Nu-ți necheza frumusețea-nspre mine
cu paianjenii pe șira spinării,
cu fluturii din stomac spre buzele mele...

Nu-mi înfige genunchii în pământ
când te zăresc,
mă dor buzele lui Nu,
visul în care n-aș putea să te privesc...
Vino, dă-mi buzele de sub mătasea viermilor ce nu-și nasc fluturii!

Vino, sărut, pune-ți vocalele în nebunie,
nu-mi privi coborârea ochilor
în bâlbâielile unui salut dintre multi alții,
nu-mi pune dorul lângă Nu-ul tău!

Te văd uitându-mă când te salut,
mă arde singurătatea refuzului deja celebru în această poezie:
ecou ecou ecou...
Inima vine să-mi ajungă toate golurile coastelor
când îmi vizionezi buzele chemării
cu răspuns îmbălsămat.
Îmi cobori genunchii cu gravitația cea mai lungă...

Cum te doresc eu nu te scrie nimeni,
ți-o jură fiecare cuvânt prin care-am scris vreodată.
Mă țin de sensuri cu răbdarea unei paranteze,
ți-aștep viteza-nspre mine,
mai pot rezista încă un nu și încă unul și incă unul...
Din iubirea ce ți-o simt eu pot trăi,
durerea asta.
Tu, nu.