Era rândul meu să te întreb,
dar obosită și indiferentă
m-a întrebat privirea ta:
Ce mai faci?
Mă rabd ! i-a răspuns statuia
care mai respira în mine
și ai plecat să-ți nimerești
celelalte drumuri știute de tine.
Vai, ce frumos !? și întrebările mele
s-au sinucis în balta tăcerii.
Am rămas cu niște invective oarecare
pe care mi le-am adresat,
care mi-au deschis televizorul
să-mi văd lumea în culori,
să-i aud gemetele și râsul isteric
din concertul cu multe vorbe.
Intuiția mi-a agreat liniștea.
Mi-am adunat schijele
din sentimentele explodate
din vina meseriei de om,
am intrat hoțește în agonia
abuzului de transcedental
cu țigara aprinsă în fața icoanei tale,
mi-am dezbrăcat iluziile
pline de zorzoane,
să mă obișnuiesc cu statuia mea
coclită, fără piedestal
și cu valoarea gajată singurătății
care mă mai prețuiește un timp.