cu iz de tămâie trec toamnele
printre păsări
și oameni gânduri frunze rânduri
și poetul care-și cară după ureche
muzica interioară
aceea pe care o lasă sub
ghearele păsărilor
și animalelor de pradă

câteva cuvinte o lacrimă de piatră
și frunzăreala cerului
prin zilele omului

păsările pleacă
rămân câteva de sămânță
păzesc putrezirea

cicatricile dor la căldură
dor la frig
ce mai contează una orizontală
peste una verticală
care ascunde două nașteri
mor toate odată cu sămânța
unele revin altele nu
materie și strigătul hainelor micuțe
pe rafturi de îndoieli

femeia îndoaie genunchii tot mai mult
se ridică brusc în picioare
și urlă
apoi tace
al Domnului tace
pe veci

Anne Marie Bejliu, 14 octombrie 2017