fiecare zi este o geometrie în care mă lungesc ca o umbră într-o baltă de ploaie,
o reflexie vagă
privesc ordonat, consecvent

am fost educată conform să îmbrățișez verbul a trebui pe care îl conjug zâmbitoare ca și cum aș rosti Tatăl nostru cu o ipocrizie ingenuă
bisericile mele au miros de smirnă, au turle înfipte în pieptul văzduhului alb
nu sunt cerșetori în inima mea, doar câteva mlădițe de laur

când mama trăia, umblam cu o cheie de gât,
dădeam binețe până și moliilor cuibărite în astrahanurile ei argintii
știam că lumea este un culoar definit,
se circula numai în zilele pare

tata pescuia la Priza Dunării,
aveam ce pune pe masă, ascultam pe furiș Radio Europa Libera
si ne ghemuiam în brațele lui infinite
vecinii ne priveau prin vizoare verzui
și totul avea o cadență cuminte

se respecta programul de liniște
nimeni nu tropăia pe casa scării
doar câteva pisici sforăind îndelung
într-o lume cu miros de magiun și zacuști


în timp am învățat lucruri noi
cum lumea e o pânză de păianjen în care te poți afunda ca o drosofila melanogaster
când unii îți încearcă aorta pentru o biopsie absurdă
dar tu te știi întreg, sănătos,
cu inima înfiptă-n amintiri
suflând păpădii
ca și cum ai visa.