Ieri am fot să împărtășesc o muribundă care sta într-un pat așezat lângă fereastră. Lângă ea era așezată în alt pat o nebună în pielea goală cu picioare deschise ca aripile unei paseri în zbor sau ca o fântână care așteaptă ca în genune să îi coboare ciuturi. Apoi, lângă intrare, golul în care pășeam suferea în carne pe chipul unei muritoare ce acolo într-un pat sta înrădăcinată-n ca în uitare.
Într-o cameră himera aceasta se desfăta cu imagini pe care numai ochii care o văd o pot descrie, fără de care realitatea ei nu poate fi acceptată decât ca poveste ce urmează să fie.
Intrarea în lume este încadrată de spații definite de linii ca orizont. Adică de ceea ce se manifestă între răsărit și apus printre care pătrundem într-o altă lume ce o numim ziuă și o primim ca ceea ce e de ajuns.
Pe mine, în ziua de ieri Himera mă aștepta într-o cameră a cărei realitate era plină de frunze uscate, de sâmburi sterpi și de fructe putrezind. O flacără ce pâlpâie pentru că nu mai are din ce să ardă, arzând din ființa unor chipuri despre care nu m-aș fi gândit că le pot privi.
Irealul realității acestei lumi m-a cuprins ca un gol. Golul, golirea și faptul că plinul trebuie să existe doar ca ceea ce nu este, erau singurele trăiri pentru care în inimă îmi pulsa. Eram prezent în Himeră pentru că părea că una dintre dimensiunile ei urmau să nu mai fie, să se piardă pe sine din sine și, în acest fel, să pierd și eu, cel care intrasem între goluri, ceea ce ea pierdea.
În camera Himerei, între ușă și fereastră, erau trei paturi. În fiecare așteptau să piară trei zile. Prima, căreia venisem să îi adaug perspectiva nemuririi, era la fereastră. Poate pentru că devenirea începe când plecăm din ceea ce suntem și nu pentru că suntem pentru că intrăm în ceea ce este. Ca o privire. A doua era așezată pe patul din mijloc. Pe partea întunecată. Dezbrăcată, deschisă ca floarea la apogeu, dar o floare a cărei petale împodobeau un pistil putrezit cu miros greu. Ziua a treia sta așezată pe pat în dreapta intrării. Viermii îi cuprinseseră fața. În privirea ei vedeam sfârșit nesfârșitul uitării.
Himera mea de ieri are chip de ceară și trup de crengi uscate ce încă nu s-au desprins între ele. Dezrădăcinată din carne, lipsită de timp, în clipa în care se afla, imaginea lumii care nu va să mai fie între picioare o poartă și, dezgolită, o arată tuturor celor care o privesc revărsată în cameră ca cerul în stele. Fața ei este o piatră aruncată din inima unui vulcan care, ca un cancer ce, în timp ce deformează carnea, naște poeme și tablouri ce o idealizează cu nuanțe de culori efemere.