ai căzut
atât de rău cât poate să cadă
o pasăre
unica ta grijă este să fii
neprevăzător :
dezastrul cel mare s-a produs
orice dumnezeu s-ar rușina să-ți pună
mai mult în cârcă
ești imun
nu mai ai nici măcar
un călcâi de Ahile
stai
în fața trenului
a tuturor fulgerelor
te faci
drum și
primești
tălpile țepoase cu rugozitățile lor
frustrările și neputințele terestre
te faci
cuvânt
te încarci
cu multe invenții bizare până la
dezgolirea semantică
porți vestonul
propriului călău
al propriei execuții și

ești

omul la care
nu mai ajunge
pasăre
nici vis de copil
și cum ar mai ajunge când
copacul ăla de atâta vreme căuta
refugiu
în tine
iarba aia doar pe tine voia să te întrebe
cum să fie
cărei naturi
cărei logici să i se închine

**

să vorbești despre zădărnicie nu este
indiciul vreunei înțelepciuni
nici o dovadă că gata ai atins pragul și
de acum înainte...
este
ziua aia concretă când cineva
puțin trist puțin om
și-a adus la vedere bagajul
le avea pe toate rânduite
mătasea vișinie și numărul cu soț
mimica celui din urmă sentiment
o cruce mare acoperindu-i trupul
așa plecările se petrec
în liniște aproape firesc... și...
a venit un vânt
pe toate le-a luat
omul n-a știut
s-a fărâmițat naiv
ai rămas tu
martorul realității
care-ți intră-n ochi
ca un pai
ca o bârnă
fără ca nimeni să fi scris înainte despre
pe care zadarnic încerci la o parte
să o dai... să o dai...
ai consistența / codul etic / micile năravuri
ale buretelui clandestin
ăla pe care mai ieri îl loveai cu piciorul...
te îmbibi de ea...