Primul cuvânt separă lumina
din orbire și amăgiri
deschide un alai desprins din negura calcaroasă a legilor pronunției.
E un miner salvator
prin uitare
care nu suportă să-i atragi atenția
că nu el e pronunția divină
ci doar vârful începutului
care străpunge cu lumea nouă
prin taverna bețivilor amorezi extatici
si a soartelor lor jalnice
ca o zi de ploaie în cort.

Uzi la piele și înfrigurați
în acest start de imaginație
ne îmbolnăvim de pneumonia lumii
și de angina pectorală a lumii
și de visarea lucidă a ei
care nu e în soarta noastră

Tușim vocale convulsiv și îmbujorați
parcă tăcuți cu alcoolemii abisale
cerșetori de anestezice urbane
răceala ne devine o haină germană
și privirea un vin spumant
tot mai descoperiți în absurdul
care nu e în soarta noastră.

Amorezii bețivi își pun batic si merg la liturghie
sapă în durerea pământului cu mâinile lor divine
și scot cheagurile de sânge strămoșesc
spre a-l învia la epicleza laică.
Apoi mor unu câte unu neîmpărtășiți
de nu le cântă nici moartea la căpătâi.

Mi-e frică că albirea plămânilor ne va calcifia
așa spun primul cuvânt de parcă aș fi prunc
sau mai abitir mângâierea mamei
dar primul cuvânt, doar el ne desparte
în lumină și iar vine alaiul
deschid nările și mă trezesc încă.
Amorezii bețivi se duc spre soartă
și lumea tace așa de plăcut supravețuitorilor.