care vor veni să-mi spună că mai am o șansă a împlinirii, că voi realiza o pace între trecut și tovărășia disperată și fără speranțe, a viitorului și cît timp voi fi plecat, nu-mi va mai trebui nimic pentru călătorie decît pantofii aceștia ascuțiți, pregătiți pentru pașii unor drumuri grele, pregătiți pentru lovituri, la fel de rigizi și de hotărîți ca ai bărbatului de pe coridorul vagonului Basel-Budapest-Bukarest Neîncuiat în compartiment, cîntînd cel mai scurt cîntec de drum, în somnul abrupt, în zbaterile nervoase, ale coșmarului și direcția toaletei,în picioarele nesigure tremuriînde. Un hambar de iarnă în care plîng scînduri de lemn, nisip , gropi de var, mortar, iar eu, căutîndu-mi muntele iluzoric, în care găsesc mereu rădăcini de acasă deschizînd întrebări ca niște răni dureroase deschise și tu, nu ar fi trebuit să părăsești acea lume a lui "acasă" pe care ai pierdut-o printre cărți de călătorie, hărți și bilete de tren, e deja tîrziu, pentru că, în telegramă se specifică sec, că ai murit exact duminică la ora șaisprezece și patruzeci și cinci de minute. (Cristina Haidegger a publicat această poezie în 1984,în volumul comun de versuri"Gedichte aus Österreich nach 1984" herausgegeben von Gerhard Jatzeck und Hansjorg Zauner": Tragedia face, ca această poezie să aparțină unui român, care s-a sinucis în Vienna și care a locuit pe "Porzellangasse " în acest oraș. Deși nu o cunosc pe doamna inspectoare Haidegger bine, mi-am permis s ă traduc poezia, fără avizul dumneaei, în memoria celui care a scris-o în limba germană. Asistența socială trebuie să trăiască pe spatele artiștilor, nu-i așa? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate