Privesc apusul, soarele
scăldat în valuri de aur,
lumina ce se desface
în mii de stele lichide.

Îți amintești?
Eram tineri, nisipul ne mângâia pașii,
sandalele ușoare ne purtau
pe plaja unui alt continent,
unul îndepărtat care azi nu mai există.

Dansai. Îţi plăcea să te învârteşti în cerc.
Desculță, cu suflet liber.
Valurile îți sărutau picioarele,
apusul ne urmărea, ne ascundea,
îşi aprindea în ochii noștri jarul.

Cerul roșu oglindește
doar o șoaptă, o iluzie,
lumina amurgului
se frânge în dor nestins.

Durerea sună-n mine
ca un ecou al clipei.
Spartă, asemeni unui val fărâme.

Apusul, un dans al umbrelor.
O împletire a tinereții cu uitarea.
Eu, doar o umbră. Tu, un vis târziu.

Telefonul. Îl privesc – vibrează.
-Alo?
-Du-te dracu!
Un du-te dracu dogit, străin
şi totuşi atât de natural,
rostit de-o voce rece, străină –
vocea ta:
„Copiii te așteaptă,
facturile se adună,
nu te mai poți ascunde după apusuri!”

Mirosul algelor, cândva încântător
acum doar putrezește în nări.
Perechi plimbându-se pe lângă mal,
întorc jenate capul.
Stingher,
în costumul alb cu cravată.
Burghez.

Mă ridic încet, resemnat,
și pornesc înapoi spre viața banală,
dar păstrez în suflet un ciob
din apusul...

Apusul!
Un ac încins,cu care să-ţi înţepti din când în când sufletul
scobind adânc
pentru a scoate de acolo amintiri dureroase
cum ţi-ai scoate
punctele negre