Intri cu pași mărunți în încăperile albăstrii. Culoarea te dezgustă și mirosul te îngrețoșează. Pe scaunele murdare stau oameni descurajați, cu chipurile șterse. Îi saluți, dar nu ți se răspunde nimic. Compasiunea trebuie căutată în altă parte.
Privești podeaua proaspăt ștearsă și urma lăsată de pantofii tăi. O mostră de realitate în acest univers ce se vrea perfect. Pereții camerei cuprind desene stupide, care înfățișează copii jucându-se fericiți.
Ușa se deschide. O femeie te anunță că doctorul este prea ocupat acum, și că nu te poate primi. „Voi veni mâine, atunci!” spui, cu o voce entuziasmată. Niciun răspuns.
Afară, luminile orașului pâlpâie timide în întuneric. Te oprești lângă un felinar cu becul spart, și te așezi pe o bancă. Ești singur în beznă. O femeie cu un cărucior trece pe lângă tine, iar ochii săi îi întâlnesc pentru câteva secunde pe ai tăi. Probabil că te-o fi crezut vreun cerșetor, sau ceva de genul. Oricum, nu mai contează.
Îți aprinzi o țigară, într-o încercare disperată de a omorî plictiseala. Te ridici în picioare, și începi să te plimbi pe lângă vitrinele magazinelor. Buzunarul ți-a rămas aproape gol. Două monede, ce se lovesc una de alta în timp ce mergi, înoată în căptușeala blugilor.
Este ora nouă. Mașinile s-au cam rărit și la fel și pietonii. Frigul i-a speriat pe toți. Ai rămas singurul supraviețuitor, și ești mândru de asta.
Ești mândru pentru că ești bolnav. Este cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de ani de zile. Și nu ai fost binecuvântat cu vreo boală oarecare. Nu, tu ai ulcer. „Ulcerul este o excavație la nivelul mucoasei gastrice sau duodenale. Boala ulceroasă se întâlnește la orice vârstă, dar incidența maximă este la tineri” ți-a spus doctorul. Cineva te-a săpat pe dinăuntru, asta e clar. Cineva sau ceva. Acum nu mai are importanță. Îți meriți boala. Oamenii te privesc invidioși, și dau din cap apreciativ atunci când le spui că ai ulcer. Cu cât ești mai grav bolnav, cu atât ești mai respectat.
Ai devenit un egoist fără pereche. Ești înconjurat de servitori, care se pleacă în fața bolii tale: eroul fără medalie. Medalia urmează să o primești post mortem. Cine știe, poate chiar vor boteza o stradă cu numele tău… Îți vor găsi caietele prăfuite, într-un colț uitat, și le vor publica în sfârșit, după atâtea refuzuri. Îi vei privi de undeva de sus și le vei zâmbi cu indulgență.
Deocamdată, mergi cu pași mărunți, și aștepți ca țigara să-și facă efectul.
La un moment dat, un prieten îți spunea că vrea să se facă neapărat șofer de TIR. Te întrebi dacă a reușit.
Vitrinele îți reflectă speranțele, pe care nu ai bani să le transformi în realitate.
Mâine doctorul te va privi cu o expresie serioasă, și îți va spune că trebuie să-ți schimbi radical stilul de viață. Adio țigări, adio mici capricii! Va trebui să te mulțumești cu o viață de câine.
Știi că nu vei putea suporta să vezi din nou fețele acelea mute, și să concurezi cu toți ceilalți bolnavi. Când ieși de acolo, cineva te întreabă: „Ce-a spus doctorul?”. Citești în ochii săi acea plăcere morbidă cu care așteaptă un răspuns nefavorabil. Nu-l poți dezamăgi. Îi spui adevărul. Persoana adoptă o mină tristă, înfășurată într-un văl de ipocrizie. Urmează consolări patetice și bătăi pe umăr. Ai dori să-i explici că nu ai nevoie de mila sa, că boala pentru tine este o adevărată binecuvântare. Nu reușești însă.
A început să plouă. Þigara ți s-a stins. Oricum, ajunsese de mult la filtru. În picioare porți pantofii din piele întoarsă, și îți pare rău că te-ai încăpățânat să-i pui tocmai astăzi.
În depărtare se vede un autobuz gol. Te grăbești să-l prinzi și intri în el exact înainte ca șoferul să închidă ușile.
Te ții de bară. Degetele înghețate ți se crispează pe metalul rece. Nu ești singur. Alți doi oameni stau pe scaun; unul doarme undeva într-un colț, iar celălalt se uită pe geam plictisit.
Refuzi să te așezi. Știi că vei sta pe scaun toată viața, în timp ce restul se vor ridica în picioare și vor merge pe drumul lor.
Autobuzul își continuă traseul pe lângă magazinele închise, ce par părăsite. Este aproape ora 12. Când erai mic te gândeai cu plăcere la vremea când vei fi liber, fără să depinzi de cineva. Acum te îngrozește ideea că te întorci într-o casă goală, și că, practic, nimănui nu-i mai pasă de tine. Colegii te privesc cu simpatie, dar niciunul nu pare să te înțeleagă. Sigur că se grăbesc să-și exprime părerea de rău în legătură cu boala ta, însă, în subconștient, fiecare se bucură de propria-i sănătate și de norocul pe care îl are. Își imaginează că cineva acolo Sus îi iubește. Ce copii!
Îți dai seama că, de fapt, ei trăiesc datorită bolii tale. Suferința umană le alimentează buna dispoziție. Îi dai 1 leu unui cerșetor, îi spui o vorbă bună cuiva, și începi să te simți mai bine.
TU îți aprinzi o țigară. Îi sfidezi. Nu, nu le vei da satisfacția. Mâine nu vor mai putea să renască. Te îneci și tușești ca un tuberculos. Scuipi. Scuipi sânge. Din colțul buzelor ți se scurge un firișor trandafiriu, care ți se prelinge încet, pe gât, până la piept.
Te gândești la doctorul care se va întreba unde ești, și la asistenta care-i va spune că ai venit, dar că fusese prea ocupat să te primească. Te gândești la remușcările pe care ți-ai dori să le aibă cu toții. Te gândești la tine, privindu-i de la înălțime, și scuturându-ți scrumul pe capetele lor plecate.
„Dacă e cineva aici sus care vă iubește, atunci acela sunt EU!”