CASA MEMORIALÃ “DÃNCUȘ”

în fiecare zi în care trebuie să scriu
o femeie frumoasă începe să-mi pună întrebări
fundamentale. tensiunea amplifică presiunea gazului
cafeaua se fierbe mai repede, la ușă sună
gazda care-mi cere factura de telefon. vom fi
până la sfârșit
hăituiți de cuvinte, vom primi distincții
și medalii pentru fiecare silabă exterminată.
femeia trece desculță prin sângele călduț
al arterelor mele convinsă că odată ce
a strâns patul fiecare trebuie să-și vadă de treabă
să meargă la lucru să facă piața și
să țină unul la altul.
așa e firesc și așa fuge fiecare de umbra
înspăimântătoare a literei A.
femeia aceea frumoasă a știut că va veni vremea
împușcăturilor, că va fi ținta multașteptată
a trăgătorilor de elită. mă întorc în așternuturile ei
de seară încovoiat ca o paranteză deschisă.
din celălalt unghi al evoluției umane
se apropie și dânsa ca cealaltă paranteză:
avem acum doamnelor și domnilor o
mulțime de cifre între paranteze
tot ce au realizat acestea în ziua de azi.
pe tabla plină de socoteli și semne apar
ca după o inundație catastrofală
primele vârfuri ale cuvintelor. ea știa de asta.
a făcut un ceai. a dat drumul televizorului.
obosiți amândoi. în stare de șoc amândoi.
“ar trebui să bei mai puțin, poate ai
fi mai bun”. confirm. intru în pat ca într-o primată
am la dispoziție o noapte întreagă pentru
a deveni pluricelular
pentru a bea paharul până la fund
pentru a mă trezi odihnit
înconjurat de țesuturi nervi și oase
acoperit de epidermă dimineața
numai bun de îmbrăcat de plecat la lucru
de avut de unde mă întoarce fericit
că amenințătorul A. m-a păstrat
încă o zi în schema de personal.

Tu n-auzi scrâșnirea dinților din interiorul
speciei umane (nici o cămilă n-a depășit
limita urechilor unui ac)
femeia purtându-și în burtă extazul
subvenționează speța superioară a mortăciunilor.
nu mai vorbește nimeni pe terra
popoare imperii comandanți de excepție
șefi importanți și burtoși s-au oprit să
vadă cum în orânduirea ieslei cu fân
cineva se chinuie să nască
în neștire – iertarea.

acum suntem amândoi periferici
îngenunchiate unghiile dezmățului nostru
am putea striga urla țipa
ne-am putea plânge jelui boci
am putea face prăpăd în obscuritatea asta
lichidă/ malformată de gesturi.
am putea ucide am putea muri
dar suntem amândoi la pământ
amândoi o pulsare a tăciunilor iertării.
recunoaștem: avem sânge nervi
pustiuri între degete
roți dințate între iubirile/urile noastre
cauciuc rotund între fruct și cadou
sfere din plastic între minciună și spovedanie
cercuri inoxidabile între mirese și femeile
gonflabile ale zilnicelor orgolii.
recunoaștem: ne întâlnim la periferia genunchilor
no man’s land bântuită de șoaptele noastre incinerate.
ne întâlnim pe teritoriul dintre ventilator și
bătaia aripilor de înger
pe tărâmul ghimpat al rugului lui Cain
pe muntele dintre concediul de odihnă
și ora morții noastre amin.

scoarței pământului zgâriată de rotulele
noastre să-i cerem iertare. lumii – să-i arătăm
câtă noapte schimbăm pe tăcere. blocuri de
marmură ale trufiei suntem – așteptăm dalta ce
ne va smulge din venele materiei.
vrem să devenim busturi superbe
statui lăsate în voia unor maiestuoase atitudini
numai Dumnezeu să se plimbe printre ele
nimeni altcineva –
încântat de măreția anonimului meșter.

dar vine dimineața din nou
mă târăsc iarăși prin subteranele geamătului
sunt un obiect matinal de unică folosință
sunt păstorul acestui trup îngrozit
(pe o stradă două bătrâne
pleacă brusc spre cele două
capete ale lumii
și una duce inima, inima mea)
aproape că-s tunele jugularele mele
niște căi de acces punând planeta-n pericol
Doamne, tot mereu în ședință cu sărmana
mea nemurire
cu lamentarea mea abruptă
e aceeași oră de lux
santinelă a tâmplei din care glonțul a evadat
aceeași oră minunat aleasă să-mi fie mireasă
aceeași eră a distinsului trup
înfipt într-o altă generație
- una a morții noastre amin.

POVESTEA UNEI DIMINEÞI OARECARE
pe scara aceasta scheletică urc singur/ rece/ frumos/ iubit/ cu roata ce se rostogolește spre mine/ frumusețea ta riverană va planta/ flori în piețele lor asfaltate/ dintr-o dată tu/ pe jos am ajuns/ dincolo de convingeri/ acolo unde: străzi inutile/ orașe de pluguri/ tomberoane pline ochi de riduri/ nu știu bieții gunoieri ce să facă
au găsit o roată, au zis: hai s-o luăm cu noi, poate-i de aur. Și cum mergeau ei pe drum, autoritățile publice au prins de veste și i-au încarcerat pe motiv că dețin, ilegal, un cerc de lumină.

frica – un cașcaval de care
s-au scârbit până și nevoiașii șoareci din
hematiile mele
- urme de copite prin iubire
prin acest joc de pocker în care miza
e congresul aripilor de ventilator
adus special pentru a împrăștia duhoarea
aripilor de înger executate
nu mai avem frică – am ucis tot ce putea muri
- poate morți și noi
ne retragem în urnele de vot
acolo unde pietrele de moară macină imagini
din oglinzile în care
ne-am machiat o viață.

sunt tot mai adânci șanțurile de pe fruntea mea
unii vin cu surle și trâmbițe și exploatări
utilajele lor deschid abataje
în amintirea și uitarea
adunate acolo de milenii.
ei vin victorioși
cu popi care binecuvântează
banii viitorilor muncitori
piatra cubică a agoniilor mele.

Veniți, copii, am să vă spun cea mai frumoasă poveste pe care ați auzit-o vreodată. Este vorba despre un Făt Frumos și o Cosânzeană cum n-au mai fost alții în nici un basm și cum legendele niciodată n-au mai pomenit. S-ar putea să nu reușesc să ajung până la istorisirea finalului, e posibil și ca voi să plecați pe parcurs, plictisiți de amănunte și încetineala frazelor mele: în ambele cazuri, vina îmi aparține și nu doresc să mă absolv de riscul ei, de aceea, haideți mai aproape, ascultați-mi chiar și din curiozitate introducerea:
locuitorul unei lovituri de cuțit am ajuns.
în fiecare clipă a mea stă o persoană
așteptând să mă predau odată
să înnebunesc odată
bloc de piatră într-un zid de cetate să mă fac
mai vedem, domnișoară, că noi nu voim
să moară
răspund.
răcnetul meu alături de picioarele
unei frumoase femei – ca niște garanții
se pun ele pe mine și gâfâiala asta ebrietară
este un braconaj
un simplu braconaj.

ce bine mersi odihnesc norii în sângele meu
cei negri în globulele roșii – cei albi în globulele albe
femeia mea nu mai are adresă nici iesle spre a naște
mi-au intrat în orbite rotunjimile umerilor ei
din geamurile unor trenuri am strigat-o
dar și acelea circulau prin arterele mele
ca un depou universal stătea inima mea în așteptarea
unor vagoane ce-ar fi putut-o aduce. călători subțiri coborau
- fiecare cu mapa sub braț -
îmi luau regulat tensiunea. întârzia această așteptare a ei.
soseau alte vagoane – uși trântite și cuvinte vulgare –
clădiri părăsite acolo unde nervii se întretaie
o răzmeriță m-a pus la punct
trenurile mele transportau încărcături atomice
nu, în nici un caz pe ea. norii mi se combinau
se împerecheau fericiți, făceau streapteasse
în oglinzile privirilor mele. atunci am strâns pumnii
am topit vietățile ce mă înmuguriseră
și din lucioasele cioburi ale orbirii mele
au țâșnit bălți senine. brusc, obosit, s-a întins
și-a murit un tren.
din el a coborât femeia, femeia mea.

suntem ca niște foi de matematică
somnul prietenilor noștri ne este copilul, nu altceva.
suntem pânza de păianjen
de pe care elefanții au emigrat
negri mititei ce se-nmulțesc în loc să scadă
arhitecturi ale caselor altora
eșafodul rugilor altcuiva
suntem papucii sumari ai disperării
porcine satisfăcute de propria mocirlă sangvină
integrala prost concepută de profesor
dar genial rezolvată de elev
și muzica asta? poate-i copilul nostru
ori poate așa se șterge memoria speciei

astăzi ne certăm din nimic
aluatul incidentului se revarsă
pe scările blocului.
noi stăm aici bogați și celebri – spun deodată
suntem bătrâni – am aflat că tu vei muri
mai întâi. superb. suntem îmbrăcați modern
dar ce-i cu tinerii aceștia obsceni și pletoși
care ne concurează la o intersecție pe terra?
(nervoși, îi lăsăm să îmbătrânească
ne-ntoarcem la adolescența crucilor
din acest cimitir plin de candoare.
pe aleile sale
ca niște lorzi
ne dăm cu toții binețe

nimic din această toamnă nu va fi al meu
doar acest codru de sticle al vieții mele
doar salariul mirării mele. nu, noi vrem să fim
trebuincioși lumii – spuneam.
ceilalți se schimbau vizibil, pe zi ce trecea,
în groapă a sufletelor și greșiților noștri.
mereu voi pierde o femeie – le spuneam
ce ușor ne naștem din ea.
ce opere geniale ale renunțării facem din ea.
nu simțim nevoia nașterii sau a soțiilor – îi contraziceam.
suntem la capătul lumii – suntem, fiecare,
câte-un fum ici-colo. târziu auzim
vocea aceea-nsângerată cotropind
masa noastră cea bogată la care sughițăm
mirosim și vorbim. atâta viață, zicem
și în fiecare celulă a trupurilor cineva ne aude.
au reușit să ajungă și orbii la acest ospăț princiar –
ultimii dintre cei invitați. vor strigăt – se aude
bătaia inimii mele
vor vin – se-aud acei bulgări cum cad pe sicrie.
nu m-au lăsat să continui.
apoi s-a terminat festinul copiii au fost duși la culcare.
cu parole îmbelșugate s-a trecut de bariere. ne-am amestecat
nu mai scrâșnesc în urma noastră consecințele
la subsuorile mele – negurile lui Doamne-ajută.
apoi s-a pornit jandarmeria
secundelor lacome după noi.
am întors și celălalt obraz – oglinda retrovizoare
și trecută-n rezervă. secundele ne-au hăcuit
până la urmă.
parțial, am reușit să scăpăm, așa am aflat că
lumea e o venă care oricând
ne poate spune dezinteresată “rămas bun”.