POEZII

pentru întoarcerea Micului Prinț





Mamei mele, tatălui meu, soțului meu, fiului meu și ție.
Sau copiilor care au fost ei odată.
Si stelei mele - TAPIMA
(Tuturor Adulților Pentru Iubirea Mai Aproapelui)





"A fost odată un Mic Prinț
care trăia pe o planetă
doar puțin mai mare decat el
si care avea nevoie de un
prieten..."

Câți dintre oamenii mari de azi își mai amintesc că au citit și au trăit și au înțeles povestea Micului Prinț, dăruită de Antoine de Saint-Exupery?
Dorința mea, când am scris, a fost să reamintesc povestea și să repun astfel în palma oamenilor mari de astăzi o sămânță care încă poate să rodească. Nu trebuie nici măcar sa o îngrijești,
ci doar să crezi că ea poate rodi și în tine și în celălalt.
Iți amintești ?
"Stelele nu sunt la fel pentru toți oamenii.
Pentru unii, cei care călătoresc, stelele sunt călăuze.
Pentru alții sunt numai niște luminițe.
Savanții văd în ele nenumărate probleme.
Insă toate stelele acestea nu au grai.
Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...
Noaptea, cînd te vei uita la cer, fiindcă eu voi locui pe una dintre stele si fiindcă voi râde, va fi pentru tine ca și cum toate stelele ar râde. Tu singur vei vedea stele care știu să râdă!
Si după ce va trece durerea (întotdeauna durerea trece) vei fi fericit că m-ai cunoscut. Tu vei fi mereu prietenul meu. Iți va fi dor să râdem împreuna. Si, cîteodată vei deschide fereastra așa, de drag... Iar prietenii tăi se vor mira să te vadă râzând
când privești cerul. Atunci le vei spune: Da, stelele întotdeauna mă fac să râd!
Si ei te vor crede nebun. Va însemna că am facut o glumă grozavă...
Va fi ca și cum ți-as fi dăruit în loc de stele o mulțime de clopoței care știu să râdă..."

La mulțimea de clopoței care știu să râdă, daruiți de Micul Prinț, am dorit să mai adaug unul, pe cel al fiecăruia dintre voi.
Să nu uităm să privim cerul și să râdem!


"Scrieți-mi de îndată că s-a întors..."


Dragă Antoine,
Iți scriu acum,
Așa cum m-ai rugat
Ca să-ți spun că s-a întors.
Nu în același loc,
Nu sub aceeași stea poate,
Dar Micul Prinț s-a întors
Pe Pământ, în alt fel de pustiu
Călătorește la noi, în Est, cu Don Quijote.
Il recunoști ușor. Nu s-a schimbat:
Părul de aur, la gât un fular,
Intreabă și nu răspunde când e întrebat
Si râde, râsul acela, îți amintești?
"Ca o fântână în pustiu",
Un râs alungând pustiul cu-o fântână.

Se pare că a sosit la noi
Acum cinci ani și ceva,
Dar n-am avut răgaz să-ți scriu
(Ce sunt cinci ani față de cât ai așteptat?)
Ar fi prea greu să-ți spun acum
Din toate ce s-a întâmplat, atâta doar:
A fost pe străzi, cu ceilalți copii,
Cu o floare în mâini, curajos cum îl știi,
Sfidând puștile ucigașe din spate
Uitând că nici pe planeta noastră mare
"Drept înainte nu poți merge prea departe".
Azi și floarea lui crește pe asfalt,
Lângă Troița de la Universitate.

La început puțini au înțeles.
Au trecut câteva luni
Până când ne-am întâlnit din nou
Pe străzi, privind stelele și râzînd.
Acum, tot mai mulți dintre noi
Deschidem ferestre în noapte
Si râdem... Sunt sigură că râd cu noi
Si Micul Prinț și Don Quijote.



"Vă rog... Desenează-mi o oaie!"

Aici e pajiștea,
Aici pârâul,
Florile și soarele și grâul.
Aici cârtița și-a făcut mușuroi.

Dincolo, la fel, oamenii, prietenii, noi
Construim temeinic singurătatea.
Nu sub pamânt ci la vedere
Ne dezorânduim cetatea:
Intâi zidul de cuvinte -
Dezmățate, șuierătoare, răstite;
Apoi timpanele îngroșate
De zgomotul prea mare;
Privirea - opacă, ațintită în noi,
Mirosul - amorțit de duhoare,
Pielea - de pergament prăfos,
Gustul - sălciu, de sânge, de os,
Singurul pe care îl mai simțim...

Aici e pajiștea,
Aici pârâul,
Florile și soarele și grâul.
Aici noi am întinat pamântu'.
Te rog, dărâmă cetatea,
Oaia pe care-o caut eu
E rătăcită înăuntru.



"Măria Ta... peste cine domnești ?"
Stii, semințele de baobab
Pot locui chiar în tine.
Si bețivanul care bea
Ca să uite cât e de bețiv
Poate trăi pe vârful limbii tale,
Intr-una din papile.
Omul de afaceri, care
In loc să privească stelele
Stă si le adună pe hârtie,
Poate fi ascuns în degetul tău
Arătător, acela care scrie.
Dacă ai puțin noroc, lampagiul
Si consemnul lui demodat
Pot face uneori lumină în tine.
Pe vanitos îl vei găsi
Undeva, în lobul occipital,
Niciodată redus la tăcere,
Iar pe geograf îl simți precis
Cînd munții se clatină
Si esti cuprins de neîncredere.
Floarea pentru care ești gata să ucizi,
Fie și numai omizi,
Gândul-șarpe, care te poate elibera
Făcându-te să pleci departe,
Vulpița-prieten, mângâind
Lanul de grâu sub cerul de vară,
Toate le poți regăsi
Râzând spre stele
Si privind în tine, într-o seară.
Simți? Ești atât de mulți,
Ești atât de mulți !
Mai poți să te-ndoiești ?
Vezi, Măria Ta ... peste cine domnești!


"Ce înseamnă a admira ?"

Abia trecuse.
Au rămas urmele
In praful uliței,
Unduind inegal.

Sub lumina lunii
Lângă mesteacănul alb
Ultima licornă
Iși privea visătoare
Strălucirea copitelor.
Ultima licornă,
Cu spinarea cabrată
Si coama de val.

Cornul lunii,
Cornul licornei,
Ingemănate vertical...

Dimineața,
La marginea uliței,
Cu spinarea costelivă,
Fără lună, fără corn,
Un biet cal.



"Nu poți culege stelele"

Nici munți
nici stele
nici cuvinte
nu moștenim.
Doar dragostea de ele
este darul
de la parinți.
Noi, fiii,
fiilor s-o dăruim
ne este harul.
Seva pământului
prin rod
trece în noi,
din ram în flori
din flori în fructe
și semințe.
Doar semănând
cu dragoste pământul
semințele sădite
nasc semințe.
Si lustruind
buza rotundă
a fântânii
chip după chip
se suprapune-n
adâncimi.
Nu munți,
nu stele,
nu cuvinte,
doar dragostea
o dăruim.



"S-a schimbat consemnul ?"

Toate sunt în noi si noi suntem în toate
Si Dumnezeu ne dăruiește cu iubire.
De ce ne-am ghemui la pamânt
Să ne ascundem în durere?

Pasageri ai Universului,
Prin gesturi, gânduri și cuvinte
Străbatem spațiu și timp
In nesfârșita căutare
A celor drepte, celor bune, celor sfinte.
Iar planetele din jur și din noi
Sunt picături de aur și noroi
Condensate pe un grăunte de divinitate.
La fel:omul și steaua și-un zeu
Si Antoine și Micul Prinț și Don Quijote

Suntem în miezul tuturor lucrurilor,
Cu toții scriem în aceeași carte.
Toate sunt în noi și noi suntem în toate.


"Ce înseamnă efemer ?"

Si trebuie să știi
Că-ți sunt doar o oază,
Pădure - deslușită în gând
Prea curând.

Si trebuie să știu
Că-mi ești doar o oază,
Val - revărsat în pustiu
Prea târziu.

Si trebuie să știm
Că ne suntem doar oază
Punte - legănând pustiul din gând
Intre prea târziu și prea curând,
Acum.



"Ce înseamnă a îmblânzi ?"

Mă gândesc la dușman și la mama...
Ce taină îi leagă de pot exista
In aceeași clipă în mine ?
Ea îmi mângâie părul și fruntea
Iar el îmi pârjolește obrazul.
Pe aceeași față, în același gând
Mama și dușmanul meu sînt alături,
Deși se ignoră, locuiesc amândoi
Sub umărul meu stâng.


Din dragostea mamei
Se naște puterea
Să îmi înfrunt dușmanul mereu.
Din agresivitatea dușmanului
Se naște puterea
Să înaintez pe drumul meu,
Așa cum își dorește mama.

Vântul, în lanul de grâu,
Imi mângâie părul și fruntea
Ușor, așa cum face mama.
Vântul, în lanul de grâu,
Imi pârjoleste obrazul
Ca palma dușmanului meu.

Mă înnoptează-mpreună
Mama blândă și dușmanul temut
In aceeași așteptare
Ca în același așternut
Si mie mi se pare la fel -
Nu mai știu unde termină ea
Si unde începe el:
Mama îmi mângâie obrazul
Dușmanul îmi arde părul și fruntea,
Mama nu îmi face-atâta bine,
Dușmanul nu îmi face-atâta rău,
Pe cât fiecare din ei ar putea.

Cuibărită în noapte
Silabisesc odată cu vântul
(în mine mângâie și arde cuvântul)
Vorbesc cu dușmanul meu
Ca și cum aș vorbi cu mama:
A iubi, a înțelege, a fi iertat, a ierta...
Legănată între dorința de a-mi aminti
Si înțeleapta nevoie de-a uita,
Pășesc fără grabă către o nouă zi:
A iubi, a înțelege, a fi iertat, a ierta-
A îm-blân-zi.



"Cu inima trebuie să cauți !"


Apa călătorește de când lumea,
Adunând toate lacrimile plânse vreodată
Si toți norii care au plouat peste ea.
Acolo, în adâncuri, alchimii rebele
Amestecă spațiul cu timpul
Si ochii strămoșilor noștri cu stelele.
Miraculoasă, apa pe toate le poartă,
Topite într-un tainic fluid,
Călătorind prin vinele pamântului
Uscat, însetat și avid.


Dacă te simți singur și ostenit
Dorește-ți să găsești o fântâna.
Oprește-te lângă ea,
Lasă întâi o cană plină
Să-ți curgă în mână,
Apoi apa, în palma căuș,
Du-o la gură :
E bună, o, apa aceasta
Ce-ai știut s-o dorești
Cât este de bună!

Același soare, aceeași sete, aceeași lună
S-au oglindit și-n apa mea din fântână.
Din aceeași apă am băut, călătorule,
Fără să ne oprim la aceeași fântână
Apa botezului nostru a fost
Mângâiată de aceeași mână.

Pretutindeni fluidul tainic
Poate naște fântâni
Cu câte-un scripete-argintiu:
Trebuie doar setea din noi
Să o simțim în pustiu
Si cu inima să facem să cânte fântâna.

(1995)