ca și sentimentele noastre, ridichile nu se

dezvoltă pe timpul nopții. făcusem odată o noapte albă

iar pe la prânz, când mi-era mai dulce somnul

îmi bat în poartă trupele antiridichi, așa că am râs, am râs

mult, e drept, eram mai tânăr și jonglam cu o bună

dispoziție lipsită de conștiință, cum ar fi spus johnlocke

care, de dragul diversității, umbla la el cu trusa de machiaj.

cică eu eram donald și tu minnie mouse, mână în

mână pe podul carol, adulteri, încălecând norme și specii

și cu toate acestea înconjurați de halouri translucide

care vibrau ca soluția mumă de piftie pe ritmurile de la love

will never tear us apart, și râdeam, râdeam mult, asimptotici

și cuminți, inconștienți că la un moment dat rostul nostru

avea să ni se despartă și să ni se risipească peste lanul de ridichi

precum un stol de lăcuste tulburat de vipera cu colți de argint,

pornită în lume să înghită luna cu totul.

ca și sentimentele noastre, unele dintre ridichi sunt amare,

sau doar amărui, iar altele pur și simplu sunt. am realizat asta

de curând, când am făcut pană de zâmbet și a trebuit să

recunosc public că din motive de lene nu circul la mine, cu

zâmbetul de rezervă. îmi era prea multă lene să mă bag pe sub pielea

ta și să induc un nou câmp magnetic aferent care să ne permită

să ne echipăm din inventar cu arsenalul util oricărui drum lung.

ca și sentimentele noastre, ridichile răspund cel mai bine

atunci când le adresezi întrebări cu un zâmbet pe buze. ridichile

au dinți în toată regula, așa cum le vedeam în copilărie pe

tava cu antreuri, însă nu știu să muște. ridichile și sentimentele

noastre retractile.