plânsul nu cade, se rotește
în coaste ca un nod de vânt,
un cot al iernii se închide în sine,
se face cifră, se face oglindă
unde timpul își scrie fața cu degetul spart.

(—clichet—)

cineva l-a scos din buzunar,
l-a pus pe limbă ca pe un nume neterminat,
a râs cu dinți subțiri,
s-a ghemuit în propria lumină.

dintr-o altă orbită,
o pasăre își sapă fereastra,
se mută în golul dintre două tăceri.
acolo unde omul devine doar un gest,
un rest de mișcare,
o reîntregire nescrisă în carne.

(—tacere—)

deapănă, numără,
nu pe degete, nu pe zile,
ci în interstițiile nopții,
acolo unde nici Dumnezeu,
nici umbra nu mai îndrăznesc
să ridice glasul.