Am să încep să nu mai fiu
pretextul unui dans târziu.

De-ai crede că mi-e dor
de pași repetați pe ritmuri swipe,
cu mâini care nu simt — doar se prind
de teamă să nu cadă,
de iluzii proiectate pe pereți descuamați,
cu sufletul în așteptare
și ego-ul prins într-un refren uzat, sugerat de AI.

De-ai crede că mi-e dor
să-mi fie noaptea zi,
tăcerea — zgomot,
când muzica compune
ce nu știm să simțim,
adevărul — într-un geam aburit
pe care-ai scris cu degetul
cum „ar trebui” să fie.

Ți-aș spune că am strâns toată minciuna, toată graba,
și le-am strivit într-un singur seen.