Fereastra prin care privesc azi
Este aceiași prin care priveam ieri
Și prin care, poate, mâine la fel voi privi.

Unghiile ochilor cu care privirea
Mi se agață de margini le simt.
Scurmă în adânc de granit.

În adânc interior fără de care
Privirea nu ar avea îndepărtare
Infinită în care din sine să zboare.

Fereastra pe care mi-am imaginat
Că o voi construi într-un alt leat
Când vederea nu va mai fi.

O fereastră desenată pe cer.
Chip imaginat încarnat într-un nor
Pentru o clipă prins ca într-un decor.

Netencuită, mărginită de cărămidă,
Fereastra de ieri îmi încadra
Aceiași privire de azi.

Acum, prăfuită, cu flori pe pervaz,
Cu gratii de fier străjuită, dreptunghiular,
Privirea cu care prin ea privesc o încadrează.

Îmi amintesc când nu exista.
Când era doar un desen pe o foaie.
Apoi, când a devenit gol în perete și
Deschidere ulterioară spre soare.

Și toate acestea acum când, întâmplător,
Am privit din nou prin ea spre lumină
Din același loc în care cândva totul
Era vis, un ideal și așteptarea
Care urma să devină.