O, călătorule străin
oprește-te din drum o clipă,
simt nevoia să spun cuiva
povestea durerii mele numită iubire
ce-mi stăpânește inima.

Aș spune-o vântului,
dar vântul ar risipi-o în cele patru zări
și ce ar mai fi viața mea fără amintirea Lui?

Aș spune-o râului,
dar apele curgătoare ar spulbera-o în mare
și ce ar mai fi iubirea mea fără durerea
ce mi-l ține pironit în inimă?

AÈ™ spun-o timpului,
dar timpul este el însuși o poveste
ce-și golește în univers durerile și bucuriile,
din desaga fără fund;
nu are vreme și pentru mine.

Călătorule, vreau să-ți spun ție
povestea durerii mele,
simt că te mână în lume tot o iubire tristă
și numai tu m-ai înțelege.
Þi-o spun fără rușine
fiindcă în curând voi porni pe urmele tale.

O, călătorule străin,
iubesc un om cu suflet minunat;
și el mă iubește,
dar ne-am întâlnit la o răscruce de timp,
când întâlnirile sunt dureroase
și drumurile noastre nu au putut curge alături,
unindu-se.
Eu, m-am născut prea devreme, el, prea târziu.
Mergi înainte, călătorule,
ca să pot fi și eu străină.