nu se mai privește în oglindă
cum crește de la sine această gură de lup
neîmblânzit

în jumătatea mea firească nu știu încă ce să îmi răspund
simt doar că sunt adevărat și fals într-o singură consoană
așezată cu dragoste lângă veioză
ca să lumineze pe dinăuntru
viața

știu să desenez morți și vii pe asfalt
știu să îți amintesc de tine atunci când nu o mai faci
când oglinda te-a devorat pe o parte
și totul tace în jurul tău
da iubito eu știu
de ce unele cântece separă toamna din fotografii
de ce dansezi întotdeauna desculță prin sufragerie
și încăperea devine din ce în ce mai mică
din ce în ce mai oarbă
din ce în ce mai sprijinită de difuzor
ascultând minute în șir cuvântul alb care se repetă
îngrozitor de tandru în auzul tău
și mai știu ceva
știu că este iarnă în inima ta care bate
la nesfârșit