I
Sub plopul cărui frunză
Cu drag imi șușotește
Când toată lumea-mi pare
Un insipid furnal,
În pieptu-mi cu cadența
Sublimul încolțește
Cât spatele dosește
Al lumii infernal.

Telurice situri
Ce inimi virile
Pe scutul lăuntric
De veacuri l-au pus,
În fața-mi se 'nalță
Trecând peste zile,
Ca gânduri febrile
De-acum care nu-s.

Doar fapta mai rămâne
Și evuri pe console,
Trecutului găvane
Ținând-o pentru noi,
Crescute sânt liane
Pe sumbrele pergole
Și-a nepăsării role
Le deapănă vâlvoi.

Căci toată trudirea
Ca lungă liană,
Din țelina seacă
Se-nalță mai sus,
Numai conjunctura
Acum o îndeamnă
Spre latura vană
Din negrul apus.

II
Notorie ștachetă
E cumpa frământării,
Ce-n sus se ridică
Atunci când vrei s-o sai,
Încai vei crede-n vadră
Că-s valurile mării -
În ciutura uitării
Nici strop pe fund încai !

În jocu-ncercării
Nu-s semne atale,
Doar mersul polemic,
Cu pas priceput.
Sub orice bătaie
Se surpă o cale,
Dureaz-o agale
Iar de la-nceput !

Dar cum să o dureze
Un cuget sau o mână,
Ca piatra neclintită
A unui dulce grai ?
- Mai bine cuget cată
Și tu, deacum și până
Ce s-a surpat pe-o rână
Uitarii să îi dai.

Decât deziluzii,
Pân' sceptică toată
Râvnirea-ți se pare,
Nici știi ce-ai ajuns,
Revede-ți simțirea
În sine afundată,
Pe-acolo odată
Dureri au pătruns.

III
Doar negurile-albastre
Ca albile mindire
Spre depărtarea vastă
Cu vremea ce se duc,
De pe schelele drepte -
A cerului zidire,
ÃŽn recea privire
Speranța aduc...

Apusul se lasă
Și umple o vale
C-o fină culoare
De-un ton purpuriu,
Ca râul ce scaldă
Prundișul cu-a sale
Eterice poale
De-un luci arămiu.

Se lasă peste cetini,
A lunii argintie,
Lumină diafană,
Și blândul izvor
Încet fredonează
A sa melodie,
Cristalul lăsându-l
Să-i cadă ușor.

Doar râul o apă
O poartă în vale,
La coturi strunind-o,
Plisând-o în val,
Dar numai amonte
Mânată-i o soartă
Și calea-i n-o lasă
S-ajungă la mal.

IV
Ades poate-un petic
De nour în aer,
Ce vântul îndreaptă
Spre necunoscut,
Să fie în furcă
La tort doar un caier,
Mânat de un vaier
Himeric și mut.

Spre ce năzuință,
Spre ce aspirații
Se-nșiră votive,
Se-nchin epitaf ?
Când toată gândirea,
Vacarm și ovații
Sunt doar oscilații
Sub pâlcuri de praf !..

Precum în asfințitul -
Rămasul colț de foaie,
S-ar stinge rând în rănduri,
Cuvânt după cuvânt,
Așa peste gândire
A nopților văpaie,
Se va aprinde-n urma
Trecutului avânt.

Ades te întreabă
Cu ce anchiloză
Mai scrie, mai poartă
Din zile în zi,
O mână stiloul
Cu ghimpii de roză,
Ce 'ntreabă-n psihoză:
"- A fi, a nu fi ?"